Etichetă: scriitor

Scriitorii de literatura Science Fiction & Fantasy, au pur si simplu har sau depun o munca asidua? Ne raspunde MIRCEA TARA, scriitor pentru care Dumnezeu NU este un personaj SF:)

Artistii lumii

Scriitorii de literatura Science Fiction & Fantasy, au pur si simplu har sau depun o munca asidua? Ne raspunde MIRCEA TARA, scriitor pentru care Dumnezeu NU este un personaj SF:)

Distribuiți vă rog

Plecam si noi azi la cules de vise? 🙂 Sau macar la alergat dupa atotputernicie:). Pentru ca eu am ales sa inchid ochii si sa nu ma mai intreb pana unde am voie sa hoinaresc, am ales sa ma opresc la Mircea Tara, scriitor debutant, care a lansat de curand cartea INIMA DRAGONULUI.

Despre literatura SF, dragoste de carte, pasiune si credinta, ne povesteste fara perdea:) intr-un interviu care te invata atat:

Invata. Crede. Iubeste 🙂

 

 

  • Mircea, spune-mi despre pasiunea ta pentru literatura Science Fiction & Fantasy. De cand citesti acest tip de literatura si cum crezi ca ai dobandit-o?

Pasiunea mea nu e doar pentru literatura SF&F, ci pentru ficțiune în general. În schimb simt o afinitate pronunțată față de acest gen (dovadă este și faptul că am scris un roman cu dragoni) pentru că mă lasă să visez mai mult, îmi întinde limitele imaginației și nu mă ține legat într-o realitate cunoscută (fie ea și fictivă) sau ușor accesibilă.

Din păcate, am început să citesc literatură abia în ultimul an de liceu. Până atunci, recunosc cu un soi de jenă, îmi displăcea cititul. Poate nu întâlnisem cărțile potrivite. Însă, cu ajutorul unui profesor extraordinar de limba română pe care l-am avut în liceu am descoperit că, închise între două coperte, există lumile acestea incredibile, uneori fantastice, și că tot ce trebuie să faci să pătrunzi în ele este să deschizi cartea și să întorci prima pagină.

 

  • Ai lansat de curand o carte, “Inima dragonului”. Este ea prima pe care ai scris-o, sau au mai fost si altele? Spune-ne despre ele.

Este prima carte pe care am scris-o și am publicat-o. Însă, pe hard mai am aproximativ 1 giga de documente cu idei, schite, povestiri și alte romane începute și neterminate. Foarte puțini au aruncat câte un ochi peste ele și nimeni nu știe de toate. Nici măcar eu. Am în schimb câteva povestioare pentru copii, pe care le-am scris începând cu 2015 și le-am urcat pe amazon. Sunt în limba engleză și sunt despre o fetiță pe nume Ester, de cinci-șase ani, care trebuie să își salveze părinții și, câteodată, lumea, de tot felul de creaturi fantastice.

 

  • Ce crezi ca a influentat talentul tau scriitoricesc? Are cititul vreo legatura directa cu drumul scriiturii, sau a fost un har care nu a necesitat nici un fel de efort?

„Talent scriitoricesc” are un sunet ciudat în urechile mele. Nu sunt obișnuit cu această caracterizare. Însă cred că înclinația spre a scrie povești a venit o dată cu pasiunea pentru citit. Sunt foarte strâns conectate. Pentru mine nu pot exista una fără cealaltă.

 Astfel că a trebuit să citesc mult până să acumulez un bagaj suficient de cuvinte și idei care să mă ajute să scriu o carte. Iar procesul nu a fost și greu și ușor în același timp – așa e mereu când faci ceva ce îți place. Scrii o poveste, apoi alta, apoi încă una, apoi rescrii, apoi mai citești, te documentezi și o iei de la capăt.

 

Uneori ai inspirație și cuvintele curg și scrii două mii de cuvinte în câteva ore. Alteori e nevoie de câteva luni ca să se lege o poveste de douăzeci de pagini. Depinde și de cât de mult timp pot să pun deoparte pentru scris (aici mă refer strict la timp dedicat proiectelor personale), timp care în ultima vreme s-a împuținat considerabil. Și ca să răspund întrebării: pentru mine a fost muncă. Dar munca nu mă sperie.

 

Cat trebuie sa citeasca cineva, pentru a ajunge sa scrie bine, si ce inseamna de fapt “a scrie bine”?


Sincer, nu știu. Nu cred că e suficient să citești. Trebuie și să exersezi. Adică să scrii. Să tastezi literă după literă, cuvânt după cuvânt, să îți notezi idei pe un colț de hârtie sau într-un carnețel. Zilnic dacă reușești. Cu cât o faci mai mult, cu atât ajungi să scrii mai bine. Te ajută să ai și un ochi critic, sau măcar prieteni care apreciază literatura scrisă bine și nu caută să te menajeze.
Iar a scrie bine… nu pot să îți ofer o definiție, dar pot să îți ofer o listă de autori care o fac foarte bine și care deși scriu în genuri literare diferite, reușesc să încropească povești care te țin încătușat: Neil Gaiman, Cărtărescu (cel puțin în Orbitor), Adrian Oțoiu, Filip Florian, Florin Pîtea cu Cartea cu scoarțe de argint, ferecate, Sir Terry Pratchett (care este unul din autorii mei preferați), Garcia Marquez, Salman Rushdie, Haruki Murakami, J.K. Rowling atât în seria Harry Potter, cât și în seria romanelor polițiste Cormoran Strike, Steinbeck în Oameni și șoareci, și închid lista cu Samantha Shannon.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Evident lista nu este exhaustivă, dar aceștia sunt câțiva din scriitorii care îmi vin imediat în minte când mă gândesc la autori care scriu bine, indiferent dacă au primit Nobelul sau nu. Sunt sigur că și tu poți adăuga la lista aceasta cel puțin zece autori la fel de mari.

 

 

  • In ce domeniu lucrezi tu acum? Este scrisul principalul tau mijloc de existentaJ, sau este o pasiune din care speri intr-o zi sa poti trai?

Lucrez în publicitate, într-o agenție independentă din București, ceea ce este o provocare creativă în fiecare zi. Sunt copywriter și inevitabil trebuie să scriu ceva în fiecare zi. Fie că e vorba de un newsletter, o prezentare, o reclamă radio sau un script pentru un video de youtube la chipsuri.

 

Deci, într-un fel trăiesc din scris. Ceea ce este, sincer îți spun, o minune. Publicitatea este un domeniu care nu te lasă să te plictisești. Asta pentru că așa e natura ei, dar și pentru că ești înconjurat de oameni fascinanți, talentați și creativi care te energizează, te motivează și stârnesc în tine o dorință de a face lucruri cât mai faine, cât mai bune, cât mai grozave.
Cand scrii, omule? J Ai serviciu, ai sotie, esti implicat in slujirea bisericii din care faci parte. Cum faci fata?


Sâmbăta și duminica. Soția, uneori, mă înțelege. Fac față cu multă cafea.

  • Esti un artist crestin. Spune-mi, te rog, cum e privita in mediul evanghelic, literatura SF&F?

Sincer, nu știu. Abia ce am debutat. Să așteptăm reacțiile :))

  • De ce crezi ca sunt atat de putini crestini, scriitori romani de literatura? Ce lipseste omului evanghelic, in cee ace priveste scriitura?


Ai ales întrebări grele pentru un debutant. Mă gândesc că probabil există subiecte mai arzătoare pe care scriitorii creștini să se axeze? Sau poate nu sunt încurajați suficient? Poate literatura SF și cea fantastică sunt considerate literaturi minore în comparație cu studiile biblice și poate au dreptate.
Iar la cea de-a doua întrebare nu știu ce răspuns să-ți dau. Poate voința? Sau poate curajul? Și multora talentul îmbinat cu disciplina?

  • Pe vremea cand nu exista Dumnezeu in viata mea, si putin dupaJ, aveam un stil “usor” agresiv de a scrie, subiecte dure pe care le abordam (infidelitatea, frica de barbati, agresivitatea lor, oroarea de a fi femeie, etc) si atitudine de revolta fata de nedreptatea care se face oamenilor, in general. Mi s-a reprosat in repetate randuri ca un crestin nu ar trebui sa scrie despre asta, pentru ca in lumea evanghelica nu exista asa ceva, si de exista cateva cazuri, oamenii se poticnesc daca afla despre ele; si cel mai bine ar fi sa imi schimb nu stilul neaparat, ci subiectele. Stiu ca este o intrebare greaJ, dar spune-mi, te rog, cum comentezi aceste afirmatii? Este aceasta lumea in care traim cu totii, sau noi, evanghelicii, avem o bula de cristal in care nu exista “nici intristare, nici suspin”, sa citez din liturghiile ortodoxe?


Cred că depinde foarte mult de modul în care prezinți aceste lucruri. Pentru că sunt lucruri sensibile, care vorbesc despre răni, despre realități care dor. Iar oamenii nu cred că sunt obișnuiți cu o desfășurare puternică de emoții, care te scoate din zona de confort.

 

Oamenii sunt reticenți la asta. Însă nu cred că ar trebui evitate – nu total, nu complet, nu tot timpul. Vezi, acesta e un motiv în plus pentru care prefer literatura fantastică: îți permite o detașare – totul se petrece într-o altă lume, într-un alt timp, într-un alt univers, ceea ce face ca astfel de subiecte să fie mai ușor de digerat.

 

Care este, din punctul tau de vedere, granita intre a scrie sincer, si a scrie crestineste? Se pot imbina ele, sau trebuie sa renunti la una in detrimental celeilalte? Exemplu: daca subiectul fictiunii tale sunt dragonii, ar trebui sa te abtii de a-l publica, pentru ca nu da slava lui Dumnezeu, sau consideri ca acesta este un talant pe care Dumnezeu ti l-a dat pentru a-l inmulti? Sau, daca o femeie scrie despre dragoste –nu vorbesc aici despre a scrie pornografic!, ar trebui ea sa se abtina, pentru ca ispiteste?
În primul rând vorbim despre ficțiune. Iar ficțiunea este o invenție elaborată care poate sau nu să transmită un adevăr. Ficțiunea scrisă foarte bine este într-o oarecare măsură manipulare. Te duce de nas, lăsându-te să crezi că personajul e bun, când de fapt e răul întruchipat.

 

Te face să îți dorești ca un alt personaj să fie pedepsit sau să moară. Despre ce fel de sinceritate vorbim aici? Pentru că dacă vorbim despre sinceritatea trăilor, a emoțiilor până și aceasta poate fi trucată de un scriitor bun.
În al doilea rând depinde ce vrei să stârnești în om cu sinceritatea ta: tristețe, pasiune, ură, revoltă, bunătate? Sau vrei doar să îți verși inima și sentimentele în fața unui cititor anonim, iar această sinceritate crudă îți oferă ție confort, chiar dacă, poate, pe cititor îl pune într-o poziție inconfortabilă?

 

Unele pasaje din Biblie sunt inconfortabile, unele cerințe ale lui Dumnezeu sunt la fel. Însă, acestea vin dintr-o dragoste sinceră pe care El o are față de noi. Acum dacă sinceritatea ta se naște din aceeași dragoste nu văd de ce a scrie sincer este diferit de a scrie creștinește. Indiferent de genul literar în care scrii.

 

Cred că orice lucru bine făcut, pentru care poți să fii mulțumitor lui Dumnezeu fără urmă de îndoială, este un lucru pentru slava Lui. Scopul meu nu este să scriu o carte și să mă bată prietenii pe spate, bravo, ești tare, îți ia lumea interviu. Am o poveste de spus, am un mesaj pe care în primul rând vreau să mi-l spun mie (consideră-l ca o piatră de aducere aminte), iar apoi să îl spun celorlalți.

 

Dacă reușesc să fac asta sub forma unui roman fantastic cu dragoni și magie și artiști și hoți de buzunare și umbre malefice, foarte bine. Dacă nu, încerc sub forma unor povestiri pentru copii, sau sub forma unei campanii publicitare executate impecabil.

  • Multumesc, Mircea, pentru sinceritatea cu care ne-ai impartasit trairile tale. Asteptam urmatoarele carti.

Îți mulțumesc și eu Monica pentru ocazia asta. Așteptăm și următoarele tale cărți 😀

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Cum să fii ARTIST în lumea evanghelică? Interviu cu Cătălin Ciuculescu

Credinta

Cum să fii ARTIST în lumea evanghelică? Interviu cu Cătălin Ciuculescu

Distribuiți vă rog

Cu ani în urmă, când Dumnezeu era pentru mine numai „Cineva îndepărtat, căruia trebuie să ne rugăm când avem vreun necaz”, ştiam că am un mare har, acela de a scrie. De câte ori n-am auzit că voi muri de foame cu prostiile mele, că trebuie să învăţ să fiu cineva, nu să pierd vremea scriind „poezii şi aberaţii”?!

Când am aflat adevărul despre identitatea lui Dumnezeu, am înţeles însă că „prostiile” mele se numeau ARTĂ şi că El, Marele Artist, a început ca tâmplar şi a sfârşit ca Mântuitor şi Rege.

Am pus cap la cap întreaga Sa viaţă, am căzut pe genunchi şi L-am rugat să-mi arate ce vrea să fac cu talantul pe care mi l-a dat. N-am primit un răspuns concret nici azi, sau nu sunt eu încă pregătită să-mi asum răspunsul Lui.

Ce am făcut însă, a fost să creez un Grup pe Facebook, numit „ARTIŞTII LUMII”, apoi o secţiune de blog cu acelaşi nume, şi să continuu să mă rog pentru viziunea mea.

Şi-ntr-o seară, ascultând „Sutaşul” pentru a miliarda oară, am simţit că omul din spatele cuvintelor şi al melodiei, trebuie să fie primul ARTIST creştin care să-şi spună povestea. Cătălin Ciuculescu, căci despre el este vorba, deschide aşadar seria interviurilor ARTŞTILOR LUMII.

Despre credinţă, Dumnezeu, destin, artă şi iubire, a acceptat să ne cânte tăcut, cel de la care am învăţat nu demult că „Dumnezeu nu te pune pe drumuri. Nu-ți cere traducere legalizată după cartea de identitate. Nu-ți cere contracte și bani pentru toate chichițele. Nu te-așteaptă la Primărie cu Registrul de Impozite și Taxe în mână. Nu-ți cere încă o copie xerox, de care oricum n-avea nevoie și, cu siguranță nu te cheamă peste patruzeci de minute pentru a finaliza actele cu semnătură.”  (citeşte continuarea AICI)

Cătălin, mulţumesc pentru că ai răspuns rugăminţii mele de a ne ne împărtăşi parte din povestea ta. Pe blogul tău dezvălui că într-o zi, tatăl tău ţi-a reproşat că te-a ţinut în şcoli şi tu alegi să nu faci nimic cu viitorul tău. Despre ce şcoli era vorba şi la ce se referea, când spunea NIMIC?

Salutare si ma bucur ca pot fi de folos. Am studiat la Liceul Crestin din Resita si am terminat facultatea de Geografie, pe ramura Stiinta Mediului, la Universitatea de Vest din Timisoara. Tata e un om cu multa teama de Dumnezeu, dar probabil influentat de alegerile mele, a devenit ingrijorat.

Teama (nu numai a lui) era ca studiasem degeaba, ca nu aveam sa profesez in urma terminari studiilor mele, ca n-o sa am unde sa stau si ca o s-o duc greu. Dar nu l-a tinut mult gandul asta, iar lucrurile au fost rezolvate de „sus”.

Cum ai ales să renunţi la ceea ce studiaseşi, pentru „a deveni artist”?

Eu sunt mai mult decat „artist”. Sunt un om cu multe probleme, multe defecte si cu mare nevoie de Dumnezeu. Asta ca sa stabilim de la inceput :). Dupa ce am obtinut licenta mi-am propus sa urmez cursurile de Master la aceeasi universitate.

In toata perioada asta am avut in suflet implicarea in „lucrul lui Dumnezeu”, desi faceam multe altele impotriva Lui. Mi-am spus in inima ca daca nu intru la fara taxa o sa incep sa merg in misiune, macar pentru un an de zile, sa vad daca ce scrie in „Cartea lui Dumnezeu” e adevarat sau e doar abureala ieftina. Am fost al doilea sub linie, asa ca nu am mai facut master. L-am intalnit pe Adi Gliga perioada urmatoare, un om in jurul caruia am crescut, de la care am invatat multe si care m-a incurajat tare.

Ce înseamnă pentru tine, ca şi creştin, arta? Cum ne poate ajuta ea sufleteşte?

Arta e o favoare lasata de Dumnezeu oamenilor. E o scanteie in carbuni, o sclipire in fiintele care, aparent, nu au nimic de dat. Oricine creeaza ceva e artist, pentru mine. Omul care face suruburi, femeia care face perdele, oamenii care produc ceva din imaginatia lor, sunt artisti.

Arta dezvolta demnitatea, creste sensibilitatea, ne ajuta sa vedem trairi, sa ne vindecam sentimental si mental in unele cazuri, ne face sa vedem binele din oameni, ne invata sa radem si sa plangem. Arta ne arata frumusetea in imagini, cuvinte, sunete, gust, miros si atingeri. N-ai cum sa nu te schimbi in urma intrarii in contact cu ea, asta daca nu cumva esti de piatra.

Arta e o favoare lasata de Dumnezeu oamenilor!

Aud de foarte multe ori creştini care se plâng de lipsa de originalitate în ceea ce priveşte închinarea prin muzică, în bisericile noastre, pentru că majoritatea textelor sau muzicii sunt împrumutate şi/sau „traduse de la americani”:). Cum crezi că s-ar putea rezolva această nemulţumire? Ce ar trebui să facem noi, cei cărora Dumnezeu ne-a dat harul scriiturii, al imaginii sau al notelor, pentru a-I aduce Lui slavă?

E adevarat ca stam foarte prost la capitolul originalitate. Oamenii care traduc nu sunt de condamnat. Nici ei si nici muzica pe care o traduc. Eu m-am apropiat de Dumnezeu si in uma traducerilor. Si mie imi pare rau ca trebuie sa „traducem Dumnezeul altora”, ca trebuie sa luam ceva tare de afara ca sa devenim cunoscuti la noi in tara. Eu cred ca Dumnezeu e si la noi si ca se poate vorbi si canta despre El si in romana.

Nemultumiri vor fi tot timpul si astea, de obicei, nu se prea rezolva, in schimb, cred ca muzica romaneasca se va schimba cand cei care o canta vor avea experiente cu Dumnezeu, cand vor canta despre un Dumnezeu cu care traiesc, nu unul despre care au auzit.

Pana nu stai aproape de Dumnezeu, canti despre el intr-un limbaj ciudat, pe care doar cei super-sprituali il inteleg. Dumnezeu e pentru oricine, indiferent ca are cunostinte sau nu, ca e cunoscator sau impotrivitor, sarac sau bogat, etc.

Cred ca cei care se bucura de gratia de a crea trebuie sa traiasca mai intai cu Dumnezeu, sa fie sinceri cu El, cu ei insisi si cu oamenii. Dumnezeu lucreaza cu cei care nu se cred importanti si cu capul mare!:) Lucreaza cu cei care stiu unde le e locul, cu oamenii simpli. Asa castiga slava: noi mai mici, El mai mare.

Îmi pare rau ca trebuie sa „traducem Dumnezeul altora”, ca trebuie sa luam ceva tare de afara ca sa devenim cunoscuti la noi in tara.

Organizezi la Brădăţel, tabăra de creaţie muzicală UN SUFLU NOU. Cum şi de ce această idee?

Tocmai pentru ca vrem sa incurajam oamenii sa compuna in romana. Ideea a aparut anul trecut, in urma unei discutii cu un prieten care spunea ca as putea incerca asta. Stilul lui Dumnezeu a fost sa creeze ucenici. Asta a facut si Isus, altfel crestinismul ar fi pierit o data cu ridicarea Lui la Cer.

Speram sa punem in cei care vor veni cateva valori care sa ii ajute sa fie folositori oamenilor si cerului. Mi-am imaginat ca daca strangem 10 oameni, vor fi 10 slujitori in care o sa creasca motivatia de a scrie profund despre Dumnezeu si sa fie pe intelesul oricui.

Cum ar putea ajuta cei care scriu versuri, dar nu au harul muzicii? Ar fi, din punctul tău de vedere, de folos o tabără de creaţie literară, cu tematică creştină?

Cred ca e de folos orice activitate care Ii creste Numele lui Dumnezeu, ca e ea de muzica, de creatie literara, de predicat, de sters praful sau de dat cu matura. Tot ce Il are pe Dumnezeu in centru este de dorit.

Vreau să ne împărtăşeşti acum parte din povestea destinului tău. Cum L-ai cunoscut pe Dumnezeu şi care a fost drumul pe care l-ai parcurs, de la cunoaştere, la trăire cu El?

L-am cunoscut pe Dumnezeu la 13 ani. Pana la 14 ani am fost vacarul familiei, o familie formata din 11 persoane. Am pierdut odata vaca si, de frica bataii din partea tatalui meu, I-am spus lui Dumnezeu ca daca ma ajuta s-o gasesc, o sa-L urmez toata viata:).

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Mi-a dus-o El direct acasa in timp ce o cautam de vreo cateva ore, prin vreo 3 sate vecine. Pentru ca am crezut ca exista Dumnezeu, am fost botezat. Pana la 17 ani si jumatate am fost inocent. La varsta aia, influentat de mediul in care ma invarteam, am inceput sa cad. Cativa prieteni au ras de mine cand le-am spus ca nu stiu ce e aia masturbare si ca nu am incercat niciodata.

Nici n-aveam cum. Acasa avusesem o buna perioada de timp un televizor alb-negru la care prindeam semnal daca puneam in spate o furculita de aluminium. Eu stiam doar de TVR 1 si TVR 2 si cam atat. Mi-am spus in minte ca o sa-ncerc o singura data si, dupa ce am inceput, am suferit mai multi ani.

Mai mult decat atat, la inceputul facultatii, am primit un lap-top in numele lui Isus, dar l-am folosit in numele dracului, pentru ca tare mult mi-am chinuit sufletul cu pornografia. Plangeam, imi ceream iertare, iar ajungeam acolo, iar plangeam, si tot asa pentru o perioada buna de timp.

La Biserica sfant, si acasa drac. La 21 de ani, m-am mai nascut odata, sufleteste acum. M-a scapat Dumnezeu de pornografie, dintr-odata, pentru ca i-am cerut. De autosatisfacere m-a scapat in timp dar m-a scapat si de asta.

Bibliei nu I-am dat importanta, desi era singurul fel in care puteam fi schimbat, dar am dat de Matei 11:28, i-am dat problemele lui Dumnezeu si El le-a primit cu bucurie, oferindu-mi liniste in schimb. Mi-a luat mult timp sa inteleg ca solutia e Isus. Inca am lupte, dar acum stiu cine poate sa le duca pentru mine: Isus.

“Veniţi la MINE, toşi cei trudiţi şi împovăraţi, şi EU vă voi da odihnă!”

Spune-ne despre iubire. Eşti un artist tânăr. Talentat şi binecuvântat de Dumnezeu. Cum vezi tu iubirea dintre un bărbat şi o femeie? Pe ce fundaţie ar trebui ea construită?

Invat si eu iubirea, ca unul care am ranit oameni care m-au iubit, ca unul care a pierdut prietenii din cauza felului meu urat de a fi. Iubirea e grea. Foarte frumoasa, dar foarte grea. Pentru oameni e grea, nu pentru Dumnezeu, care e Insasi Iubirea.

E grea pentru ca in iubire trebuie sa ierti si sa-ti ceri iertare. Cred ca iubirea dintre barbat si femeie trebuie construita pe baza sinceritatii. Neaparat. La fel e si cu Dumnezeu. Cand te imprietenesti cu El Ii spui ce a fost mai urat in trecutul tau, Ii spui ce esti acum si unde vrei sa ajungi impreuna cu El.

Felul in care pornesti la drum arata cum o sa fie drumul. Cand umbli cu minciuni, vei dormi in minciuna si te vei trezi in miciuna. Cand esti sincer, castigi increderea celui sau celei de langa tine.

Cum se împacă viaţa de artist creştin, mereu pe drumuri, cu cea de familist? Cum crezi că ai pune un echilibru între cele două, dacă ai fi căsătorit? E necesar ca un artist să aibă o soţie cu acelaşi har, sau există posibilitatea unei convieţuiri şi cu o femeie cu un alt tip de carieră?

Desi nu am experienta casatoriei INCA, eu CRED ca familia si slujirea merg mana in mana. Depinde cu cine te „legi la cap”. Cand persoana cu care te unesti se invarte in jurul lui Dumnezeu, iubindu-L, sunt CONVINS ca nu-ti pune bete-n roate cand vine vorba de a face lucrul Lui.

Stiu ca lucururile se schimba o data cu intemeierea unei familii, o data cu aparitia si cresterea copiilor, dar locul lui Dumnezeu ramane locul I. Asta ajuta familia sa stea in picioare. Stiu asta pentru ca am vazut-o la mama si la tata. Echilibrul il pune Dumnezeu, iar cand o sa fiu casatorit, o sa-l vad :).

In urma cu ceva timp imi doream pe cineva care sa cante la vioara sau la pian ca sa ma ajute cu negativele, sau pe cineva care sa fie in medicina ca sa ajute oamenii, sau pe cineva total pe langa muzica, sa nu ma incurce si sa nu inteleaga ce fac:).

Azi nu mai cred nimic din lucrurile astea. Nu trebuie ca oamenii sa aiba aceleasi pasiuni sau acelasi talent ca sa traiasca impreuna. Trebuie doar sa Il iubeasca pe Dumnezeu, Cel care tine oamenii impreuna.

Spune-ne, te rog, la final, cum crezi tu că ne-am putea descoperi misiunea personală, pentru care Dumnezeu ne-a creat?

Ca sa descoperi lucururile la care esti bun, trebuie sa faci ceva. Sa nu stai. Siu ca sunt oameni care zic: „eu nu stiu care e darul meu”, dar n-au cautat sa faca nimic sa-l descopere. Stiu ca Dumnezeu da daruri. Stiu ca orice credincios are darul slujirii.

Trebuie doar sa descoperim prin CE sa slujim. Cand incepi sa cauti felurile in care poti fi de folos o sa primesti raspunsuri, de la Dumnezeu, de la inima ta si de la oameni. Fa ceva, si daca nu castigi numai tu, inseamna ca ti-ai gasit scopul!

Mulţumim, Cătălin, pentru darul pe care nu-l ţii numai pentru tine! Pentru sinceritatea şi dragostea de Dumnezeu, pe care ne încurajezi s-o descoperim în fiecare zi!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Poemul de vineri, între frumos şi pierdut: Îmi zgârii inima cu gheare de pisică?

Artistii lumii

Poemul de vineri, între frumos şi pierdut: Îmi zgârii inima cu gheare de pisică?

Distribuiți vă rog

Îmi zgârii inima cu gheare de pisică?

Notează-ţi gândurile! Într-o zi pot deveni poem!

îmi zgârii inima cu gheare de pisică
lăsând urme de sânge pe trupul vertebrelor
de fiecare dată când te reîntâlnesc pe cărările gândurilor mele,
tragi dungi late pe carnea plină de cheaguri
laşi dâre de sânge pe cămăruţele ventriculelor.
cred că îţi place durerea pe care o provoci.
şi mai rău ai început să îmi injectezi acestă plăcere.
îmi zgârii inima cu gheare de pisică ce
cresc la fiecare reîntâlnire şi se îngroaşă.
pentru ca durerea să fie mai profundă şi mai adâncă.
pentru ca tu să poţi să introduci mai adânc dorinţa de te păstra în mine,
împlinirea pe care o simt atunci când te revăd şi
durerea pe care mi-o dai când îmi întorci spatele şi pleci!

12 iulie 2009

#Scrie şi tu pe Invata.Crede.Iubeste, folosind formularul de contact de aici

Surse Foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Feminitatea pusă de o parte- Leslie Ludy

Relatii

Feminitatea pusă de o parte- Leslie Ludy

Distribuiți vă rog

Leslie Ludy este scriitoarea care ţi se lipeşte de suflet! Scrie despre femei şi pentru femei, într-un stil plin de iubire şi devotament faţă de Dumnezeu, explicând concis şi concret DE CE şi CE avem de făcut pentru a trăi o viaţă de pace.

Feminitatea pusă de o parte cuprinde 9 capitole, în 204 pagini. Între copertele ţi se dezvăluie scopul feminităţii, ţi se explică iluzia atractivităţii şi valoarea propriei fiinţe, izvorul adevăratei frumuseţi, tăria de a învinge, sau mitul frumuseţii interioare.

Am recitit acestă carte de 3 ori. A doua oară am găsit-o în bibliotecă întâmplător, când inima mea era plină de răni deschise. Mă credeam urâtă, fără valoare şi de neiubit. Eram convinsă că bărbatul care nu mă iubise nu reuşise să o facă din cauza defectelor mele, multe la număr, pe care el mi le enumera. Nu aveam habar că bifasem de fapt greşit. Încă o dată.

Leslie Ludy a fost cea care mi-a deschis ochii, spre a vedea dincolo de păreri şi judecăţi, ce contează mai mult în această viaţă, de ce am fost creată şi pe Cine trebuie să iubesc întâi, să pot iubi bărbatul potrivit.

„Dacă un suflet are vreo urmă de frumuseţe, este pentru că Hristos a înzestrat acel suflet cu frumuseţea Sa proprie, căci în noi înşine, suntem diformi şi pângăriţi!”

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Leslie ne ţine de mână pe tot parcurul cărţii, spre a ne ajuta să facem paşii spre câştigarea iubirii de sine, a păcii, şi a feminităţii care cucereşte inima unui bărbat. Ne învaţă unde şi cum putem găsi bărbatul potrivit, ce înseamnă decenţa, cine şi cum ne minte în privinţa adevăratei frumuseţi. Ne învaţă ce ne deformează concepţia despre feminitate, şi cum putem fugi pe uşa din dos, din calea imoralităţii.

Aflăm din această carte ce este vulnerabilitatea, când şi  cum să o folosim pentru a ne pune în valoare feminitatea. Face o incursiune în trecutul nostru, incursiune terapeutică, spre a înţelege de unde vin fricile şi durerile noastre, spre a putea să le corectăm şi să trăim vieţi pline de linişte sufletească.

Ne vorbeşte apoi despre căsătorie şi dezamăgire, despre perfecţiune şi minciună.

„Când îi considerăm pe soţii noştri a fi sursa fericirii şi împlinirii noastre, vom fi de obicei dezamăgite!” a fost, pentru mine, minunea care m-a făcut să înţeleg că nimic din ceea ce e este exterior nu îmi va oferi pace, şi atribuirea respinsabilităţii pentru bucuria mea, unui bărbat, este greşită.

Am învăţat, din cartea lui Leslie Ludy, că nimic din ceea ce nu sunt nu mă face nevrednică de o mare iubire, şi nimic din ceea ce sunt nu îmi poate aduce pacea. Doar Dumnezeu.

Hai la învăţat din lecţiile de viaţă ale celor ce au avut curajul să se dezvăluie, pentru a fi noi fericite cu adevărat!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
Elena Şandor: “Pentru mine, blogul era un copil. Pentru copilul tău faci orice. Vrei să ajungă cel mai bun, investeşti în el tot ce ai. Îl duci peste tot, îi arăţi lumea, nu îl ţii în casă.”

Oameni cu aripi

Elena Şandor: “Pentru mine, blogul era un copil. Pentru copilul tău faci orice. Vrei să ajungă cel mai bun, investeşti în el tot ce ai. Îl duci peste tot, îi arăţi lumea, nu îl ţii în casă.”

Distribuiți vă rog

O ştiu pe Elena dinainte să fie Şandor. 🙂 Mi-aduc aminte perfect clipa în care am făcut cunoştinţă cu ea: era vară, venisem la sora ei (pe atunci doar colegă de facultate cu ea azi, cea mai bună prietenă) pentru un proiect şi tare nefericită eram că nu ştiam cum să-l fac. Proiectul, adică!:)

M-a servit cu chifteluţe. Era îmbrăcată într-o fustă albă şi o bluză la fel. Te eclipsa pur şi simplu simplitatea care-i caracteriza eleganţa. Feminitate la puterea absolut.

Mă uitam la ea şi îmi spuneam că trebuie să fii cineva foarte important, să poţi face parte din lumea ei. Era doar o interpretare a mea… aveam să aflu mai târziu.

Elena a fost prima persoană din viaţa mea, care mi-a dat în dar haine. Eram în anul al doilea de facultate, câştigam cât să-mi plătesc căminul -60 de Ron lunar- şi să nu mor de foame. Când mi-a umplut braţele cu ele, am crezut că a trimis Dumnezeu mană din cer.

Aş avea atâtea să vă spun, dar mă opresc, şi o las pe ea să-şi scrie povestea pe filele acestui blog.

Ajung la ea pe seară. Fetiţa ei încă nu şi-a făcut avânt în lume. 🙂 Încă respiră prin mămica ei. La fel de frumoasă.  

Mâncăm chinezesc. Ne gândim că Emma va dansa în noaptea asta, la condimentele din supă. 🙂 Vorbim despre una, despre alta, până la finalul mesei. Ne retragem apoi în cameră, spunându-i  Alinei – sora “noastră”-  că vom încheia în 30 de minute.

S-au făcut de 5 ori mai multe…

Punem aşadar  telefonul pe burtă. 

  • Să stea mai bine, zice Elena.  Se pare că  Emma îşi susţine mama de pe acum:).

Aripi de Drum: Povesteşte-mi despre blogging, Elena! Începutul. Geneza. 🙂

Elena : Totul a început acum 9 ani, când mama a avut o pareză, şi multe luni nu a mai putut face nimic în casă, implicit mâncare. Azi salam, mâine salam, cât să mai mănânci salam? (râde) Eu eram pe dinafară cu tot ce însemna gătit. Nu ştiam nici să fac ceai. Mama nu m-a pus niciodată la treabă, mi-a cerut doar să învăţ, fără să aibă aşteptări culinare de la mine.

Când prinţesele şi-au uitat Aripile acasă… Foto credit: Elena Şandor

În anul acela, însă, am început să caut reţete  pe internet şi să pregătesc. De foame, nu de altceva. Fiasco total. Dar nu m-am lăsat. Eu sunt foarte perseverentă, dacă îmi propun ceva, trebuie să fac. Îmi şi plac provocările. Uite, la matematică, de exemplu, am rămas corigentă, şi apoi am ajuns olimpică. E o chestie de extremă.  Aşa că am început să gătesc zilnic. Făceam un fel până îmi ieşea. Organizam „Cooking days”, cu prietenii mei. Când s-a întors mama, gustând din ce făceam, mi-a dat ideea de a-mi face un blog.

Vorbeşte calm şi apăsat. Nu e uşor să retrăieşti negurile. E stăpână pe ea, dar înăuntru se dau lupte. Amintirile nu renasc fără dureri. Când eşti fiică, lumea e cu mult mai mică decât când eşti mamă, dar cu mult mai dură. Nu ştii pe atunci care drum e mai bun…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Aripi de Drum: De unde numele şi care a fost drumul de la idee, la un stil de viaţă, apoi la bani?

Elena: Mama mi-a dat ideea. Mie îmi plăcea numele Eileen, de la tipa din Seinfeld. Am găsit eu o variantă care să rimeze, Eileen- Cuisine, şi am pornit la drum. Nu a fost uşor. Şi subliniez acest aspect. Am început să public reţete şi poze. Eram aşa de determinată, că postam câte 2-3 reţete zilnic. N-am inventat eu roata, deci eu doar le adaptam de la alţii. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că s-a creat o comunitate de bloggeri culinari. Sper să nu greşesc, dar cred că ei au adus în România ideea de blogging.

La început, habar nu aveam că se poate câştiga ceva din blog. Pentru mine era pasiune curată. Atât. Postam doar pentru că prietenii îmi cereau reţetele şi mă săturasem să le scriu pentru fiecare. Şi atunci am decis să o ascult pe mama. M-am pus pe treabă atât de serios, că, pentru mine, blogul era un copil. Investeam în el. Pentru copilul tău faci orice. Vrei să ajungă cel mai bun, investeşti în el tot ce ai. Îl duci peste tot, îi arăţi lumea, nu îl ţii în casă. Trebuie să îl implici într-o comunitate, să-l încurajezi să-şi facă prieteni, să socializeze, să dea din coate.  Eu nu ştiam asta. Au venit însă toate firesc, împinsă de la spate de curent, nu de un consilier de blogging.

E cea mai motivantă comparaţie pe care am auzit-o vreodată. Trebuie să mărturisesc faptul că Elena ar trebui să fie naşa blogului meu. Ea m-a luat de mână, să fac primii paşi. Nu ştiam nimic. Ştiam doar că am ceva har la scris. Cu mulţi ani în urmă, Gabi, soţul ei, mi-a făcut primul blog. La care am renunţat… Cu această personificare, a blogului-copil, Elena mi-a pus în suflet cea mai mare determinare.

Aripi de Drum: Cum ai trecut de la cooking la lifestyle?

Elena: După ce m-am căsătorit, m-am mutat în Anglia.

Mi-aduc aminte de nunta Elenei. Atâta atenţie la detaliu nu mi-a fost dat să văd niciodată. Totul era pregătit la secundă şi la milimetru. Mi-aduc aminte că atunci am văzut-o singura dată plângând. Îmi dăduse impresia, toţi anii în care am fost în casa ei, că e o persoană foarte rece. Crudă, uneori. Crudă cu ea însăşi. Realiatatea, însă, iată că ne înşală mai abitir decât bărbaţii :).

Am dus blogul culinar încă 2 ani, apoi am decis să mă extind, ca urmare a cererilor venite din exterior. Mă întrebau oamenii, de exemplu,  de ce nu scriu despre cum se asociază ţinutele vestimentare. Şi aşa am decis să-mi fac rebranding. Aşa am ajuns aici. A fost foarte grea trecerea. Mi-era teamă să nu eşuez, căci atunci când vrei să faci foarte multe lucruri o dată, foarte uşor poţi cădea în derizoriu şi poţi ajunge să nu faci bine niciunul.

Şi, cum eu aveam pe atunci şi serviciu, mi-am dat seama că nu pot ţine pasul cu ambele. Aşa că am renunţat la job şi am decis să mă dedic în totalitate blogului. Am investit extrem de mulţi bani, timp şi nervi. Dar satisfacţia e incomparabilă cu sacrificiile, pentru că mă simt împlinită.

Dragostea adevărată începe aici Foto credit: Elena Şandor

Emma probabil e mândră de mămica ei şi vrea să aplaude, căci începe să dea din picioruşe. Nu ştiu să explic sentimentul acela de a o vedea pe Elena însărcinată. E unic. Te uiţi la ea şi îţi vin o mie de întrebări pe secundă în minte. Când se mai linişteşte puţin Emma, continuu să o descos:

Aripi de drum: Când au venit primii bani?

Elena:  Banii cam după 2 ani de stat în Londra. În România nu se punea problema de aşa ceva. Primeam în schimb produse cărora le făceam reclamă.

Fac ochii mari. 2 ani? Mă întreb. Elena observă şocul din privirea mea:

– E Londra! Competiţia este foarte mare, mai ales că sunt româncă, iar românii sunt foarte prost văzuţi acolo. A trebuit să muncesc de 10 ori mai mult. Dar munca depusă m-a ajutat să ajung aici.

Aripi de drum: Ce e cel mai plăcut la ce faci, acum, când eşti şi remunerată pentru perseverenţă, talent şi timp?

Elena: Îmi place că nu mă plictiseşte niciodată. Şi mă simt binecuvântată că stau în Londra şi fac blogging. Dacă nu m-aş fi ocupat cu asta, nu aş fi avut niciodată şansa de a merge în atâtea locuri, de a cunoaşte atâţia oameni minunaţi, şi de a avea informaţia la picioare, pe gratis. E vorba de deschiderea către cultură. Nu e vorba de Can-Can-uri. Este o viaţă pe care mulţi ar da orice să o aibă. Mi-aş dori să fiu la un nivel mult mai înalt, dar dacă aş cere acum mai mult, aş simţi că mă bat cu Dumnezeu. Mi-a dat cu mult peste ce puteam să am…

Aripi de drum: E vreo diferenţă între Anglia şi România, în privinţa bloggingului?

Elena: De la cer la pământ.  În România sunt o mână de bloggeri, din care 5 câştigă foarte bine, şi doar cu aceia se lucrează. Restul sunt la limita subzistenţei. Nu e corect. Asistenta mea, de exemplu, Cristina Cândea, care este extrem de bună, face parte din categoria bloggerilor din România care trebuie să munceasca de 10 ori mai mult ca alţii. Majoritatea bloggerilor români contactaţi primesc haine/accesorii pentru şedinte foto pe care apoi le returnează, deci fără să primească nimic în schimb. Foarte greu ajungi sa fii plătit pentru o campanie, dacă nu eşti un nume cunoscut. Ideea este sa creşti. Trebuie să fii plătit, dacă ai ajuns la un nivel de câţiva  mii de fallowers. Dar cei din PR, deşi au un buget  pentru a face o campanie cu bloggerii, îşi păstrează banii sau îi plătesc extrem de puţin. Parte din vină o au şi bloggerii, pentru că acceptă gratuitatea sau muncesc pe sume derizorii.

Aripi de drum: Cum ar trebui să procedeze cei din PR, astfel încât să se extindă şi în România piaţa?

Elena: Să strângă bloggeri mai puţin cunoscuţi, să zicem 10, să le dea o sumă mai mică decât cât ar oferi unui blogger extrem de cunoscut. Colectiv, tu aduni toţi followers de la aceşti 10 bloggeri, şi atunci împaci şi capra şi varza. Problema este, însă, că, în România bloggingul este relativ nou şi în  postul de PR se angajează oameni care nu sunt informaţi. Pentru ei este un job care să-i ajute să supravieţuiască. Noi, bloggerii, cunoaştem multe pentru că învăţăm.

Aripi de drum: Ce le recomanzi bloggerilor începători?

Elena: Să facă networking cu PR-ii. Să creeze relaţii cu ei. Aceştia îi pot recomanda pentru campanii. Iar ei, bloggerii, trebuie să lucreze cu ei înşişi, să fie mereu în pas cu vremea, să cunoască noile trend-uri. Atât în fashion, cât şi în ceea ce ţine de detalii privind structura şi conţinutul postărilor. E mai uşor să promovezi un produs, decât un concept. Pentru voi, cei care scrieţi poveşti de viaţă, terapie, sentimente, este mult mai greu. Dar nu imposibil. Dacă aveţi încredere  în voi şi nu vă e ruşine să cereţi ajutor, informaţii, şi aşa mai departe,deşi nu e uşor, veţi reuşi. Trebuie doar să vă faceţi vizibili. E o lume în care, dacă stai acasă închis, deşi poţi fi genial, vei rămâne anonim. Atâta timp cât ceea ce faci este moral, e vital să „dai din coate”. Zbate-te, altfel rămâi un necunoscut!

Uite, mie nu-mi place să scriu. Dar mă informez mereu. Nu am talentul Anei Morodan,  care nu descrie, nu încearcă să-ţi vândă. Ea pur şi simplu scrie o poveste. Dar asta nu mă face să mă las. din contră, găsesc noi modalităţi de a fi cât pot de bună, în funcţie de harul meu.

Elena nu vorbeşte, Elena trăieşte. Spune totul cu atâta pasiune, că parcă ar vrea să ne dea tuturor celor ce suntem la început, puterea ei. Elena îţi dă elan. Şi se vede că o face pentru că SIMTE, nu pentru a da bine. Pasiunea adevărată se simte.

Aripi de drum: Trebuie să investeşti în tine, cu alte cuvinte. Mereu şi mereu. Dar cum rămâne cu moralitatea? Poţi cădea în plasa obsesiei de a fi cunoscut, călcând pe cadavre?

Elena: Poţi. Trebuie să ştii să te vinzi, însă, în acelaşi timp, trebuie să rămâi tu însuţi! Trebuie să fii mândru de tine, să poţi pune capul pe pernă liniştit, noaptea. Nu face compromisuri, doar pentru celebritate. Dacă nu-ţi place o carte, de exemplu, nu scrie despre ea. Trebuie să ştii să refuzi, când nu te identifici cu ceea ce trebuie să promovezi!

Vorbim de suflet. Vorbim de atitudine şi demnitate. Elena excelează în toate acestea, de când o ştiu. Când primeşti astfel de lecţii de viaţă, cu greu te mai poţi întoarce la „orice”- ul pe care-l acceptai înainte.

Aripi de drum: De unde pasiunea ta pentru lifestyle?

Elena: Nu ştiu de unde. Ştiu de când. Îmi plăcea să mă gătesc de când mă ştiu. Eram atentă la fiecare detaliu. Şi acum sunt un fel de obsesiv-compulsivă (râde) Eram ca Maya, nepoţica mea.  (Râde). Îmi plăcea să mă gătesc de 3 ori pe zi, ca ea. Dar nu aveam posibilităţi şi aveam doar 2 rochii. Purtam hainele şi încălţările mamei. Cred că toate fetiţele am făcut asta. Mă fascina. Am avut noroc cu mătuşa mea, care, neavând copii, îmi cumpăra hăinuţe. Toate roşii. Eram îmbrăcată numai în roşu, motiv pentru care am urât culoarea asta mult timp. Abia de vreun an am început să o mai port. Dar să revin, dintotdeauna am vrut să arăt bine, admiram prezentatoarele pe la Tv. Şi începusem să desenez. Devenise o adevărată pasiune. Desenam fete cu haine, îmbrăcate cum mi-aş fi dorit eu să fiu îmbrăcată. Şi îmi plăcea să creez. Nu aveam însă posibilităţi nici pentru una, nici pentru alta. Am vrut să fac liceul Toniţa, sau cursuri pentru design, dar lipsa banilor şi faptul că toţi spuneau că voi muri de foame cu arta, m-a determinat să renunţ.  Am rămas cu schiţele.

Aha… deci poţi ajunge de la -10, la +10…, îmi spun.

Aripi de drum: Regreţi?

Elena: Nu. Am dat la ASE, aşa a fost să fie. Dar încerc să îmi împlinesc visul acum. Am început prin a învăţa Photoshop, iar acum vreau să reîncep să pictez. Pasiune. Dar oricum domeniul în care activez acum e legat de artă.

Aripi de drum: Care e stilul tău acum, şi ce creator de modă face hainele pe care le-ai purta acum fără oprire?

Elena: Elie Saab. Dacă aş putea să mor într-o rochie creată de Elie Saab… aş fi împăcată. (râde) Bine, aş prefera să trăiesc un pic în rochia respectivă. 🙂

Îmi mai place şi Chloe. de aici şi numele fetiţei mele. La accesorii îmi plac MiuMiu  şi Prada.

Decid să pun următoarele întrebări la foc automat, să-i testez nervii. De a rezistat, citiţi în continuare:

Aripi de drum: Ai vreo culoare în care nu te vezi îmbrăcată?

Elena: Galbenul. Numai dacă se combină cu negru. E combinaţia care atrage cel mai mult.

Puţin galben 🙂 Foto credit: Elena Şandor

Aripi de drum: Există ceva, din moda epocilor trecute, ce ţi-ar plăcea să se poarte şi azi?

Elena: Da. Stilul. Atitudinea. Prea multe femei uşoare, pe care îmbrăcămintea le face aşa.  În adâncul sufetului lor poate sunt nişte femei extraordinare, care ar putea fi respectate, însă când îşi pun pe ele decolteori până la buric… lasă de dorit. Mă uitam la filme de epocă. Monica, femeia făcea rochia aceea, nu rochia o făcea pe ea. Femeia impunea respect prin atitudine.

Aripi de drum: Trebuie să ai mulţi bani pentru a avea propriul stil vestimentar?

Elena: Nu. Atâta timp cât e de bun gust, nu valoarea financiară contează. Pun accent pe hainele pe care le port, şi nu pot minţi că nu mi-aş dori să am posibilitatea să mă îmbrac aşa cum văd la alţii. Dar lipsa unui cont gras în bancă nu mă împiedică să fiu eu însămi şi să fiu fericită cu ce am şi cu ce sunt.

Aripi de drum: Care e stilul tău vestimentar acum?

Elena: Nu am un stil eclectic. Ci elegant şi minimalist. Nu am stilul Elena Şandor. Dar e feminin. Îmi place foarte mult dantela şi broderia. Acum, fiind gravidă, nu am putut să fiu în trend, pentru că nu prea sunt haine pentru gravide, aşa cum aş vrea eu. Dar ce-ţi pot spune sigur despre stil, este că nu mă vei vedea niciodată îmbrăcată sport, decât la gym.

Aripi de drum: Că tot vorbim de stil, când te-au strâns cel mai tare pantofii, şi de ce ai suportat?

Elena: Ah, eram în Paris, de ziua prietenei mele, Mihaela. Şi mi-am cumpărat balerini din lac. Nepurtându-i deloc înainte, şi luând Parisul la picior, mi-au făcut răni teribile. Dar fudulă fiind, nu i-am dat jos. Mai ales în Paris, cum să-i dau jos, să mă confunde lumea cu cerşetorii români?! (Râdem cu poftă). Sunt foarte ruşinoasă şi prefer să sufăr, decât să nu arăt cum trebuie. Mi s-a întâmplat odată, în Londra, să mă calce cineva pe picior şi să-mi arunce balerinul sub tren. Îmi venea să intru sub tren şi eu, de ruşine. Pentru că nu aveam cum să plec desculţă, am rugat un domn care se ocupa cu feroviarul, să mă ajute. Lumea zicea că sunt Cenuşăreasa şi eu intrasem în pământ. (Râdem)

Aripi de drum: Îţi lipseşte ceva din garderobă?

Elena: OOOOOOO, cum să nu? Deşi nu mă ataşez de haine, tocmai pentru că  primesc multe haine şi accesorii de la diverse branduri, tot îmi lipsesc. Cred că nu există femeie care să nu aibă măcar ceva lipsă. Mi-ar trebui multe…

Aripi de drum: Păi hai să vedem, atunci, poate se găseşte careva, care donează :). Dacă o celebritate ţi-ar dona toată garderoba ei, cine ai vrea să fie aceea?

 Elena: O, Doamne! Olivia Palermo.  Mă identific cu stilul ei foarte tare. Mai e şi Miroslava Duma. Aşa că le aştept! 🙂

De la artă la ARTĂ  e doar un pas, aşa că trec la ARTĂ, şi o întreb:

Aripi de drum: În ce relaţie eşti cu Dumnezeu?

Elena: Aş putea să fiu într-o relaţie şi mai bună. Eu sunt creştină practicantă, evanghelică. Îmi lipseşte însă,în Londra, foarte mult părtăşia din biserică. E nevoie de asta, nu doar de relaţia directă cu Dumnezeu, pe verticală. Mergem la o biserică foarte mare acolo, HILLSONG.  Dar e altceva decât în România. Nu e intimitate. Abia aştept să vin în ţară, să reîntâlnesc oamenii mei dragi. Aici aveam mereu câte o activitate în mediul creştin. Acum însă … nimic. Mă gândesc şi pentru copilul meu, pentru că dacă nu ai o biserică unde să-l creşti, îţi poţi lua gândul de la a-l conduce pe o cale frumoasă. În rest, ce să zic? Ascult online predici. Nu e acelaşi lucru cu a fi prezent şi a te implica într-un grup de studiu.

Aripi de drum: Un autor creştin care îţi place foarte mult.

Elena: Josh McDowell şi Ravi Zacharias. „Mărturii care cer un verdict” a lui Josh am citit-o când eram mică. E foarte grea, dar este uluitoare povestea. El a scris cartea pentru a dovedi că Dumnezeu nu există, şi din ateu convins să ajungă unul din cei mai tari susţinători ai credinţei creştine, e, într-adevăr uluitor.

Elena se pare că va adora secţiunea de carte, de pe blogul meu. Ai acolo, Elena, în fiecare luni, că tot ţi-e dor, câte o carte pe care o recomand. 🙂 Poate ne dai idei despre grupuri pe care să le organizăm, pe baza unor cărţi citite. 🙂 Te aşteptăm!

Aripi de drum: Zi-mi despre Emma acum. Am lăsat-o la urmă, pentru că e încă liniştită. Următorul interviu, la ceva luni ale ei, o sa începem cu ea. Năzbâtiile ei, abia aştept să ni le împărtăşeşti:).

Elena: Am scris un articol pe blogul meu.  🙂 Of, a fost o sarcină grea. Eu nu mă aşteptam la asta. Am crezut că dacă sora mea a avut o sarcină uşoară, la fel va fi şi la mine. Dar e unic să fii mamă. Uite, acum se mişcă. Ştie că vorbesc despre ea. Are personalitate, nu glumă.  Râde. A fost un şoc pentru mine când am văzut rezultatul testului, pentru că s-a întâmplat la o lună după ce am decis să avem un copil. Mi-am dorit foarte tare să nasc în august, şi iată că s-a rezolvat:). Mi-era teamă că nu voi fi o mamă bună, pentru că eu sunt egoistă, din fire. Relaţia mea cu Gabi a fost la distanţă, iar căsnicia nu e sufocantă. Nu dăm socoteală unul altuia, la extrem. Acum e ciudat, pentru că vine un copil şi lucrurile se complică. Eu, ca şi blogger, am avut noroc cu un soţ extraordinar, care m-a susţinut. Care bărbat te lasă să faci tu ce vrei, fără să câştigi nici un ban? Altul m-ar fi trimis la muncă imediat după nuntă. Ştiu că va fi un tată foarte bun, deci de asta nu-mi fac griji. Îmi fac griji, în schimb, pentru că acum trebuie să-mi împart timpul cu altcineva. Dar nu cred că Dumnezeu dă un copil pentru a fi o povară. O să mă rog să-mi dea El 48 de ore într-o zi, să pot fi şi soţie, şi mamă, şi prietenă, şi blogger, şi bucătăreasă. (râde)

Egoism… timp… căsătorie… susţinere… sunt cuvinte mari. Le foloseşte pentru că le cunoaşte valoarea. Elena, ştiu sigur că te vei descurca. Perseverenţa ta nu e pe toate drumurile. Şi dacă blogul l-ai crescut ca pe un copil, şi copilul ţi-l vei creşte ca şi blogul:). Cu mai multă determinare şi iubire. Şi unde e mai mult decât cunoaştem noi, nu are cum să nu fie binecuvântare.

Aripi de drum: Ne apropiem de final, şi pentru că tu eşti un om cu Aripi, motiv pentru care te-am ales să ne împărtăşeşti din experienţa ta, zi-mi un cunoscut al tău, tot om de la care să învăţăm arta din spatele arte, pe care ai vrea să-l citeşti în paginile blogului meu.

Elena: Uhhh, greu. Ayyy, e cea mai grea întrebare.

Se gândeşte, se răzgândeşte, nu pronunţă nici un nume, spune „da” şi „ nu”  de cel puţin 100 de ori:), ar vrea un scriitor, apoi tace de tot. Parcă nu e Elena. 🙂

A, cineva de la Tedd…

Iar se gândeşte. Nu e sigură. După vreo 10 minute de chin, se luminează la faţă:

– Ahhh, ştiu! Profesorul meu favorit, din facultate: Dan Popescu. Nu ştiu cum ajungi la el, dar trebuie să ajungi. E cel mai tare om, ever! El m-a făcut să-mi placă ceea ce sunt azi. Preda comunicarea. A fost cel mai diferit profesor, cu o metodă de predare diferită. Te făcea să vii cu drag la cursurile lui. Avea prezenţă full. Orice ar fi predat, te făcea să iubeşti materia lui. Da, Dan Popescu. El e!

Elena e prima persoană pe care o aud vorbind despre un fost profesor. Probabil pentru că rar ne e dat să fim călăuziţi de dascăli spre visul nostru. Mi-aduc aminte de profesorul meu de matematică, domnul Gabriel Tica, şi în clipa asta îmi promit să fac tot posibilul să stau de vorbă cu mentorul Elenei. Mare lucru să ajungi pe buzele unui fost student, care acum e opera ta de artă, să ştii că ai fost călăuza dreaptă a drumului său.

Mulţumesc, Elena Şandor, pentru dragostea ta împărţită la mii!

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’] 

Distribuiți vă rog
Adrian Paunescu – viata fara de moarte sau cum sa mori, traind in mormant

Oameni cu aripi

Adrian Paunescu – viata fara de moarte sau cum sa mori, traind in mormant

Distribuiți vă rog

20 iulie 2016.

E Ziua Aviatiei. M-am trezit cu gandul de a scrie despre o mare iubire a mea: zborul. Nu sunt pilot:), spun o mare iubire pentru ce simt cand il simt. E greu de explicat si greu de definit.

E un fel de dor de duca, spre nicaieri si spre pretutindeni. Exact asa. De asta mi-am si pus Aripi de Drum, sa pot trai o viata cu dorul de cer, intr-un zbor continuu si perfect. Eu, cea mai imperfect dintre imperfectii lumii.

Dar gandul meu, de a povesti despre ziua aviatiei, s-a blocat pe drumul spre inceput. Pentru ca, sigur nu intamplator, mi-au venit in minte 2 versuri  ale lui Adrian Paunescu:

“Si brusc am inteles ca fara tine
Nici eu in toate mintile nu sunt.”

N-am inteles de ce ma obsedeaza aceste versuri, si m-am indreptat spre mine insami. Sa ma intreb de ce. Si sa gasesc raspuns. Mi-am dat seama apoi ca de fapt, azi e o zi in care imi strang in pumni 2 mari iubiri: POEZIA si ZBORUL.

E ziua in care s-a nascut un OM care a avut curaj sa fie el insusi. Cu toate condamnarile lumii, cu toate pistoalele indreptate spre el.

Adrian Paunescu m-a invatat candva, fara sa stie, ca iubirea nu e iubire daca nu zboara. Daca nu e libera, adica.

Si tot nu intamplator, mi-am amintit de poemul lui, pe care l-am plans candva de atatea ori, ca nu mai aveam indrazneala sa mai cer lacrimi de la Dumnezeu.

Eu sunt eu

Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

 [ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

E greu sa fii tu insuti intr-o lume pusa pe judecat. Pusa pe aruncat nu cu pietre, ci cu gloante. Sa te ingroape mai repede in pamant.

E greu sa te lupti cu lumea, sa te inalti de-acolo, de sub lespezi rece, la cer. Cand ei te coboara, tu te ridici. Iti faci mainile ruga, si cu ele tragi de mansa propriei puteri, si pornesti la zbor. Cu toate ale lumii ne-ntelesuri.

Adrian Paunescu nu s-a nascut sa moara. S-a nascut sa ne arate ca se poate trai vesnic. Ca se poate ajunge la el, acolo sus, cel putin o data pe an. Pe 20 iulie.

Nu stiu cati dintre pilotii lumii stiu ca e sarbatoare in cer azi SI pentru o nastere de om, nu doar de Aripa. Nu stiu cati dintre noi avem curajul sa le cerem celor ce se duc acolo sus, azi, sa ii duca si lui, marelui poet, un pumn de lume. Sa scrie cu ea si acolo, povestea ce n-a mai apucat s-o termine aici.

Nu stiu cati dintre artistii lumii stiu ca azi e sarbatoare nu doar pentru ca e ziua Aviatiei, ci pentru ca pilotii lumii sunt artistii lumii. Si nici un artist al lumii nu trece dincolo, pana nu devine pilot.

Despre Adrian Paunescu am aflat prima data de la Cirna, Dolj, satucul bunicii mele. A venit in urma cu peste 23 ani sa tina un spectacol acolo. Cu Ana Maria si cu Andrei. Copiii lui. Mi-aduc aminte ca am plans tot spectacolul. Eram prea mica atunci sa inteleg de ce. Stiam doar ca lumea se uita ciudat la mine.

Nu stiam cine este, si de ce e atata zarva in sat la noi. Stiam doar ca simt ceva ce nu stiu explica, atunci cand vorbea si cand s-a inceput a canta.

Am aflat apoi, de la bunicul, ca e un mare poet. Ca au fost colegi de banca si ca se bateau. Ca s-a nascut in Basarabia, si marea parte a copilariei a trait-o la Birca, Dolj. Ca a stat in Cirna o perioada, si ca era un copil altfel. Nici bunicul nu a stiut sa-mi explice „cum adica era altfel…?”

Am intrebat de poeziile lui, unde le pot gasi. Nu aveam nimeni nimic. Nici macar tata, care iubea poezia mai mult ca orice. N-am gasit nici la biblioteca orasului meu natal, Bailesti. Habar nu am daca azi au acolo cartile lui.

Dar tare as vrea sa stiu ca e citit  in Oltenia lui draga.

Nu stiu nici cati stiu ca „OLTENIA, ETERNA TERANOVA”, e scrisa de el. Stia de atunci ca va trai vesnicia prin lume. Desi plecat…

Nu stiu nici cati se intreaba de ce OAMENII nu sunt cinstiti in patria lor. Si cati olteni sunt mandri ca cineva, candva, pentru totdeauna, le-a gravat Oltenia pe harta spre cer.

Ca Adrian Paunescu a scris istoria cu slovele iubirii. Istoria unei tari in care se moare de multe, mai putin de dor de ARTISTII LUMII.

Azi, Adrian Paunescu ar fi implinit 73 de ani. N-a fost sa (mai) fie…

Suntem multi, eu stiu sigur, care iubim asa cum a iubit el. Dar si mai multi care nu au curaj sa iubeasca asa: asumat!

Azi sarbatoresc 2 mari iubiri: de ZBOR si POEZIE! Si inteleg tot mai mult ca moartea se poate trai, prin cuvant.

Va rog azi, pe voi, cei ce zburati acolo spre cer, sa duceti o aripa de drum si celui ce ne-a invatat ca

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii. (Ruga pentru parinti)

Va rog pe voi, piloti frumosi, sa purtati pe umerii vostri azi, iubirea. Deschid azi pumnii mei si va las sa priviti cum se zbat pentru viata cele 2 iubiri: de ZBOR si de POEZIE. Sa nu uitati ca sunteti parte a lumii celui ce ESTE Adrian Paunescu.

A scris despre voi, a scris despre noi. A scris despre zbor… a stiut ca-ntr-o zi, VOI ii veti aduce de aici, vesti despre lume. Aceea pe care a iubit-o asa cum a stiut …

Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.

(Spune-mi ceva!)

Si a stiut apoi ca..

„Am sa plec intr-o zi

Intr-un loc nestiut,

Intr-un munte secret,

Undeva in trecut.”

 

Am decis intr-o zi sa spun lumii despre „intr-o zi” … in cartea mea, “Pune ultima piesa!

Atunci el nu zburase inca spre vesnicii. Dar n-am avut curaj sa-i spun ca am ales sa il gravez pe suflet pentru totdeauna! Cu tot cu iubirile lui, bifate gresit, uneori …

 Tu, Aviatie Romana, sa ne ierti ca te platim cu nimic pentru corespondenta cu Artistii lumii!

Sa ne ierti ca te uitam atat de usor! Probabil de asta a ales el, marele poet, sa zboare spre cer de ziua ta! Sa nu-l uiti niciodata si sa-ti fie mult mai usor sa-i duci slove de la noi, pamantenii …

Iti multumim, Adrian Paunescu, pentru vesnicia data cadou!

Si-atat …adrian paunescu

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog