Etichetă: parinti

Cum am învăţat evlavia

Credinta

Cum am învăţat evlavia

Distribuiți vă rog

Cum am învăţat evlavia

Am citit de curând cartea “Înalta chemare a femeii”, de Elizabeth George, şi m-am întors în trecut, pe genunchi. Am scris ieri despre Botez, aici, şi probabil nu întâmplător azi am simţit nevoia să continuu cu subiectul “evalvia femeii”. Căci pentru mine, maturizarea a început după botez. Înainte de a decide să mă predau lui Dumnezeu, a fost momentul de trezire. Adevărata luptă a început însă, după ce am trecut pragul:). Şi va dura, cu siguranţă, toată viaţa.

Mi-am adus aminte, citind-o pe Elizabeth, de Monica de acum 3 ani. A fost dureros chiar şi după atâţia ani, să revăd cu ochii minţii, femeia care nu realiza greşelile pe care le făcea. A fost greu să mă uit la cea care-am fost, şi să revăd chipul îmbătrânit de griji şi frici, dar bine fardat cu zâmbete prefăcute. Să creadă lumea că mi-e bine.

Dar pentru că am un Mântuitor perfect, am trecut de la moarte la viaţă în câteva clipe, când am auzit vocea caldă a binecuvântării: “El a spălat totul. Şi azi nu mai trebuie să cureţi ce-a fost.”

Împărtăşesc cu voi azi, ceea ce am învăţat în cei 3 ani, de când m-am născut a doua oară:).

“Comportamentul nostru reverenţios, evlavios, trebuie să includă atât obiceiurile pe care le avem, cât şi alcătuirea minţii şi trupului nostru, înglobând nu doar mişcările trupului, ci şi expresia feţei, ceea ce spunem şi ceea ce lăsăm nespus.” (Elizabeth George)

Mie mi-a fost greu. Şi, dacă crezi cumva că ţie nu îţi va fi, dă-mi voie să te asigur că te înşeli. Dă-mi voie să te previn: nici o schimbare nu e uşoară. Iar când vine vorba de păcat… dulceaţa lui e atât de aducătoare de dependenţă, că n-ai cum să nu simţi până în măduva oaselor lipsa gustului său. Când mi-am întors faţa de la lume, la Dumnezeu, m-am simţit searbădă. Mi-aduc aminte că m-am plecat pe genunchi şi am cerut, plângând:

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

“Doamne, dacă va trebui să rupi fiecare părticică din mine, pentru a mă schimba, fă-o! Mi-e frică de schimbare şi mai ales mi-e frică de lipsa de gust a mâncării pe care Tu mi-o dai acum. Pare fără sare şi fără piper. Dar ştiu că nu-i aşa. Dă-mi Tu puterea să nu mă opresc niciodată, oricât de ademenitor ar fi un somn în braţele păcatului!”

Şi-a durut fiecare rupere. Ce-am învăţat a fost asta:

!) Că trebuie să iau decizia de a mă concentra deliberat asupra lui Dumnezeu, prin a-mi redirecţiona gândurile de la versurile melodiilor de dragoste care mă târau în trecut, ori de la amintirile iubirilor greşite pe care le-am îmbrăţişat, din nevoia disperată de iubire, pe care nu aveam habar că numai la Dumnezeu o pot găsi. Şi să le înlocuiesc cu cântări care Îl aveau în centru pe El şi cu imagini ale unui viitor în braţele Celui care m-a salvat.

2) Că trebuie să memorez versete din Scriptură, pentru a lupta cu ispitele care curgeau una după alta, doar-doar m-oi întoarce la vechile hotare: “Eşti pierdută, cine te va mai iubi vreodată, când ai greşit atât de mult? Dumnezeu nu există, e doar o plăsmuire a ta din clipele astea în care suferi. Degeaba te rogi, vei rămâne singură toată viaţa, căci nimeni nu va avea încredere în tine, dintre creştini. Eşti murdară, ei sunt curaţi!”

3) Că trebuie să stabilesc o disciplină zilnică de citire a Scripturii, căci altfel voi cădea din nou. Nu a fost uşor, şi nici acum nu e, dar a trebuit să-mi repet mereu adevărul că Dumnezeu nu va îngădui niciodată să fiu ispitită, fără să-mi pregătească şi uneltele de ieşire din acea ispită.

4) Că trebuie să împărtăşesc altora mărturia mea. Acesta a fost şi motivul pentru care există acest blog. M-am luptat 3 ani cu gândurile. M-am împotrivit 3 ani, pentru că Îi spuneam mereu Domnului: “Nu sunt nimeni să îi învăţ pe alţii. Ce dacă am experienţă cu copii de peste 11 ani, sunt alţii mult mai buni ca mine! Cum să vorbesc eu altor femei despre credinţă, când eu am fost în mocirlă 28 de ani?” Şi multe alte gânduri negre. Până când am renunţat să mai ascult de ele, am mai trecut printr-un iad:). Acela al minciunii că SUNT UN NIMENI. M-au ajutat studiul biblic “Viaţa condusă de scopuri”, al lui Rick Warren şi cuvintele unui păstor din Statele Unite: “Monica, înainte ca oamenii să citească Biblia, ei îţi citesc viaţa.” Ele m-au trezit, dar Dumnezeu mi-a dat tăria să trec la acţiune.

5) Că trebuie să vorbesc despre oameni de bine. Voi scrie un articol despre bârfă cât de curând, însă acum mă rezum la a vă spune că înainte să fiu creştină, habar nu aveam ce înseamnă de fapt bârfa. Credeam că nu fac nici un rău dacă vorbesc despre cineva care nu e prezent, în faţa altcuiva. Şi nu de bine, ci de cât de rău, de slab, de nedemn, etc este acel cineva. Habar nu aveam că dragostea de aproapele înseamnă să mă rog pentru călăuzire ori de câte ori eram nedreptăţită sau jignită de cineva.

6) Că am nevoie de rugăciune constantă, pentru a primi înţelepciunea de a împlini Scopul Său în viaţa mea. Şi scopul Său s-ar putea să nu se potrivească deloc cu al meu, iar atunci ispita se triplează:). Şi cum pot s-o biruiesc, dacă nu pe genunchi? Cum credeţi că am reuşit să o rup cu trecutul, cu oamenii de acolo, cu mândria şi cu orgoliile mele de a fi “femeie de carieră care nu va permite niciodată unui bărbat să îmi ceară să-l slujesc” ? Ori cu teama că nu sunt perfectă în ceea ce priveşte jobul meu, şi atunci e mai simplu să stau în umbră, decât să ajut părinţi, să îşi ajute copiii?

7) Că am nevoie de modele în viaţa mea, pentru a putea învăţa ce înseamnă evlavia. Am decis într-o zi, după luni de zile de hoinărit, 🙂 să încep terapia personală cu un consilier creştin. Terapeuta mea îmi este cel mai bun model de evlavie. Am înţeles, cu ajutorul ei, că  am nevoie de modele sănătoase de feminitate, pentru a putea să învăţ să trec prin viaţă şi să las o urmă, nu un nume. Nu o reputaţie, ci o faptă.

sursa video: Youtube

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Ce înseamnă să fii îndrăgostit? Răspunsurile copiilor

Copii tipici

Ce înseamnă să fii îndrăgostit? Răspunsurile copiilor

Distribuiți vă rog

Ce înseamnă să fii îndrăgostit? Răspunsurile copiilor

“Nu eşti singur pe lume” nu este doar adevărul care m-a salvat de atâtea ori din prăpastii :). Este realitatea de care mă lovesc zilnic. Împlinirea de a lucra în domeniul sănătăţii mintale, este cu adevărat binecuvântare, iar bucuria lucrului cu copiii face din fiecare zi o sărbătoare. A iubirii.

Şi fiindcă azi e ziua îndrăgostiţilor, (de care nu am avut habar) 🙂 haidem la trăit iubirea, din perspectiva copilăriei.

La grădiniţa la care merg ca shadow pentru câteva ore pe săptămână, azi a fost sărbătoare. Şi asta nu pentru că doamnele educatoare ar fi pregătit ceva special, ci pentru că unul din copii ne-a anunţat că “Azi e ziua îndrăgostiţilor!”

M-am uitat zâmbind la doamna educatoare, şi abia mi-am stăpânit lacrimile în timpul conversaţiei care a început imediat între dumneaei şi copii. Lacrimi, pentru că am privit ochii unor suflete sincere şi perfect conştiente de iubirea care ne guvernează lumea. O iubire care nu are nimic de a face cu fake-urile zilelor noastre.

Nu mă voi opri să comentez răspunsurile lor, sau să analizez terapeutic “ce-a vrut să spună autorul”! 🙂

Vă las pe voi să lăcrimaţi şi să vă autoanalizaţi, aşa cum m-am autoanalizat şi eu, după ce am ajuns acasă. Şi ce-am găsit în inima mea este prea dificil de exprimat în cuvinte. Doar prin artă probabil că aş putea să explic inexplicabilul. Şi sigur o voi face într-o zi…

Aşadar, poftiţi de luaţi aminte:

Copilul:  Azi e ziua îndrăgostiților

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Educatoarea – Ce este astăzi?

C1: Ziua îndrăgostiţilor.

Ed: Ce înseamnă să fii îndrăgostit?
C1: Să te iubeşti.
C2: sa-ti găseşti un iubit.
C3: Să te duci cu el la bal.
C4: Să te ia la el acasă.

Ed: Şi daca nu mă ia acasă înseamnă că mă iubeşte?

C4: Nu. Dacă nu te ia acasă înseamnă că nu eşti iubita lui.

% Mă scuzaţi, dar aici nu mă pot abţine să nu spun un: “Luaţi aminte, doamnelor!” Aici se iubeşte cu adevărat, nu fi-te cum! Deci… ” 🙂
C5: Te ia în braţe.
C6: Zbori.
C7: Să te iei cu el de mână.

Ed: Cu cine?

C7: Cu iubitul.
C6: Şi te pupi pe buze.
Ed: Am înţeles. Dar de unde ştiu că sunt îndrăgostită?
C3: Că te gândeşti la el.
C8: Îi faci o scrisoare.
C7: Ies inimioare.
C2: Dacă are maşină te plimbă.
C4: Şi te uiţi numai la ea.
C8: El îţi face ochii frumoşi.
C7: Îţi face cu ochiul.
Ed:  Dacă el nu e îndrăgostit de mine ce fac?
C3: Îşi cauţi altul.
Ed: Perfect. Şi dacă eu nu sunt îndragostită? Ce fac?
C5: Te duci în altă ţară şi cauți.

¤ N-am cum să tac nici aici! :)) Eu zic să pornim la vânat de reduceri, la Tarom! :))


C8: Trebuie să te machezi să te vadă cum eşti de frumoasă. Să îţi pui rochie şi coroană. Să străluceşti.
C5: Să îţi pui o inimioară pe bluză. Să te vadă.
Ed: Mulţumesc. Dar ce faci de ziua îndrăgostiților?
C1: Faci biscuiți din inimioare .
C2: Pui gem pe biscuiți, să fie roşii.
C3: Sa-ţi pui o fundiţă.
C4: Să îl găseşti pe băiatul ăla şi să-l iubeşti.
C5: Să-l îmbrăţişezi. Uite aşa! 🙂
C6: Să nu-l superi, că te dă afară din casă sau pleacă.

Ed: De cine sunteţi îndrăgostiți?
C3: De mami.
C1: De tati şi de Alex şi de Dan.
C2: Eu de sora mea.
C4: De o fată Anastasia.
C5: De bebe al meu.
C6: De verişoara mea.
C9: De Sabina. (terapeuta lui)

Aşa, ca de ziua iubirii. Dovadă că NU EŞTI SINGUR PE LUME, atâta timp cât ai o meserie care clocoteşte de iubire.

Şi-aş mai spune multe …

# Dacă vrei să scrii pe acest site, foloseşte formularul de contact.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Autismul nu este o boală venerică! Apel către părinţii copiilor tipici

Copii cu nevoi speciale

Autismul nu este o boală venerică! Apel către părinţii copiilor tipici

Distribuiți vă rog

Scriu acest articol cu o mare durere în suflet. O port de ani de zile, dar azi, mai mult ca niciodată, pare că a făcut puroi. S-a infectat de la atâta mizerie ce s-a strâns în jurul ei, şi n-am avut apă s-o pot curăţa.

Vorbesc despre autism. Despre copiii cu acest diagnostic, care sunt priviţi ca nişte paria. Parcă ar avea vreo boală venerică ori vreun dosar la DNA. Aşa de repede fugim de lângă ei. Să nu se ia. Să nu cumva să contractăm microbul şi să ne trezim peste noapte cu al nostru copil, distrus psihic de vreun “autist de-ăla”.

Azi am aflat despre o mămică ce a decis să-i spună prietenei sale că nu o mai poate primi în vizită cu fetiţa, pentru că “îi afectează psihic pe copiii mei”. Am simţit un fior rece prin tot corpul. Exact la propriu. Lucrez cu aceşti copii de 11 ani şi “nu am luat niciodată microbul” de la ei. I-am dus în medii de “copii tipici”, i-am învăţat să se integreze între ei, să le vorbească, să le răspundă, să povestească, să se abţină de la a-i lovi. Şi lista continuă cu sute de alte abilităţi pe care le-au deprins cu ajutorul celor care nu i-au privit ca pe nişte purtătări de boli mortale.

Dragi părinţi “de copii tipici”, autismul nu se ia!

Autismul nu se vindecă, pentru că nu este o boală! Este o tulburare de dezvoltare. Asta înseamnă că aceşti copii, pe care dvs. îi numiţi “irecuperabili”, sunt oameni normali, care învaţă ALTFEL decât copiii dvs. Dar în nici un caz care NU pot învăţa sau NU se pot adapta.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Nu scriu acest articol pentru a vă trage la răspundere şi nici pentru a vă convinge să deveniţi specialişti în autism, ori să adoptaţi un astfel de copil. Scriu pentru a vă informa CORECT. Nu pentru că aş deţine eu adevărul suprem, ori pentru că aş fi cel mai bun specialist ABA din România, ci pentru că informaţiile pe care le deţineţi, de la ceilalţi, cum că aceşti copii trebuie ţinuţi în case, izolaţi de societate, ori trimişi în şcoli speciale, sunt FALSE!

Autismul nu vă distruge psihic copilul!

Autismul tace.

De cele mai multe ori. Şi din tăcerea aceea, uneori se nasc lovituri, ţipete, muşcături, plâns mult, nervi, şi multe alte comportamente pe care poate le numiţi “nebuneşti”. Dar în nici un caz nu vă puteţi trezi peste noapte cu al dvs. copil, infestat cu autism sau cu vreo tulburare psihică, pentru că a stat în preajma “autistului”.

Da, copilul dvs. se poate speria când vede o criză de nervi a celui cu acest diagnostic, se poate retrage din raza lui, poate să nu înţeleagă şi să vă întrebe ce se întâmplă, dar în nici un caz nu poate fi afectat emoţional dacă ia contact cu acest copilaş, pentru câteva ore pe săptămână.

Vă scriu ca şi creştin, nu ca specialist cu 7 diplome internaţionale! Vă scriu ca om. Unul care lucrează cu aceşti copii de peste 11 ani şi care a trecut prin toate stările posibile, în tot acest timp. Am fost muşcată, zgâriată, lovită, învineţită, înjurată, scuipată, trasă de păr şi şocată. Dar niciodată “înnebunită”. Iar copiii tipici în jurul cărora “copiii mei” au stat, de-a lungul celor 11 ani, au devenit mai empatici, mai blânzi şi mai frumoşi, cu fiecare “autist” pe care-l acceptau în preajmă.

Fac apel la omul lăuntric din fiecare dintre noi, prin acest articol. Omul acela care trăieşte şi este acum sănătos  nu pentru că merită vreuna din binecuvântările pe care le are de la Dumnezeu, ci datorită unui har nemeritat oferit de Acest Dumnezeu. În faţa Lui, toţi suntem egali, şi cu siguranţă pe “autişti” nu-i iubeşte mai puţin!

Noi, ăştia “normali”, rănim mai mult decât toţi “autiştii” la un loc. Pentru că o facem voluntar. Absolut conştienţi. Noi, “ăştia neuatişti”, îî “înnebunim” pe ei mai mult, pentru că, în loc să fim modele pentru ei, suntem călăi.

Un indemn de ajutor catre parintii copiilor tipici

Închei, prin a vă spune că omenia nu a făcut niciodată rău nimănui, şi spunând asta, nu afirm că ar trebui să vă lăsaţi copilul abuzat, atunci când “autistul” îl loveşte, ci vă spun că reacţia dvs., într-o aşa situaţie, ar trebui să fie mai degrabă “ortodoxă”: vă îndepărtaţi copilul din locul respectiv şi îi explicaţi cu calm şi răbdare: “Copilul este nervos pentru că încă nu poate să vorbească /nu a ştiut să te întrebe x lucru/ a crezut că vrei să-i faci rău, etc. Uite, poţi să aştepti aici până se linişteşte, apoi mergi la el şi continuă să te joci. Dacă nu te vrea acolo, poţi pleca. Ştiu că te-ai speriat, însă sunt aici cu tine, şi nu se întâmplă nimic rău.” 

Iar dumneavostră, celor care autismul vă spune despre tăcere, vă spun că vă aştept la “o sesiune de joc” cu oricare din copiii cu autism cu care lucrez. Dacă doriţi să ajutaţi la integrarea unui copil cu autism, puteţi să-mi trimiteţi un e-mail şi vă pot da detalii despre cum aţi putea să ajutaţi, împreună cu al dvs. copil!

*Dacă vrei şi tu să scrii pe acest site, ca părinte sau terapeut, aştept un e-mail la adresa: psihoterapeut.monica@gmail.com

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

 

Distribuiți vă rog
Elena Şandor: “Pentru mine, blogul era un copil. Pentru copilul tău faci orice. Vrei să ajungă cel mai bun, investeşti în el tot ce ai. Îl duci peste tot, îi arăţi lumea, nu îl ţii în casă.”

Oameni cu aripi

Elena Şandor: “Pentru mine, blogul era un copil. Pentru copilul tău faci orice. Vrei să ajungă cel mai bun, investeşti în el tot ce ai. Îl duci peste tot, îi arăţi lumea, nu îl ţii în casă.”

Distribuiți vă rog

O ştiu pe Elena dinainte să fie Şandor. 🙂 Mi-aduc aminte perfect clipa în care am făcut cunoştinţă cu ea: era vară, venisem la sora ei (pe atunci doar colegă de facultate cu ea azi, cea mai bună prietenă) pentru un proiect şi tare nefericită eram că nu ştiam cum să-l fac. Proiectul, adică!:)

M-a servit cu chifteluţe. Era îmbrăcată într-o fustă albă şi o bluză la fel. Te eclipsa pur şi simplu simplitatea care-i caracteriza eleganţa. Feminitate la puterea absolut.

Mă uitam la ea şi îmi spuneam că trebuie să fii cineva foarte important, să poţi face parte din lumea ei. Era doar o interpretare a mea… aveam să aflu mai târziu.

Elena a fost prima persoană din viaţa mea, care mi-a dat în dar haine. Eram în anul al doilea de facultate, câştigam cât să-mi plătesc căminul -60 de Ron lunar- şi să nu mor de foame. Când mi-a umplut braţele cu ele, am crezut că a trimis Dumnezeu mană din cer.

Aş avea atâtea să vă spun, dar mă opresc, şi o las pe ea să-şi scrie povestea pe filele acestui blog.

Ajung la ea pe seară. Fetiţa ei încă nu şi-a făcut avânt în lume. 🙂 Încă respiră prin mămica ei. La fel de frumoasă.  

Mâncăm chinezesc. Ne gândim că Emma va dansa în noaptea asta, la condimentele din supă. 🙂 Vorbim despre una, despre alta, până la finalul mesei. Ne retragem apoi în cameră, spunându-i  Alinei – sora “noastră”-  că vom încheia în 30 de minute.

S-au făcut de 5 ori mai multe…

Punem aşadar  telefonul pe burtă. 

  • Să stea mai bine, zice Elena.  Se pare că  Emma îşi susţine mama de pe acum:).

Aripi de Drum: Povesteşte-mi despre blogging, Elena! Începutul. Geneza. 🙂

Elena : Totul a început acum 9 ani, când mama a avut o pareză, şi multe luni nu a mai putut face nimic în casă, implicit mâncare. Azi salam, mâine salam, cât să mai mănânci salam? (râde) Eu eram pe dinafară cu tot ce însemna gătit. Nu ştiam nici să fac ceai. Mama nu m-a pus niciodată la treabă, mi-a cerut doar să învăţ, fără să aibă aşteptări culinare de la mine.

Când prinţesele şi-au uitat Aripile acasă… Foto credit: Elena Şandor

În anul acela, însă, am început să caut reţete  pe internet şi să pregătesc. De foame, nu de altceva. Fiasco total. Dar nu m-am lăsat. Eu sunt foarte perseverentă, dacă îmi propun ceva, trebuie să fac. Îmi şi plac provocările. Uite, la matematică, de exemplu, am rămas corigentă, şi apoi am ajuns olimpică. E o chestie de extremă.  Aşa că am început să gătesc zilnic. Făceam un fel până îmi ieşea. Organizam „Cooking days”, cu prietenii mei. Când s-a întors mama, gustând din ce făceam, mi-a dat ideea de a-mi face un blog.

Vorbeşte calm şi apăsat. Nu e uşor să retrăieşti negurile. E stăpână pe ea, dar înăuntru se dau lupte. Amintirile nu renasc fără dureri. Când eşti fiică, lumea e cu mult mai mică decât când eşti mamă, dar cu mult mai dură. Nu ştii pe atunci care drum e mai bun…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Aripi de Drum: De unde numele şi care a fost drumul de la idee, la un stil de viaţă, apoi la bani?

Elena: Mama mi-a dat ideea. Mie îmi plăcea numele Eileen, de la tipa din Seinfeld. Am găsit eu o variantă care să rimeze, Eileen- Cuisine, şi am pornit la drum. Nu a fost uşor. Şi subliniez acest aspect. Am început să public reţete şi poze. Eram aşa de determinată, că postam câte 2-3 reţete zilnic. N-am inventat eu roata, deci eu doar le adaptam de la alţii. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că s-a creat o comunitate de bloggeri culinari. Sper să nu greşesc, dar cred că ei au adus în România ideea de blogging.

La început, habar nu aveam că se poate câştiga ceva din blog. Pentru mine era pasiune curată. Atât. Postam doar pentru că prietenii îmi cereau reţetele şi mă săturasem să le scriu pentru fiecare. Şi atunci am decis să o ascult pe mama. M-am pus pe treabă atât de serios, că, pentru mine, blogul era un copil. Investeam în el. Pentru copilul tău faci orice. Vrei să ajungă cel mai bun, investeşti în el tot ce ai. Îl duci peste tot, îi arăţi lumea, nu îl ţii în casă. Trebuie să îl implici într-o comunitate, să-l încurajezi să-şi facă prieteni, să socializeze, să dea din coate.  Eu nu ştiam asta. Au venit însă toate firesc, împinsă de la spate de curent, nu de un consilier de blogging.

E cea mai motivantă comparaţie pe care am auzit-o vreodată. Trebuie să mărturisesc faptul că Elena ar trebui să fie naşa blogului meu. Ea m-a luat de mână, să fac primii paşi. Nu ştiam nimic. Ştiam doar că am ceva har la scris. Cu mulţi ani în urmă, Gabi, soţul ei, mi-a făcut primul blog. La care am renunţat… Cu această personificare, a blogului-copil, Elena mi-a pus în suflet cea mai mare determinare.

Aripi de Drum: Cum ai trecut de la cooking la lifestyle?

Elena: După ce m-am căsătorit, m-am mutat în Anglia.

Mi-aduc aminte de nunta Elenei. Atâta atenţie la detaliu nu mi-a fost dat să văd niciodată. Totul era pregătit la secundă şi la milimetru. Mi-aduc aminte că atunci am văzut-o singura dată plângând. Îmi dăduse impresia, toţi anii în care am fost în casa ei, că e o persoană foarte rece. Crudă, uneori. Crudă cu ea însăşi. Realiatatea, însă, iată că ne înşală mai abitir decât bărbaţii :).

Am dus blogul culinar încă 2 ani, apoi am decis să mă extind, ca urmare a cererilor venite din exterior. Mă întrebau oamenii, de exemplu,  de ce nu scriu despre cum se asociază ţinutele vestimentare. Şi aşa am decis să-mi fac rebranding. Aşa am ajuns aici. A fost foarte grea trecerea. Mi-era teamă să nu eşuez, căci atunci când vrei să faci foarte multe lucruri o dată, foarte uşor poţi cădea în derizoriu şi poţi ajunge să nu faci bine niciunul.

Şi, cum eu aveam pe atunci şi serviciu, mi-am dat seama că nu pot ţine pasul cu ambele. Aşa că am renunţat la job şi am decis să mă dedic în totalitate blogului. Am investit extrem de mulţi bani, timp şi nervi. Dar satisfacţia e incomparabilă cu sacrificiile, pentru că mă simt împlinită.

Dragostea adevărată începe aici Foto credit: Elena Şandor

Emma probabil e mândră de mămica ei şi vrea să aplaude, căci începe să dea din picioruşe. Nu ştiu să explic sentimentul acela de a o vedea pe Elena însărcinată. E unic. Te uiţi la ea şi îţi vin o mie de întrebări pe secundă în minte. Când se mai linişteşte puţin Emma, continuu să o descos:

Aripi de drum: Când au venit primii bani?

Elena:  Banii cam după 2 ani de stat în Londra. În România nu se punea problema de aşa ceva. Primeam în schimb produse cărora le făceam reclamă.

Fac ochii mari. 2 ani? Mă întreb. Elena observă şocul din privirea mea:

– E Londra! Competiţia este foarte mare, mai ales că sunt româncă, iar românii sunt foarte prost văzuţi acolo. A trebuit să muncesc de 10 ori mai mult. Dar munca depusă m-a ajutat să ajung aici.

Aripi de drum: Ce e cel mai plăcut la ce faci, acum, când eşti şi remunerată pentru perseverenţă, talent şi timp?

Elena: Îmi place că nu mă plictiseşte niciodată. Şi mă simt binecuvântată că stau în Londra şi fac blogging. Dacă nu m-aş fi ocupat cu asta, nu aş fi avut niciodată şansa de a merge în atâtea locuri, de a cunoaşte atâţia oameni minunaţi, şi de a avea informaţia la picioare, pe gratis. E vorba de deschiderea către cultură. Nu e vorba de Can-Can-uri. Este o viaţă pe care mulţi ar da orice să o aibă. Mi-aş dori să fiu la un nivel mult mai înalt, dar dacă aş cere acum mai mult, aş simţi că mă bat cu Dumnezeu. Mi-a dat cu mult peste ce puteam să am…

Aripi de drum: E vreo diferenţă între Anglia şi România, în privinţa bloggingului?

Elena: De la cer la pământ.  În România sunt o mână de bloggeri, din care 5 câştigă foarte bine, şi doar cu aceia se lucrează. Restul sunt la limita subzistenţei. Nu e corect. Asistenta mea, de exemplu, Cristina Cândea, care este extrem de bună, face parte din categoria bloggerilor din România care trebuie să munceasca de 10 ori mai mult ca alţii. Majoritatea bloggerilor români contactaţi primesc haine/accesorii pentru şedinte foto pe care apoi le returnează, deci fără să primească nimic în schimb. Foarte greu ajungi sa fii plătit pentru o campanie, dacă nu eşti un nume cunoscut. Ideea este sa creşti. Trebuie să fii plătit, dacă ai ajuns la un nivel de câţiva  mii de fallowers. Dar cei din PR, deşi au un buget  pentru a face o campanie cu bloggerii, îşi păstrează banii sau îi plătesc extrem de puţin. Parte din vină o au şi bloggerii, pentru că acceptă gratuitatea sau muncesc pe sume derizorii.

Aripi de drum: Cum ar trebui să procedeze cei din PR, astfel încât să se extindă şi în România piaţa?

Elena: Să strângă bloggeri mai puţin cunoscuţi, să zicem 10, să le dea o sumă mai mică decât cât ar oferi unui blogger extrem de cunoscut. Colectiv, tu aduni toţi followers de la aceşti 10 bloggeri, şi atunci împaci şi capra şi varza. Problema este, însă, că, în România bloggingul este relativ nou şi în  postul de PR se angajează oameni care nu sunt informaţi. Pentru ei este un job care să-i ajute să supravieţuiască. Noi, bloggerii, cunoaştem multe pentru că învăţăm.

Aripi de drum: Ce le recomanzi bloggerilor începători?

Elena: Să facă networking cu PR-ii. Să creeze relaţii cu ei. Aceştia îi pot recomanda pentru campanii. Iar ei, bloggerii, trebuie să lucreze cu ei înşişi, să fie mereu în pas cu vremea, să cunoască noile trend-uri. Atât în fashion, cât şi în ceea ce ţine de detalii privind structura şi conţinutul postărilor. E mai uşor să promovezi un produs, decât un concept. Pentru voi, cei care scrieţi poveşti de viaţă, terapie, sentimente, este mult mai greu. Dar nu imposibil. Dacă aveţi încredere  în voi şi nu vă e ruşine să cereţi ajutor, informaţii, şi aşa mai departe,deşi nu e uşor, veţi reuşi. Trebuie doar să vă faceţi vizibili. E o lume în care, dacă stai acasă închis, deşi poţi fi genial, vei rămâne anonim. Atâta timp cât ceea ce faci este moral, e vital să „dai din coate”. Zbate-te, altfel rămâi un necunoscut!

Uite, mie nu-mi place să scriu. Dar mă informez mereu. Nu am talentul Anei Morodan,  care nu descrie, nu încearcă să-ţi vândă. Ea pur şi simplu scrie o poveste. Dar asta nu mă face să mă las. din contră, găsesc noi modalităţi de a fi cât pot de bună, în funcţie de harul meu.

Elena nu vorbeşte, Elena trăieşte. Spune totul cu atâta pasiune, că parcă ar vrea să ne dea tuturor celor ce suntem la început, puterea ei. Elena îţi dă elan. Şi se vede că o face pentru că SIMTE, nu pentru a da bine. Pasiunea adevărată se simte.

Aripi de drum: Trebuie să investeşti în tine, cu alte cuvinte. Mereu şi mereu. Dar cum rămâne cu moralitatea? Poţi cădea în plasa obsesiei de a fi cunoscut, călcând pe cadavre?

Elena: Poţi. Trebuie să ştii să te vinzi, însă, în acelaşi timp, trebuie să rămâi tu însuţi! Trebuie să fii mândru de tine, să poţi pune capul pe pernă liniştit, noaptea. Nu face compromisuri, doar pentru celebritate. Dacă nu-ţi place o carte, de exemplu, nu scrie despre ea. Trebuie să ştii să refuzi, când nu te identifici cu ceea ce trebuie să promovezi!

Vorbim de suflet. Vorbim de atitudine şi demnitate. Elena excelează în toate acestea, de când o ştiu. Când primeşti astfel de lecţii de viaţă, cu greu te mai poţi întoarce la „orice”- ul pe care-l acceptai înainte.

Aripi de drum: De unde pasiunea ta pentru lifestyle?

Elena: Nu ştiu de unde. Ştiu de când. Îmi plăcea să mă gătesc de când mă ştiu. Eram atentă la fiecare detaliu. Şi acum sunt un fel de obsesiv-compulsivă (râde) Eram ca Maya, nepoţica mea.  (Râde). Îmi plăcea să mă gătesc de 3 ori pe zi, ca ea. Dar nu aveam posibilităţi şi aveam doar 2 rochii. Purtam hainele şi încălţările mamei. Cred că toate fetiţele am făcut asta. Mă fascina. Am avut noroc cu mătuşa mea, care, neavând copii, îmi cumpăra hăinuţe. Toate roşii. Eram îmbrăcată numai în roşu, motiv pentru care am urât culoarea asta mult timp. Abia de vreun an am început să o mai port. Dar să revin, dintotdeauna am vrut să arăt bine, admiram prezentatoarele pe la Tv. Şi începusem să desenez. Devenise o adevărată pasiune. Desenam fete cu haine, îmbrăcate cum mi-aş fi dorit eu să fiu îmbrăcată. Şi îmi plăcea să creez. Nu aveam însă posibilităţi nici pentru una, nici pentru alta. Am vrut să fac liceul Toniţa, sau cursuri pentru design, dar lipsa banilor şi faptul că toţi spuneau că voi muri de foame cu arta, m-a determinat să renunţ.  Am rămas cu schiţele.

Aha… deci poţi ajunge de la -10, la +10…, îmi spun.

Aripi de drum: Regreţi?

Elena: Nu. Am dat la ASE, aşa a fost să fie. Dar încerc să îmi împlinesc visul acum. Am început prin a învăţa Photoshop, iar acum vreau să reîncep să pictez. Pasiune. Dar oricum domeniul în care activez acum e legat de artă.

Aripi de drum: Care e stilul tău acum, şi ce creator de modă face hainele pe care le-ai purta acum fără oprire?

Elena: Elie Saab. Dacă aş putea să mor într-o rochie creată de Elie Saab… aş fi împăcată. (râde) Bine, aş prefera să trăiesc un pic în rochia respectivă. 🙂

Îmi mai place şi Chloe. de aici şi numele fetiţei mele. La accesorii îmi plac MiuMiu  şi Prada.

Decid să pun următoarele întrebări la foc automat, să-i testez nervii. De a rezistat, citiţi în continuare:

Aripi de drum: Ai vreo culoare în care nu te vezi îmbrăcată?

Elena: Galbenul. Numai dacă se combină cu negru. E combinaţia care atrage cel mai mult.

Puţin galben 🙂 Foto credit: Elena Şandor

Aripi de drum: Există ceva, din moda epocilor trecute, ce ţi-ar plăcea să se poarte şi azi?

Elena: Da. Stilul. Atitudinea. Prea multe femei uşoare, pe care îmbrăcămintea le face aşa.  În adâncul sufetului lor poate sunt nişte femei extraordinare, care ar putea fi respectate, însă când îşi pun pe ele decolteori până la buric… lasă de dorit. Mă uitam la filme de epocă. Monica, femeia făcea rochia aceea, nu rochia o făcea pe ea. Femeia impunea respect prin atitudine.

Aripi de drum: Trebuie să ai mulţi bani pentru a avea propriul stil vestimentar?

Elena: Nu. Atâta timp cât e de bun gust, nu valoarea financiară contează. Pun accent pe hainele pe care le port, şi nu pot minţi că nu mi-aş dori să am posibilitatea să mă îmbrac aşa cum văd la alţii. Dar lipsa unui cont gras în bancă nu mă împiedică să fiu eu însămi şi să fiu fericită cu ce am şi cu ce sunt.

Aripi de drum: Care e stilul tău vestimentar acum?

Elena: Nu am un stil eclectic. Ci elegant şi minimalist. Nu am stilul Elena Şandor. Dar e feminin. Îmi place foarte mult dantela şi broderia. Acum, fiind gravidă, nu am putut să fiu în trend, pentru că nu prea sunt haine pentru gravide, aşa cum aş vrea eu. Dar ce-ţi pot spune sigur despre stil, este că nu mă vei vedea niciodată îmbrăcată sport, decât la gym.

Aripi de drum: Că tot vorbim de stil, când te-au strâns cel mai tare pantofii, şi de ce ai suportat?

Elena: Ah, eram în Paris, de ziua prietenei mele, Mihaela. Şi mi-am cumpărat balerini din lac. Nepurtându-i deloc înainte, şi luând Parisul la picior, mi-au făcut răni teribile. Dar fudulă fiind, nu i-am dat jos. Mai ales în Paris, cum să-i dau jos, să mă confunde lumea cu cerşetorii români?! (Râdem cu poftă). Sunt foarte ruşinoasă şi prefer să sufăr, decât să nu arăt cum trebuie. Mi s-a întâmplat odată, în Londra, să mă calce cineva pe picior şi să-mi arunce balerinul sub tren. Îmi venea să intru sub tren şi eu, de ruşine. Pentru că nu aveam cum să plec desculţă, am rugat un domn care se ocupa cu feroviarul, să mă ajute. Lumea zicea că sunt Cenuşăreasa şi eu intrasem în pământ. (Râdem)

Aripi de drum: Îţi lipseşte ceva din garderobă?

Elena: OOOOOOO, cum să nu? Deşi nu mă ataşez de haine, tocmai pentru că  primesc multe haine şi accesorii de la diverse branduri, tot îmi lipsesc. Cred că nu există femeie care să nu aibă măcar ceva lipsă. Mi-ar trebui multe…

Aripi de drum: Păi hai să vedem, atunci, poate se găseşte careva, care donează :). Dacă o celebritate ţi-ar dona toată garderoba ei, cine ai vrea să fie aceea?

 Elena: O, Doamne! Olivia Palermo.  Mă identific cu stilul ei foarte tare. Mai e şi Miroslava Duma. Aşa că le aştept! 🙂

De la artă la ARTĂ  e doar un pas, aşa că trec la ARTĂ, şi o întreb:

Aripi de drum: În ce relaţie eşti cu Dumnezeu?

Elena: Aş putea să fiu într-o relaţie şi mai bună. Eu sunt creştină practicantă, evanghelică. Îmi lipseşte însă,în Londra, foarte mult părtăşia din biserică. E nevoie de asta, nu doar de relaţia directă cu Dumnezeu, pe verticală. Mergem la o biserică foarte mare acolo, HILLSONG.  Dar e altceva decât în România. Nu e intimitate. Abia aştept să vin în ţară, să reîntâlnesc oamenii mei dragi. Aici aveam mereu câte o activitate în mediul creştin. Acum însă … nimic. Mă gândesc şi pentru copilul meu, pentru că dacă nu ai o biserică unde să-l creşti, îţi poţi lua gândul de la a-l conduce pe o cale frumoasă. În rest, ce să zic? Ascult online predici. Nu e acelaşi lucru cu a fi prezent şi a te implica într-un grup de studiu.

Aripi de drum: Un autor creştin care îţi place foarte mult.

Elena: Josh McDowell şi Ravi Zacharias. „Mărturii care cer un verdict” a lui Josh am citit-o când eram mică. E foarte grea, dar este uluitoare povestea. El a scris cartea pentru a dovedi că Dumnezeu nu există, şi din ateu convins să ajungă unul din cei mai tari susţinători ai credinţei creştine, e, într-adevăr uluitor.

Elena se pare că va adora secţiunea de carte, de pe blogul meu. Ai acolo, Elena, în fiecare luni, că tot ţi-e dor, câte o carte pe care o recomand. 🙂 Poate ne dai idei despre grupuri pe care să le organizăm, pe baza unor cărţi citite. 🙂 Te aşteptăm!

Aripi de drum: Zi-mi despre Emma acum. Am lăsat-o la urmă, pentru că e încă liniştită. Următorul interviu, la ceva luni ale ei, o sa începem cu ea. Năzbâtiile ei, abia aştept să ni le împărtăşeşti:).

Elena: Am scris un articol pe blogul meu.  🙂 Of, a fost o sarcină grea. Eu nu mă aşteptam la asta. Am crezut că dacă sora mea a avut o sarcină uşoară, la fel va fi şi la mine. Dar e unic să fii mamă. Uite, acum se mişcă. Ştie că vorbesc despre ea. Are personalitate, nu glumă.  Râde. A fost un şoc pentru mine când am văzut rezultatul testului, pentru că s-a întâmplat la o lună după ce am decis să avem un copil. Mi-am dorit foarte tare să nasc în august, şi iată că s-a rezolvat:). Mi-era teamă că nu voi fi o mamă bună, pentru că eu sunt egoistă, din fire. Relaţia mea cu Gabi a fost la distanţă, iar căsnicia nu e sufocantă. Nu dăm socoteală unul altuia, la extrem. Acum e ciudat, pentru că vine un copil şi lucrurile se complică. Eu, ca şi blogger, am avut noroc cu un soţ extraordinar, care m-a susţinut. Care bărbat te lasă să faci tu ce vrei, fără să câştigi nici un ban? Altul m-ar fi trimis la muncă imediat după nuntă. Ştiu că va fi un tată foarte bun, deci de asta nu-mi fac griji. Îmi fac griji, în schimb, pentru că acum trebuie să-mi împart timpul cu altcineva. Dar nu cred că Dumnezeu dă un copil pentru a fi o povară. O să mă rog să-mi dea El 48 de ore într-o zi, să pot fi şi soţie, şi mamă, şi prietenă, şi blogger, şi bucătăreasă. (râde)

Egoism… timp… căsătorie… susţinere… sunt cuvinte mari. Le foloseşte pentru că le cunoaşte valoarea. Elena, ştiu sigur că te vei descurca. Perseverenţa ta nu e pe toate drumurile. Şi dacă blogul l-ai crescut ca pe un copil, şi copilul ţi-l vei creşte ca şi blogul:). Cu mai multă determinare şi iubire. Şi unde e mai mult decât cunoaştem noi, nu are cum să nu fie binecuvântare.

Aripi de drum: Ne apropiem de final, şi pentru că tu eşti un om cu Aripi, motiv pentru care te-am ales să ne împărtăşeşti din experienţa ta, zi-mi un cunoscut al tău, tot om de la care să învăţăm arta din spatele arte, pe care ai vrea să-l citeşti în paginile blogului meu.

Elena: Uhhh, greu. Ayyy, e cea mai grea întrebare.

Se gândeşte, se răzgândeşte, nu pronunţă nici un nume, spune „da” şi „ nu”  de cel puţin 100 de ori:), ar vrea un scriitor, apoi tace de tot. Parcă nu e Elena. 🙂

A, cineva de la Tedd…

Iar se gândeşte. Nu e sigură. După vreo 10 minute de chin, se luminează la faţă:

– Ahhh, ştiu! Profesorul meu favorit, din facultate: Dan Popescu. Nu ştiu cum ajungi la el, dar trebuie să ajungi. E cel mai tare om, ever! El m-a făcut să-mi placă ceea ce sunt azi. Preda comunicarea. A fost cel mai diferit profesor, cu o metodă de predare diferită. Te făcea să vii cu drag la cursurile lui. Avea prezenţă full. Orice ar fi predat, te făcea să iubeşti materia lui. Da, Dan Popescu. El e!

Elena e prima persoană pe care o aud vorbind despre un fost profesor. Probabil pentru că rar ne e dat să fim călăuziţi de dascăli spre visul nostru. Mi-aduc aminte de profesorul meu de matematică, domnul Gabriel Tica, şi în clipa asta îmi promit să fac tot posibilul să stau de vorbă cu mentorul Elenei. Mare lucru să ajungi pe buzele unui fost student, care acum e opera ta de artă, să ştii că ai fost călăuza dreaptă a drumului său.

Mulţumesc, Elena Şandor, pentru dragostea ta împărţită la mii!

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’] 

Distribuiți vă rog
Scrisoare către cei mai frumoşi părinţi. Elena şi Gabriel Şandor

Oameni cu aripi

Scrisoare către cei mai frumoşi părinţi. Elena şi Gabriel Şandor

Distribuiți vă rog

Astăzi am scris o scrisoare către cei mai frumoşi părinţi. Elena şi Gabriel Şandor

Dragă mămică,

Tocmai ţi-ai primit îngeraşul. Ştii? Dumnezeu ne trimite copilaşi să ne vindecăm de frici. De nehotărâri şi de egoism. Ieri am scris, nu ştiu dacă e întâmplător sau nu, despre ”Ce să faci după un avort?”

Azi, Dumnezeu a trimis un înger. Probabil să ne arate ce înseamnă binecuvântarea. Şi ce contează cu adevărat. Să ne spună, prin primul strigăt al fetiţei tale, că viaţa nu se interzice. Nu se aruncă la gunoi şi nu se taie. Că fiecare copil are o poveste de împlinit. Aceea scrisă de Dumnezeu.

Îţi mulţumim, mămică frumoasă, pentru lecţia de viaţă pe care ne-ai dat-o! Aceea de a lăsa de o parte egoismul, partea de sine care se cere iubită, pentru a te împărţi în 2. Îţi mulţumim pentru că ne-ai arătat că feminitatea se trăieşte între 3 bătăi de inimioară, între 2 pase de fotbal, 🙂 (jucat la tine în burtică) şi într-un singur trup. De mamă.

Îţi mulţumim, Elena, pentru optimismul tău, pentru bunătatea şi răbdarea pe care ni le-ai arătat în timpul în care Emma înota între 2 respiraţii ale tale!

Îţi mulţumim pentru că ne-ai suportat când îţi puneam întrebări, când vroiam răspunsuri, când ne grăbeam să mai prindem un gram de tine, până te va acapara cu totul Emma! 🙂

Îţi mulţumim pentru că lecţiile de viaţă care au venit din partea ta au fost împachetate în pace. Aceea dată de Dumnezeu. Ne-ai predat, fără să ştii, arta feminităţii: întotdeauna atentă la tine însăţi, întotdeauna atentă la ceilalţi, întotdeauna atentă la semafor. Ăla al inimii.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Ne-ai spus cândva, cu mult înainte de a exista Emma, că femeia nu e sclavă. Că trebuie respectată şi iubită pentru ceea ce e, nu pentru ceea ce dă. Am greşit amândouă. Am bifat greşit iubiri ce ne-au redus la tăcere. Aceea trăită între 4 pereţi, strigată la Dumnezeu şi blestemată.

Nu te-am ascultat, dintr-o siguranţă lumească. Ne-am crezut mai cunoascătoare. Poate mai puternice şi mai demne de a schimba şarpele în înger.

Când ne-am trezit cu braţele goale şi cu inimile pline de zgură, ne-am amintit de tine. De determinarea şi de siguranţa ta. De a fi femeie.

Îţi mulţumim pentru că ne-ai primit înapoi, să stăm la poveşti, fără să ne judeci. Fără să ne aminteşti la fiecare pas de greşelile noastre. De rolurile noastre.

Să ştii că nu vrem să te facem să plângi! 🙂 Plângem noi, de emoţia unei vieţi noi. De minunea de lângă tine. Acum, când îţi scriem, eşti încă în operaţie. N-ai cum să ştii că împărtăşim una cu alta bucuria de a fi devenit tu,  mămică.

Ne rugăm pentru Aripi de Drum fără noroi. De-or fi munţi de urcat pe drumul ăsta, nu ne facem griji! Ştim că o vei ajuta pe Emma să urce, să ajungă în vârf şi să strige de acolo:

„Am reuşit! Datorită acestor 2 oameni care au crezut în mine! MAMA şi TATA!”

Tătic drag, îţi mulţumim pentru lecţia de viaţă pe care ne-ai dat-o, iubind şi respectând femeia care ne-a fost model. Să ştii că nu am uitat niciodată când ne-ai spus cu demnitate:

„Un bărbat trebuie să fie capul unei familii. Dacă nu Îl are pe Dumnezeu, nu va avea nici o familie fericită!”

Erai în sufragerie la logodnica ta:). La Elena, adică! 🙂 Am ştiut de atunci că vei fi soţul trimis de Dumnezeu pentru ea. Îţi mulţumim că ai avut grijă de ea, că ai iubit-o şi când a fost greu, că ai respectat-o şi când îţi venea s-o trimiţi puţin la plimbare:). Îţi mulţumim că ai susţinut-o şi ai încurajat-o să devină ceea ce este, şi ai schimbat-o în femeia de acum!

Iar azi, în mod special, îţi mulţumim că ai ales să fii tată! Tată de înger!

Vă îmbrăţişăm, părinţi frumoşi, cu tot caldul inimii noastre, şi ne rugăm pentru un Drum în 3, pe care să găsiţi mereu lumina în întuneric, puterea paşilor siguri şi Cuvântul care ne face liberi: Dumnezeu!

Emma, ai primit deja prima ta scrisoare:)! Abia aşteptăm să o lăsăm pe mami să scrie pe blog, şi să te furăm la o tură de shoping! 🙂

Vă îmbrăţişăm tăcut,

Monica, Alina şi Maya!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Alice Nicolae- actriţa care trăieşte între Dumnezeu şi artă

Oameni cu aripi

Alice Nicolae- actriţa care trăieşte între Dumnezeu şi artă

Distribuiți vă rog

Alice Nicolae- actriţa care trăieşte între Dumnezeu şi artă

Alice  este actriţă. Asta aşa, să îi dau un nume Iubirii ei. Altfel, eu aş numi-o simplu, Operă. De Artă. Aceea ascunsă în fiecare dintre noi. Noi,ăştia care de (cele mai) multe ori ne ascundem de lume din teamă. De a nu fi criticaţi, judecaţi, loviţi. Ignoraţi.

N-aş putea spune că am cunoscut-o pe Alice. Am întâlnit-o numai. Şi cum întâlnirile oamenilor nu sunt niciodată întâmplătoare, s-a întâmplat să fie pe o scenă. Unde mi-am văzut jucată Iubirea. Citiţi aici despre piesa în care am văzut un creion, 2 codiţe şi o mare iubire.

Am întâlnit-o şi m-am recunoscut în rolul ei. Şi atunci am spus că trebuie, într-o zi, s-o întreb cum face, ce face. Cum face să treacă dintr-un rol într-altul atât de rapid şi de convingător, că n-am recunoscut-o în niciunul din acte, de prima oară.

De Alice mă leagă nu o prietenie. Nici o colaborare. Şi nici un trecut. Că Cineva va decide să ne lege într-o zi printr-una din acestea, acest Cineva ştie mai bine de ce şi dacă…

De Alice mă leagă, însă, o întâlnire: o scenă, o fetiţă timidă, un creion şi … o mare iubire. De Dumnezeu.

Mi-am făcut curaj, într-o seară, pe Facebook ,(mulţumim, domnule, pentru că l-ai inventat!) 🙂 să-i spun că mă chinui să învăţ să recit o poezie pe care trebuia să o spun pentru un curs de teatru, la care mă înscrisesem. I-am spus că mă uit la Florin Piersic, pentru că el recita poezia mea de suflet: „Nu-i singur Iuda vinovat”.

Răspunsul lui Alice m-a blocat:

Nuuuuu, să nu asculţi cum interpretează altul, ci să faci cum simţi tu! Tu eşti creatorul, tu ai dreptate! Fiecare cu felul lui de a fi! Spune cum simţi!

N-am mai ajuns eu să recit poezia, însă am ajuns la întâlnirea cu Alice, de la Starbucks Unirea. 🙂

Îmbrăcată cu o rochie albă, lungă, pe o caniculă care topea până şi gheaţa din inimile fără suflet, a fost atât de punctuală, că putea fi folosită cu succes de Isis:). Bombele cu ceas, ştiţi voi! 🙂

Ne aşezăm la masă (încăpere fără aer condiţionat, ţin a menţiona! Domnilor „din centru”, merităm, data viitoare, 3 fresh-uri din partea casei!) 🙂 şi povestim puţin despre drum. Mă uit la Alice cu uimire. Nu pare niciuna din personajele pe care le-am văzut. Altă voce parcă, altă atitudine, altă fizionomie. Alt tot … Parcă …

E … simplă. Simplitatea aceea care te diferenţiază. Pe care ai vrea s-o cumperi.

În clipa asta mi-aduc aminte de câteva versuri dintr-un poem al meu, de demult. Învechit. Cred …

„M-am decis să te cumpăr.

Pentru că pari ieftin şi bun,

Putred de simplitate şi fără filozofie…”

 Asta-mi spune fără vorbe Alice. Acum.

Ce-am vorbit, redau aici. Mai fidel decât cel mai îndrăgostit bărbat existent pe lumea asta!

Aripi de drum: Alice, îţi mulţumesc pentru promptitudinea cu care ai răspuns invitaţiei mele de a face parte din piesa mea:). Nu vreau să facem din viaţa ta subiect de Can Can, aşa că te voi ruga să îmi spui ce ai vrea tu să ştie lumea despre tine …

 Alice Nicolae: Cea mai grea întrebare, „Spune ceva despre tine!”

Nu îmi vine uşor să vorbesc la liber despre mine, dar pentru că-mi eşti dragă şi pentru că am venit cu bucurie aici, o să-ţi spun că dacă aş vrea să mă ţină minte oamenii cumva, aş vrea să mă ţină minte pentru bucuria de a trăi, pentru credinţa în Dumnezeu, şi pentru că, cred eu,  la un moment dat o să fiu o mamă excepţională.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

(La partea cu Dumnezeu fac ochii mari. Nu-mi vine să cred! Am în faţă un copil al Lui, care nu se dezminte?! O să aflu!)

Aripi de drum : Te-am ales să povestim despre Iubire. Pentru că am simţit-o în ochii tăi, pe scenă. Spune-mi, te rog, ce ai desena tu într-un tablou care s-ar numi IUBIRE?

Alice Nicolae: Mult verde, un chip blond, între mamă şi înger.

(Fac iar ochii mari. Iubeam, când eram în liceu, să fac comentarii pe text. Îmi trec acum, prin minte, o mie de explicaţii ale tabloului ei. Dar o las pe ea să explice…)

Aripi de drum: Şi…  înseamnă ceva asta?

Alice Nicolae : Asta, artistul din mine a grăit, pictorul inexistent din mine a vorbit.

Râde… râd şi eu cu ea, dar ochii ei îmi spun un început de poveste. Pe care vreau neapărat să-l scriu. aşa că întreb, un pic timid:

Aripi de drum: Ai vreun talent artistic, altul decât teatrul?

Alice: Da, fac nişte ouă prăjite excepţionale. (râde)

Mi-e greu să cred că nu. Nu ştiu de ce, dar simt că are ceva de spus. Şi de trăit. Aşa că tac. Promit în gând să tac până când ea va spune. Adevărul. Dar nu trec decât câteva secunde:

Alice: Scriu poezii şi cânt. Şi iubesc asta. Vă aştept deseară la karaoke, între orele 21 … (râde)

A.D: Wow. Şi faci asta doar ca pasiune?

Alice: Da. Deocamdată. Dar dacă cineva se oferă să-mi ofere un rol în care să fiu deplină: cântat, dansat … zic DA!

A.D: A fost o piesă cu Gyuri (Pascu) în care ai cântat…

Alice: Da. “Casa inimii”. Şi sunt sigură că o să mai fie.

A.D: A fost înnăscut talentul acesta, sau l-ai cultivat?

Alice: La 7 ani am făcut pian. Până la  11 ani am făcut liceul de muzică. Eram la canto clasic. Vroiam să mă fac cântăreaţă de operă. S-a întâmplat ceva, şi , ulterior,  la faculate,  am luat cursuri de canto. Pentru un actor e foarte bine să cânte.  Am avut colegi foarte talentaţi. Şi, acesta fiind mediul, nu pot să zic nici că am făcut vreun efort să mă educ, dar nici nu pot să spun că nu am făcut nimic. Am urmat cursurile de canto obişnuite la Universitate. Am mai luat câte o oră-două de canto după facultate. E ceva ce fac cu bucurie.

A.D: Ţi-ar fi plăcut să ai şi alt talent?

Alice: Mmm … nu. Sunt deplină. Mi se pare că la cât mi-a dat Dumnezeu, mai am eu de lucru ca să cizelez. E mult, nu mă plâng. E har mult. Acum, să fiu şi eu vrednică să împlinesc partea mea. De la începutul existenţei mele, Dumnezeu mi-a dat un bagaj foarte frumos şi mare. Şi eu am de aici în colo de lucru cu asta.

Aşa deci… partea cu tabloul se pare că nu e chiar departe de adevăr. Pictorul inexistent din ea, cum spune, e, se pare, unul ce pictează cu sufletul „mult verde. Un chip blond, între mamă şi înger.” Să aflăm, zic, restul peisajului … sau „ce vrea să spună poetul prin …” 🙂

A.D: Să rămânem la talente. În rolul din „4×4 personaje”, ai fost de 4 ori femeie:).  (râde) Spune-mi despre ele. Cum e sa te poţi transforma dintr-una în cealaltă, cât de greu…?

Alice: Uh… mă rog la Dumnezeu să-ţi dau răspunsurile cele mai lesne ghidate de El, să nu-ţi răspund de la mine, ci să-ţi răspund de la adevărul Lui. Nu am făcut nici un efort. Cred că de când am început meseria asta, de mică,  mi s-a părut ceva foarte frumos să nu fii tu pe scenă, ci să laşi personajul să te locuiască. Asta a însemnat pentru mine de la început, să fii actor. Nu să fii tu în diferite ipostaze, ci să-i dai respectul tău acelui personaj şi, prin respectul tău, să–l laşi să fie cum e el. Cu siguranţă are trupul tău, te foloseşti de tine, dar trebuie să-ţi doreşti mai puţin să fii tu, decât să-l laşi pe el să existe. Şi cred că aşa am pornit la drum, şi Daniela Marin, un om extraordinar, mi-a dat libertatea să pun în practică acest concept al meu, ba mai mult, cred că l-a înţeles şi-a şi susţinut foarte mult… cam asta ar fi ideea. Am lăsat doar lucrurile să fie, şi multe dintre gesturi nici măcar nu le-am controlat. Au fost o binecuvântare, un fel de dar de la Dumnezeu, să fie cum e nevoie să fie, nu cum vreau eu să fie.

A.D: Adică trăiai în momentele acelea exact în postura acelui personaj?

Alice: Da. Şi aş menţiona cu maximă sinceritate că în personajul din actul 3, fetiţa timidă, sunt multe gesturi şi faţete ale situaţiei, pe care nu le-am controlat deloc, ci i-am dat pur şi simplu voie să fie.

A.D: Mă gândeam că pentru personajul acela ai făcut miliarde de repetiţii, ca să iasă atât de credibil…

Alice: Nu. Acea întâlnire cu acea fetiţă timidă din mine, – acolo da, am avut o întâlnire şi cu mine, şi mărturisesc deschis că acea întâlnire a fost de la prima repetiţie-, i-am spus VINO! Şi pur şi simplu a venit. Sigur că deocamdată sunt foarte la început de drum şi încă mai am multe de învăţat despre această meserie, dar dacă ar fi să împărtăşesc cu cititorii tăi un secret al acestei meserii frumoase, acela ar fi că trebuie să uiţi puţin de control. A nu se înţelege că nu e muncă şi măiestrie, că nu trebuie să repeţi, şi să te străduieşti, dar în ceea ce priveşte întâlnirea cu personajele, ele sunt, trebuie doar să le laşi şă vină către tine.

Pe bune? Eşti la început de drum? – îmi vine să-i strig. Câtă smerenie trebuie să aibă un om, să spună asta? Cât Hristos trebuie să sălăşluiască în tine, ca actor, să spui cu atâta uşurinţă „mai am multe de învăţat” ? Vă întreb pe voi, cititorii…

A.D: De cât timp faci actorie?

Alice: Dacă punem şi facultatea, ar fi 11 ani… şi încă din liceu, ar fi cam 13. Dar … simt că mai e de lucru şi de învăţat şi că sunt la început. Şi până la finalul vieţii mele, dacă Dumnezeu îmi îngăduie să fac meseria asta cât oi trăi, probabil că şi atunci când îmi va pune capacul la coşciug o să zic: „Mai am ceva de zis pe scenă!”

Mă uit fix la ea şi tac. Să trăiesc, o dată cu ea, ultimele cuvinte. Lasă privirea în jos şi zâmbeşte. Mă întreb ce tablou pictează în clipa asta?! Poate ne va spune într-o zi…

A.D: Ţi-ai dorit de mică să faci asta, sau a fost un har descoperit şi îmbrăţişat  pe parcurs?

(Râde.)

Alice:  Şi asta e o întrebare foarte frumoasă la care răspund cu mare drag. Nu, n-am vrut de mică, dar ce pot să spun că în perioada 0-7 ani, adormeam cu piese de teatru radiofonic, pentru că acel radio era singurul divertisment din casa bunicii, nu avea televizor. Ea citea şi pe mine mă culca cu teatrul radiofonic. Mari voci, maestrul Beligan, Adrian Titieni, meşterul Mircea Albulescu. Am adormit în fiecare seară cu aceste voci şi, cu siguranţă, mai târziu, la 17 ani, când am luat decizia să dau la actorie, de undeva dinlăuntrul meu au ieşit aceste amintiri ca să susţină visul. Sau poate că au fost la baza visului meu, fără ca eu să fiu foarte conştientă. Şi altceva foarte frumos, e că râdeam şi plângeam în acelaşi timp, eram recunoscută, ca un fel de marcă întregistrată a lui Alice în familie şi mama îmi spunea mereu: „Măi fată, măi, tu o să te faci actriţă!” Nu ştiu dacă însemna ceva pentru mine asta, dar, cu siguranţă, şi acest lucru s-a pus undeva acolo şi la 17 ani am decis să nu mai merg la medicină, ci la actorie.

A.D: E o moştenire din familie?

Alice: Nu. A fost pur şi simplu. Mă rog, pur şi simplu nu e niciodată. A fost moştenirea mea… tata cânta la chitară, mama la vioară, sora mea la pian, şi a şi ales meseria de muzician, dar actoria nu …nu e moştenire.

A.D: Adică o familie de artişti…

Alice: Sufletul lor … da. Ceea ce m-a ajutat pe mine.  Ei au reuşit să mă înţeleagă mult mai uşor. A fost tot un dar.

A.D: Pentru că vorbim despre iubire şi carieră- pasiune, ce meserie ţi se pare cea mai grea din lume?

Alice: Cea de actor.

 Râde

Alice:  Nu.

A.D: Nu?

Alice: Nu. Are şi ea gradul ei de dificultate, dar nu cred că e cea mai grea. De fapt, nimic din ceea ce faci cu iubire nu e greu. Dacă eşti sincer cu tine când porneşti pe un drum, oricât de greu ar fi, nu o să fie greu. Şi oricât de des ai zice: nu o mai fac, tot o s-o faci, chiar la 5 minute după. Meserie grea …  e aceea pe care o faci fără plăcere. Poţi să fii avocat şi să fie cea mai grea pentru tine, pentru că nu o faci cu bucurie. Mi-ar fi plăcut să pilotez un avion, am pilotat un planor (zâmbeşte), dar nu ca meserie; mi se pare delicat să operezi, dar  şi asta, dacă e menirea ta o vei face cu uşurinţă, dar … uite, că acum, vorbind cu tine, mi se pare că o meserie grea e aceea în care îi îndrumi pe ceilalţi către Dumnezeu. Sau, mai degrabă, aceea de îndrumător spiritual. Pentru că ai o responsabilitate foarte mare faţă de destinul şi viaţa celorlalţi. Dacă mergi la medic şi a murit pacientul, e un lucru foarte limpede: a murit. Poţi cuantifica. Dar în partea asta de sănătate a sufletului, lucrurile nu sunt atât de exacte. Acolo poate fi delicat.

Din nou fac ochii mari. Din nou Dumnezeu. Mă abţin să nu pun întrebarea decisivă.

 A.D: Hai să revenim la iubire. Ce sacrificii ai fi dispusa sa faci pentru o mare iubire?

Alice: Pentru o mare iubire? Wow… da… păi o mare iubire pentru mine e teatrul, şi pentru această mare iubire am renunţat într-adevăr la foarte multe, cum ar fi nevoia de stabilitate, de concret, de exact, de program fix, pe care cred că fiecare dintre noi, într-o măsură mai mică sau mai mare, o avem. Sunt … plutesc. Sunt la liber, sunt în gol şi asta e minunat. Adică să renunţi la tine pentru ceva ce vei fi sau vei deveni şi nu ştii exact ce va fi acel lucru, este, cred, un mare şi frumos sacrificiu.

A.D: Adică asta ar fi iubirea ta, adevărată?

Alice: Da, dar vezi tu cum e cu iubirea asta? Sau cel puţin ce am descoperit în ultima perioadă…? S-ar putea ca peste ceva vreme să cred altceva şi o să te rog să-mi dai voie să mai facem un interviu ca să updatăm situaţia … iubirea nu cere sacrificii, ea de obicei dăruieşte foarte mult. E doar foarte important să o laşi să trăiască prin tine, sau să o laşi să te pătrundă, sau să te locuiască. Atunci când îi laşi locul, în inima ta, nu mai simţi că faci sacrificii, simţi pur şi simplu că te locuieşte, că te trăieşte, şi că viaţa ta ia o formă care nu mai e dată doar de dorinţa ta şi de cum crezi tu că ar trebui să fie lucrurile.

„Ea de obicei dăruieşte foarte mult.” Mi-duc aminte că am participat de curând la un eveniment dedicat femeilor maltratate (aici) şi îmi fac curaj să deschid un subiect care doare:

A.D: De ce crezi ca un barbat loveşte o femeie căreia îi spune că o iubeşte?

Alice: Sunt bărbaţi care lovesc femei?

A.D: Din păcate… da …

Alice: Oh, Doamne …  (tace)

 Mă bucur foarte mult că îmi dai ocazia să vorbesc despre astfel de lucruri, mărturisesc că nu am avut ocazia să trăiesc astfel de momente, nici acasă, cu tata, nici în relaţiile mele, nici nu am reflectat foarte mult la asta, dar am reflectat la iubire, iar tu despre asta vorbeşti. Pffff ….

Face o pauză. Când te uiţi la Alice în clipele de tăcere, e ca o operă. De artă. Caută perfecţiunea fără să ştie şi se lasă sculptată de Dumnezeu. Pe cuvânt!

Alice: Cred că e momentul să înţelegem cu toţii că iubirea nu te lasă să fii oricum cu persoana de lângă tine, dacă spui că iubeşti … iubirea are o altă dimensiune… nici nu ştiu cum să explic, dar îmi caut cuvintele …

O privesc fix, în tăcerea de câteva secunde, şi mă întreb cum e să fii Alice. Cum e să trăieşti în rolul femeii-personaj. Cum e să te îmbraci cu iubirea din ea, şi cu simplitatea-i de pe pleoape.

Înainte însă de a mă adânci în necuvintele ei, mă izbeşte apăsarea din glasul calm. Nu e furie în tonul ei, dar e ceva ce îmi sună a revoltă. Dar una blândă, ca sufletul ei. Se amestecă frazele, dezordinea din privire îmi spune că femeia din ea strigă a dreptate:

Alice: Ce să mai domne, nu iubeşte femeia, dacă o loveşte. Înţelegi? Nu e iubire, e altceva. E dorinţa de a o poseda, de a o avea, e bunul lui, e dorinţa de a … nici nu ştiu cum să-i spun. Nu o iubeşti. Asta nu e iubire. Iubirea e inclusiv atunci când… sau mai bine zis, o formă superioară a iubirii, când  îl vezi pe celălalt că vrea să plece de lângă tine şi tu îl laşi să plece, iubindu-l şi dorindu-i tot ce e mai bun. Iubirea nu te face să-l ţii pe celălalt cu forţa lângă tine, nu te face să vrei de la celălalt să facă doar ce vrei tu, şi, dacă, în cazul în care nu vrea, îi arăţi tu cum stă treaba. Asta nu e iubire…

Tace. Din nou, privirea în pământ. Parcă mi-ar spune: „Nu e drept! Nu, nu e drept, şi să nu admiteţi niciodată! Omorâţi iubirea aia, dacă există!” Îmi fac curaj din nou, s-o întreb, scurt:

A.D: Când moare dragostea?

Alice: Păi da, dragostea moare. Iubirea nu moare niciodată.

A.D: Care ar fi diferenţa?

Tace puţin. Mi-aduc aminte de piesa „4×4 personaje”. Îmi trece parcă prin faţă toată, cu tot cu durerile mele făcute lacrimi şi vindecate cu fiecare pas făcut de Alice şi de colegii ei. Ştiu cât m-a durut cuţitul aruncat în inima mea, în timp ce (îşi)  explicau diferenţa dintre aceste două „personaje”. Acolo, pe scenă.  Îi mulţumesc în gând lui Dumnezeu pentru binecuvântarea de a afla exact de la Alice cum se vede diferenţa aceasta, din buzunarul de la piept , din dreptul inimii ei. Nu al rolului ei.

Alice: În sursă. Iubirea vine de la Dumnezeu, dragostea vine de la om. Şi poate să moară. Dragostea e fluctuantă, nestatornică, Iuibirea e ceva foarte clar. Limpede, luminos. Nu ştiu cum să explic.

A.D: Un fel de divin? Şi dragostea mai pământească?

Alice: Exact. Da.

A.D: Şi moare … când?

Alice: Dragostea pământească? Atunci când nu e susţinută de iubire.

A.D: Ce pastrezi dintr-o poveste de dragoste care s-a sfârşit?

Alice: Facem ce facem şi tot la Dumnezeu ajungem. Sora mea îmi tot spune de ceva vreme: Îl iubesc pe Isus din tine. Păstrezi divinul din acel om, amintirile plăcute, păstrezi lumina, căldura, care, fără doar şi poate au existat. De n-ar fi nu s-ar povesti, nu? N-am trecut întunecat, n-am motive să nu-mi aduc aminte de o persoană dragă. Dacă la un moment dat s-a hotărât că trebuie să întâlnim altceva pe parcursul nostru, astea nu au fost lucruri care au depins de mine. Deşi am opus uneori rezistenţă, mi-e tot mai clar, cu trecerea anilor, că nu e ceva faţă de care să te opui. Şi pur şi simplu să laşi să curgă. Totul curge:. „Aicea a fost întâlnirea noastră, mulţumesc pentru asta. Ce va fi de acum înainte, numai Dumnezeu ştie.” Deci păstrez amintirea divină din persoana cealaltă.

 

A.D: Alice, Îţi voi pune acum o întrebare mai intimă …

Alice: Păi care nu a fost intimă până acum?

Râdem.

A.D: În ce relaţie eşti cu Dumnezeu? Ai tot vorbit de El.

Recunosc faptul că mi-e teamă, în general, să pun întrebare asta. Mi-e teamă de reacţii. Nu faţă de mine, ci la adresa Lui. Să nu aud cuvinte dure, şi să mă înfurii. Dar, pentru că ştiu că am mult de lucru la partea cu furia, am decis s-o întreb pe Alice, cu orice risc. Dumnezeu e şi nu e, pentru noi, oamenii. Cu toată blândeţea sufletului ei, tot mi-e frică să nu o alung pe uşă. Dar risc. Şi, iată, răspunsul care m-a învăţat să FIU. Eu însămi, orice ar fi… mulţumesc, Alice, pentru lecţie!

ALICE: Ne cunoaştem, dar nu ne salutăm. (râde) Nu, glumesc. Glumesc. Mă salut cu El în fiecare zi. N-aş zice o întrebare intimă, aş zice o întrebare foarte grea. Am ştiut drumul spre Dumnezeu de mică, neîndrumată de nimeni. Nimeni, ghid pământean. Probabil că Cineva de acolo (arată spre cer)  m-a îndrumat tot timpul. Şi asta nu s-a schimbat niciodată. În schimb, pe parcurs,mai ales în ultima perioadă,  îmi dau seama că întoarcerea acasă, la divinitate, este un drum greu. Şi principalele oprelişti sunt înăuntrul nostru. Adică greul e în noi. Ca să nu zic Răeul e în noi. Şi dacă eşti sincer, şi eşti cu adevărat în căutarea adevărului, îţi dai seama şi recunoşti faţă de tine, îşi dai seama că nu întotdeauna relaţia cu Dumnezeu e cea mai plăcută. De fapt, El ne iubeşte. Relaţia Lui cu noi e bună. Relaţia noastră cu El nu e bună. Pentru că suntem guvernaţi de dorinţe, de ambiţii pământeşti, care nu au de a face cu spiritul. Ceea ce nu e neapărat rău, pentru că suntem făcuţi deopotrivă şi din Duh şi din lut, dar mai ales ai de-a face cu fricile dinăuntrul tău, care înseamnă lipsa iubirii. Şi dacă te priveşti ca într-o  oglindă, îţi dai seama care e relaţia ta cu Dumnezeu, te poţi evalua.

A.D:  E Dumnezeu iubire?

Alice: E Dumnezeu iubire. N-am zis-o eu, a zis-o Ioan, sfântul apostol Ioan, e iubire, şi câte o mai fi şi noi habar nu avem, dar e ACEA iubire. Acea iubire supremă, despre care spun cu părere de rău că foarte puţini dintre oameni o cunosc. Cu toate că spunem toată ziua TE IUBESC. E ACEA iubire. Statornică, dreaptă, puternică, ce îţi dă putere, lumină care nu se îndoieşte.

Răspunsul ăsta mi-a tăiat respiraţia. Un OM. Alice. Am mai scris eu săptămâna asta că nu ştiu ce înseamnă OM mare, dar ştiu ce înseamnă OM. Aici am scris.

Dovada că frica e în noi, şi că omul care nu-şi asumă riscuri nu e OM, ci om. Da, cu litere mici. Cum am ales s-o înfrunt, cum i-am venit de hac! Da, acum înţeleg de ce am simţit atâta iubire în ochii ei, în timpul piesei de teatru: pentru că în ea e Hristos. Şi trăieşte, El, Hristos, acolo. Nu e mort. Mulţumesc. Mulţumesc, Alice, pentru OMUL din tine!

Mă apropii de final şi mi-e greu. Nu vreau s-o obosesc şi nici să-i răpesc prea mult timp. Cine ştie, poate şi aici e tot frica mea. Dar prefer să o las să mă trăiască, şi, îmi promit că va urma o dată viitoare, cu Alice.  Atunci voi avea mai mult curaj.

A.D: Ne apropiem de final. Ultima întrebare.

Alice: Şi ce rău îmi pare …

A.D: … un cunoscut pe care ai dori să îl citeşti în filele acestui blog…?

Alice: Imediat m-am gândit la Eric Emanuel Schmitt. Nu e român, dar vine pe la noi prin ţară şi …

A.D: Cine ştie? Poate ajung să vorbesc cu el.

Râdem. Dar nu e râsul nostru, ştiu eu bine:). Nimic nu e întâmplător. Cu siguranţă!

Alice: Dacă ajungi să vorbeşti cu el să-i spui că mai e o domnişoară care ar vrea să-l scoată la o cafea. Şi … nu doar unul. Am 4 colegi minunaţi pe care ţi-i recomand cu inima deschisă. Daniela Maria Marin, Ioan Gyuri Pascu, Ioana Ancea şi Andrei Bogdan Roşu.

A.D: Am zis că e ultima întrebare, dar ai adus vorba exact de marea mea pasiune, cartea, şi nu pot să te las. Zi-mi ceva despre Schmitt.

Alice: La prima mână, când îl citeşti, poate, pe alocuri, să ţi se pară siropos, dar cred că nu e. Ci un om cu har şi dăruire. Şi, cel mai important, Adevărul. Îl caută mereu. Mi-a plăcut foarte mult experienţa lui cu deşertul: a intrat ateu de acolo şi a ieşit creştin. Cred că aici trebuie să mai forăm, să aflăm ce s-a întâmplat acolo, de a reuşit să trăiască o aşa transformare.  Dar asta, poate, în interviul cu tine. (râdem) Mi se pare de-a dreptul fermecător.

A.D: O carte care îţi place? De a lui?

Alice: Oscar şi tanti Roz. O carte tulburătoare. E piesă de teatru. Tulburătoare prin candoarea cu care prezintă o sizuaţie foarte delicată. Un copil bolnav, în stadiu terminal. Candoarea aceea, specifică zodiei lui. E berbec, la fel ca şi Charlie Chapplin, ca şi Daniela Marin. (râdem cu poftă) Mi-a plăcut foarte mult „Elixirul Dragostei”. În franceză este „L elixir d’amour”. Deci ar putea fi tradusă şi ca „Elixirul Iubirii”. Deşi e dragoste în piesă, dragoste, mai mult decât iubire, dar asta o să judece cititorii tăi. Nu i-am citit toată opera, dar tot ce mi-a picat în mâna m-a impresionat. „Milarepa” …

Tăcem. Când e vorba de carte, nu văd un respect mai mare decât tăcerea care vorbeşte prin noi. Mă uit în ochii ei şi văd mult har. Atât de mult, că, dacă am cere şi noi, ar avea de unde să ne dea, şi ar mai rămâne să umple multe coşuri. Ca minunea făcută de Hristos. Din 5 pâini şi 2 peşti, a săturat mii. Cu 2 ochi şi un suflet, Alice umple inimile miilor de oameni.  Îi mulţumesc din nou lui Dumnezeu pentru şansa de a împărţi bucuria cu ea. Şi îi promit solemn, acum, fără grai, să fac tot posibilul să ajung cumva la Schmitt. Nu ştiu când, şi nu ştiu cum. Dar ce ştiu sigur e că primul pas spre reuşită e să vrei! Şi Alice mi-adat Aripi. De drum, cu siguranţă. Să plec să-l caut. Atât!

A.D: Adică îţi place să citeşti …

 Alice: Aaaaa…  Avem de ales?

La întrebarea asta eu am simţit nevoia s-o îmbrăţişez. Prima dată în viaţa mea, când simt că cineva trăieşte mai mult de o singură viaţă. Fără să ştiu ce va urma să-mi spună, am simţit că un înger mi-a adus pacea. O dată cu vorbele ei.

Alice: Nu ştiu dacă avem de ales! continuă, privindu-mă fix, în ochi. O singură viaţă e prea puţin. Şi atunci trebuie să citeşti ca să îţi faci mai multe. Omul inteligent învaţă din experienţele altora. Şi atunci, cred că ele, cărţile te ajută mult.

Iar simt cum mi se taie respiraţia.Şi trăiesc doar prin Cuvânt. Singurul care m-a ţinut în viaţă. Închei, cu un mare regret în suflet, nu interviul, ci povestea scrisă împreună cu Alice. Poveste ce, sper, vă va învăţa să fiţi voi înşivă, să iubiţi şi să credeţi în visele voastre.

A.D: Mulţumesc tare mult, Alice! Mulţumesc!

Alice: Foarte frumos interviul, mulţumesc şi eu mult.

Ne îmbrăţişăm şi îmi opresc cu greu o lacrimă. De bucurie. Aceea pe care nu mulţi ne-o permitem. Pe care o îmbrăcăm -pe ea, pe bucurie, zic!-  în atât de multe zorzoane, că ajunge să fie blamată.

Să ne punem Aripi de Drum, zic, OAMENI frumoşi, şi să învăţăm unii de la alţii arta iubirii. E o artă, cred cu tărie asta!

 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Adrian Paunescu – viata fara de moarte sau cum sa mori, traind in mormant

Oameni cu aripi

Adrian Paunescu – viata fara de moarte sau cum sa mori, traind in mormant

Distribuiți vă rog

20 iulie 2016.

E Ziua Aviatiei. M-am trezit cu gandul de a scrie despre o mare iubire a mea: zborul. Nu sunt pilot:), spun o mare iubire pentru ce simt cand il simt. E greu de explicat si greu de definit.

E un fel de dor de duca, spre nicaieri si spre pretutindeni. Exact asa. De asta mi-am si pus Aripi de Drum, sa pot trai o viata cu dorul de cer, intr-un zbor continuu si perfect. Eu, cea mai imperfect dintre imperfectii lumii.

Dar gandul meu, de a povesti despre ziua aviatiei, s-a blocat pe drumul spre inceput. Pentru ca, sigur nu intamplator, mi-au venit in minte 2 versuri  ale lui Adrian Paunescu:

“Si brusc am inteles ca fara tine
Nici eu in toate mintile nu sunt.”

N-am inteles de ce ma obsedeaza aceste versuri, si m-am indreptat spre mine insami. Sa ma intreb de ce. Si sa gasesc raspuns. Mi-am dat seama apoi ca de fapt, azi e o zi in care imi strang in pumni 2 mari iubiri: POEZIA si ZBORUL.

E ziua in care s-a nascut un OM care a avut curaj sa fie el insusi. Cu toate condamnarile lumii, cu toate pistoalele indreptate spre el.

Adrian Paunescu m-a invatat candva, fara sa stie, ca iubirea nu e iubire daca nu zboara. Daca nu e libera, adica.

Si tot nu intamplator, mi-am amintit de poemul lui, pe care l-am plans candva de atatea ori, ca nu mai aveam indrazneala sa mai cer lacrimi de la Dumnezeu.

Eu sunt eu

Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

 [ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

E greu sa fii tu insuti intr-o lume pusa pe judecat. Pusa pe aruncat nu cu pietre, ci cu gloante. Sa te ingroape mai repede in pamant.

E greu sa te lupti cu lumea, sa te inalti de-acolo, de sub lespezi rece, la cer. Cand ei te coboara, tu te ridici. Iti faci mainile ruga, si cu ele tragi de mansa propriei puteri, si pornesti la zbor. Cu toate ale lumii ne-ntelesuri.

Adrian Paunescu nu s-a nascut sa moara. S-a nascut sa ne arate ca se poate trai vesnic. Ca se poate ajunge la el, acolo sus, cel putin o data pe an. Pe 20 iulie.

Nu stiu cati dintre pilotii lumii stiu ca e sarbatoare in cer azi SI pentru o nastere de om, nu doar de Aripa. Nu stiu cati dintre noi avem curajul sa le cerem celor ce se duc acolo sus, azi, sa ii duca si lui, marelui poet, un pumn de lume. Sa scrie cu ea si acolo, povestea ce n-a mai apucat s-o termine aici.

Nu stiu cati dintre artistii lumii stiu ca azi e sarbatoare nu doar pentru ca e ziua Aviatiei, ci pentru ca pilotii lumii sunt artistii lumii. Si nici un artist al lumii nu trece dincolo, pana nu devine pilot.

Despre Adrian Paunescu am aflat prima data de la Cirna, Dolj, satucul bunicii mele. A venit in urma cu peste 23 ani sa tina un spectacol acolo. Cu Ana Maria si cu Andrei. Copiii lui. Mi-aduc aminte ca am plans tot spectacolul. Eram prea mica atunci sa inteleg de ce. Stiam doar ca lumea se uita ciudat la mine.

Nu stiam cine este, si de ce e atata zarva in sat la noi. Stiam doar ca simt ceva ce nu stiu explica, atunci cand vorbea si cand s-a inceput a canta.

Am aflat apoi, de la bunicul, ca e un mare poet. Ca au fost colegi de banca si ca se bateau. Ca s-a nascut in Basarabia, si marea parte a copilariei a trait-o la Birca, Dolj. Ca a stat in Cirna o perioada, si ca era un copil altfel. Nici bunicul nu a stiut sa-mi explice „cum adica era altfel…?”

Am intrebat de poeziile lui, unde le pot gasi. Nu aveam nimeni nimic. Nici macar tata, care iubea poezia mai mult ca orice. N-am gasit nici la biblioteca orasului meu natal, Bailesti. Habar nu am daca azi au acolo cartile lui.

Dar tare as vrea sa stiu ca e citit  in Oltenia lui draga.

Nu stiu nici cati stiu ca „OLTENIA, ETERNA TERANOVA”, e scrisa de el. Stia de atunci ca va trai vesnicia prin lume. Desi plecat…

Nu stiu nici cati se intreaba de ce OAMENII nu sunt cinstiti in patria lor. Si cati olteni sunt mandri ca cineva, candva, pentru totdeauna, le-a gravat Oltenia pe harta spre cer.

Ca Adrian Paunescu a scris istoria cu slovele iubirii. Istoria unei tari in care se moare de multe, mai putin de dor de ARTISTII LUMII.

Azi, Adrian Paunescu ar fi implinit 73 de ani. N-a fost sa (mai) fie…

Suntem multi, eu stiu sigur, care iubim asa cum a iubit el. Dar si mai multi care nu au curaj sa iubeasca asa: asumat!

Azi sarbatoresc 2 mari iubiri: de ZBOR si POEZIE! Si inteleg tot mai mult ca moartea se poate trai, prin cuvant.

Va rog azi, pe voi, cei ce zburati acolo spre cer, sa duceti o aripa de drum si celui ce ne-a invatat ca

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii. (Ruga pentru parinti)

Va rog pe voi, piloti frumosi, sa purtati pe umerii vostri azi, iubirea. Deschid azi pumnii mei si va las sa priviti cum se zbat pentru viata cele 2 iubiri: de ZBOR si de POEZIE. Sa nu uitati ca sunteti parte a lumii celui ce ESTE Adrian Paunescu.

A scris despre voi, a scris despre noi. A scris despre zbor… a stiut ca-ntr-o zi, VOI ii veti aduce de aici, vesti despre lume. Aceea pe care a iubit-o asa cum a stiut …

Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.

(Spune-mi ceva!)

Si a stiut apoi ca..

„Am sa plec intr-o zi

Intr-un loc nestiut,

Intr-un munte secret,

Undeva in trecut.”

 

Am decis intr-o zi sa spun lumii despre „intr-o zi” … in cartea mea, “Pune ultima piesa!

Atunci el nu zburase inca spre vesnicii. Dar n-am avut curaj sa-i spun ca am ales sa il gravez pe suflet pentru totdeauna! Cu tot cu iubirile lui, bifate gresit, uneori …

 Tu, Aviatie Romana, sa ne ierti ca te platim cu nimic pentru corespondenta cu Artistii lumii!

Sa ne ierti ca te uitam atat de usor! Probabil de asta a ales el, marele poet, sa zboare spre cer de ziua ta! Sa nu-l uiti niciodata si sa-ti fie mult mai usor sa-i duci slove de la noi, pamantenii …

Iti multumim, Adrian Paunescu, pentru vesnicia data cadou!

Si-atat …adrian paunescu

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Copilărie în Parcul IOR!

Copii tipici

Copilărie în Parcul IOR!

Distribuiți vă rog

 

Azi am lăcrimat. Pentru copilării pierdute. Născute să fie sufocată de o lume digitală. Am văzut bucuria adevărată. Am scris ceva despre ea ieri. Aici.

Am simţit pentru prima dată, după ani în care am lucrat cu zeci de copii, ce înseamnă râsul unui copil. Din ce se hrăneşete el. Şi cum creşte frumos…

poză: Bogdan Laciu Photography

Aş fi vrut să strâng toţi părinţii la un loc, cei care îşi ţin copiii strâns la piept, de teama de a nu cădea, de a nu răci dacă se udă 5 minute, de a nu se întâmpla vreo tragedie dacă merg cu bicicleta fără 3 căşti şi 100 de protecţii…

Aş fi vrut să filmez bucuria adevărată şi să o împărtăşesc tuturor. Nu am reuşit. Poate mă vor ajuta organizatorii acestui eveniment!

În 11 ani, am spus de miliarde  de ori că o copilărie trăită între 4 pereţi nu este demnă de a purta un nume atât de frumos… o copilărie în care NU are valoare de absolut, nu poate fi premiată cu un comportament plăcut, cu vorbire conformă cu vârsta, cu iubire necondiţionată.

foto: Valentin Carbunaru

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

E trist să vezi copii condamnaţi la maturitate de la 2 ani. Obligaţi să înveţe cifre, litere şi culori, comparaţi cu cel mai bun dintre cei mai geniali copii din grupa lui, din blocul lui, de pe strada lui.

E trist să vezi părinţi îngrijoraţi de lipsa de sens din viaţa propriilor copii. Părinţi care plătesc bani grei pe jucăriile cele mai sofisticate, pentru ca al lor copil să spună MAMA! E şi mai trist faptul că se încurajează tot mai mult terapia între 4 pereţi, decât bucuria adevărată. Aceasta vie!

Azi am fost bucuroasă. Mi-am confecţionat bucuria asta din stropii veniţi din pistoalele copiilor frumoşi, din bidoanele şi sticlele pline şi golite în câteva secunde, din rugăminţile lor sincere: „Îmi mai daţi şi mie puţină apă?”

M-am uitat în ochii unuia din frumoşii care mi-au cerut. Dacă aş fi spus NU aş fi văzut durere. În ochii aceia bucuroşi. Adică… creaţi să fie bucuroşi. Pentru că noi, adulţii, îi întristăm mereu… cu NU-urile noastre absurde…

 

„Pentru că ne e greu să spălăm după ei, pentru că ne e ruşine să-i vadă lumea cu hainele murdare, pentru că ne e frică să nu se îmbolnăvească. De fapt, ne e frică să nu ajungem noi iar la atacuri de panicp din cauza bolilor lor, Monica! De fapt, este vorba despre noi în toată nebunia asta a copiilor noştri!” îmi spunea o mămică săptămâna trecută.

„Dacă am merge noi să facem terapie mai întâi, copiii noştri nici nu ar avea nevoie de terapie. Dar noi suntem egoişti. Preferăm să dăm vina pe boala copiilor, pentru a nu recunoaşte că de fapt noi îi îmbolnăvim pe unii dintre ei atât de grav, încât au nevoie de terapie de la 3 ani.”

  • Cu ce îi îmbolnăviţi? Am îndrăznit să întreb, şocată de sinceritatea din ochii acestei mămici încercate de viaţă…
  • Cum cu ce? Ştii şi tu că ne luăm după tot felul de absurdităţi şi le interzicem să mai fie copii. Băgăm în ei carte de la 2 ani şi apoi ne întrebăm de ce nu se joacă. De ce nu îşi fac prieteni. Le dăm tablete şi telefoane şi îi ducem apoi la terapeuţi să ni-i vindece. Pentru că sunt ei defecţi…

M-a lovit peste suflet. M-am întrebat cât de puternic a trebuit să o lovească viaţa pe mămica aceasta, încât să ajungă să spună aceste cuvinte … lăcrimând. N-am întrebat-o. Nici nu o voi face. Mă voi ruga doar pentru sufletul ei întemniţat…

Foto: Valentin Carbunaru

Azi am văzut copii. Nu doar de 3, 7, 13 ani … am văzut ce înseamnă adultul care retrăieşte copilăria. Am văzut bucuria unei nevinovăţii, surâsul încrederii că viaţa trebuie stropită mult mai des decât o facem noi, cu apă sfinţită.  Nu de la popă, ci de la copii.

Am ajuns târzior. Am fost dezamăgită că nu am prins începutul. Aş fi vrut să fiu acolo, să văd primele reacţii ale puilor de om…

Am văzut o cisternă goală şi oameni care comentau: „Prea puţină apă a fost!”

Am adăugat tăcut: „Prea puţină voie de a trăi, dată copiilor!”

Un eveniment frumos. De fapt … l-aş numi o şansă frumoasă.

Felicitări, dragi organizatori, aţi adus bucuria uitată în vreun penar, în vreun stilou, pe vreo bancă din clasă, în vreun „N-ai voie!” gravat pe inima copilului frumos ce trebuie să trăiască viaţa, nu copilăria!

 

Eu zic să facem din bătaia cu apă o sărbătoare colorată frumos până la toamnă! Să aducem în sufletele copiilor siguranţa că lumea lor este cea mai frumoasă, şi, pentru a fi frumoşi, nu au nevoie să fie maturi! Şi nici genii…

Ce spuneţi?

Mai zii ceva. mai poţi?:))) foto preluată de pe pagina evenimentului.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog