Etichetă: literatura

Ana Barton: „Trebuie să vezi omul în retrospectivă, ca să-l poţi vedea în perspectivă.“  Când între cuvânt şi artă este Dumnezeu

Oameni cu aripi

Ana Barton: „Trebuie să vezi omul în retrospectivă, ca să-l poţi vedea în perspectivă.“ Când între cuvânt şi artă este Dumnezeu

Distribuiți vă rog

Ana Barton: „Trebuie să vezi omul în retrospectivă, ca să-l poţi vedea în perspectivă.“  Când între cuvânt şi artă este Dumnezeu

 Actul I

Pe Ana Barton o citesc de mai bine de 3 ani. Fără să mă satur. Vorbește dureros de adânc. Când i-am auzit apoi, la propriile lansări de carte, graiul, m-a vindecat simplitatea-i din glas.

Mi-aduc aminte că i-am trimis, în urmă cu ceva ani, un articol pentru Catchy. Cu teama unui refuz, a unei respingeri brutale, de: „N-ai nimic de spus. Scrii numai tâmpenii!”. Dar n-a fost așa.

De acel diagnostic fatal, „nebunie”, pus de lume, mi-a depins zborul până la ea. Prea se acumulau simptomele pe foi mâzgălite cu sânge. Alea, din sufletu-mi. Şi cum remediu natural, să le înăbuşe, nu mi-a găsit nimeni, m-au trimis la psihiatrie. C-au zic că acolo oi avea vindecare. De nebunie, zic.

Am încurcat drumul se pare, că, într-o zi, aripile mele s-au oprit la Ana. Da, cea cu „inimă roşie cu lapte dulce”. De plăcut, mi-a plăcut tare mult la ea. Pastilele ei nu dădeau efecte adverse, nu te ameţeau şi nu trebuiau luate în doze mari, la ore fixe. Te dureau însă leacurile ei.

Poftiţi la o cană cu lapte, de vă-ndulciţi şi voi! De vindecat e cale lungă, fără curajul de-a vă pune şi voi aripi de drum.

Intru în curte, mă aşez pe scaunul alb, din foişor, şi aştept. Ana e roşie. Ca inima-i. Ne-apucăm să povestim.  Întâi despre online.  Aflu că a început să existe pe Facebook în 2013, îndemnată cumva de fratele ei, că în online a avut loc şi debutul său literar – scria pe o platformă de bloguri – şi că blogul ei personal are o poveste pe care nu ai cum s-o confunzi cu alta.

Vreți să zburaţi cu noi?

Aripi de Drum: Cum a fost cu blogul personal?

Ana: Petronela Rotar m-a împins efectiv. Ea mi-a făcut pagina de Facebook, ea a ales numele blogului, „Inimă roşie cu lapte dulce”. E un titlu al unui text de al meu, dar ei i s-a părut că mă reprezintă; eu mă gândeam deja de șase luni la un nume potrivit pentru blog, dar nu eram mulțumită de niciunul care-mi trecuse prin cap. Asta era la un an de la momentul în care începusem să devin activă pe Facebook, pe când nu ştiam ce e ăla like, nu ştiam să citesc mesaje. Vedeam eu că acolo e un plic roşu, cu nişte numere, dar nu îmi trecea prin cap să îl deschid. (Râde. Râsul simplităţii şi al sincerităţii din care înveţi să fii OM. )

Aripi de drum: Care a fost drumul de la blog la carte?

Ana: La foarte puțină vreme după ce am lansat blogul, am primit două propuneri de publicare a unei cărți, la distanță de două sau trei minute una de alta, m-am mirat tare de coincidență. Eu nu mă gândisem să bat la uşa niciunei edituri, considerând că, dacă aş fi avut vreo importanţă editorială pentru cineva, aş fi fost căutată. Am ales HergBenet și mă bucur că am acceptat propunerea lor, pentru că Alexandru Voicescu este un editor cu care se lucrează foarte bine, având în vedere că eu nu sunt un scriitor cu care se lucrează chiar uşor.

Aripi de Drum: De ce?

Ana: Sunt foarte pretenţioasă, nu las lucrurile din mână, până nu-mi plac din toate punctele de vedere. Mai mult decât să mă mulţumească, trebuie să-mi şi placă. Nu-mi dau acordul până la ultima literă, ultima tuşă de imagine. Vreau să le știu pe toate. În plus, sunt şi redactor de meserie…

 Mă gândesc la faptul că ar fi bine ca mulți oameni care scriu să ştie meseria ei de bază şi dau năvală s-o întreb. Răspunsul ei îmi arată, încă o dată, că bucuria vieţii vine din pasiunea cu care facem ceea ce facem.

 Aripi de drum: Care e meseria ta de bază?

Ana: Păi, ştiu eu care e meseria mea de bază? Chiar nu ştiu. Am făcut destul de multe. Dacă ar fi să mă iei după şcoală, ar trebui să-ţi spun că sunt profesoară, dar, dacă nu am predat, nu aş putea să-ţi spun că mă numesc profesor. Mi se pare o impietate, profesori sunt cei care practică, nu unul care are diploma, care ar putea preda. Eu sunt la categoria aş putea, sunt eligibilă, dar nu am voie să mă numesc profesor. E o profesie foarte grea, cu o responsabilitate foarte mare, pe care eu, când am terminat facultatea, nu am fost pregătită să mi-o asum. Sunt redactor, publicist, om de comunicare… deşi… la cum arată comunicarea pe alocuri astăzi, ca un Babel, nici nu-ți vine s-o mai numești așa.

Aripi de Drum: Începuturile tale într-ale scrisului?

Ana: Scriu de la 5 ani. Scriam pe hârtiuţe, scriam pe frunze, scriam pe ce reuşeam: pe uşa de la magazie, pe cimentul din curtea bunicilor. Că sunt şi o artistă plastică fără talent.(Râde.) Făceam în mintea mea scenarii de film. Am scris literatură de la 5 la 15 ani, apoi de la 15 la 37 am tăcut. N-am considerat că am ceva de spus timp de 22 de ani. Mă refer la literatură. Am început să fac publicistică pe vremea când online-ul nu exista. Primul text pe care l-am publicat a fost la 20 de ani. Era un eseu cu temă teologică,  într-o revistă culturală din Republica Moldova, care se numeşte „Contrafort”, cu titlul: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ”, un citat din Evanghelie. Mai departe, am scris cronici literare la „Contemporanul”.  Apoi, făceam interviuri cu scriitori, cu plasticieni, cu actori, cu artiști în general. Scriam mult despre expozițiile de artă plastică, fără să fi avut vreodată pretenția că ele ar fi fost cronici plastice.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 Aripi de drum: Ceea ce faci acum e pasiune?

Ana: Da. Niciun domeniu în care am lucrat nu a fost dezlegat de comunicare. Deşi e un cuvânt pe care nu-l prefer, pentru că s-a demonetizat în ultimii ani. Îl evit și eu cum pot. Dacă vrei, sunt omul cuvântului. Deşi mă străduiesc să nu fiu doar om al cuvântului, ci să fiu şi om de cuvânt. Asta îi face uneori pe oameni să spună despre mine că sunt de modă veche, justiţiară, inflexibilă. Nu-i contrazic. Dar eu sufăr foarte tare când cineva nu-şi ţine cuvântul. Nu-i spun, dar sufăr.

Aripi de drum: Zi-mi, te rog, ce e pentru tine cartea?

Ana: Cineva. Nu ceva.

 Simt o lacrimă cum îmi izvorăşte, brusc, din suflet. Ana Barton, omul care personifică slova. Care recunoaşte, azi, că „La început, a fost cuvântul.” A FOST, pur şi simplu.

 Ana: (cartea) E, de fapt, mai multe cineva-uri, nu mă refer numai la personaje acum, mă refer și la mine, cititorul. Eu sunt mai multe cineva-uri în timp ce citesc o carte, motiv pentru care consider că o carte este o casă, o stradă, un cartier sau o metropolă. Dar ceva NU. La mine, cărţilor nu li se îndoaie paginile, li se pun semne de carte. Colecţionez numai semne de carte. E ca atunci când o femeie vede o bijuterie la o altă femeie şi i se scurg ochii. Aşa mi se scurg mie ochii când văd un semn de carte. E greu pentru cineva să înţeleagă şi cam încerc să ascund asta. (Râdem) Când citesc o carte, semnul din ea trebuie să se potrivească la început cu coperta și cu titlul. Citind cartea, apoi, s-ar putea să se schimbe şi semnul, în funcţie de cum e ea. Şi trebuie să-i găsesc altul, să i se potrivească ei. Nu mă mai interesează coperta și titlul. E o formă de nebunie.

Aripi de Drum: Ai o altă pasiune, în afară de scris?Sau un alt talent?

Ana: Da. Dar sunt două lucruri diferite. Am un alt talent, cel gastronomic, care e uriaş. Eu gătesc cum scriu. Intru într-un fel de părăsire parţială a concretului. N-am reţete, ci gătesc în funcţie de starea pe care o am, de lucrurile la care mă gândesc. Dacă vorbim despre pasiune, e dansul. Mă simt cel mai bine reprezentată în dans. În scris, în al doilea rând. Dar în scrisul meu se simte dansul, nu?

Aripi de drum: Şi nu faci nimic cu pasiunea asta?

Ana: Ba fac, dansez eu cu mine. Nu am fost la cursuri, dar ştii cum e? Aşa cum omul se roagă el cu sine, în spaţiul lui. Pentru mine, există un spaţiu de intimitate –chiar dansul e „spațiul“ acela binecuvântat  –şi e foarte asemănător cu momentul de rugăciune. Nu mă interesează să am spectatori. Nu există repere exterioare, validări, dansul meu este ceea ce mă reprezintă pe mine, ce simt eu, nu am nevoie să mă vadă cineva. Cumva e şi firesc, pentru că primul sport pe care l-am făcut a fost gimnastica ritmică şi poate că s-au suprapus lucrurile în mintea mea când eram copil şi așa am rămas cu dansul.

Aripi de drum: De ce ai renunţat la gimnastică?

Ana: Pentru că profesoara i-a rugat pe părinţii mei să-mi facă vârsta osoasă şi au stabilit că voi creşte mult pentru o gimnastă. Nu doar că nu voi putea face performanţă, dar îmi voi şi crea probleme grave de sănătate. Şi atunci tata m-a luat de la gimnastică şi m-a dus direct la baschet.

Aripi de drum: Ai vreun regret că nu ai mers pe calea aceea?

Ana: Nu, nu. A fost o etapă. Atunci am avut sentimentul că mi s-a luat ceva, un sentiment de pierdere. Şi la 9-10 ani nu ştii să gestionezi pierderile… nu ştim noi acum, că suntem mari, darămite atunci. Nici nu mi-a plăcut baschetul foarte mult, motiv pentru care, peste un an,m-am dus la handbal. Făceam sport de performanță, antrenamente de patru ori pe săptămână.

Aripi de drum: Care dintre aceste pasiuni, scrisul şi gimnastica, te reprezentau mai mult atunci?

Ana: Nu m-am gândit niciodată. Nu-mi dau seama … dar nu luam scrisul în serios. Gimnastica, în schimb, o luam în serios. Aşa cum o vedeam când eram copil, era o chestiune de plăcere. Eram foarte încântată.

Dar la sport aveam şi răspunsuri. În clipa în care vine antrenorul şi îţi spune: „Extraordinar, nu am mai avut de mult aşa un copil!”, asta contează enorm. Pe când la scris… nu ştia nimeni ce scriam. Consideram că scriu pentru că citesc. Nu dezlegam lucrurile, mă gândeam că citesc mult şi că, probabil, ceva din ce citesc mai şi iese. Nu mi se părea că sunt vreo talentată, chiar dacă învăţătoarea îmi spunea că scriu foarte frumos.

Aripi de drum: Se trăieşte azi din scris?

Ana: Nu.

 Spune un „Nu“ atât de apăsat, că îţi taie răsuflarea. Şi-atunci începi să dori. Tu, om care crezi în cuvânt mai mult decât în orice… Apoi, tace. Pentru câteva clipe.

Eu sper că există în România oameni care trăiesc din scris şi sper ca aceia care o fac să fie valorile literaturii contemporane. Ar fi o speranţă pentru această societate. Pentru mine, ca român trăitor în zilele astea, nu neapărat ca scriitor. Şi pentru axiologia acestei societăți, pentru recuperarea criteriilor de valoare sănătoase. Altfel, nu… nu se cumpără carte în România, şi atunci, cum să trăieşti din scris?

Tirajele cărţilor sunt foarte mici, iar autorul primeşte, la rându-i,un procent mic din prețul unei cărţi; nici editurilor nu le e deloc ușor să reziste pe o piață în care cartea este cumpărată de foarte puțini oameni, raportat la populația țării. Poate oamenii nu ştiu asta şi au impresia că scriitorii trăiesc bine-mersi din cărți. Nici pe departe.

Aripi de drum: Poate doar să aibă o meserie în domeniu, să aibă un salariu din care să se întreţină şi, pe lângă asta, să şi scrie…?!

Ana: Păi, toţi facem asta, să supravieţuim. Dar a avea un serviciu cu program normal, după care mergi acasă, de la muncă, e „mirabil“ pentru artă; aș pune două rânduri de ghilimele. Imaginează-ţi că, după o zi la serviciu, după ce faci piaţa, după ce termini și treburile casnice, deschizi debaraua şi-i spui inspiraţiei: „Draga mea, acum!” Nu funcţionează lucrurile aşa. Nu în artă.

Sper însă că niciuna dintre marile valori ale literaturii române contemporane nu se duce la muncă de dimineaţa şi până seara, iar seara, după îndeplinirea obligațiilor de serviciu,se-apucă de scris. Ar fi o crimă… (Accentueză, parcă plină de revoltă.)

În mod normal, oamenii ar trebui să poată trăi din cărţi. Nu să fie miliardari, ci să-şi poată plăti nişte facturi şi să aibă ce mânca, ce îmbrăca, să poată să-și cumpere o carte, să vadă un spectacol de teatru, să poată merge la un concert. Şi să se ocupe de arta lor, aia să fie munca lor, doar aia.. Aşa ar înflori artele. Dar, în situaţia în care toţi artiştii din România au serviciu ca să poată trăi…  scriu în timpul liber. Pictează în timpul liber. Dar ce, muza vine vineri seara, când ai terminat tu săptămâna de muncă, și stă până duminică seara, că luni te duci tu la muncă?

 Tragic, zic eu.  Ana se întreabă, ironic poate, întrebându-i pe cei ignoranţi…

Aripi de drum: Crezi că în alte ţări e altfel, se poate trăi din artă?

Ana: Da. Uită-te la J.K. Rowling. Este multimilionară. Multimilionară însă este şi fata care a scris „Mănâncă, roagă-te, iubeşte!”, care e o telenovelă, o carte mai degrabă motivaţională; din punct de vedere literar, nu e valoroasă. Dar astea două sunt exemple de oameni care chiar s-au îmbogățit din scris, exemple „extreme“. Scriitorii trăiesc din lecturi publice în străinătate, din participări la evenimente, la festivaluri de literatură. Acolo, din acest punct de vedere, firescul s-a instaurat de mult. Nu câștigă mult, dar pot trăi din arta lor, pot măcar supraviețui. La noi, artele încă sunt considerate de majoritatea ca fiind hobby-uri. Păi, cum să-i plătești pentru hobby-urile lor, frate?!

Aripi de drum: E vreo şansă?

Ana: Da. Sistemul de educaţie. Este singurul. Dacă vor exista nişte muguri ai schimbării peste 20 de ani, eu o să consider atunci că este minunat. Cum ai putea să faci generaţii întregi să înţeleagă ce înseamnă valoarea, fără să-i tratezi pe ei înșiși, pe copii, pe tineri,ca pe nişte valori? Sistemul nostru de învăţământ nu face asta. Şi atâta vreme cât tu îi tratezi ca pe nişte receptacule de informaţie şi ca pe nişte reportofoane care trebuie să redea informaţia, ce aştepţi să înţeleagă ei despre valoare? Cum să aprecieze ei cultura, să ştie că ea poate transforma în  sensul bun societatea, că de acolo va veni și cultura civică –ştii bine că nici ea nu există –, că acolo este cheia? Oamenii ăştia, dacă vor  învăţa lucrurile astea la şcoală, vor şti nu doar să fie ei înşişi cetăţeni mai buni, ci şi să trăiască într-o familie, li se vor oferi nişte înțelesuri, niște valori. Aceasta este o societate misogină, xenofobă şi, atâta vreme cât lucrurile despre care am vorbit mai devreme nu li se predau copiilor, vom avea în continuare generaţii întregi de misogini şi de xenofobi. Care  poate nu vor mai şti nici cum au ajuns misogini și xenofobi, nici măcar nu-și vor da seama că sunt misogini și xenofobi, dar vor fi, pentru că au fost părinţii lor şi au învățat de-acasă asta, fără să aibă habar că-nvață din exemplul părinților. Educaţia de sistem, cea de la şcoală, va trebui să fie făcută în aşa fel încât să cureţe această societate de reziduurile îngrozitoare, de toată zgura care o face nefuncţională. Nu, altă şansă nu există. Foarte puțini oameni sunt interesați de cultură, să nu mai avem noi impresia că România înseamă câteva zeci, hai, sute, de mii de oameni care trăiesc și cultural. Suntem nouăsprezece milioane în țară și cel puțin două în afara ei. Parcă așa suna ultimul recensământ.

Sunt mulţi, sunt milioane de oameni care nu ştiu la ce folosește cultura pe lume. Pe de altă parte, ar fi normal să mergem şi noi către tineri, la început prin voluntariat. Eu de asta merg în şcoli şi în licee. Mă duc şi mă voi duce întotdeauna cu toată dragostea, pentru că am văzut ce nevoie de dialog au oamenii tineri, dialog, nu predare-primire de informație. Hai să-ţi spun ceva, Monica. Pe mine m-au invitat în școli și licee nişte profesori. Din fericire, există profesori în România cărora le pasă de elevii lor de-adevăratelea, nu-și îndeplinesc doar îndatoririle de serviciu. Din discuţiile cu acei tineri am înţeles că setea lor de dialog firesc nu are legătură doar cu sistemul, cu instituţia deînvăţământ, ci are legătură cu toată viaţa lor. Ei nici cu părinţii lor nu pot vorbi. De ce? De ce părinţii lor nu încearcă măcar să vorbească pe limba lor? Pentru că au fost educaţi în acelaşi sistem abuziv, şi lucrurile astea se perpetuează în acest fel. Eu zic că trebuie  să ne strângem câțiva, să mergem către ei, să mergem și la țară, să vadă oamenii de acolo şi altceva, să înţeleagă că existăşi altceva. Povestea cineva care a avut un proiect cu spectacole de teatru în şură. Fascinant! S-au gândit că nu vor avea deloc succes. Nu au avut succes, ci a fost o nebunie. Cât de dornici erau oamenii să vadă o reprezentație, însă nu se duce mai nimeni către ei. Poate există şi primari vrednici care se gândesc la viaţa culturală, dar cât de mulţi? Dacă ar fi fost mulţi, s-ar fi văzut, iar ceea ce se vede, din păcate, vedem toţi. Trebuie doar să ieşi în stradă, și observi imediat cum stau lucrurile. Noi trăim în nişte enclave, în care ne ştim unii pe alţii, unii cu alții.E minunat, mă bucur, şi eu trăiesc într-o astfel de enclavă, care, dacă nu ar fi existat, aş fi fost sufocată. Dar nu e de ajuns…

CONTINUARE… Miercurea viitoare, 24 august 2016.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Scriitorii de literatura Science Fiction & Fantasy, au pur si simplu har sau depun o munca asidua? Ne raspunde MIRCEA TARA, scriitor pentru care Dumnezeu NU este un personaj SF:)

Artistii lumii

Scriitorii de literatura Science Fiction & Fantasy, au pur si simplu har sau depun o munca asidua? Ne raspunde MIRCEA TARA, scriitor pentru care Dumnezeu NU este un personaj SF:)

Distribuiți vă rog

Plecam si noi azi la cules de vise? 🙂 Sau macar la alergat dupa atotputernicie:). Pentru ca eu am ales sa inchid ochii si sa nu ma mai intreb pana unde am voie sa hoinaresc, am ales sa ma opresc la Mircea Tara, scriitor debutant, care a lansat de curand cartea INIMA DRAGONULUI.

Despre literatura SF, dragoste de carte, pasiune si credinta, ne povesteste fara perdea:) intr-un interviu care te invata atat:

Invata. Crede. Iubeste 🙂

 

 

  • Mircea, spune-mi despre pasiunea ta pentru literatura Science Fiction & Fantasy. De cand citesti acest tip de literatura si cum crezi ca ai dobandit-o?

Pasiunea mea nu e doar pentru literatura SF&F, ci pentru ficțiune în general. În schimb simt o afinitate pronunțată față de acest gen (dovadă este și faptul că am scris un roman cu dragoni) pentru că mă lasă să visez mai mult, îmi întinde limitele imaginației și nu mă ține legat într-o realitate cunoscută (fie ea și fictivă) sau ușor accesibilă.

Din păcate, am început să citesc literatură abia în ultimul an de liceu. Până atunci, recunosc cu un soi de jenă, îmi displăcea cititul. Poate nu întâlnisem cărțile potrivite. Însă, cu ajutorul unui profesor extraordinar de limba română pe care l-am avut în liceu am descoperit că, închise între două coperte, există lumile acestea incredibile, uneori fantastice, și că tot ce trebuie să faci să pătrunzi în ele este să deschizi cartea și să întorci prima pagină.

 

  • Ai lansat de curand o carte, “Inima dragonului”. Este ea prima pe care ai scris-o, sau au mai fost si altele? Spune-ne despre ele.

Este prima carte pe care am scris-o și am publicat-o. Însă, pe hard mai am aproximativ 1 giga de documente cu idei, schite, povestiri și alte romane începute și neterminate. Foarte puțini au aruncat câte un ochi peste ele și nimeni nu știe de toate. Nici măcar eu. Am în schimb câteva povestioare pentru copii, pe care le-am scris începând cu 2015 și le-am urcat pe amazon. Sunt în limba engleză și sunt despre o fetiță pe nume Ester, de cinci-șase ani, care trebuie să își salveze părinții și, câteodată, lumea, de tot felul de creaturi fantastice.

 

  • Ce crezi ca a influentat talentul tau scriitoricesc? Are cititul vreo legatura directa cu drumul scriiturii, sau a fost un har care nu a necesitat nici un fel de efort?

„Talent scriitoricesc” are un sunet ciudat în urechile mele. Nu sunt obișnuit cu această caracterizare. Însă cred că înclinația spre a scrie povești a venit o dată cu pasiunea pentru citit. Sunt foarte strâns conectate. Pentru mine nu pot exista una fără cealaltă.

 Astfel că a trebuit să citesc mult până să acumulez un bagaj suficient de cuvinte și idei care să mă ajute să scriu o carte. Iar procesul nu a fost și greu și ușor în același timp – așa e mereu când faci ceva ce îți place. Scrii o poveste, apoi alta, apoi încă una, apoi rescrii, apoi mai citești, te documentezi și o iei de la capăt.

 

Uneori ai inspirație și cuvintele curg și scrii două mii de cuvinte în câteva ore. Alteori e nevoie de câteva luni ca să se lege o poveste de douăzeci de pagini. Depinde și de cât de mult timp pot să pun deoparte pentru scris (aici mă refer strict la timp dedicat proiectelor personale), timp care în ultima vreme s-a împuținat considerabil. Și ca să răspund întrebării: pentru mine a fost muncă. Dar munca nu mă sperie.

 

Cat trebuie sa citeasca cineva, pentru a ajunge sa scrie bine, si ce inseamna de fapt “a scrie bine”?


Sincer, nu știu. Nu cred că e suficient să citești. Trebuie și să exersezi. Adică să scrii. Să tastezi literă după literă, cuvânt după cuvânt, să îți notezi idei pe un colț de hârtie sau într-un carnețel. Zilnic dacă reușești. Cu cât o faci mai mult, cu atât ajungi să scrii mai bine. Te ajută să ai și un ochi critic, sau măcar prieteni care apreciază literatura scrisă bine și nu caută să te menajeze.
Iar a scrie bine… nu pot să îți ofer o definiție, dar pot să îți ofer o listă de autori care o fac foarte bine și care deși scriu în genuri literare diferite, reușesc să încropească povești care te țin încătușat: Neil Gaiman, Cărtărescu (cel puțin în Orbitor), Adrian Oțoiu, Filip Florian, Florin Pîtea cu Cartea cu scoarțe de argint, ferecate, Sir Terry Pratchett (care este unul din autorii mei preferați), Garcia Marquez, Salman Rushdie, Haruki Murakami, J.K. Rowling atât în seria Harry Potter, cât și în seria romanelor polițiste Cormoran Strike, Steinbeck în Oameni și șoareci, și închid lista cu Samantha Shannon.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Evident lista nu este exhaustivă, dar aceștia sunt câțiva din scriitorii care îmi vin imediat în minte când mă gândesc la autori care scriu bine, indiferent dacă au primit Nobelul sau nu. Sunt sigur că și tu poți adăuga la lista aceasta cel puțin zece autori la fel de mari.

 

 

  • In ce domeniu lucrezi tu acum? Este scrisul principalul tau mijloc de existentaJ, sau este o pasiune din care speri intr-o zi sa poti trai?

Lucrez în publicitate, într-o agenție independentă din București, ceea ce este o provocare creativă în fiecare zi. Sunt copywriter și inevitabil trebuie să scriu ceva în fiecare zi. Fie că e vorba de un newsletter, o prezentare, o reclamă radio sau un script pentru un video de youtube la chipsuri.

 

Deci, într-un fel trăiesc din scris. Ceea ce este, sincer îți spun, o minune. Publicitatea este un domeniu care nu te lasă să te plictisești. Asta pentru că așa e natura ei, dar și pentru că ești înconjurat de oameni fascinanți, talentați și creativi care te energizează, te motivează și stârnesc în tine o dorință de a face lucruri cât mai faine, cât mai bune, cât mai grozave.
Cand scrii, omule? J Ai serviciu, ai sotie, esti implicat in slujirea bisericii din care faci parte. Cum faci fata?


Sâmbăta și duminica. Soția, uneori, mă înțelege. Fac față cu multă cafea.

  • Esti un artist crestin. Spune-mi, te rog, cum e privita in mediul evanghelic, literatura SF&F?

Sincer, nu știu. Abia ce am debutat. Să așteptăm reacțiile :))

  • De ce crezi ca sunt atat de putini crestini, scriitori romani de literatura? Ce lipseste omului evanghelic, in cee ace priveste scriitura?


Ai ales întrebări grele pentru un debutant. Mă gândesc că probabil există subiecte mai arzătoare pe care scriitorii creștini să se axeze? Sau poate nu sunt încurajați suficient? Poate literatura SF și cea fantastică sunt considerate literaturi minore în comparație cu studiile biblice și poate au dreptate.
Iar la cea de-a doua întrebare nu știu ce răspuns să-ți dau. Poate voința? Sau poate curajul? Și multora talentul îmbinat cu disciplina?

  • Pe vremea cand nu exista Dumnezeu in viata mea, si putin dupaJ, aveam un stil “usor” agresiv de a scrie, subiecte dure pe care le abordam (infidelitatea, frica de barbati, agresivitatea lor, oroarea de a fi femeie, etc) si atitudine de revolta fata de nedreptatea care se face oamenilor, in general. Mi s-a reprosat in repetate randuri ca un crestin nu ar trebui sa scrie despre asta, pentru ca in lumea evanghelica nu exista asa ceva, si de exista cateva cazuri, oamenii se poticnesc daca afla despre ele; si cel mai bine ar fi sa imi schimb nu stilul neaparat, ci subiectele. Stiu ca este o intrebare greaJ, dar spune-mi, te rog, cum comentezi aceste afirmatii? Este aceasta lumea in care traim cu totii, sau noi, evanghelicii, avem o bula de cristal in care nu exista “nici intristare, nici suspin”, sa citez din liturghiile ortodoxe?


Cred că depinde foarte mult de modul în care prezinți aceste lucruri. Pentru că sunt lucruri sensibile, care vorbesc despre răni, despre realități care dor. Iar oamenii nu cred că sunt obișnuiți cu o desfășurare puternică de emoții, care te scoate din zona de confort.

 

Oamenii sunt reticenți la asta. Însă nu cred că ar trebui evitate – nu total, nu complet, nu tot timpul. Vezi, acesta e un motiv în plus pentru care prefer literatura fantastică: îți permite o detașare – totul se petrece într-o altă lume, într-un alt timp, într-un alt univers, ceea ce face ca astfel de subiecte să fie mai ușor de digerat.

 

Care este, din punctul tau de vedere, granita intre a scrie sincer, si a scrie crestineste? Se pot imbina ele, sau trebuie sa renunti la una in detrimental celeilalte? Exemplu: daca subiectul fictiunii tale sunt dragonii, ar trebui sa te abtii de a-l publica, pentru ca nu da slava lui Dumnezeu, sau consideri ca acesta este un talant pe care Dumnezeu ti l-a dat pentru a-l inmulti? Sau, daca o femeie scrie despre dragoste –nu vorbesc aici despre a scrie pornografic!, ar trebui ea sa se abtina, pentru ca ispiteste?
În primul rând vorbim despre ficțiune. Iar ficțiunea este o invenție elaborată care poate sau nu să transmită un adevăr. Ficțiunea scrisă foarte bine este într-o oarecare măsură manipulare. Te duce de nas, lăsându-te să crezi că personajul e bun, când de fapt e răul întruchipat.

 

Te face să îți dorești ca un alt personaj să fie pedepsit sau să moară. Despre ce fel de sinceritate vorbim aici? Pentru că dacă vorbim despre sinceritatea trăilor, a emoțiilor până și aceasta poate fi trucată de un scriitor bun.
În al doilea rând depinde ce vrei să stârnești în om cu sinceritatea ta: tristețe, pasiune, ură, revoltă, bunătate? Sau vrei doar să îți verși inima și sentimentele în fața unui cititor anonim, iar această sinceritate crudă îți oferă ție confort, chiar dacă, poate, pe cititor îl pune într-o poziție inconfortabilă?

 

Unele pasaje din Biblie sunt inconfortabile, unele cerințe ale lui Dumnezeu sunt la fel. Însă, acestea vin dintr-o dragoste sinceră pe care El o are față de noi. Acum dacă sinceritatea ta se naște din aceeași dragoste nu văd de ce a scrie sincer este diferit de a scrie creștinește. Indiferent de genul literar în care scrii.

 

Cred că orice lucru bine făcut, pentru care poți să fii mulțumitor lui Dumnezeu fără urmă de îndoială, este un lucru pentru slava Lui. Scopul meu nu este să scriu o carte și să mă bată prietenii pe spate, bravo, ești tare, îți ia lumea interviu. Am o poveste de spus, am un mesaj pe care în primul rând vreau să mi-l spun mie (consideră-l ca o piatră de aducere aminte), iar apoi să îl spun celorlalți.

 

Dacă reușesc să fac asta sub forma unui roman fantastic cu dragoni și magie și artiști și hoți de buzunare și umbre malefice, foarte bine. Dacă nu, încerc sub forma unor povestiri pentru copii, sau sub forma unei campanii publicitare executate impecabil.

  • Multumesc, Mircea, pentru sinceritatea cu care ne-ai impartasit trairile tale. Asteptam urmatoarele carti.

Îți mulțumesc și eu Monica pentru ocazia asta. Așteptăm și următoarele tale cărți 😀

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Scrisoare de la Femeia-carte, către bărbatul-televizor

Relatii

Scrisoare de la Femeia-carte, către bărbatul-televizor

Distribuiți vă rog

Scrisoare de la Femeia-carte, către bărbatul-televizor. Cu riscul de a produce o revoluţie, mă îndrept cu demnitate spre biroul meu mereu răvăşit, în totală dezordine şi aducător de pace. (tocmai datorită acestei dezordini perfecte!) 🙂 Nu să arunc de pe el cu orice-mi pică în mână, spre bărbatul care îmi face zile fripte. Ci să scriu o scrisoare. Deloc timidă. Poate puţin cu iz de ironie şi alură de feminitate.

O scrisoare pentru bărbatul-televizor.

Acela care-şi ia de nevastă “o femeie deşteaptă”. Şi după luna de miere o uită în bucătărie. Şi-aduce aminte de ea numai când îi strigă stomacul de foame şi-atunci se duce glonţ în camera-minune; dar n-o mai găseşte acolo, cu şorţul murdar şi cu polonicul aburind a ciorbă. Ci pe fotoliu, citind cu lacrimile şiroaie, ori cu zâmbetul larg, mirosind  a bucurie.

Îi trânteşte atunci un “Halal femeie de casă eşti tu! Nu auzi că-mi urlă stomacul de foame? O tigaie de cartofi prăjiţi nu-mi faci. De ce te-ai măritat?”

Şi femeia, cu ochii mari, umeziţi de durere şi dezamăgire, lasă cartea jos, se duce să-i împlinească bărbatului ei dorinţa, şi renunţă la sine. În timpul în care el se reaşează confortabil pe canapeaua din sufragerie,şi continuă să asculte mirobolantele ştiri. De la ora … fără număr!

Pentru femeia aceea scriu azi. Pentru femeia care nu are curajul să-şi strige indignarea. Care nu are curajul să se confrunte cu cel care crede că s-a însurat cu O BUCĂTĂREASĂ, nu cu o femeie.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Scriu pentru tine, femeie frumoasă, ce ţi-ai lăsat pasiunile în stradă, măritându-te cu maratonistul oraşului. Dar nu cel care câştigă medalii după medalii la alergare, ci la cel ce se pregăteşte zi de zi pentru marea finală: frustrarea de a rămâne un nimeni, pe canapeaua scumpă. Dar nu orice fel de nimeni. Ci acela care aşteaptă să facă avere din pantalonii de trening mirosind a bere ieftină.

Scriu pentru tine, femeie, să-ţi faci curaj să-i trimiţi acest răvaş bărbatului iubit, când apare cu tupeul din ţigara aprinsă, să-ţi reproşeze timpul pierdut cu cititul:

“Dragul meu,

Încep prin a-ţi arăta această filă de carte. E scrisă de Mihail Drumeş, şi se numeşte “Invitaţie la vals”. Înţelege ce poţi din ea, apoi continuă să citeşti ce-ţi scriu cu lacrimile demnităţii în ochi. Da, ochii ăia în care te uitai cândva şi-mi spuneai că sunt nu o femeie, ci un înger. Nu o logodnică, ci o binecuvântare. Ochii ăia pe care azi îi ocoleşti, căci nu mai prezintă interes. Decât lacrimi de mânie, de durere, de dragoste. De regret pentru ce nu mi-ai dat decât până am spus DA.

 

Îţi scriu pentru că nu îmi poţi asculta “conferinţele”. Te plictisesc. Nu-s aşa interesante ca ştirile de la toate orele.

Îţi scriu să-ţi spun cine sunt.

Mi se pare că ori ai uitat, ori nu ai ascultat niciodată cu adevărat ce am spus înainte de “DA!” Ori te faci că nu mai ştii, convins fiind că te voi urma toată viaţa, pentru simplul fapt că-ţi port numele.

Sunt, aşadar, femeia-carte. Părinţii mei mi-au însuflat dragostea pentru foi mirosind a vechi. Pentru slovă, mirosind a certitudine, şi pentru cuvânt, mirosind a nou.

Am învăţat să fiu femeie din filele de care şi azi am grijă ca de cea mai scumpă bijuterie. Port la gât, cu demnitate, jurământul invizibil al adevăratei bucurii: să nu omor niciodată Cuvântul. Ci să-L iubesc tot mai mult. Să-L înmulţesc şi să-L feresc de ignoranţă.

Citesc, dragul meu. Ai ştiut asta de când m-ai cunoscut. Nu din întâmplare te-ai îndrăgostit de mine. Nu de azi pe mâine am devenit femeia căreia îi găseai cele mai mici defecte şi de a cărei realitate te îndoiai. Ţi se părea că sunt vis. Prea frumoasă să fiu adevărată. Nu frumoasă la trup, căci de ăla erai sătul, ziceai, de la altele. Ci frumoasă la suflet. La caracter. Nu înţelegeai de unde atâta răbdare, de unde atâta înţelepciune, de unde atâta blândeţe.

Uite de unde, dragul meu! Din milioanele de foi udate cu lacrimi, pe care le citeam şi le reciteam, să învăţ să devin. Femeia pe care bărbatul iubit să o poarte ca pe un talisman. Şi-am devenit.

Diferenţa între ce sunt azi şi ce-am dorit să devin se scrie pe actul de divorţ.

Cu demnitatea femeii care ştie că o căsătorie se întemeiază pe iubire, nu pe cuptoare pline cu bunătăţi mirosind a MAMA. Şi mâncarea se face din dragoste, nu din frică şi obligaţie. Iar căsnicia e locul în care se împlinesc visele din vremuri de demult. Nu locul în care visele acelea mor, ucise de aburii alcoolului tău, ori de fumul ţigărilor pe care le arzi, una după alta. Cumpărate din banii comuni, din care mie nu-mi permiţi să-mi cumpăr o carte. Poate doar, pe ici pe colo, câte o tavă, să-ţi mai împlinesc câte o dorinţă de dulce. Dulce de tavă, zic, nu de mine. De mine uiţi în fiecare noapte, căci ţi-e mai comodă emisiunea lui Badea, decât femeia suferindă, din patul conjugal.

Îţi scriu, dragul meu, să ştii, dacă nu ai realizat înainte de a mă duce la altar, că a citi nu e prostituţie. Nici adulter. Şi nici indiferenţă. A citi e cunoştinţă. Valorizare şi bogăţie.

Banii cheltuiţi pe cărţile mele nu ajung la jumătatea celor cheltuiţi de tine pe “bericele şi ţigăricuţe”, şi nici nu se ard. Singurul inconvenient, pentru tine, este acela că din cărţile mele am învăţat să nu mă las batjocorită. Cârpită pe ici, pe colo, abuzată ori înşelată. Cărţile m-au învăţat să fiu femeie, şi să nu-mi fie ruşine de asta niciodată. În timpul în care duduiele de pe micul tău ecran (în care ai băgat salarii întregi!) cheltuiesc averi pe botox-uri şi silicoane, eu cheltuiesc cu mult mai mici averi, pe înţelepciune.

Te las de azi, dragul meu, cu tăvile pline de bunătăţi, (învăţate tot din cărţi, apropos!) cu chiuveta strălucind a curăţenie, cu casa mirosind a eu, şi cu biblioteca goală. Pune-ţi în ea baxurile de KENT şi dozele de bere! Pe ici, pe colo, câte o pungă de seminţe şi vreo 300 de baxuri de baterii, să ai când îţi moare telecomanda. De prezervative nu-ţi zic, eşti prea ocupat cu ştirile de la ora … ca să ai la ce să le foloseşti. Îţi amintesc însă de PRONTO şi de SBOX.

Mai şterge din când în când praful de pe televizor. Nu de alta, dar ajungi să-l trimiţi şi pe Badea să-ţi prăjească mirificii cartofi, dacă mai stai mult cu praful pe post de protecţie. Apropos, ştii că Badea citeşte, nu? De asta a ajuns miştocar. Ăla măcar îşi face bani din ce-a învăţat din cărţi, tu îi cheltui pe ce vezi la Tv! Şi-şi face bani din divorţurile ălora ca tine, care-şi lasă nevestele, să se uite la el! (ţi-am zis că e mişto omu’! Mult a trebuit să citească, de a învăţat să prostească poporu’!)

Mă opresc, dragul meu! Îşi doresc casă de piatră, cu paturi din fier, nu din cărţi, cum visam eu! Sper din suflet să te re(căsătoreşti) cu femeia-gospodină perfectă. Care să miroase veşnic a ceapă şi a detergent. Pe care s-o scoţi uşor din citit etichetele, cu care să împarţi pachetele de ţigări şi berile reci. Şi pe care, sper, să n-o curerească Badea, cu înţelepciunea lui. Nu de alta, dar nu cred că viitoarea ta soţie se va putea compara cu “Brumiţa” lui. Nu uita că şi domniţa Brumă citeşte de-i sar capacele (oalelor în care-i prepară lui Badea gustările),  altfel n-ar fi aşa “mişto”. Nu mă refer doar fizic. Da’ pe duduia asta o duce şi capu’. Asta îţi spun aşa, ca desert. Că tot îl aduci în dormitor pe Badea în fiecare noapte. De n-aş fi învăţat din Cuvânt că adulterul e păcat, l-aş fi invitat demult la “o carte”, în dormitor, în timp ce tu îi urmăreai cu jind emisiunile ÎNREGISTRATE. (de pe canapeua din sufragerie.)

Mă iartă, dragul meu, pentru limbajul trivial. Sau cum ţi s-o părea ţie. Nu am ştiut să-ţi transmit mai frumos decizia plecării mele. Pe biletul meu scrie mare: “Destinaţia: Singurătate. Până la staţia Bărbatul-carte.” 

Nu mai am ce să-ţi spun în plus. Poate ţi se pare nedrept, dar TE IUBESC nu mai încape aici. Eu nu iubesc ignoranţi. Musculoşi sau închinători la Mircea Badea. Eu iubesc bărbatul care trăieşte din Cuvânt. Da, acela scris de Dumnezeu.

Semnează:

Femeia-carte”

Susă foto: Google

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]
Distribuiți vă rog