Etichetă: Isus

Păcate respectabile, Jerry Bridges

Credinta

Păcate respectabile, Jerry Bridges

Distribuiți vă rog

Este o carte pe care am citit-o cu mult înainte de a înţelege Cine e Dumnezeu, cu adevărat.  Ce-mi amintesc, însă, este că mi-a străpuns inima atât de tare, că am plâns ore în şir după ce am citit-o. Nu am lăsat-o din mână până nu am terminat-o. Are 188 de pagini şi este foarte uşor de citit. Şi la fel de uşor de înţeles. Mai greu e însă de acceptat fiecare păcat în parte.

Unele s-ar putea să ne surprindă. Altora s-ar putea să vedem că nu le-am dat importanţă pentru că „sunt mici”.

Am recitit-o săptămâna aceasta, „cu ocazia” decizei de a reciti toate cărţile din bibliotecă, pe care le-am trecut pe lista „Must AGAIN and AGAIN”! 🙂

Jerry ne arată faţa nevăzută a propriului sine şi ne ajută să avem curajul să ne uităm mai des în ograda şi oglinda noastră. Cu mult înainte să judecăm mizeria sau dezordinea din ograda altora.

„Dacă a existat vreodată o sfântă, aceea a fost bunica mea”, pe mine m-a dus într-o călătorie în trecut, pe vremea copilăriei mele frumoase, când bunica era icoană. Trăind într-o familie ortodoxă, în majoritate nepracticantă, bunica era singura care mă ducea la biserică. Îl iubeam pe Dumnezeu pentru că o iubeam pe bunica. Mi-L imaginam pe El ca pe ea. Cu nici un plus şi cu nici un minus!

Bridges vorbeşte despre sfinţi, ne explică ce înseamnă şi unde îi găsim, şi ne răspunde întrebării: „Suntem noi sfinţi?” Pe mine, personal, ani la rând m-a obsedat întrebarea: „De ce e PAPA Sfânt?” Găsim răspunsul la această întrebare şi multe altele, menite a ne transforma!

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Păcatul, marea provocare a lumii, este explicat şi „tratat” de Bridges, pe înţelesul tuturor.

„Ştiu foarte bine cum să păcătuiască, dar nu au nici cea mai vagă idee ce este păcatul!”

„Caracterul malign al păcatului”, „Remediul pentru păcat”, „Puterea Duhului Sfânt”, „Îngrijorarea şi frustrarea”, „Nemulţumirea”, „Nerecunoştinţa”, „Mândria”, „Egoismul”, „Mânia”, „Atitudinea critică”, „Invidia şi gelozia”, sunt capitole care descriu şi învaţă cum se pot „trata” aceste păcate şi cum facem să ni le recunoaştem.

Dacă nu v-am convins să citiţi această carte, vă spun doar atît:

„Jerry scrie din tranşeele propriului său război cu păcatul!”

Ce altă dovadă a urmării unui exemplu ne poate da cineva, decât vulnerabilitatea în faţa semenilor săi, recunoscând că el este „cel dintâi păcătos”?

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
Dragostea dintâi- Bill Bright

Relatii

Dragostea dintâi- Bill Bright

Distribuiți vă rog

Pentru că este  important  să   înţelegem valoarea dragostei dintâi, Bill Bright, în cartea “Dragostea dintâi”, oferă o hartă care ne îndrumă să descoperim comori, cum ar fi responsabilitatea dragostei şi puterea transformării tragediei în triumf.

Noi ne plângem de lipsa pasiunii, uitând că avem, de multe ori, soluţii simple şi la îndemână, să reaprindem dragostea dintâi.

Cum reuşeşte Bill Bright să ne conducă pe calea deloc uşoară, dar plină de pace, a reînvierii şi păstrării Dragostei?

Printr-o carte de buzunar, de 124 de pagini. O găsiţi AICI:

Pentru mine, personal, cartea a fost un motiv de reflecţie, pentru că m-a ajutat să găsesc soluţia  la una dintre cele mai mari dileme ale vieţii mele: cum îmi dezvolt dragostea pentru alţii, fără a mă lăsa consumată de ea.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Iată câteva din pasajele care m-au încurajat:

„Lui Hristos îi pasă mai mult de o inimă tare decât de nişte genunchi slabi!”

„Dumnezeii mei erau banii şi afacerile!”

„Cunosc foarte bine tendinţa de a deveni atât de ocupa de lucrarea pe o faci, încât uiţi de motivaţia cu care ai început-o!”

„Căutăm succesul, faima, aprecierea celorlalţi, dar uităm de fapt esenţialul!”

„Un dinte care are nervul sănătos este sensibil la durere, dar unul care are nervul mort, nu te mai doare deloc.”

 

Drumul dragostei e un drum simplu, un drum care, da, are dificultăţi, dar în acelaşi timp produce mari satisfacţii.

Concluzia cărţii este că drumul spre dragostea dintâi e un drum cu o destinaţie clară. O dată ajuns acolo, poţi să te bucuri, înţelegând că ai câştigat ceva pentru eternitate.

EM

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum am înnebunit?  Legea şi harul lui Dumnezeu

Credinta

Cum am înnebunit? Legea şi harul lui Dumnezeu

Distribuiți vă rog

Legea şi dragostea

Pentru că am fost întrebată de sute de ori, cum am înnebunit şi cum de spun acum numai ceea ce mi s-a injectaat în creier de către pocăiţi, şi cum de reuşesc să răspund calm şi cu respect celor ce îşi bat joc de legile pe care eu le respect, zic să răspund ambelor întrebări printr-un scurt articol.

Aşadar:

1) Am „înnebunit”  în clipa în care am înţeles Legea lui Dumnezeu. Am înţeles că El este asemeni unui tată care îşi iubeşte cu adevărat copilul: îl disciplinează şi îl pedepseşte, ÎN şi CU dragoste. Nu îl blesteamă şi nu îl urăşte, dar nici nu trece peste greşelile copilului, fără a-l învăţa o lecţie. Uneori dură, alteori mai blândă, dar de fiecare dată corectă.

Mi-a fost greu să înţeleg diferenţa între Legea mozaică – cea a Vechiului Testament, dată de Moise, şi cea a Noului Testament, dată de Hristos. Am înţeles însă, apoi,  că aceasta din urmă nu o înlocuieşte pe cea veche, ci o completează. În sensul că azi, prin moartea lui Hristos, noi nu mai suntem „sub lege, ci sub har.” (Romani, 6:14)

Hristos a murit pentru ca noi să avem viaţa veşnică, a murit pentru „toate încălcările de Lege” (Josh McDowell). Dar asta nu înseamnă că, prin moartea Sa, se anulează principiile morale ale legii mozaice. Hristos a schimbat doar contextul, nu şi conţinutul: contextul Legii este harul, nu judecata.

Dacă în V.T, pedeapsa pentru adulter era moartea, în N.T, dacă se comite adulter prin har, nu se plăteşte cu viaţa. Ci, conform lui Pavel, cel ce a comis adulterul este înlăturat din biserică pentru a fi disciplinat, (1Corinteni 5:1-5), apoi este primit înapoi şi încurajat, spre a nu mai cădea în păcat. (1 Corinteni 2:5-8)

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Ceea ce m-a ajutat cel mai bine să înţeleg diferenţa, a fost cartea lui Josh McDowell,  „Dragostea are întotdeauna dreptate”.  Acesta dă un exemplu care explică  foarte clar asemănările şi deosebirile:

„Dacă depăşeşti viteza legală, încalci legea şi în Anglia şi în SUA. Însă, dacă eşti prins că ai depăşit viteza legală la Los Angeles, nu înseamnă că ai încălcat legea la Londra.”

Aşadar, vorbim de aceeaşi lege, dar în ţări diferite. În ambele ţări vei plăti pentru nerespectarea legii, dar există pedepse mai aspre sau pedepse mai blânde, în funcţie de ţară. Cu toate acestea, legea lui Dumnezeu spune că, deşi nu mai eşti blestemat moral pentru încălcarea legii, totuşi, consecinţele păcatului tău vor exista. Atât în plan fizic, cât şi în plan emoţional.

Luând exemplul de mai sus, cu adulterul, este adevărat că nu te va mai omorî nimeni, ca în legea mozaică, însă păcatul tău nu va rămâne nepedepsit: poţi suferi un divorţ, te poţi îmbolnăvi de o boală cu transmitere sexuală, poţi atrage ura sau dispreţul celorlalţi oameni.

2) Reuşesc să răspund calm şi cu respect celor ce îşi bat joc de legile pe care eu le respect, datorită dragostei. Pentru că Hristos a vorbit despre cel puţin 2 legi ale dragostei: una pentru Dumnezeu, alta pentru oameni. (Matei, 22:37-39)

El a venit să împlinească Legea, nu să o anuleze. (Matei 5:17). Dacă eu le-aş întoarce spatele celor care râd pe seama credinţei mele, dacă aş refuza să mai petrec timp cu ei, unde ar fi dragostea mea pentru semeni?

Pentru mine, factorul esenţial pe care îl au în comun Legea veche şi Legea Nouă: dragostea, este suficient pentru a mă ajuta să mă comport cu oamenii aşa cum aş dori să se comporte ei cu mine şi cu Hristos.

Asta nu înseamnă însă că eu nu mă mânii, sau că permit cuiva să îmi vorbească urât,sau să Îl insulte pe Hristos. Dacă aş lăsa pe cineva să vorbească urât de El, ar însemna că respectul şi devotamentul meu faţă de Dumnezeu nu ar include veneraţie faţă de Numele Său şi de Persoana Sa.

Am trecut printr-o situaţie în care un amic  L-a înjurat pe Hristos. Nu orice fel de înjurătură, ci una pe care nici măcar eu, ca păcătos autentic, nu aş permite-o vreodată altui păcătos. Atunci am luat atitudine, şi, plină de respect şi dragoste pentru acel bărbat, am spus scurt şi la obiect:

„Te rog ca în faţa mea, să nu mai foloseşti aceste cuvinte despre Hristos. E ca şi cum ţi-aş jigni eu, ţie, familia. Dacă nu vei putea să mă respecţi aşa cum te respect eu, voi alege să nu mai stau în preajma ta, decât în situaţiile în care vei vorbi cu respect.”

Mi-am asumat un risc foarte mare: acela de a nu mai vedea acest amic niciodată, însă consider că a lăsa oamenii să trăiască în păcatele lor, fără a le pune limite şi fără a încerca să-i faci să înţeleagă motivul schimbării tale, este egal cu a urî omul respectiv. E ca atunci când tu ştii că el va intra la închisoare daca ucide pe cineva, şi cu toate acestea, tu îl încurajezi să o facă. E drept că nu vei putea convinge pe nimeni să se oprească din păcat, dar îţi faci datoria morală de a-l avertiza cu privire la consecinţele actelor sale.

De sunt nebună, vă spun cu certitudinea nebunului frumos: Dumnezeu mi-a dar Aripi de Drum, şi nimeni nu mi le va tăia vreodată!

Voi cum staţi cu Nebunia? 🙂

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Credință și Dumnezeu. Între mit și realitate

Credinta

Credință și Dumnezeu. Între mit și realitate

Distribuiți vă rog

Sesiunea de Q&A, Moeciu

  • Care a fost cea mai mare încurajare, din momentele grele prin care ai trecut?

R:  1) nu pot face nimic să câştig dragostea Lui. El poate face faţă mâniei mele, dacă i-o spun. Fac rău dacă țin în mine.
2) Speranța întreagă e în viața viitoare.
3) Adevărul că El mă iartă m-a eliberat.
4) Rușinea mă ține izolată. Când mi-am dat seama că NU SUNT singura care trece prin aceste probleme.

2) Ce spunem unei persoane care a experimentat o tragedie?

Problema este aceea că vrem să le rezolvăm noi problemele celor care le au. Însă scopul creştinului nu este  acela de a-i repara pe oameni, ci pentru a-i încuraja: slujirea prin prezența noastră.  Să fii lângă ea, să sştie că nu trece singură prin asta. Să empatizezi cu ea.

3) Cum stii că esti în locul unde vrea El să fii?
Când am pace lăuntrică. Când nu e voia Lui, am neliniște.

4) Cum mă apropii de El când nu am curaj să-L mărturisesc?
Duhul sfânt mijloceşte pentru noi. El lucrează încet. El poate răspunde: „Nu!” sau „Nu acum!” Rușinea de a-L mărturisi nu e de la Dumnezeu. Rugăciunea cea mai puternică în acest caz: „Doamne, ajută-mă!”

5) Care sunt Paşii practici să  creezi vulnerabilitate?
– Fii dispus să fii vulnerabil.
– Practică cu cei cu care te simți în siguranță.
– Nu mă plâng oamenilor de ce face soțul meu, ci le spun despre cât de greu îmi e MIE să suport ce-mi face el. E vorba despre ce pot face eu să-L iubesc pe el mai mult.
– Dacă ce vorbesc e despre mine = vulnerabilitate. Nu bârfă.

6)  Dumnezeu așteaptă până la final să ne rezolve problemele. E ok să ni le rezolvăm noi singuri?
In primul rând, inima nu e la locul potrivit, dacă vreau eu sa repar pe cineva. Noi vrem să ne rezolvăm singuri problemele, pt că astfel noi ne simţim mai bine. Şi atunci nu mai aşteptăm rezolvarea Lui. Nu este benefic aşa, pentru că El ştie mai bine de ce ne lasă acea problemă mai mult timp. Dumnezeu întotdeauna vine, chiar dacă întârzie!

7) Putem veni la El doar prin Duhul Sfânt. De ce El nu le dă har şi altora?
Pentru că Nu există dragoste dacă nu putem alege.

8) Suntem predestinati?
Biblia spune că Da. Însă, dacă putem explica tot despre El, nu ar mai fi Dumnezeu. El a creat cerul pt noi, dar noi alegem să ajungem acolo sau nu.
El a lasat, în înțelepciunea Lui, această tensiune. Ne ține dependenți de El prin această tensiune. Ne va face cunoscut la final. Dar noi trebuie să ne facem partea. Tensiunea se soluţioneaza prin a o păstra.

9) Cum ştim că suntem mântuiţi?
Hristos e singura Cale spre Mântuire. Prin Prezența Duhului sfânt.
– relațiile cu credincioșii.

10) De ce pe unii îi înalță si pe alții  îi coboară?
Ca să-si ducă la împlinire planurile Sale. Pot fi amărât: de ce pe mine mă coboară?  Sau pot să fiu mulţumitor: Doamne, Tu ştii mai bine de ce permiţi aceste încercări în viaţa mea. Vezi Iov.

11) Cum te poti ruga pentru un cuplu de crestini care se confruntă cu pornografie si infidelitate?
Rugăciunile noastre mişcă mâinile Lui. Dar e decizia cuplului.
„Doamne, înmoaie-le inima să vină spre mine!  Apropie-l pe el de Tine şi trinite-i bărbați creştini să-l ajute!”


12) Când e divorțul biblic?

Situație legalistă: nu te grăbeşti să recomanzi divorțul: recomand o perioadă de separare. Fără divorț. Divorţul este biblic când la mijloc e adulter. Femeia se poate întreba: e biblic divorțul, dar e biblic ca eu să nu iert?  După divorț ea trebuie să lucreze în inima ei să ierte.
*dacă e caz de violenţă: pleacă din casă imediat. Si vede dacă el face terapie să se schimbe.
Sunt şi situaţii în care, atunci când femeiadivortează, începe un program pt a-i ajuta pe ceilalți, aflaţi în situaţii similare, să poată schimba.

13) Cum ne descoperim misiunea personală?
– Descoperă-ţi pasiunea!
– Acea pasiune trebuie să o faci ca pentru El.
-Nu uita că prima ta misiune este: mă țin strâns de Domnul.

14) Cum îți manifeşti mânia sănătos?
– prin cuvinte: când tu faci asta, eu mă simt asa.
– nu ţinem în noi mânia: daca apa fierbe sub capac, şi tu nu ridici capacul, apa dă pe dinafară.
– Vorbeşte cu un partener de dare de seamă

15)  Paşi practici pentru a te păstra curat sexual:
– Fii mereu atent la ce te gândeşti:dacă o pofteşti, spune-ţi : „Nu e pt mine, pt că ea e fica lui Dumnezeu!”
– Dezvoltă  relații cu alți bărbați, cu care să discuţi aceste probleme!
– Citeşte Biblia!

16) Explicație teologică a relaţiei între  bolile psihice şi păcat?

Păcatul poate duce la depresie sau dependențe. Dar bolile psihice nu sunt un rezultat al unui păcat. Pot fi genetice. O mânie nerezolvată, de exemplu, poate duce la depresie.
– Păcatul e o alegere, bolile psihice nu.

17) Cum prevenim certurile?
-Comunicarea din cuplu: când faci asta mă sint rău /bine
– Comunicarea cu alți crestini.

18) Cum alegi oameni cu care să ai părtăşie?
– Triezi. Spui la mai puțini, apoi creşti numărul. Eşti atent cui spui, dacă cei cărora le spui te judecă sau te învaţă ceva ce nu este în conformitate cu Biblia, renunţă la a le mai împărtăşi, şi caută un grup de suport unde să nu existe judecată sau influenţă negativă!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

 

Distribuiți vă rog
Mă-ntorc

Artistii lumii

Mă-ntorc

Distribuiți vă rog

 

Mă-ntorc, Isuse scump, smerit la Tine

Mă-ntorc, deşi n-am chei şi-mi e ruşine.

Mă-ntorc, Isuse fără bani şi acte

Am doar o tolbă plină de păcate.

 

Mă-ntorc, Isuse, să Îţi bat în poartă

Să îmi plec capul: „Azi, te rog, mă iartă!”

Să îmi deschizi, deşi merit nimic

Îţi las al meu păcat închis în plic.

 

 

Mă-ntorc  să Te aud întâia dată

Deşi Te-am ascultat de-atâtea ori în vatră

Cum ai mocnit în ea şi-apoi Te-ai stins

Şi nici măcar o dat` nu Te-am atins.

 

Mă-ntorc, Isuse, căci nu-i drum `nainte,

Pe drumul meu sunt numai căi-cuvinte.

Pe potecuţa Ta, în schimb, sunt fapte

Şi azi mă-ntorc, Isuse, de la moarte.

 

Păşesc pe drumul Tău de căi-dovezi

Că n-ai să laşi nimic al meu pe străzi.

Păşesc azi pragul casei Tale sfânt

Şi las la uşă blestemat mormânt.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Scrisoare către cei mai frumoşi părinţi. Elena şi Gabriel Şandor

Oameni cu aripi

Scrisoare către cei mai frumoşi părinţi. Elena şi Gabriel Şandor

Distribuiți vă rog

Astăzi am scris o scrisoare către cei mai frumoşi părinţi. Elena şi Gabriel Şandor

Dragă mămică,

Tocmai ţi-ai primit îngeraşul. Ştii? Dumnezeu ne trimite copilaşi să ne vindecăm de frici. De nehotărâri şi de egoism. Ieri am scris, nu ştiu dacă e întâmplător sau nu, despre ”Ce să faci după un avort?”

Azi, Dumnezeu a trimis un înger. Probabil să ne arate ce înseamnă binecuvântarea. Şi ce contează cu adevărat. Să ne spună, prin primul strigăt al fetiţei tale, că viaţa nu se interzice. Nu se aruncă la gunoi şi nu se taie. Că fiecare copil are o poveste de împlinit. Aceea scrisă de Dumnezeu.

Îţi mulţumim, mămică frumoasă, pentru lecţia de viaţă pe care ne-ai dat-o! Aceea de a lăsa de o parte egoismul, partea de sine care se cere iubită, pentru a te împărţi în 2. Îţi mulţumim pentru că ne-ai arătat că feminitatea se trăieşte între 3 bătăi de inimioară, între 2 pase de fotbal, 🙂 (jucat la tine în burtică) şi într-un singur trup. De mamă.

Îţi mulţumim, Elena, pentru optimismul tău, pentru bunătatea şi răbdarea pe care ni le-ai arătat în timpul în care Emma înota între 2 respiraţii ale tale!

Îţi mulţumim pentru că ne-ai suportat când îţi puneam întrebări, când vroiam răspunsuri, când ne grăbeam să mai prindem un gram de tine, până te va acapara cu totul Emma! 🙂

Îţi mulţumim pentru că lecţiile de viaţă care au venit din partea ta au fost împachetate în pace. Aceea dată de Dumnezeu. Ne-ai predat, fără să ştii, arta feminităţii: întotdeauna atentă la tine însăţi, întotdeauna atentă la ceilalţi, întotdeauna atentă la semafor. Ăla al inimii.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Ne-ai spus cândva, cu mult înainte de a exista Emma, că femeia nu e sclavă. Că trebuie respectată şi iubită pentru ceea ce e, nu pentru ceea ce dă. Am greşit amândouă. Am bifat greşit iubiri ce ne-au redus la tăcere. Aceea trăită între 4 pereţi, strigată la Dumnezeu şi blestemată.

Nu te-am ascultat, dintr-o siguranţă lumească. Ne-am crezut mai cunoascătoare. Poate mai puternice şi mai demne de a schimba şarpele în înger.

Când ne-am trezit cu braţele goale şi cu inimile pline de zgură, ne-am amintit de tine. De determinarea şi de siguranţa ta. De a fi femeie.

Îţi mulţumim pentru că ne-ai primit înapoi, să stăm la poveşti, fără să ne judeci. Fără să ne aminteşti la fiecare pas de greşelile noastre. De rolurile noastre.

Să ştii că nu vrem să te facem să plângi! 🙂 Plângem noi, de emoţia unei vieţi noi. De minunea de lângă tine. Acum, când îţi scriem, eşti încă în operaţie. N-ai cum să ştii că împărtăşim una cu alta bucuria de a fi devenit tu,  mămică.

Ne rugăm pentru Aripi de Drum fără noroi. De-or fi munţi de urcat pe drumul ăsta, nu ne facem griji! Ştim că o vei ajuta pe Emma să urce, să ajungă în vârf şi să strige de acolo:

„Am reuşit! Datorită acestor 2 oameni care au crezut în mine! MAMA şi TATA!”

Tătic drag, îţi mulţumim pentru lecţia de viaţă pe care ne-ai dat-o, iubind şi respectând femeia care ne-a fost model. Să ştii că nu am uitat niciodată când ne-ai spus cu demnitate:

„Un bărbat trebuie să fie capul unei familii. Dacă nu Îl are pe Dumnezeu, nu va avea nici o familie fericită!”

Erai în sufragerie la logodnica ta:). La Elena, adică! 🙂 Am ştiut de atunci că vei fi soţul trimis de Dumnezeu pentru ea. Îţi mulţumim că ai avut grijă de ea, că ai iubit-o şi când a fost greu, că ai respectat-o şi când îţi venea s-o trimiţi puţin la plimbare:). Îţi mulţumim că ai susţinut-o şi ai încurajat-o să devină ceea ce este, şi ai schimbat-o în femeia de acum!

Iar azi, în mod special, îţi mulţumim că ai ales să fii tată! Tată de înger!

Vă îmbrăţişăm, părinţi frumoşi, cu tot caldul inimii noastre, şi ne rugăm pentru un Drum în 3, pe care să găsiţi mereu lumina în întuneric, puterea paşilor siguri şi Cuvântul care ne face liberi: Dumnezeu!

Emma, ai primit deja prima ta scrisoare:)! Abia aşteptăm să o lăsăm pe mami să scrie pe blog, şi să te furăm la o tură de shoping! 🙂

Vă îmbrăţişăm tăcut,

Monica, Alina şi Maya!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Alice Nicolae- actriţa care trăieşte între Dumnezeu şi artă

Oameni cu aripi

Alice Nicolae- actriţa care trăieşte între Dumnezeu şi artă

Distribuiți vă rog

Alice Nicolae- actriţa care trăieşte între Dumnezeu şi artă

Alice  este actriţă. Asta aşa, să îi dau un nume Iubirii ei. Altfel, eu aş numi-o simplu, Operă. De Artă. Aceea ascunsă în fiecare dintre noi. Noi,ăştia care de (cele mai) multe ori ne ascundem de lume din teamă. De a nu fi criticaţi, judecaţi, loviţi. Ignoraţi.

N-aş putea spune că am cunoscut-o pe Alice. Am întâlnit-o numai. Şi cum întâlnirile oamenilor nu sunt niciodată întâmplătoare, s-a întâmplat să fie pe o scenă. Unde mi-am văzut jucată Iubirea. Citiţi aici despre piesa în care am văzut un creion, 2 codiţe şi o mare iubire.

Am întâlnit-o şi m-am recunoscut în rolul ei. Şi atunci am spus că trebuie, într-o zi, s-o întreb cum face, ce face. Cum face să treacă dintr-un rol într-altul atât de rapid şi de convingător, că n-am recunoscut-o în niciunul din acte, de prima oară.

De Alice mă leagă nu o prietenie. Nici o colaborare. Şi nici un trecut. Că Cineva va decide să ne lege într-o zi printr-una din acestea, acest Cineva ştie mai bine de ce şi dacă…

De Alice mă leagă, însă, o întâlnire: o scenă, o fetiţă timidă, un creion şi … o mare iubire. De Dumnezeu.

Mi-am făcut curaj, într-o seară, pe Facebook ,(mulţumim, domnule, pentru că l-ai inventat!) 🙂 să-i spun că mă chinui să învăţ să recit o poezie pe care trebuia să o spun pentru un curs de teatru, la care mă înscrisesem. I-am spus că mă uit la Florin Piersic, pentru că el recita poezia mea de suflet: „Nu-i singur Iuda vinovat”.

Răspunsul lui Alice m-a blocat:

Nuuuuu, să nu asculţi cum interpretează altul, ci să faci cum simţi tu! Tu eşti creatorul, tu ai dreptate! Fiecare cu felul lui de a fi! Spune cum simţi!

N-am mai ajuns eu să recit poezia, însă am ajuns la întâlnirea cu Alice, de la Starbucks Unirea. 🙂

Îmbrăcată cu o rochie albă, lungă, pe o caniculă care topea până şi gheaţa din inimile fără suflet, a fost atât de punctuală, că putea fi folosită cu succes de Isis:). Bombele cu ceas, ştiţi voi! 🙂

Ne aşezăm la masă (încăpere fără aer condiţionat, ţin a menţiona! Domnilor „din centru”, merităm, data viitoare, 3 fresh-uri din partea casei!) 🙂 şi povestim puţin despre drum. Mă uit la Alice cu uimire. Nu pare niciuna din personajele pe care le-am văzut. Altă voce parcă, altă atitudine, altă fizionomie. Alt tot … Parcă …

E … simplă. Simplitatea aceea care te diferenţiază. Pe care ai vrea s-o cumperi.

În clipa asta mi-aduc aminte de câteva versuri dintr-un poem al meu, de demult. Învechit. Cred …

„M-am decis să te cumpăr.

Pentru că pari ieftin şi bun,

Putred de simplitate şi fără filozofie…”

 Asta-mi spune fără vorbe Alice. Acum.

Ce-am vorbit, redau aici. Mai fidel decât cel mai îndrăgostit bărbat existent pe lumea asta!

Aripi de drum: Alice, îţi mulţumesc pentru promptitudinea cu care ai răspuns invitaţiei mele de a face parte din piesa mea:). Nu vreau să facem din viaţa ta subiect de Can Can, aşa că te voi ruga să îmi spui ce ai vrea tu să ştie lumea despre tine …

 Alice Nicolae: Cea mai grea întrebare, „Spune ceva despre tine!”

Nu îmi vine uşor să vorbesc la liber despre mine, dar pentru că-mi eşti dragă şi pentru că am venit cu bucurie aici, o să-ţi spun că dacă aş vrea să mă ţină minte oamenii cumva, aş vrea să mă ţină minte pentru bucuria de a trăi, pentru credinţa în Dumnezeu, şi pentru că, cred eu,  la un moment dat o să fiu o mamă excepţională.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

(La partea cu Dumnezeu fac ochii mari. Nu-mi vine să cred! Am în faţă un copil al Lui, care nu se dezminte?! O să aflu!)

Aripi de drum : Te-am ales să povestim despre Iubire. Pentru că am simţit-o în ochii tăi, pe scenă. Spune-mi, te rog, ce ai desena tu într-un tablou care s-ar numi IUBIRE?

Alice Nicolae: Mult verde, un chip blond, între mamă şi înger.

(Fac iar ochii mari. Iubeam, când eram în liceu, să fac comentarii pe text. Îmi trec acum, prin minte, o mie de explicaţii ale tabloului ei. Dar o las pe ea să explice…)

Aripi de drum: Şi…  înseamnă ceva asta?

Alice Nicolae : Asta, artistul din mine a grăit, pictorul inexistent din mine a vorbit.

Râde… râd şi eu cu ea, dar ochii ei îmi spun un început de poveste. Pe care vreau neapărat să-l scriu. aşa că întreb, un pic timid:

Aripi de drum: Ai vreun talent artistic, altul decât teatrul?

Alice: Da, fac nişte ouă prăjite excepţionale. (râde)

Mi-e greu să cred că nu. Nu ştiu de ce, dar simt că are ceva de spus. Şi de trăit. Aşa că tac. Promit în gând să tac până când ea va spune. Adevărul. Dar nu trec decât câteva secunde:

Alice: Scriu poezii şi cânt. Şi iubesc asta. Vă aştept deseară la karaoke, între orele 21 … (râde)

A.D: Wow. Şi faci asta doar ca pasiune?

Alice: Da. Deocamdată. Dar dacă cineva se oferă să-mi ofere un rol în care să fiu deplină: cântat, dansat … zic DA!

A.D: A fost o piesă cu Gyuri (Pascu) în care ai cântat…

Alice: Da. “Casa inimii”. Şi sunt sigură că o să mai fie.

A.D: A fost înnăscut talentul acesta, sau l-ai cultivat?

Alice: La 7 ani am făcut pian. Până la  11 ani am făcut liceul de muzică. Eram la canto clasic. Vroiam să mă fac cântăreaţă de operă. S-a întâmplat ceva, şi , ulterior,  la faculate,  am luat cursuri de canto. Pentru un actor e foarte bine să cânte.  Am avut colegi foarte talentaţi. Şi, acesta fiind mediul, nu pot să zic nici că am făcut vreun efort să mă educ, dar nici nu pot să spun că nu am făcut nimic. Am urmat cursurile de canto obişnuite la Universitate. Am mai luat câte o oră-două de canto după facultate. E ceva ce fac cu bucurie.

A.D: Ţi-ar fi plăcut să ai şi alt talent?

Alice: Mmm … nu. Sunt deplină. Mi se pare că la cât mi-a dat Dumnezeu, mai am eu de lucru ca să cizelez. E mult, nu mă plâng. E har mult. Acum, să fiu şi eu vrednică să împlinesc partea mea. De la începutul existenţei mele, Dumnezeu mi-a dat un bagaj foarte frumos şi mare. Şi eu am de aici în colo de lucru cu asta.

Aşa deci… partea cu tabloul se pare că nu e chiar departe de adevăr. Pictorul inexistent din ea, cum spune, e, se pare, unul ce pictează cu sufletul „mult verde. Un chip blond, între mamă şi înger.” Să aflăm, zic, restul peisajului … sau „ce vrea să spună poetul prin …” 🙂

A.D: Să rămânem la talente. În rolul din „4×4 personaje”, ai fost de 4 ori femeie:).  (râde) Spune-mi despre ele. Cum e sa te poţi transforma dintr-una în cealaltă, cât de greu…?

Alice: Uh… mă rog la Dumnezeu să-ţi dau răspunsurile cele mai lesne ghidate de El, să nu-ţi răspund de la mine, ci să-ţi răspund de la adevărul Lui. Nu am făcut nici un efort. Cred că de când am început meseria asta, de mică,  mi s-a părut ceva foarte frumos să nu fii tu pe scenă, ci să laşi personajul să te locuiască. Asta a însemnat pentru mine de la început, să fii actor. Nu să fii tu în diferite ipostaze, ci să-i dai respectul tău acelui personaj şi, prin respectul tău, să–l laşi să fie cum e el. Cu siguranţă are trupul tău, te foloseşti de tine, dar trebuie să-ţi doreşti mai puţin să fii tu, decât să-l laşi pe el să existe. Şi cred că aşa am pornit la drum, şi Daniela Marin, un om extraordinar, mi-a dat libertatea să pun în practică acest concept al meu, ba mai mult, cred că l-a înţeles şi-a şi susţinut foarte mult… cam asta ar fi ideea. Am lăsat doar lucrurile să fie, şi multe dintre gesturi nici măcar nu le-am controlat. Au fost o binecuvântare, un fel de dar de la Dumnezeu, să fie cum e nevoie să fie, nu cum vreau eu să fie.

A.D: Adică trăiai în momentele acelea exact în postura acelui personaj?

Alice: Da. Şi aş menţiona cu maximă sinceritate că în personajul din actul 3, fetiţa timidă, sunt multe gesturi şi faţete ale situaţiei, pe care nu le-am controlat deloc, ci i-am dat pur şi simplu voie să fie.

A.D: Mă gândeam că pentru personajul acela ai făcut miliarde de repetiţii, ca să iasă atât de credibil…

Alice: Nu. Acea întâlnire cu acea fetiţă timidă din mine, – acolo da, am avut o întâlnire şi cu mine, şi mărturisesc deschis că acea întâlnire a fost de la prima repetiţie-, i-am spus VINO! Şi pur şi simplu a venit. Sigur că deocamdată sunt foarte la început de drum şi încă mai am multe de învăţat despre această meserie, dar dacă ar fi să împărtăşesc cu cititorii tăi un secret al acestei meserii frumoase, acela ar fi că trebuie să uiţi puţin de control. A nu se înţelege că nu e muncă şi măiestrie, că nu trebuie să repeţi, şi să te străduieşti, dar în ceea ce priveşte întâlnirea cu personajele, ele sunt, trebuie doar să le laşi şă vină către tine.

Pe bune? Eşti la început de drum? – îmi vine să-i strig. Câtă smerenie trebuie să aibă un om, să spună asta? Cât Hristos trebuie să sălăşluiască în tine, ca actor, să spui cu atâta uşurinţă „mai am multe de învăţat” ? Vă întreb pe voi, cititorii…

A.D: De cât timp faci actorie?

Alice: Dacă punem şi facultatea, ar fi 11 ani… şi încă din liceu, ar fi cam 13. Dar … simt că mai e de lucru şi de învăţat şi că sunt la început. Şi până la finalul vieţii mele, dacă Dumnezeu îmi îngăduie să fac meseria asta cât oi trăi, probabil că şi atunci când îmi va pune capacul la coşciug o să zic: „Mai am ceva de zis pe scenă!”

Mă uit fix la ea şi tac. Să trăiesc, o dată cu ea, ultimele cuvinte. Lasă privirea în jos şi zâmbeşte. Mă întreb ce tablou pictează în clipa asta?! Poate ne va spune într-o zi…

A.D: Ţi-ai dorit de mică să faci asta, sau a fost un har descoperit şi îmbrăţişat  pe parcurs?

(Râde.)

Alice:  Şi asta e o întrebare foarte frumoasă la care răspund cu mare drag. Nu, n-am vrut de mică, dar ce pot să spun că în perioada 0-7 ani, adormeam cu piese de teatru radiofonic, pentru că acel radio era singurul divertisment din casa bunicii, nu avea televizor. Ea citea şi pe mine mă culca cu teatrul radiofonic. Mari voci, maestrul Beligan, Adrian Titieni, meşterul Mircea Albulescu. Am adormit în fiecare seară cu aceste voci şi, cu siguranţă, mai târziu, la 17 ani, când am luat decizia să dau la actorie, de undeva dinlăuntrul meu au ieşit aceste amintiri ca să susţină visul. Sau poate că au fost la baza visului meu, fără ca eu să fiu foarte conştientă. Şi altceva foarte frumos, e că râdeam şi plângeam în acelaşi timp, eram recunoscută, ca un fel de marcă întregistrată a lui Alice în familie şi mama îmi spunea mereu: „Măi fată, măi, tu o să te faci actriţă!” Nu ştiu dacă însemna ceva pentru mine asta, dar, cu siguranţă, şi acest lucru s-a pus undeva acolo şi la 17 ani am decis să nu mai merg la medicină, ci la actorie.

A.D: E o moştenire din familie?

Alice: Nu. A fost pur şi simplu. Mă rog, pur şi simplu nu e niciodată. A fost moştenirea mea… tata cânta la chitară, mama la vioară, sora mea la pian, şi a şi ales meseria de muzician, dar actoria nu …nu e moştenire.

A.D: Adică o familie de artişti…

Alice: Sufletul lor … da. Ceea ce m-a ajutat pe mine.  Ei au reuşit să mă înţeleagă mult mai uşor. A fost tot un dar.

A.D: Pentru că vorbim despre iubire şi carieră- pasiune, ce meserie ţi se pare cea mai grea din lume?

Alice: Cea de actor.

 Râde

Alice:  Nu.

A.D: Nu?

Alice: Nu. Are şi ea gradul ei de dificultate, dar nu cred că e cea mai grea. De fapt, nimic din ceea ce faci cu iubire nu e greu. Dacă eşti sincer cu tine când porneşti pe un drum, oricât de greu ar fi, nu o să fie greu. Şi oricât de des ai zice: nu o mai fac, tot o s-o faci, chiar la 5 minute după. Meserie grea …  e aceea pe care o faci fără plăcere. Poţi să fii avocat şi să fie cea mai grea pentru tine, pentru că nu o faci cu bucurie. Mi-ar fi plăcut să pilotez un avion, am pilotat un planor (zâmbeşte), dar nu ca meserie; mi se pare delicat să operezi, dar  şi asta, dacă e menirea ta o vei face cu uşurinţă, dar … uite, că acum, vorbind cu tine, mi se pare că o meserie grea e aceea în care îi îndrumi pe ceilalţi către Dumnezeu. Sau, mai degrabă, aceea de îndrumător spiritual. Pentru că ai o responsabilitate foarte mare faţă de destinul şi viaţa celorlalţi. Dacă mergi la medic şi a murit pacientul, e un lucru foarte limpede: a murit. Poţi cuantifica. Dar în partea asta de sănătate a sufletului, lucrurile nu sunt atât de exacte. Acolo poate fi delicat.

Din nou fac ochii mari. Din nou Dumnezeu. Mă abţin să nu pun întrebarea decisivă.

 A.D: Hai să revenim la iubire. Ce sacrificii ai fi dispusa sa faci pentru o mare iubire?

Alice: Pentru o mare iubire? Wow… da… păi o mare iubire pentru mine e teatrul, şi pentru această mare iubire am renunţat într-adevăr la foarte multe, cum ar fi nevoia de stabilitate, de concret, de exact, de program fix, pe care cred că fiecare dintre noi, într-o măsură mai mică sau mai mare, o avem. Sunt … plutesc. Sunt la liber, sunt în gol şi asta e minunat. Adică să renunţi la tine pentru ceva ce vei fi sau vei deveni şi nu ştii exact ce va fi acel lucru, este, cred, un mare şi frumos sacrificiu.

A.D: Adică asta ar fi iubirea ta, adevărată?

Alice: Da, dar vezi tu cum e cu iubirea asta? Sau cel puţin ce am descoperit în ultima perioadă…? S-ar putea ca peste ceva vreme să cred altceva şi o să te rog să-mi dai voie să mai facem un interviu ca să updatăm situaţia … iubirea nu cere sacrificii, ea de obicei dăruieşte foarte mult. E doar foarte important să o laşi să trăiască prin tine, sau să o laşi să te pătrundă, sau să te locuiască. Atunci când îi laşi locul, în inima ta, nu mai simţi că faci sacrificii, simţi pur şi simplu că te locuieşte, că te trăieşte, şi că viaţa ta ia o formă care nu mai e dată doar de dorinţa ta şi de cum crezi tu că ar trebui să fie lucrurile.

„Ea de obicei dăruieşte foarte mult.” Mi-duc aminte că am participat de curând la un eveniment dedicat femeilor maltratate (aici) şi îmi fac curaj să deschid un subiect care doare:

A.D: De ce crezi ca un barbat loveşte o femeie căreia îi spune că o iubeşte?

Alice: Sunt bărbaţi care lovesc femei?

A.D: Din păcate… da …

Alice: Oh, Doamne …  (tace)

 Mă bucur foarte mult că îmi dai ocazia să vorbesc despre astfel de lucruri, mărturisesc că nu am avut ocazia să trăiesc astfel de momente, nici acasă, cu tata, nici în relaţiile mele, nici nu am reflectat foarte mult la asta, dar am reflectat la iubire, iar tu despre asta vorbeşti. Pffff ….

Face o pauză. Când te uiţi la Alice în clipele de tăcere, e ca o operă. De artă. Caută perfecţiunea fără să ştie şi se lasă sculptată de Dumnezeu. Pe cuvânt!

Alice: Cred că e momentul să înţelegem cu toţii că iubirea nu te lasă să fii oricum cu persoana de lângă tine, dacă spui că iubeşti … iubirea are o altă dimensiune… nici nu ştiu cum să explic, dar îmi caut cuvintele …

O privesc fix, în tăcerea de câteva secunde, şi mă întreb cum e să fii Alice. Cum e să trăieşti în rolul femeii-personaj. Cum e să te îmbraci cu iubirea din ea, şi cu simplitatea-i de pe pleoape.

Înainte însă de a mă adânci în necuvintele ei, mă izbeşte apăsarea din glasul calm. Nu e furie în tonul ei, dar e ceva ce îmi sună a revoltă. Dar una blândă, ca sufletul ei. Se amestecă frazele, dezordinea din privire îmi spune că femeia din ea strigă a dreptate:

Alice: Ce să mai domne, nu iubeşte femeia, dacă o loveşte. Înţelegi? Nu e iubire, e altceva. E dorinţa de a o poseda, de a o avea, e bunul lui, e dorinţa de a … nici nu ştiu cum să-i spun. Nu o iubeşti. Asta nu e iubire. Iubirea e inclusiv atunci când… sau mai bine zis, o formă superioară a iubirii, când  îl vezi pe celălalt că vrea să plece de lângă tine şi tu îl laşi să plece, iubindu-l şi dorindu-i tot ce e mai bun. Iubirea nu te face să-l ţii pe celălalt cu forţa lângă tine, nu te face să vrei de la celălalt să facă doar ce vrei tu, şi, dacă, în cazul în care nu vrea, îi arăţi tu cum stă treaba. Asta nu e iubire…

Tace. Din nou, privirea în pământ. Parcă mi-ar spune: „Nu e drept! Nu, nu e drept, şi să nu admiteţi niciodată! Omorâţi iubirea aia, dacă există!” Îmi fac curaj din nou, s-o întreb, scurt:

A.D: Când moare dragostea?

Alice: Păi da, dragostea moare. Iubirea nu moare niciodată.

A.D: Care ar fi diferenţa?

Tace puţin. Mi-aduc aminte de piesa „4×4 personaje”. Îmi trece parcă prin faţă toată, cu tot cu durerile mele făcute lacrimi şi vindecate cu fiecare pas făcut de Alice şi de colegii ei. Ştiu cât m-a durut cuţitul aruncat în inima mea, în timp ce (îşi)  explicau diferenţa dintre aceste două „personaje”. Acolo, pe scenă.  Îi mulţumesc în gând lui Dumnezeu pentru binecuvântarea de a afla exact de la Alice cum se vede diferenţa aceasta, din buzunarul de la piept , din dreptul inimii ei. Nu al rolului ei.

Alice: În sursă. Iubirea vine de la Dumnezeu, dragostea vine de la om. Şi poate să moară. Dragostea e fluctuantă, nestatornică, Iuibirea e ceva foarte clar. Limpede, luminos. Nu ştiu cum să explic.

A.D: Un fel de divin? Şi dragostea mai pământească?

Alice: Exact. Da.

A.D: Şi moare … când?

Alice: Dragostea pământească? Atunci când nu e susţinută de iubire.

A.D: Ce pastrezi dintr-o poveste de dragoste care s-a sfârşit?

Alice: Facem ce facem şi tot la Dumnezeu ajungem. Sora mea îmi tot spune de ceva vreme: Îl iubesc pe Isus din tine. Păstrezi divinul din acel om, amintirile plăcute, păstrezi lumina, căldura, care, fără doar şi poate au existat. De n-ar fi nu s-ar povesti, nu? N-am trecut întunecat, n-am motive să nu-mi aduc aminte de o persoană dragă. Dacă la un moment dat s-a hotărât că trebuie să întâlnim altceva pe parcursul nostru, astea nu au fost lucruri care au depins de mine. Deşi am opus uneori rezistenţă, mi-e tot mai clar, cu trecerea anilor, că nu e ceva faţă de care să te opui. Şi pur şi simplu să laşi să curgă. Totul curge:. „Aicea a fost întâlnirea noastră, mulţumesc pentru asta. Ce va fi de acum înainte, numai Dumnezeu ştie.” Deci păstrez amintirea divină din persoana cealaltă.

 

A.D: Alice, Îţi voi pune acum o întrebare mai intimă …

Alice: Păi care nu a fost intimă până acum?

Râdem.

A.D: În ce relaţie eşti cu Dumnezeu? Ai tot vorbit de El.

Recunosc faptul că mi-e teamă, în general, să pun întrebare asta. Mi-e teamă de reacţii. Nu faţă de mine, ci la adresa Lui. Să nu aud cuvinte dure, şi să mă înfurii. Dar, pentru că ştiu că am mult de lucru la partea cu furia, am decis s-o întreb pe Alice, cu orice risc. Dumnezeu e şi nu e, pentru noi, oamenii. Cu toată blândeţea sufletului ei, tot mi-e frică să nu o alung pe uşă. Dar risc. Şi, iată, răspunsul care m-a învăţat să FIU. Eu însămi, orice ar fi… mulţumesc, Alice, pentru lecţie!

ALICE: Ne cunoaştem, dar nu ne salutăm. (râde) Nu, glumesc. Glumesc. Mă salut cu El în fiecare zi. N-aş zice o întrebare intimă, aş zice o întrebare foarte grea. Am ştiut drumul spre Dumnezeu de mică, neîndrumată de nimeni. Nimeni, ghid pământean. Probabil că Cineva de acolo (arată spre cer)  m-a îndrumat tot timpul. Şi asta nu s-a schimbat niciodată. În schimb, pe parcurs,mai ales în ultima perioadă,  îmi dau seama că întoarcerea acasă, la divinitate, este un drum greu. Şi principalele oprelişti sunt înăuntrul nostru. Adică greul e în noi. Ca să nu zic Răeul e în noi. Şi dacă eşti sincer, şi eşti cu adevărat în căutarea adevărului, îţi dai seama şi recunoşti faţă de tine, îşi dai seama că nu întotdeauna relaţia cu Dumnezeu e cea mai plăcută. De fapt, El ne iubeşte. Relaţia Lui cu noi e bună. Relaţia noastră cu El nu e bună. Pentru că suntem guvernaţi de dorinţe, de ambiţii pământeşti, care nu au de a face cu spiritul. Ceea ce nu e neapărat rău, pentru că suntem făcuţi deopotrivă şi din Duh şi din lut, dar mai ales ai de-a face cu fricile dinăuntrul tău, care înseamnă lipsa iubirii. Şi dacă te priveşti ca într-o  oglindă, îţi dai seama care e relaţia ta cu Dumnezeu, te poţi evalua.

A.D:  E Dumnezeu iubire?

Alice: E Dumnezeu iubire. N-am zis-o eu, a zis-o Ioan, sfântul apostol Ioan, e iubire, şi câte o mai fi şi noi habar nu avem, dar e ACEA iubire. Acea iubire supremă, despre care spun cu părere de rău că foarte puţini dintre oameni o cunosc. Cu toate că spunem toată ziua TE IUBESC. E ACEA iubire. Statornică, dreaptă, puternică, ce îţi dă putere, lumină care nu se îndoieşte.

Răspunsul ăsta mi-a tăiat respiraţia. Un OM. Alice. Am mai scris eu săptămâna asta că nu ştiu ce înseamnă OM mare, dar ştiu ce înseamnă OM. Aici am scris.

Dovada că frica e în noi, şi că omul care nu-şi asumă riscuri nu e OM, ci om. Da, cu litere mici. Cum am ales s-o înfrunt, cum i-am venit de hac! Da, acum înţeleg de ce am simţit atâta iubire în ochii ei, în timpul piesei de teatru: pentru că în ea e Hristos. Şi trăieşte, El, Hristos, acolo. Nu e mort. Mulţumesc. Mulţumesc, Alice, pentru OMUL din tine!

Mă apropii de final şi mi-e greu. Nu vreau s-o obosesc şi nici să-i răpesc prea mult timp. Cine ştie, poate şi aici e tot frica mea. Dar prefer să o las să mă trăiască, şi, îmi promit că va urma o dată viitoare, cu Alice.  Atunci voi avea mai mult curaj.

A.D: Ne apropiem de final. Ultima întrebare.

Alice: Şi ce rău îmi pare …

A.D: … un cunoscut pe care ai dori să îl citeşti în filele acestui blog…?

Alice: Imediat m-am gândit la Eric Emanuel Schmitt. Nu e român, dar vine pe la noi prin ţară şi …

A.D: Cine ştie? Poate ajung să vorbesc cu el.

Râdem. Dar nu e râsul nostru, ştiu eu bine:). Nimic nu e întâmplător. Cu siguranţă!

Alice: Dacă ajungi să vorbeşti cu el să-i spui că mai e o domnişoară care ar vrea să-l scoată la o cafea. Şi … nu doar unul. Am 4 colegi minunaţi pe care ţi-i recomand cu inima deschisă. Daniela Maria Marin, Ioan Gyuri Pascu, Ioana Ancea şi Andrei Bogdan Roşu.

A.D: Am zis că e ultima întrebare, dar ai adus vorba exact de marea mea pasiune, cartea, şi nu pot să te las. Zi-mi ceva despre Schmitt.

Alice: La prima mână, când îl citeşti, poate, pe alocuri, să ţi se pară siropos, dar cred că nu e. Ci un om cu har şi dăruire. Şi, cel mai important, Adevărul. Îl caută mereu. Mi-a plăcut foarte mult experienţa lui cu deşertul: a intrat ateu de acolo şi a ieşit creştin. Cred că aici trebuie să mai forăm, să aflăm ce s-a întâmplat acolo, de a reuşit să trăiască o aşa transformare.  Dar asta, poate, în interviul cu tine. (râdem) Mi se pare de-a dreptul fermecător.

A.D: O carte care îţi place? De a lui?

Alice: Oscar şi tanti Roz. O carte tulburătoare. E piesă de teatru. Tulburătoare prin candoarea cu care prezintă o sizuaţie foarte delicată. Un copil bolnav, în stadiu terminal. Candoarea aceea, specifică zodiei lui. E berbec, la fel ca şi Charlie Chapplin, ca şi Daniela Marin. (râdem cu poftă) Mi-a plăcut foarte mult „Elixirul Dragostei”. În franceză este „L elixir d’amour”. Deci ar putea fi tradusă şi ca „Elixirul Iubirii”. Deşi e dragoste în piesă, dragoste, mai mult decât iubire, dar asta o să judece cititorii tăi. Nu i-am citit toată opera, dar tot ce mi-a picat în mâna m-a impresionat. „Milarepa” …

Tăcem. Când e vorba de carte, nu văd un respect mai mare decât tăcerea care vorbeşte prin noi. Mă uit în ochii ei şi văd mult har. Atât de mult, că, dacă am cere şi noi, ar avea de unde să ne dea, şi ar mai rămâne să umple multe coşuri. Ca minunea făcută de Hristos. Din 5 pâini şi 2 peşti, a săturat mii. Cu 2 ochi şi un suflet, Alice umple inimile miilor de oameni.  Îi mulţumesc din nou lui Dumnezeu pentru şansa de a împărţi bucuria cu ea. Şi îi promit solemn, acum, fără grai, să fac tot posibilul să ajung cumva la Schmitt. Nu ştiu când, şi nu ştiu cum. Dar ce ştiu sigur e că primul pas spre reuşită e să vrei! Şi Alice mi-adat Aripi. De drum, cu siguranţă. Să plec să-l caut. Atât!

A.D: Adică îţi place să citeşti …

 Alice: Aaaaa…  Avem de ales?

La întrebarea asta eu am simţit nevoia s-o îmbrăţişez. Prima dată în viaţa mea, când simt că cineva trăieşte mai mult de o singură viaţă. Fără să ştiu ce va urma să-mi spună, am simţit că un înger mi-a adus pacea. O dată cu vorbele ei.

Alice: Nu ştiu dacă avem de ales! continuă, privindu-mă fix, în ochi. O singură viaţă e prea puţin. Şi atunci trebuie să citeşti ca să îţi faci mai multe. Omul inteligent învaţă din experienţele altora. Şi atunci, cred că ele, cărţile te ajută mult.

Iar simt cum mi se taie respiraţia.Şi trăiesc doar prin Cuvânt. Singurul care m-a ţinut în viaţă. Închei, cu un mare regret în suflet, nu interviul, ci povestea scrisă împreună cu Alice. Poveste ce, sper, vă va învăţa să fiţi voi înşivă, să iubiţi şi să credeţi în visele voastre.

A.D: Mulţumesc tare mult, Alice! Mulţumesc!

Alice: Foarte frumos interviul, mulţumesc şi eu mult.

Ne îmbrăţişăm şi îmi opresc cu greu o lacrimă. De bucurie. Aceea pe care nu mulţi ne-o permitem. Pe care o îmbrăcăm -pe ea, pe bucurie, zic!-  în atât de multe zorzoane, că ajunge să fie blamată.

Să ne punem Aripi de Drum, zic, OAMENI frumoşi, şi să învăţăm unii de la alţii arta iubirii. E o artă, cred cu tărie asta!

 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
ARTIŞTII LUMII. 63. Număr. Nimeni. Niciodată.

Oameni cu aripi

ARTIŞTII LUMII. 63. Număr. Nimeni. Niciodată.

Distribuiți vă rog

ARTIŞTII LUMII. 63. Număr. Nimeni. Niciodată.

”Artiștii lumii încearcă să înoate

Chiar sub asfalt, când sunt respinși sau triști

Pot fi bolnavi, ciudați, dar peste toate

Iubiți divinitatea din artiști.

 

Agonizează smirna în lavandă                

Le-nmiresmează clipa Duhul Sfânt

Ei dăruiesc o altfel de ofrandă

Din pâinea rumenită în cuvânt.

 

Artiștii lumii, trăiesc din vise și respiră dor

Ei plâng durerea tuturor

Artiștii lumii, merg pe Titanic

Durerea lumii o simt organic.

 

Doar ei rezistă, și prin minune,

Din naufragiu, refac o lume.

Sunt când pe-un colț de stea, când rătăciți,

Lucizi, înfriguranți, sau fanteziști

Să îi iertați, și-apoi să-i ocrotiți

Căci poate nici n-au vrut să fie artiști.

 

Artiștii lumii, descântă-n lacrimi tot ce trist trăiesc,

Artiștii lumii, robiți iubirii, vă iubesc!”

(Poemul ”Artiştii lumii”, Clara Mărgineanu)

 ”Victima cu numărul 63.” – cam așa era anunțat decesul lui Cristian Mitroi, artistul lumii ce în Colectiv, ne-a dăruit ”o altfel de ofrandă”, viața sa. Așa e, nu acolo s-a stins. Dar acolo s-a oprit din ”fabricat vise”. Acolo a fotografiat ultima dată lumea. Asta care îl va conduce azi-mâine pe drumul acela pavat cu de toate cele ce nu găsim aici. Ori găsim, da „ n-avem vreme de pierdut pentru ele. Că-s altele mai urgente, altele mai bune sau mai scumpe. Sau mai raționale, căci timp de artă n-avem. Nici timp să cumpărăm din ea. Nici interes să ne oprim să o privim. Nici chef să o trăim. Nici interes să o simțim…

Arta asta, fir-ar ea, zic unii, a dus la atâtea morți, la atâtea depresii, la atâtea chinuri și la atâta sărăcie!Că de-ar gândi artiștii ăștia cu mintea ce le-a fosta dată de DUMNEZEU, n-ar trăi de azi pe mâine, n-ar ajunge  bolnavi, ”cerșind pe străzi ceva mâncare”,  nu și-ar asuma riscuri scumpe pentru trăiri ieftine.

Așa o fi, oameni dragi! Noi, artiștii ăștia, fabricanți de iluzii, consumatori de antidepresive uneori, însingurați și rătăciți printre blitz-uri, litere, portative ori pași, culori sau roluri, om avea și noi boala noastră, spitalele noastre de nebuni, (cum spunea Adrian Păunescu) cârciumile noastre,ori viețile noastre trăite pe brânci, dar credeți-ne că scriem mereu cu sângele nostru, destinul fatal al lumii în care trăim. Lume  din care facem nu bani, ci dragoste. Una adevărată, nu aia ce se consumă în aventuri de-o noapte, în pasiuni începute la semafor și sfârșite la ușa primului hotel.

Fotograful ”ăsta” de 30 de ani, ce eterniza la concerte câte-o privire dincolo de care numai artiștii ca el vedeau realitatea,  (crudă sau fericită, dar, cu siguranța perfect de imperfectă!) a plecat ieri de aici ”să înoate chiar sub asfalt”. Și, de-ar fi viață dincolo de vama asta, cu siguranță i-ar învăța și pe cei de acolo să trăiască din artă. Așa, de azi pe mâine. Sau de mâine, pentru totdeauna!

S-a dus așa, simplu, cum trăiește orice artist. În flăcări, ca orice mare chin. Își umezește buzele cu lacrimile celor dragi ai săi, își stingeîncă  focul ăla blestemat cu mâinile arse de rugăciuni ale surorii care i-a iubit pasiunea. I-a dăruit credința și i-a încurajat descurajările. Căci din ele se naște arta adevărată.

Artistul ”ăsta” grafician, așa artist cum era, ne-a dăruit cea mai imperfectă grafică: viața sa. A lăsat-o aici, pe lumea asta, în pământul ăsta, să ne amintim cu toții că ”din pământ am fost făcuți și în pământ ne vom întoarce”. Să ne amintim de azi înainte, de fiecare dată când călcăm apăsat, grăbit și ignorant, că sub acest pământ își trăiesc pasiunile pentru totdeauna, marii artiști ai lumii. Ăștia care au scris cu viața lor viitorul nostru. Propria noastră viață sau au mâzgălit tremurând suferințele noastre. Pentru că numai ei pot să aducă imperfecțiunea la cea mai perfectă stare. Numai ei pot să vadă dincolo de măști. Numai ei au curajul  să moară pentru o pasiune. Ieftină. Sună pleonastic. Cine a văzut vreodată o pasiune scumpă? Ce e scump nu mai e demult pasiune, s-a transformat în obligație, în sete de înavuțire și în competiție. Însă adevărata artă își găsește liniștea și valoarea acolo, în brațele lui Dumnezeu. Căci și El, dintr-o mare pasiune pentru omenire, Și-a dat viața să trăim noi. Și El, tâmplar sărac, artist al lumii decăzute, a trebuit să treacă prin chin să înțeleagă lumea ceva.

Și-a înțeles. Fiecare ce-a vrut.

Dragă Cristian, eu, alt artist ”bolnav, ciudat sau fantezist”, îmi trăiesc viața pe muchie de prăpastie. Una a credinței. Aceea că moartea fiecăruia din noi va schimba ceva în viața celor ce-au rămas.

Ai fost un număr până acum câteva ore. 63. S-a revoltat prietenul tău, Emil Călinescu.  S-o fi săturat și el de măștile astea. De setea asta. De căutătorii ăștia de senzațional. Ori de ignoranță. Ori l-o fi durând atât de tare, că nu mai știe decât să scrie. Tot o artă și-asta!

N-avem arme să ne luptăm cu nimeni. Suntem și noi artiști. Săraci, ”respinși sau triști”, neiertați de alții pentru că nu ne dăm coate să ieșim în față. Și de ieșim, ieșim cu viața noastră. Unii, mai curajoși, ca tine, cu moartea…

Noi,  artiștii acestei lumi, îți trimitem o scrisoare pe un portativ ars. Fă-i tu o grafică mai frumoasă, dacă vrei. Noi ți-o trimitem pe asta. Dureros de reală:

 

 ”Mă ţineam de alb, cu fluturii încleştaţi

Înălţam doliului rugăciuni incolore

Să-ţi aprindă roşul la înviere.

 

Îmi spintecam trupul

Să simt mai bine smulgerea ta

Din curcubeu

Iartă-mă, nu mai am culori!” (poemul ”Tablou sfârtecat”)

 

Semnează,

ARTIȘTII LUMII

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog