Etichetă: dumnezeu

Aşa se iubeşte pe nevăzute! O altfel de recenzia a cărţii Alinei Ilioi, simţită de femeia care-mi poartă numele

Relatii

Aşa se iubeşte pe nevăzute! O altfel de recenzia a cărţii Alinei Ilioi, simţită de femeia care-mi poartă numele

Distribuiți vă rog

Dragă Alina,

Pe nerăsuflate. Aşa te-am citit. Pe tine. Nu povestea ta. Nu iubirea ta…

Pe nevăzute de el, am plâns. Atât de amar, că nici măcar cafeaua ta cu toată mierea şi aromele lumii, nu mi-ar fi îndulcit lacrimile.

nevazute 2
sursa foto: Facebook

Am trăit într-o oră, cât a durat să te privesc, – pe tine, cea DIN tine- o viaţă de Femeie. Una în care am iubit fix pe nevăzute. Pe cuvântul meu de femeie nefemeie ce am fost, că am iubit pe nevăzute. Nu un Alex. (Sau nu doar un Alex!) Iubitul meu nevăzut începea cu o literă prea complicată pentru mine. Şi acum e la fel de complicată. 🙂

Am iubit pe nevăzute cu toate literele anapoda, cu toate visele devenite coşmar, cu toate trenurile luate în sens invers.

Alina dragă, ce mi-ai scris pe prima pagină a sufletului tău:

“Citeşte cu inima. Apoi simte!”

nu mi-e de frumos mi-e de urât ce am pictat eu tabloul iubirilor mele bifate greşit … pe nevăzute le-am bifat, să ştii. Chiar aşa… de copilă ce-am fost.

De femeie ce-am devenit … O fi bine?

“Acel aer de care imi era frică să nu-mi ia clipele cu el.”

Ştii tu, Alina dragă, cum se respiră un aer gol? De nu, îţi spun eu: aşa, ca aerul ăsta ce îl respir eu acum. Mi-e gol de atâta gol ce e-n femeia ce a fost Iubire. Adică în mine.

 

“îmi e frică să mai sper, ca nu cumva să mai cad o dată de la înălţime!”

Mi-a fost aşa de frică… încât Dumnezeu a ţinut cu tot dinadinsul să cad. Să văd o dată pentru totdeauna că fără de El nu sunt nimic. Am căzut şi am stat în comă habar n-are lumea câţi ani. Ştia doar el. Acum, probabil, nici o literă nu mai ştie din tot ce a promis. Zic eu … el ar spune cu siguranţă contrariul …

“Aş fi ştiut că stau de vorbă cu viitorul meu.”

Nu ţi se pare amuzant că tu acum, stai de vorbă cu trecutul meu? Aşa, pe fix nevăzute :). Tu, adică Alina. Lui nu mă adresez cu „Tu”. E impersonal.

Stai de vorbă cu un trecut atât de trist, şi atât de binecuvântat, că n-ai tu habar cât Har a trebuit să primesc de la Dumnezeu să îl lase în viaţă. Pe el, zic, pe Trecut. Trăieşte, Alina, aşa, cu toate resuscitările şi paraliziile lui, cu tot. Îşi mişcă numai ochii. Şi cu ei mă priveşte fix în inimă.

“Noi, femeile, primim un salut de la un bărbat şi deja în mintea noastră ne alegem numele primului copil pe care îl vom face împreună!”

Aşa facem? Parcă şi uitasem, de-atâta trecut ce e-n mine. De-atâta amare ce e gustul de iubire. De-atâtea avorturi ce am făcut amintirilor. Dar … am rămas, din toate, fix cu ce am crezut că voi ucide: iubirea. Ca oglinda de care vorbeai tu. Sau el, Alex, nu mai ştiu …. (pagina 105)

 

“Să-mi împachetez inima”.

Pe bune, Alina? Se poate şi asta? Eu n-am făcut-o. De fapt … cred că nici tu … te-ai oprit la a spune „Trebuia!” Ştiu eu dacă ai şi făcut-o? Eu n-am avut curaj. Azi sunt sigură că a fost pentru că Dumnezeu a ştiut că dacă o voi face, nu o voi mai despacheta niciodată. Decât să rup funda, aş fi preferat să las nedespachetat. Şi-atunci … mi-ar fi murit. Inima, zic. Din lipsă de aer. Ăla gol, de care-ţi ziceam la început.

E despre … da! Pe nevăzute a simţi. Aia e iubire adevărată, îţi spun eu. Îndrăznesc să-ţi spun şi ţie, că o iubire care nu e pe nevăzute, nu e iubire adevărată.

Nu e! Nu e! Nu e!

Nu mă doare niciunde că nu mă crede nimeni. Că nu mai are unde să mă doară. În inimă nu mai am loc. E mult de povestit cum de s-a umplut.

„Nu ştiu dacă va mai fi cineva care să mă iubească aşa.”

I-ai spus tu lui. La mine a fost invers. N-aş fi vrut niciodată să fie aşa. Nici acum nu vreau. Nu ştiu dacă încă mai crede asta. Aş vrea să nu…

Pe nevăzute, iubirile mele bifate greşit, încă îmi strigă toate câte n-am putut să suport de la ele. Trădările, acuzele, minciunile… iubirile lor fără sentiment. Doar cu vorbe frumoase.

Sunt rea. Spun ce aş fi acuzată că interpretez. Dar eu ştiu că am dreptate…

“Tu ştii sentimentul de singurătate, care mă cuprinde când e frig afară şi trebuie să stau în casă, sub o plapumă groasă, şi să ascult cum îmi bate vântul la uşă?”

Alina, eu credeam că el nu l-a ştiut. El era convins că eu nu l-am ştiut. Şi-atât de pe nevăzute au fost toate singurătăţile noastre, că am ajuns într-o zi să ne dezlegăm ochii şi să vedem realitatea. Doamne, ce dureros! Mi-a spus atunci: „Poate ar fi fost mai bine să nu ne fi întâlnit niciodată!” 🙂

Poate …

“Nu mai suport bărbaţii care se îndrăgostesc de mine!”

Crezi că eu îi mai suportam? Veneau exact când eu mă apucam să bifez. Greşit, ce-i drept, dar bifam. Şi mă simţeam vinovată că îl condamn pe el.

 

“Ai răbdare!” 

La treaba cu răbdarea… e de învăţat. Cică n-am avut răbdare. Să se decidă. Să renunţe la to(a)t (e). Zâmbesc. Ştiu că şi acum mi-ar reproşa la fel. Din vina mea s-a dus…

Eram eu prea grăbită…

Aşa o fi, Alina, când iubeşti, o fi greşit să vrei să fii doar tu în viaţa lui…:)

Sunt ironică. Mă iartă! Tu! El, niciodată! Cică i-aş fi distrus parte din suflet…

„Cum poţi pierde pe cineva pe care nu-l ai?”

Habar n-am, Alina, dar eu îţi spun că se poate. L-am găsit apoi pe jos, aşa cum găseşti pe stradă, din întâmplare, niscaiva mărunţi. Bani, adică. Numai că el era toată averea decare aveam nevoie eu să pot trăi. Şi de mult ce l-am iubit, am zis că nu pot să-l iau de acolo, să-l închid în mine şi să nu dau şansa alteia, mai sărace ca mine, să îl cheltuie. Pe el să-l cheltuie, zic!

Şi şansă lui, să fie liber …

L-am lăsat. Am aflat apoi că s-a lăsat cheltuit de ea, căci nu cerea atât cât ceream eu. Eram prea complicată. Aşa, ca tine, am văzut… (pagina 120)

“Dacă ai şti cât de fericită meriţi să fii!”

Asta m-am amuzat, Alina! Să mă ierţi, dar mi-e banal! Mi se făcuse silă să înghit atâtea fericiri grăite, nu trăite! Nu simţite! Dacă ştia cât de fericită meritam să fiu, aşa, pe nevăzute, m-ar fi luat din cotidian. Şi ar fi făcut din mine cea mai frumoasă. Nu conta ce anume… ceva tot făcea. Dar cea mai frumoasă…

Halal!

„Te-ai retras în lumea ta, o lume falsă, în care te minţi că o să-ţi găseşti locul!”

Minciunile, Alina, ştiu a se farda atât de bine, că ştii şi tu ce par. Se tot minţea. Şi Alex al meu. De s-o mai minţi şi azi, Dumnezeu să … nu mai zic ce, el nu crede în El. E prea ruşinos, cică.

„Te rog mult de tot să ai grijă cât din tine laşi acolo! Prea mult te implici!”

 Pe vremea aia, habar n-aveam că mi-o spunea din egoism, din dorinţa de a mă implica numai acolo, în povestea noastră. Aşa, pe nevăzute, cum era. Pe nevăzute de cealaltă… femeie, zic!

Azi, habar n-am de ce m-ar mai interesa de ce mi-o spunea… mi-e totuna …

„ – De ce nu te gândeşti mai mult la tine?

  • Pentru că acum are cine să se gândească!”

Ştii ce, Alina? Dacă ai avut de gând să-mi scrii povestea, ai reuşit:). Am răspuns şi eu cândva, tot pe nevăzute, la fel. Dar la mine nevăzută era iubirea. Credeam în ea fără dovezi reale. Mă hrăneam cu iuluzii. Că-s mai bune ca adevărurile. Au gust mai dulce, sunt mai ieftine fără miere. 🙂

Pe atunci îmi plăcea să mă răsfăţ. Să-l las pe el să se ocupe de tot ce însemnam eu. Cu siguranţa că nu va distruge nimic- îmi spuneam.  Într-o zi însă, am trăit să văd cum a distrus tot. Tot ce n-a fost de fapt niciodată. Pe nevăzute… 🙂

mi-e frica te iub prea mult

Mi-a spus cândva, cu o lacrimă în ochiul drept. Pe văzute, de data asta. Lacrima, căci inima era tot pe nevăzute… de-aş fi văzut-o atunci, n-aş fi murit…

Şi frica asta, aşa puternică a fost, că s-a făcut scrum. După ce a ars povestea noastră. Aia pe nevăzute …

„Nu m-am putut abţine să nu citesc despre tine!”

Am auzit şi eu. Spunea, strângându-mă în braţe.

Prea târziu pentru noi.

Ironie… să strângi în braţe atunci când nu mai ai ce. Eu, murisem demult.

Nu se putuse abţine nici să nu se uite la mine. În braţele altei iubiri. Îl durea locul ocupat. Şi-l mai durea şi fericirea mea. Tot bazată pe minciuni. Aşa mi-o fi fost mie scris, ziceam:), să trăiesc din minciună. O fi prea greu să înghit adevărul şi atunci, să trăiesc şi eu, mă hrănesc cu iluzii.

„Cum poţi să fugi aşa de mine? De mine din tine? Până unde credeai că vei ajunge?”

Ţi-o fi citit cartea înainte cu mulţi ani să o scrii, de te-a citat. Nu i-am răspuns niciodată, probabil că ştia Dumnezeu că într-o zi voi citi sufletul tău şi îi voi răspunde prin tine, pe nevăzute:

„Până la Dumnezeu. Acolo m-am oprit, dragul meu, şi abia acum mi-e bine!” 🙂

Nici el nu a crezut că se poate îndrăgosti de una ca mine. Nu eram cine ştie ce femeie, cică. Nu eram brunetă, nici înaltă, nici ceva nemaivăzut. Dar eram ceva nemaitrăit.

Asta aşa e! Ce să-ţi fac, dragul meu? Trebuia să compensez şi eu cu ceva nefrumuseţea mea:). Nici eu nu credeam că voi găsi într-o zi o iubire adevărată, mai mare ca toate iubirile lumii. Şi ea tot pe nevăzute, culmea! Iubirea de Dumnezeu. Acela în care tu nu crezi!

 

 

 

„Tu nu vrei un telefon, tu vrei o prezenţă. Iar eu nu-ţi pot oferi asta acum.”

Alina, nu ştiu dacă bărbaţii au mereu o agendă în care îşi notează, de la unul la altul, cuvintele, dar cert e că e tras la indigo bileţelul ăsta. 🙂

Povestea e însă diferită. Dureros de diferită… a făcut-o diferită nerăbdarea mea. De a aştepta alegerea. Ori adevărul spus… cine ştie … am spus atunci .

Acum spun: „A făcut-o diferită Dumnezeu. Pentru că a ştiut că iubirea mea era bifată greşit. Şi de data aceea!” 🙂

 

Hahaha! Asta e ce, îţi spun eu, Alina, nu e o pură coincidenţă! Ai scris-o pentru că Dumnezeu ţi-a şoptit-o, să mângâi inimi sângerânde! Într-un iunie frumos, ca iubirea mea, am spus-o, tot pe nevăzute, de 3 ori, la telefon! Şi-atât de amară a devenit amintirea, că am refuzat să o mai trăiesc. Ai apărut tu, aşa, pe nevăzute, să retrăiesc…

Din toată minciuna asta frumoasă, măcar ştiu un lucru: că telefonul acela nu-l va uita niciodată. Că a(m) fost ce a făcut diferenţa. Aşa nefrumoasă cum eram…

 

 

 

„Eşti nebună, serios! Te pui în pericol pentru un om care de cele mai multe ori, nici măcar nu vrea să fie savat. Lasă-l. Lasă-l în indiferenţa lui.”

Vorbea despre altă iubire bifată greşit. Şi tot din egoism. De ce să salvez eu o viaţă, când aş fi putut să mai mor puţin, încercând să salvez iubirea noastră? Aia imaginară. 🙂

Sunt rea, din nou… mi-ar spune…

„Te-ai uitat la toate rănile mele şi ai exclamat: ah, cât de frumoasă poţi fi!”

Am fost şi eu frumoasă, Alina, într-un final. Nu fizic, cică. Doar aşa, sufleteşte. 🙂 şi nici frumuseţea asta nu era meritul meu. Ci al suferinţelor. Ele mă făcuseră frumoasă. Vai de mine, adică! 🙂 de n-ar fi fost ele… aş fi rămas o oarecare … 🙂

 

“Tu nu vezi cum merg într-un picior cu inima, pentru că pe celălalt l-am pierdut în război?”

Nu-l vede, Alina, pentru că toată iubirea adevărată e pe nevăzute! Ştiu sigur acum! Când ai văzut, s-a dus…

Am dus un război cu mine însămi. L-am câştigat, cu preţul morţii celei ce am fost. M-am născut din nou, din HAR divin. Pentru că, dacă nu era El, Dumnezeu, cu iubirile mele bifate greşit, aş fi trecut în Iad. Şi-acolo mi-aş fi găsit finalul.

A meritat războiul. 🙂 măcat ştiu că n-am iubit degeaba, cum spunea o poetă renumită în prefaţa volumului meu de versuri, încă nepublicat! 🙂 Tot pe nevăzute e şi volumul ăsta. Ca şi iubirile mele. Toate bifate greşit. Să nu uiţi, te rog,  au fost bifate greşit! 🙂

 

“Pe tine mi-a fost cel mai greu să te iert!”

 Să ştii, Alina, că aici nu sunt de acord cu tine:). Cel mai greu mi-a fost să mă iert pe mine. De n-ar fi fost Dumnezeu, mă întemniţam demult. Credeam atât de dureros că eram nedemnă de cea mai mică iertare, că mă pedepseam iubind în continuare. Greşit. Până am reuşit să mă iert, trecut-au anii… 🙂 o dată cu ei, şi viaţa. Partea aceea de viaţă bifată greşit. – ŞI EA- .  Pentru care m-aş fi ascuns, odată, de lume, dar cu care vin azi în faţa lumii, să arăt că greşala nu e capătul drumului. E abia începutul. Adevărata iubire vine o dată cu greşala. Cu iubirea aceea bifată greşit. 🙂

Noi doi nu am fi avut un final fericit! în schimb, am fost un prezent frumos!

Aşa e, Alina, oamenilor le e frică de finaluri! 🙂 dar şi mai real e că nu ai voie să te înjugi la juguri nepotrivite. Pentru mine, zic. Mulţumesc, Doamne, pentru că ai avut milă să-mi arăţi răspunsul meu incorect. Să-mi arăţi unde am bifat greşit şi DE CE am picat examenul.

i incetat sa mai ai arioi

Întrebarea asta mi-a adus un zâmbet frumos. Adică trist. Îţi aminteşti că eu nu-s frumoasă, nu? 🙂 Pe mine numai suferinţa m-a făcut să ies din anonimat :).

Când ai scris cartea, ştiu sigur că nu aveai de unde să ştii că el mi-a pus Aripi de Drum, când am realizat că ne facem mai mult rău … 🙂 chiar aşa …

 

 

 

 

 

“Pe mine, sincer să fiu, mă sperie un viitor cu tine. Eşti imprevizibilă, eşti intensă, eşti un izvor nesecat. Te iubesc enorm, însă iubirea asta nu-mi înlătură frica.”

Vezi, Alina, de ce Dumnezeu a cerut să aşteptăm bărbatul care să-L iubească mai întâi pe El? Pentru că tot El este cel ce îi va da aceluia puterea să trăiască frumos în tot oceanul imprevizibilului nostru. Să nu se înece, ca marile iubiri bifate greşit!

“Eşti o femeie care merită mult, dar şi cere enorm de mult!”

 Când am auzit vorbele astea, cu mulţi ani în urmă, Alina, am crezut că sunt eu greşită. 🙂 azi ştiu că Dumnezeu nu m-a bifat niciodată greşit, ci mi-a dat puterea să trăiesc Singurătatea atât de frumos! Pentru totdeauna, sau până va veni cel pe care El îl are pregătit. Un el care să nu spună „Nu ne-a fost dat!”

 

“Poate mi-e dat să întîlnesc un altfel de om, total opus faţă de ceea ce a fost Alex.”

Poate …  Alina! Orice nume ar avea, ştiu sigur că iubirea mea pe nevăzute, va fi cea bifată corect! Pentru că mi-o va bifa Dumnezeu. De data asta!

“Nu aş vrea niciodată să îţi stau în cale. să îţi frâng aripile!”

Nici eu nu aş vrea. Numai că, de data asta, sunt sigură că nimeni nu-mi va putea tăia aripile puse de Dumnezeu! 🙂 Acestea, de drum!

 

La drum, femei frumoase! De mână cu singărătatea frumoasă, până va trimite El un alt el, ce a trăit concomitent cu voi singurătatea, spre a învăţa să vă preţuiască!

Ps: În drum spre lansarea cărţii Alinei Ilioi, mi s-a rupt pantoful. Am refuzat însă, a ceda îngerului negru. M-am luptat cu el, pentru că am simţit că această carte are ceva să-mi spună. M-am înşelat. Avea să-mi spună totul: că iubirile pe nevăzute sunt singurele pe care Dumnezeu le binecuvântează. Într-un sens însă… dumnezeiesc. Nu lumesc …

Aşa că mi-am pus Aripile de Drum şi am ajuns acolo unde sufletul meu deja îşi făcuse cuib. Să se odihnească puţin la umbra iubirilor vechi, bifate greşit!

Mulţumesc, Alina, pentru pumnul de viaţă renăscut din ţărână! Fără iubirile acestea, n-am fi noi!

Comandă AICI cartea mea, PUNE ULTIMA PIESĂ! şi află iubiri la ale căror uşi să nu baţi niciodată!

Iar dacă iubirea ta este din Dumnezeu, comandă AICI scrisoarea de dragoste personalizată, pe care să i-o trimiţi persoanei căreia Dumnezeu i-a dat mâna ta!

 

 

 

Distribuiți vă rog
Christian şi Renata, primul blog de cuplu din România: “Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Altfel e arta în doi.”

Oameni cu aripi

Christian şi Renata, primul blog de cuplu din România: “Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Altfel e arta în doi.”

Distribuiți vă rog

Anul trecut povesteam cu aceşti oameni mai mult decât frumoşi despre… cuplul imperfect. Astăzi, după un an, le mulţumesc pentru că mi-au fost model de bucurie adevărată şi intimitate. De aniversarea lor, Christian şi Renata au vorbit despre dragoste. Despre bucurie şi pace.

Dragii mei, nu ştiţi, dar aflaţi acum: când cel care ulterior a devenit jumătatea mea, a citit interviul, mi-a spus aşa: “Vreau să fim şi noi într-o zi ca ei. Aş vrea să ai aceeaşi atitudine faţă de mine, cum are Renata.” Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-l! 🙂 Pe atunci nu formam un cuplu, pentru că eu aveam nevoie de confirmări, şi teste, şi răspunsuri la întrebări, şi toate la un loc:). Vă mulţumim şi vă preţuim pentru simplitatea şi sincertatea cu care vă iubiţi!

Aripi de drum: Nimic fără primul cuvânt:). Cum v-aţi cunoscut?

Renata: La Tv Sighet. Eram vecini, stăm la 1 minut şi jumătate unul de altul, dar nu ne ştiam. Aşa e-n viaţă.

img_9670-1024x768

Christian: Renata a lucrat acolo 6 ani. Eu 2. S-a aprobat un proiect foarte frumos, „În pas cu tinerii”, şi ne-au distribuit în acest proiect împreună. Distribuţia a sunat  aşa: „Luni la ora 19 intraţi în direct.”

Ca-n viaţă, aş spune eu. Nu te întreabă nimeni dacă eşti pregătit de-adevăratelea:), Dumnezeu îţi scrie scenariul şi tu decizi cum îţi joci rolul. Uite dovada că suntem ceea ce alegem să fim. 2 vieţi schimbate într-o secundă, printr-o decizie fermă.

Domnule producător, vă mulţumesc! N-aş avea azi în faţa mea 2 oameni frumoşi, cu visele şi iubirea lor, dacă n-aţi fi dat dumneavoastră startul poveştii.  🙂 Nici măcar n-aţi numărat până la 3… şi-aş mai spune multe… Dar îi las pe ei să povestească.

Renata: Aşa ne-am apropiat şi am devenit cei mai buni prieteni.  Petreceam foarte mult timp împreună. Nu trecea o oră fără să vorbim. Şi era totul spontan şi natural. Mi-aduc aminte că de ziua mea Christian a complotat cu colegii mei să-mi facă o surpriză. N-am bănuit nimic.

Christian: Ba ai bănuit, căci eu eram palid la începutul emisiunii.

Renata: Da, şi l-am întrebat dacă se simte bine. El a stabilit cu invitatul nostru, să cânte piesa celor de la Taxi, „Cele 2 cuvinte”. Apoi  am văzut-o dintr-o dată pe mama la televizor, cum îmi transmitea felicitări de ziua mea, apoi pe cei mai buni prieteni ai mei. El le luase interviuri. M-a emoţionat foarte tare.

Îşi amintesc totul ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Îi las să spună cum simt. Şi la fel vă redau.  Povestesc atât de natural şi de plini de pasiune, că îţi fac poftă de frumos. Mă gândesc la copii, dintr-o dată. Defect profesional, dar, îmi vine în minte imaginea copiilor lor, cărora le spun în fiecare seară povestea preferată: a lor. 🙂 Dragii mei, nu veţi avea nevoie de cărţi, pare că le veţi deveni eroi propriilor copii.

Christian: Şi ţi-am adus confetti…

Se completează unul pe altul, mai abitir decât rezolvă rebusurile cei mai buni dintre cei mai buni. Se cunosc atât de bine, că par a fi dicţionare explicative unul pentru altul. Ştiţi cum? Parcă şi-ar căuta unul altuia sensul. Dar unul într-altul…

Christian: A venit apoi alt proiect „Vara pe val”, în 2014, unde am fost trimişi împreună pentru o săptămână, la Costineşti. Doar noi cu un cameraman. 

Renata: Eram la fel cum ne vezi şi acum: cei mai buni prieteni. Toată lumea ne întreba însă: „Dar voi…?” Aşa că producătorul a complotat cu cameramanul, să ne filmeze şi în momentele în care nu ştiam că suntem filmaţi.

Christian:Aşa că au montat un filmuleţ în aşa fel încât părea spicy. Eu o ajutam câte o dată să-şi închidă o bluză, îi aşezam câte o şuviţă, dar totul amical.

Renata: Dar ei au montat în aşa fel, că părea că suntem un cuplu: cu încetinitorul,  cu muzică pe fundal… Şi ne-au arătat materialul în direct…

Îmi povestesc amândoi 15 minute despre „camera ascunsă”, timp în care mă uit când la unul, când la altul, şi fac în minte o întreagă analiză terapeutică: se ţin de mână uneori, alteori se privesc scurt şi caută confirmări unul de la altul despre date, amintiri şi experienţe. Râd mult, îşi completează alteori unul celuilalt fraza, fără a da năvală, vorbesc simplu şi delicat. Despre o poveste devenită destin. Al lor.

Aripi de drum: Cum e cu televiziunea? În afară că v-a adus împreună…

Renata: Eu am terminat Jurnalismul. Încă din clasa a 11-a am cochetat cu televiziunea. Când am început facultatea, deja lucram.

Christian: Eu am fost remarcat la liceu, pentru că participam la baluri, eram foarte implicat în tot ce ţinea de social. Şi am ajuns în televiziune nu din întâmplare, ci pentru că a vrut Dumnezeu. Nimic nu e întâmplător.

Aripi de drum: Cum aţi ajuns în Bucureşti?

Renata: Viaţa, cum a spus şi Christian. S-au legat toate, noi dorindu-ne foarte mult să trăim într-un oraş mare, cu mai multe posibilităţi.

Aripi de drum: Joburile?

Renata: Acum eu lucrez la o companie pe partea de comunicare.

Christian: Eu am renunţat la job pentru a mă dedica în totalitate blogului nostru. E foarte important pentru noi să facem ceea ce ne place.

Renata: Amândoi suntem în căutarea jobului mult visat, pentru că o dată ce ai microbul televiziunii în sânge, cu greu mai poţi scăpa de el. Dar Dumnezeu ne va ajuta să le ducem pe toate la capăt. Momentan suntem foarte mândri de proiectul nostru, blogul.

Aripi de drum: Cum v-a venit ideea blogului?

Christian: Ne plimbam cu bicicletele. La Muzeul Satului, în Sighet. Şi ne gândeam că atunci când vom pleca din Mass Media, ne va lipsi arta. Şi va trebui să compensăm lipsa.

Renata: Scuze că te întrerupt. (se uită fix la Christian şi aşteaptă cuminte acordul lui, din priviri) Noi suntem implicaţi în tot felul de proiecte. Deşi ne dorim să avem zile în care să nu facem nimic, atunci când se întâmplă, ne dăm seama că nu ne simţim tocmai relaxaţi. Trebuie să existe ceva care să ne facă să trăim.

Atenţie! Renata îşi cere scuze pentru că îşi întrerupe iubitul. Când lucrezi în domeniul psihologiei, nu ai cum să nu observi detaliile care altora le pot scăpa uşor şi pe care le-ar putea lua ca normalităţi. Când lucrezi cu cupluri, însă, îţi dai seama că de cele mai multe ori, partenerii uită să-şi spună „mulţumesc”, să se privească în ochi, să îşi zâmbească, să-şi ceară scuze… Când Renata a rostit cuvintele magice, beculeţele mele s-au aprins:). Aş face un workshop cu ei doi, despre CUVINTE, în cuplu. Sper să accepte, într-o zi, invitaţia mea…

Processed with VSCO with hb1 preset

Christian: Aşa că am decis să facem ceva ce nu era încă pe piaţă. Studiind-o, ne-am dat seama că se potriveşte un blog de cuplu…

Renata: Încurajaţi fiind şi de prieteni care ne spuneau că suntem apreciaţi ca şi cuplu, că suntem foarte drăguţi împreună.  Pentru noi blogul nu este joacă. Este visul nostru.

Christian: Nu am pornit de la ideea de a face acest proiect doar din pasiune, pentru ca, în timp, acesta să fie şi o sursă de venit. Ci cu ideea de business-vis de la început. Suntem foarte pasionaţi în munca aceasta, dar nu am început-o doar de dragul de a face ceva care să fie închis peste 2 luni.

Renata: E despre noi până la urmă şi ne reprezintă…

Pasiune şi iar pasiune. Gyuri Pascu a zis cândva: „Profesor sau doctor te faci, artist te naști, iar dacă ești conștient de ceea ce ai de făcut, mergi în direcția asta.”

Renata şi Christian s-au născut, nu s-au făcut, se pare. 🙂 Gyuri, ne-ai lăsat o mare moştenire: cuvinte care ne vor ghida destinul…

Aripi de drum: Se investesc bani în blog?

Renata: Din start. Pe lângă faptul că la început, dacă nu ai o recomandare foarte bună pentru a colabora pentru site, arunci pur şi simplu cu banii pe fereastră.

Christian: Lumea cere bani, şi nu e aşa uşor să găseşti oameni serioşi şi pasionaţi cu adevărat de ceea ce fac în domeniul acesta. Aşa că sugerăm tuturor să aibă în vedere colaborări cu profesionişti, nu cu amatori sau oameni despre care nu ştiu din surse sigure.

Aripi de drum: Cum e cu colaborările?

Renata: Suntem foarte deschişi colaborărilor, dar foarte selectivi. Nu acceptăm să promovăm nimic în care nu credem cu adevărat.

Christian:Totul trebuie să fie testat pe propria piele. E despre noi. Natural. Tot blogul nostru este ca un jurnal.

Aripi de drum: Hai să vorbim puţin despre compatibilitate. Eu văd că voi doi vă completaţi. La fel de natural, ca propriul vis.

Christian: Departe de a fi nişte ciudaţi, suntem foarte implicaţi unul în viaţa celuilalt. E un fel de „noi cu noi”. Ne place foarte mult să mergem împreună în concedii, doar noi doi. Vrem să facem mereu aceleaşi lucruri, să vizităm aceleaşi locuri, ceea ce nu ar fi aşa uşor dacă am merge cu alt cuplu, care ar dori să facă altceva decât noi.

Renata: Avem şi noi mulţi prieteni, dar ei ne acceptă aşa cum suntem. Ştiu că noi suntem în filmul nostru. Suntem foarte compatibili şi spontani. Nu trebuie să ne planificăm ce vom face în concedii, de exemplu, căci ne bucurăm de trăiri. Şi ne echilibrăm unul pe altul. Suntem fascinaţi de frumos, fie că e vorba de un muzeu, de muzică, de mâncare, etc. Ne cunoaştem foarte bine din priviri. Pot să-mi dau seama când îi e foame sau somn, după ochi.

Christian: Când eu am o perioadă stresantă, ea e stâlpul, şi invers. Reuşim să ne sincronizăm, şi, deşi poate ne sperie acelaşi lucru în acelaşi timp, reuşim să ne susţinem.

Aripi de drum: Voi aveţi 2 ani de relaţie. Ştiţi vorba aceea, că dragostea durează 3 ani. Cum e la voi?

Renata: Da, ştii vorba aia: în primul an cumperi apartamentul, în anul doi îl mobilezi, şi în al treilea, îl împarţi. (râdem)

Christian: Nu ne-am gândit niciodată la ce va fi dacă ne vom certa, sau ce va fi în viitor.

Aripi de drum: Dar v-aţi certat vreodată?

Christian: Nu. Conflicte avem, dar majoritatea au legătură cu blogul.

Renata: Când mă gândesc la o ceartă, mă gândesc la o discuţie în contradictoriu, care a ajuns la un anumit nivel, de la care partenerii nu mai pot înainta fără repercursiuni negative. Noi avem conflicte strict legate de blog, de exemplu: „Ai pus fix poza care nu-mi place mie, eşti egoist, doar tu să ieşi bine.”  Sau critici mai dure, de genul: „Da, normal, eu nu scriu niciodată bine…”

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Critică. Multă critică. Numai critică. Îmi permit să spun că aud cuvântul ăsta tot mai des, de la cupluri. Şi uneori mă doare numai gândul că oamenii, în loc să sublinieze cu roşu părţile pozitive, le încercuiesc pe cele negative, şi în loc să spună: „Îmi place când îmi spui aşa!”, recurg la: „Întotdeauna eşti aşa! Nu te vei schimba niciodată! Cum poţi să scrii atât de prost?” Şi lista poate continua. Gândurile mele zboară şi mă întristez, însă replica lui Christian opreşte şirul durerilor ce-ar fi urmat. Cum o fi la ei?

Christian: Ei, nu chiar aşa de simple, mai sunt şi momente în care suntem obosiţi şi unul vrea să lucreze la blog şi celălalt nu vrea, şi atunci vin reproşurile. Dar mereu se rezolvă.

Aripi de drum: Aveţi blogul de 1 an, dar sunteţi împreună de 2. În anul acela vă certaţi vreodată?

Christian: Nu. (râde)

Renata: Dacă ar fi să exclud  partea de blog, unde suntem perfecţionişti, nu avem certuri.

Aripi de drum: Haideţi să încercăm invers: Ce faceţi, astfel încât să nu vă certaţi?

Christian:Un mic secret este că dacă unul din noi simte nevoia să reproşeze, o face. Îţi spun de ce mă deranjezi, ce ai făcut, şi celălalt încearcă să transforme situaţia pe placul celuilalt. (se uită la Renata şi toţi râdem cu poftă)

Aripi de drum: Adică, rezumând terapeutic, totul se rezumă la: „Cum vrei tu, draga mea!”

Renata: Nu. (râde) Dar acum, pentru că eu merg la job dimineaţa, mă trezesc mai devreme. Însă, din solidaritate, îl trezesc şi pe el.

Christian:  Adică ceasul mă trezeşte. Nimeni nu-l opreşte.

Christian vorbeşte calm şi apăsat. Renata este zglobie. Ascult numai despre situaţii care au consecinţe, nu care au vinovaţi. Mă uimeşte felul lor de a reformula. Nu aud reproşuri care încep cu „Tu!” Pare că fac terapie de cuplu de cel puţin 2 ani:). Dacă Christian se trezeşte, nu e vina Renatei, ci a ceasului care nu e oprit de nimeni:). Şi celui ce ar fi trebuit să-l oprească nu i se aduce nici o vină…

Renata: Cred că alt secret este că facem lucruri împreună, nu ne lăsăm singuri unul pe altul, în sensul în care nu există ca unul să spele vasele şi celălalt să stea.

Christian: Şi mai e ceva: facem lucruri împreună, însă dacă vrem să ieşim separat în oraş, cu alte persoane, ne oferim unul altuia această libertate. Ea poate ieşi cu prietenii ei cei mai buni, fără nici o problemă.

Renata: Atâta doar că eu am doar un singur prieten cel mai bun. (râde)

Mă întreb dacă acum urmează conflictul mult aşteptat. Îmi sună a uşor reproş şi plusez puţin:

Aripi de drum: Adică nu te derajează (Renata) ca el să iasă la cafea cu una din prietenele lui?

Renata: Nu. Am încredere. La noi nu există senzaţia că trebuie să dăm raportul. Cred că şi ăsta e un alt secret pentru un cuplu fericit. Suntem conştienţi de nevoia de libertate reciprocă, atâta timp cât există încredere. Dacă nu ne va conveni o anumită relaţie, vom spune, cu siguranţă. Prietenii fiecăruia au devenit prieteni comuni, şi atunci nu există frica de a nu cădea în relaţii intime cu vreunul din cei cu care ieşim. Nu ne verificăm telefoanele, nu ne accesăm conturile personale. Ne ştim parolele, dar nu verificăm din gelozie.

Christian: Decât dacă e vorba de blog. 🙂

Renata: Da, noi nu avem probleme de încredere în sensul în care, cum văd foarte des, ea verifică Facebook-ul din 2 în 2 minute şi se supără pentru că el a intrat de 5 minute şi încă nu a salutat-o. Noi suntem naturali.

Aripi de drum: De unde credeţi că vine încrederea aceasta aşa puternică?

Christian: Cred că pentru că am fost, mai întâi de toate, prieteni foarte buni.

Aripi de drum: Cât timp aţi fost doar prieteni?

Renata: 1 an. Prietenia este un început foarte bun. Când spui unui prieten orice simţi, fără teama că ar putea interpreta, ca şi iubit, poţi şi în cuplu să continui aceeaşi „tactică”. Nu ţi-e frică de a fi respins, pentru că ştii că orice ar fi, e acolo pentru a te ajuta să treci peste, să te sfătuiască, să nu încerce să te schimbe. Să nu îi fie teamă să fie vulnerabil, crezând că asta l-ar situa pe o poziţie de inferioritate.

Aripi de drum: Să înţeleg că sunteţi dovada faptului că fluturaşii pot veni şi după o prietenie? Şi că vulnerabilitatea crează intimitate, nu inferioritate?

Renata: Noi putem băga mâna în foc pentru asta.

Christian ne face atente la mirosul de lavandă. Ne uităm în jur, la locul acesta, care tuturor ne aduce frumosul în suflet, şi deodată Renata observă:

  • Uite acolo, un C şi un R. Nu mai sunt alte litere. Uite, e un semn!

Nu ştiu ce credeţi voi despre semne, dar mie mi se pare că aici e vorba de poveşti nescrise încă. Din toate literele alfabetului, cei care se ocupă de local au pus în centru exact un C şi un R? Christian şi Renata? Să fie oare doar o coincidenţă? 🙂

Vom afla probabil într-o zi …

img_9183

Christian: Dar despre tine ce ne spui? Cum ai început blogul?

Renata: Cum e să fii terapeut?

Vă amintiţi ce a spus Renata la începutul înterviului? Că atunci când îţi intră microbul în sânge … Au reuşit să răspundă, cuminţi, ca şi intervievaţi, fix 43 de minute. Acum au nevoie să schimbe rolurile. 🙂 Cred că e specific artiştilor. Iubitorilor de frumos şi simplu, căci şi Andrei Neagu a avut aceeaşi reacţie. Aici. 🙂

Le povestesc câte ceva, continuând să le urmăresc reacţiile. Se completează la fel. După minute bune de poveşti spuse nu la gura sobei, ci a mulţumirii că Dumnezeu m-a binecuvântat cu cea mai frumoasă meserie din lume, primesc cel mai frumos cadou pe care cineva mi-l poate face: o carte. Am scris aici despre ea. Primul cuplu care îmi oferă un cadou pentru cuplu:). Cine ştie, or fi vorbit oamenii ăştia dragi cu Dumnezeu despre singurătatea mea:)…

2 oameni frumoşi, care pot fi modele de bucurie şi simplitate, dovezi ale trecerii prin lume cu iubirea adevărată de mână, să ştiţi că pot schimba lumea. Cu optimismul şi entuziasmul lor. Şi fiecare din noi, zic eu, ar trebui să avem în jurul său un om care să emane, prin toţi porii, încrederea că viaţa e o artă. Dacă mai aveţi şi norocul să aveţi un cuplu, puteţi fi siguri că undeva, Cineva vă iubeşte mai mult decât credeţi voi.

Decid să îi întreb despre curajul de a merge în direcţia care îţi place. Despre ce cred ei că ar trebui să facem atunci când avem un vis, o idee, şi nu avem curajul să o materializăm.

Christian: Chiar azi am văzut un clip în care se vorbea despre faptul că atunci când ai o idee, trebuie să acţionezi în primele 5 secunde, pentru că altfel, începe creierul să îţi găsească argumente împotrivă. Ba frici, ba alternative negative. Cred că ar trebui să pornim de la viaţa de zi cu zi: când dimineaţa ne sună ceasul, să ne ridicăm în secunda aceea. Altfel, amânarea duce la lipsa acţiunii.

Renata: Eu aici sunt pe minus.

Completare, observaţi? Ce o ţine pe Renata în pat, îl face pe Christian să sară din el şi să acţioneze. Cum să nu îţi facă poftă de o mare iubire acest cuplu? Cum să nu visezi cu ochii deschişi la o poveste în care tu, femeie, să te simţi în siguranţă lenevind, având curajul să spui: “Nu-mi place să fac asta!” şi să ştii că nu eşti judecată?

Christian: Renata ar sta până în ultima clipă în pat, chiar dacă ştie că întârzie. (râd)

Aripi de drum: Cum e cu planurile de viitor? Cum vă vedeţi peste timp?

Renata: Facem ce simţim. Dacă e să meargă, merge, dacă nu, aşa a fost să fie. Noi credem foarte mult în Dumnezeu. Şi în faptul că ne-am întâlnit pentru că a fost dat. Am schimbat fiecare ceva în viaţa celuilalt.

Christian: Ne gândim că a fost dat să fim împreună. Un exemplu simplu raportat la activitatea noastră ar fi faptul că Renata are mai mult talent la scris, eu la partea de fotografie. Şi uite aşa a luat naştere blogul. Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Alfel e arta în doi.

img_23021-1

Aripi de drum: Pentru mine, faptul de a aduce Dumnezeu împreună doi artişti, era cel mai frumos lucru din lume, dar imposibil în viaţa reală. Pentru că fiecare ar vrea să fie sus şi nu ar suporta unul succesul celuilalt, îmi spuneam. Iar voi sunteţi acum dovada vie că 2 artişti nu doar că pot trăi împreună, dar pot şi da naştere unor poveşti de viaţă la fel de frumoase ca sufletele lor.

Renata: Apropo de artă şi folk, pentru că ştiu că tu eşti pasionată de genul acesta, să-i asculţi pe Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei. Au o melodie extraordinară, „Cele mai frumoase”. Picioare, lacrimi, minciuni.

 

Aripi de drum: Apropo de cele mai frumoase… picioare. Cum staţi cu gelozia, concret? Am mai vorbit puţin mai devreme, dar acum spuneţi-mi concret.

Renata: Deseori gelozia poate nărui o relaţie. Am asistat la astfel de situaţii, dar, spre norocul nostru, noi nu avem acest “microb”.

Christian: Aud drame: „Gata, s-a terminat, am văzut eu că i-a dat mesaj, că i-a pus emoticonul ăla.” Chiar am scris un articol pe blog referitor la secretele care ţin un cuplu sudat. Repetăm: „Be best friends!” 

Renata: La noi a funcţionat. Sperăm ca şi la alţii.

Aripi de drum: Cum e cu prieteniile care se pot strica dacă se transformă în relaţii de iubire?

Christian: Nu credem că este aşa. Din proprie experiență știm că prietenia a fost prima treaptă pe care am urcat pentru a ajunge aici. Și…suntem recunoscători și fericiți.

Aripi de drum: Mai bine ca voi, căci sunteţi 2 în 1. (râdem) Sau 3 în 1: Renata, Christian şi relaţia.

Christian: Dacă sunteţi mai întâi prieteni, se conturează o mare încredere. Şi după ce dobândeşti această încredere, nu te va lăsa sufletul să îţi răneşti prietenul cel mai bun.

Cine să aibă atâta grijă de oamenii aceştia frumoşi, încât să fie atât de compleţi, în imperfecţiunea lor? Cum sunt un copil de Dumnezeu, îmi permit să-i întreb despre El:

Aripi de drum: În ce relaţie sunteţi cu Dumnezeu?

Renata: Ştim că povestea noastră a fost scrisa de El, iar noi în fiecare moment ne lăsăm pe mâna autorului. Credem că asta spune totul.

Îmi dau seama că nu i-am întrebat nimic despre iubire. Cred însă că nici nu ar fi foarte necesar, având în vedere că sunt genul de cuplu despre a căror iubire vorbesc propriile lor acţiuni. Vorbele sunt prea simple pentru frumuseţea lor, legaţi printr-un 2 care spune mai mult decât orice roman. Aşa că mă gândesc că ar fi interesant să-i pun la un exerciţiu de artă adevărată:

Aripi de drum: Ce aţi picta într-un tablou numit Iubire?

Christian şi Renata: Într-un astfel de tablou elementul principal, în cazul nostru, ar fi Soarele: căldură, lumină şi energie pozitivă.

Pentru că iubirea este în sine cel mai frumos tablou, eu i-as picta pe ei doi. Fără să fiu plătită pentru a face astfel de afirmaţii, 🙂 dacă vreodată voi decide că singurătatea nu mai e pentru mine, aş vrea ca povestea mea de dragoste să arate ca în pozele pe care le-aţi văzut!

Vă mulţumesc, dragii mei, pentru că mi-aţi dat voie să fac parte, pentru 2 ore, din puzzle-ul vostru!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Ana Barton: „Cred că dacă m-aş strădui să Îl cunosc pe Dumnezeu, L-aş face să râdă.“

Oameni cu aripi

Ana Barton: „Cred că dacă m-aş strădui să Îl cunosc pe Dumnezeu, L-aş face să râdă.“

Distribuiți vă rog

„Cred că dacă m-aş strădui să Îl cunosc pe Dumnezeu, L-aş face să râdă.“ Despre esenţa lumii şi artă, continuăm să vorbim cu Ana Barton, pentru că e miercuri, deci e interviu. E Actul  II al interviului cu Ana Barton, aşa cum v-am promis săptămâna trecută. Aici.

Puneţi-vă Aripile de Drum, căci fi-va nevoie de un zbor peste timp, în viitor!

Aripi de drum: Cum îi învăţăm pe tinerii care au pasiuni, că nu trebuie să renunţe niciodată la visul lor? Am trăit umilinţa de a fi ignorată şi chiar condamnată pentru pasiunea mea de a scrie. Singurul care m-a încurajat a fost profesorul de matematică, din generală. Tinerilor cărora li se spune să termine cu pasiunea şi să înveţe, să tocească, ce le spunem?

Ana: Vorbim de profesiile vocaţionale. Păi, cum copilul ăla să fie dornic de a merge către o profesie vocaţională, în condiţiile în care, când ajunge adolescent, înţelege foarte clar că oamenii nu pot trăi din asta? Cum? Vin părinţii şi profesorii şi îi toacă … cum astfel, într-o societate, să încurajezi oamenii să meargă înspre profesii vocaţionale?

Aripi de drum: Măcar cum să-i ghidăm astfel încât să ajungă la visul acela?

Mi-aduc aminte de clipa în care, în urmă cu 11 ani, când am intrat la facultate, cineva mi-a spus: „Monica, în România, cu arta, mori de foame! Du-te pe nişa ta, de psihologie, învaţă cât poţi, fii, nu bună în ceea ce faci, ci foarte bună şi abia după 30 de ani gândeşte-te să faci artă! Să ai cu ce trăi!”.

Mi-aduc aminte şi mă doare realitatea asta. Azi, la 30 de ani…

 Ana: Eu nu îi pot spune unui tânăr : „Du-te şi doar pictează sau doar scrie, şi trăieşte din asta!”  Nu pot, pentru că eu ştiu că nu se poate trăi din artă în România. O să-mi spui că există Adrian Ghenie şi o să-ţi spun DA, însă lucrările lui nu se cumpără în România, Monica.Cum să-i spun unui tânăr să meargă numai înspre pasiunea lui, când ştiu că aici artiştii mor de foame?

Aripi de drum: Ce rămâne de făcut?

Ana:  Pentru că nu-i pot spune: „Fii un visător” pe care societatea îl va marginaliza, fără doar şi poate, n-ar rămâne decât să-i spun: „Nu renunţa la visul tău, dar trebuie să faci ceva din care să trăieşti. Şi vei vedea când vei putea să împaci lucrurile astea şi când vei putea intra pe un culoar în care vocația ta să poată deveni profesia ta.”

Pe  de altă parte, nu cred că oamenii au o singură vocaţie, şi aici vorbesc din experienţa mea. Dacă eu n-am o singură vocaţie, nu-mi imaginez că sunt vreo excepţională. Cred că toţi oamenii au mai multe talente. Eu, de exemplu, aş fi fost un avocat foarte bun. Şi acum îmi pare foarte rău că nu am făcut Dreptul. Mulţi scriitori români au fost avocaţi. Aş fi putut să şi scriu.Mi-aş fi putut asigura şi existenţa, ba chiar la un nivel incomparabil cu cel de astăzi. Însă atunci aşa am decis eu, mai bine zis așa m-am încăpățânat eu. Dacă e vreo decizie pe care s-o regret, nu este una din copilărie, ci este aia în care am zis că eu fac Litere, nu Drept.

 Aripi de drum: Am fost foarte impresionată să aud ideea ta de a merge în şcoli, pentru că mi-am promis, când am plecat din oraşul meu natal, Băileşti, că peste ani, voi merge acolo, să le vorbesc tinerilor despre artă. Mi-am promis că nu voi renunţa la visul meu şi, când mă voi întoarce, le voi aduce o carte a mea.

 Ana: AAA, am fost în Băileşti! Eram în trecere, era seară şi mi-am cumpărat ceva frumos de acolo.

Aud şi nu-mi vine a crede. Îmi vine s-o îmbrăţişez şi nu ştiu de ce…în secundele dintre noi, i-am scris, scurt, o scrisoare dragului meu:

„Dragul meu Băileşti, fii sigur că nimic nu a fost întâmplător şi că într-o zi vei fi pus pe hartă cu litere de foc. Din tine au plecat artişti pe care i-ai învăţat să nu-şi ucidă visele, să nu se închidă singuri în temniţa ignoranţei şi a uitării originii. Fii sigur că într-o zi ne vom da mâna toţi cei ce n-am uitat că n-am fi azi nimic, dacă tu nu ne-ai fi învăţat să fim OAMENI.”

Ana continuă:

Eu cred că toţi scriitorii ar trebui să facă asta, să vorbească mult cu tinerii. Şi părinţii, la şedinţe, încă de pe la final de gimnaziu, ar trebui să discute cu profesorii, să meargă fiecare dintre ei, la ore, pe rând, şi le spună copiilor în ce constă profesia lor. Să afle copiii care sunt bunele, dar și mai puțin bunele unei profesii. Iar în liceu să fie şi mai multe asemenea acţiuni. Să descopere ei ce ar vrea să facă şi la ce ar fi foarte buni. Pentru că altfel, cu mici excepţii, ei ies pregătiţi pentru nimic. Nu ştiu nimic despre ei. Ori merg cu turma către o zonă profesională considerată a fi la modă, ori merg către facultăţi la care examenele de admitere se dau la materii la care ei au avut note mari în liceu. Păi, ce e asta? Încotro mergem? Nicăieri. Nu vorbim despre viaţa privată la şcoală, despre ce înseamnă o relaţie sentimentală, despre cum ar trebuie să se poarte partenerii de viaţă într-o familie, despre cum te porți cu copiii. Nu îi învăţăm pe copiii ăştia ce înseamnă drumul împreună, ce înseamnă clipele grele şi cum le depăşeşti, despre cum trebuie să vezi omul din faţa ta, chiar şi în momentele dificile, şi să nu-l reduci la supărarea aceea, pe care ţi-a provocat-o, chiar dacă este intenţionată. Trebuie să vezi omul în retrospectivă, ca să-l poţi vedea în perspectivă. Ca să înţelegi valoarea fiinţei umane. Dar atâta vreme cât acestor copii nu li se dă importanţă, ei nu vor fi în stare să valorizeze, la rândul lor. Îi lăsăm pe părinţi să se ocupe de asta. Şi iată rezultatul!  În raport cu şcoala, şi părinţii ar trebui să prindă un pic de educaţie. Educaţie prin exemplu, căci şi ei, la rândul lor, au fost formaţi de părinţi care, la rândul lor, au trăit după reguli care s-au dovedit a fi păguboase. Iar noi nu vom ajunge să avem masă critică, în aceste condiţii. De asta trebuie schimbat sistemul de învăţământ, să nu ne mai bazăm doar pe ce face familia, că familia aia tot la școala asta a fost.

Sistemul nostru actual nu e făcut să educe valori, ci să uniformizeze oamenii, îi tratează ca pe turme.

Oamenii care reuşesc sunt oameni care sunt sprijiniţi de  familie ori de alţi mentori, ori au o forţă teribilă de caracter, o ambiție urieșească.

 Aripi de drum: Ce le spui celor care nu au curajul să publice o carte? Au talent, dar nu au curaj.

Ana: E foarte multă mediocritate/submediocritate/impostură în librării, laolaltă cu diamante literare. Pe rafturi vecine sau chiar pe același raft. Personal, nu pot încuraja pe oricine să publice carte. Şi dacă omul nu are încredere în sine destul, încât să iasă în piaţă, înseamnă că nu trebuie încă să publice ori nu e cazul s-o facă niciodată. Un artist nu ar trebui să se expună până nu consideră el însuşi că este pregătit pentru a se da publicului. Şi a te da publicului nu înseamnă să crezi despre tine că eşti un geniu. Ci să ai conştiinţă de sine, să te autoevaluezi corect, să-ți dai seama dacă tu chiar ai ceva de spus în artă, că acum nu vorbesc doar despre scris. Sunt oameni dornici de atenţia unui public, vor să-şi facă o imagine, să aibă importanță publică, pentru ei însă nu contează din cine e format acel public. Asta nu are legătură cu arta, ci cu dorinţa de succes la public. Sunt oameni care, fără o picătură de talent, dar cu multă insistenţă, reuşesc să îşi creeze un public. Dacă am considerat că o carte merită a fi publicată, să ştii că l-am susținut pe omul respectiv. Dacă însă nu am crezut în ea, nu am făcut-o. Pentru că este o crimă. Nu încurajez pe cineva doar pentru a-şi vedea o carte publicată și a-și mulțumi orgoliul. Vorbeam despre valoare mai devreme, nu?

Aripi de drum: Areun tânăr fără prea multă încredere în el unde să meargă, pentru a fi ghidat în ce privește scrisul?

Ana: Da. Există cursuri de creative writing. Florin Iaru, Iulian Tănase şi Marius Chivu, de exemplu, susţin astfel de cursuri. Ei îi pot îndruma şi le pot spune dacă au sau nu vreo legătură cu scrisul și cam cum stă treaba cu talentul. Trebuie să-i asculţi însă, când îţi subliniază punctele tale tari și ți le identifică pe ce cele slabe. Scrisul nu este improvizaţie, se învaţă.

Aripi de drum: Se vorbeşte despre faptul că, uneori, marii artişi te jignesc, ţipă, te umilesc. Este asta o modalitate corectă de a forma?

Ana: Tonul face muzica. Dacă modul în care unii mari artişti îi tratează pe cei aflați la început este unul agresiv, atunci învățătura lor n-o primește nimeni. Dacă un smarald stă în noroi, nu-l vede nimeni, că nu stă nimeni să caute smaralde în tină.

Aripi de drum: Am auzit de cazuri de tinere care au fost umilite de poeţi care, în schimbul mentoratului, le-au cerut favoruri sexuale. Cum vezi situaţia aceasta?

Ana: Există oameni care sunt mari artişti, dar caractere mizerabile. Istoria tuturor artelor arată asta. Dar asta-i viața: un mare artist nu este dator nimănui să fie şi un mare caracter. Poate doar sieși. Când este vorba despre a învăța ceva de la cineva, îi alegem pe cei mai buni pedagogi și mentori. Dacă este vorba despre valoarea operei, lucrurile se schimbă: aceasta nu este afectată niciodată de slăbiciunile omenești ale artistului. Bref, opera lui e la fel de valoroasă, chiar dacă el e un om cumplit.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Aripi de drum: O întrebare intimă. În ce relaţie eşti cu Dumnezeu?

 Tăcere. Mi se pare că e cât un veac. Mă temusem, ce-i drept, de întrebare. Acelaşi motiv: oamenii se simt sau nu se simt aproape de Dumnezeu şi, când nu se simt, te pot alunga. Te pot „diagnostica” imediat şi poţi pierde totul, într-o secundă. Aceea în care au auzit numele Lui. Dar Ana dă capul pe spate și se uită drept în sus: „Zi Tu, în ce relație suntem noi doi?“. Apoi se uită din nou la mine și continuă:

Ana: Nu ştiu… Cred că El ştie mai bine.

 Vorba îi devine deodată apăsare blândă. A omului care cunoaşte dumnezeirea. Nu ştiu încă ce să cred, dar îmi creionează imediat răspunsul:

Ana: Este vital pentru mine faptul că El mă iubeşte. Relaţia asta este una personală, dar nu de egalitate. Oricât L-aş iubi eu, nu pot ajunge nici la fărâma fărâmei iubirii Lui pentru mine. Cred că dacă m-aş strădui să Îl cunosc, L-aş face să râdă.

El este atotcunoaşterea. Nu am orgoliul cunoaşterii Lui, am dorinţa şi credinţa iubirii de Dumnezeu. Am depăşit frica de El. Acum eu văd lumina şi bunătatea Lui, care există în toţi oamenii. Omul are însă liberul arbitru, el poate să-și aprindă sau să-și stingă lumina. Caut să nu duc mâna pe întrerupător şi mă străduiesc să mă descurc cu limitele mele de fiinţă umană, fără a considera că acestea sunt nişte slăbiciuni. În concluzie, eu şi Dumnezeu suntem într-o relaţie miraculoasă, în care pe mine El mă plouă, iar eu Îi sunt recunoscătoare pentru această ploaie dumnezeiască.

 Aripi de drum: Deci, există Dumnezeu, pentru tine…

Ana: Da. Eu sunt absolventă de Teologie, deși nu par. (Râde.) Trăim într-o lume care crede că evoluţia cunoaşterii omeneşti Îl exclude pe Dumnezeu. Mie îmi vine să-i îmbrăţişez pe aceşti oameni, care o susţin, mi-e drag de ei și de fervoarea lor de „demolatori“; e o energie fragedă asta, un fel de tinerețe fără bătrânețe. Nu mai intru în dispute pe teme teologice de foarte multă vreme, căci ajungeam cu o încărcătură emoţională teribilă, atunci când o făceam. Nu mă cert cu ateii, dar nu accept ca ei să aibă manifestări agresive; de fapt, nu accept agresivitatea de nici un fel. Pe mine mă interesează ce mă leagă de oameni, nu ce mă dezleagă. Ateii nu sunt fiinţe nespirituale, ci doar fiinţe nereligioase. Sunt atei foarte morali, dar şi atei disprețuitori, abuzivi, violenţi. Violenţa vine din lipsa iubirii de sine şi de alţii.

Aripi de drum: Cum e cu atitudinea asta a ta, împăciuitoare?

Ana: Oamenii nu o înţeleg, li se pare o formă de slăbiciune. Eu consider că e singura care poate asigura dialogul, iar în lipsa lui ce rezultate am putea avea? Chiar dacă ai fi un genial, cu un proiect la fel de genial, tot ai nevoie de alţi oameni, pentru a-l pune în mişcare. Fără dialog nu se face nimic. Oamenii nu înţeleg de ce sunt pro dialog şi de ce caut să văd câte un fir de lumină şi în umbra cea mai opacă.

Aripi de Drum: Îţi spun oamenii, în faţă, că sunt în dezacord cu aceast atitudine a ta?

Ana: (zâmbeşte) Eu îi ştiu foarte bine pe oamenii care nu spun, pentru că există, chiar şi în online, mai multe feluri de a nu spune ceva. Îmi dau seama de dezacordul lor, după felul în care tac.

Opiniile mele sunt ferme, dar nu simt nevoia să pun şi clopoţei, să bat toaca. E inutil, contraproductiv. De ce să vreau să atrag atenţia asupra mea prin circ? De ce aş face asta? Să vină lumea la mine fiindcă am sunat din chimvale nu mi se pare un demers suficient de consistent, indiferent cât de important mi s-ar părea mie că este ce aș avea de spus. Nu-mi place zgomotul, obnubilează esența.

 Aripi de drum: De ce crezi că unii oameni, deşi Îl cunosc pe Dumnezeu, nu vorbesc despre credinţa lor?

Ana: Sunt oameni atât de buni, încât Îl protejează pe Dumnezeul lor, simt nevoia să Îl legene în sufletul lor şi să nu-L dea leilor. Crezând că Dumnezeu ar avea nevoie să fie apărat de lumea asta care pe ei îi sperie. Eu aşa vreau să cred, în nici un caz că le-ar fi rușine. Sfântul Marcu Ascetul spunea că Dumnezeul tău seamănă cu tine. Puţină lume înţelege asta, anume că fiecare om are propria proiecţie asupra lui Dumnezeu. Dar știu și că unii oameni se tem să nu fie judecaţi de noul curent societal, în care credincioşii sunt considerați a fi înapoiaţi.

Aripi de drum: E Dumnezeu iubire?

Ana: Da, cea adevărată. Iubirea nu este niciodată un joc de forţă.

Aripi de drum: Ce ai picta tu într-un tablou numit Iubire?

 Tace. Se uită în gol, parcă ţinând în mână o pensulă nevăzută. Trăieşte. Atât de adânc şi de simplu, că pare să modeleze, din suflare, altă țărână, altă plămadă.

Ana: Grâu. Un lan de grâu copt, cu maci şi cu albăstrele. Cer în spate, cu nori albi, olimpieni. Să bată vântul şi grâul să foşnească. Să se audă muzica lui. Îl duce pe om la sine. Eu acolo mă întorc la mine. Mă întorc la mine şi când simt nisipul sub picioare şi apa, în mare. Îmi vine să ţip. Şi ţip, când nu e multă lume. Atunci am senzaţia că m-am dus la începutul lumii şi că sunt primul om de pe pământ, că marea e pământul meu…

 O las câteva clipe, să-şi tragă sufletul. De atâta facere, parcă  i-a obosit. O privesc cu ochi vindecaţi şi văd în roşul ce o îmbracă o inimă din care curge lapte şi miere. Ca în Ţara promisă. Mulţumesc, Ană! Mulţumesc că eşti tu însăţi şi că ne dai din tine. Mi-e greu s-o întrerup din tăcut. Parcă mi-e teamă să ucid creaţia. Aceea ce o modelează. Din lut şi apă. Dar, pentru că trebuie să închei, îmi fac curaj să rup vraja:

 Aripi de drum: Ana, ce personalitate ai vrea să citeşti în paginile blogului meu? Una, aşa, pentru sufletul tău…

Tace din nou. Când tace Ana, întotdeauna trebuie să ştii că se aşază vindecarea. Îşi face loc printre „nebuni”, stă cu ei la poveşti şi te veghează până ce ieşi pe poarta spitalului. Cu rănile făcute rugă…

O aud deodată, fermă,cu inima-i roşie, sângerând a pace.

Ana: Dorina Chiriac. Este o personalitate şi o fiinţă umană absolut excepţională. Da, pe ea vreau să o cunoşti. Evreii zic aşa: „Ascultă, Israele, Dumnezeul tău este Unul şi Unic!”. Dorina Chiriac este una şi unică. O întrupare omenească pe care a lăsat-o Dumnezeu pe lume ca să lumineze şi să bucure şi îi doresc din tot sufletul ca o parte din lumina pe care o dă să se întoarcă spre ea.

Închei, cu sufletul făcut aripă, drumul care m-a dus la pace. Aceea cu mine însămi. De-atâta cuvânt, mi-au obosit călăii. Aceia care mă biciuie pe inimă, cu ştreangul care mă sugrumă în fiecare zi în care mă încăpăţânez să trăiesc. Prin cuvânt.

Mulţumesc, Ană, pentru că ai scurtat drumul, spre a împlini un vis. Acela de a FI NOI ÎNŞINE!

* Foto: Narcis Pop

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Ana Barton: „Trebuie să vezi omul în retrospectivă, ca să-l poţi vedea în perspectivă.“  Când între cuvânt şi artă este Dumnezeu

Oameni cu aripi

Ana Barton: „Trebuie să vezi omul în retrospectivă, ca să-l poţi vedea în perspectivă.“ Când între cuvânt şi artă este Dumnezeu

Distribuiți vă rog

Ana Barton: „Trebuie să vezi omul în retrospectivă, ca să-l poţi vedea în perspectivă.“  Când între cuvânt şi artă este Dumnezeu

 Actul I

Pe Ana Barton o citesc de mai bine de 3 ani. Fără să mă satur. Vorbește dureros de adânc. Când i-am auzit apoi, la propriile lansări de carte, graiul, m-a vindecat simplitatea-i din glas.

Mi-aduc aminte că i-am trimis, în urmă cu ceva ani, un articol pentru Catchy. Cu teama unui refuz, a unei respingeri brutale, de: „N-ai nimic de spus. Scrii numai tâmpenii!”. Dar n-a fost așa.

De acel diagnostic fatal, „nebunie”, pus de lume, mi-a depins zborul până la ea. Prea se acumulau simptomele pe foi mâzgălite cu sânge. Alea, din sufletu-mi. Şi cum remediu natural, să le înăbuşe, nu mi-a găsit nimeni, m-au trimis la psihiatrie. C-au zic că acolo oi avea vindecare. De nebunie, zic.

Am încurcat drumul se pare, că, într-o zi, aripile mele s-au oprit la Ana. Da, cea cu „inimă roşie cu lapte dulce”. De plăcut, mi-a plăcut tare mult la ea. Pastilele ei nu dădeau efecte adverse, nu te ameţeau şi nu trebuiau luate în doze mari, la ore fixe. Te dureau însă leacurile ei.

Poftiţi la o cană cu lapte, de vă-ndulciţi şi voi! De vindecat e cale lungă, fără curajul de-a vă pune şi voi aripi de drum.

Intru în curte, mă aşez pe scaunul alb, din foişor, şi aştept. Ana e roşie. Ca inima-i. Ne-apucăm să povestim.  Întâi despre online.  Aflu că a început să existe pe Facebook în 2013, îndemnată cumva de fratele ei, că în online a avut loc şi debutul său literar – scria pe o platformă de bloguri – şi că blogul ei personal are o poveste pe care nu ai cum s-o confunzi cu alta.

Vreți să zburaţi cu noi?

Aripi de Drum: Cum a fost cu blogul personal?

Ana: Petronela Rotar m-a împins efectiv. Ea mi-a făcut pagina de Facebook, ea a ales numele blogului, „Inimă roşie cu lapte dulce”. E un titlu al unui text de al meu, dar ei i s-a părut că mă reprezintă; eu mă gândeam deja de șase luni la un nume potrivit pentru blog, dar nu eram mulțumită de niciunul care-mi trecuse prin cap. Asta era la un an de la momentul în care începusem să devin activă pe Facebook, pe când nu ştiam ce e ăla like, nu ştiam să citesc mesaje. Vedeam eu că acolo e un plic roşu, cu nişte numere, dar nu îmi trecea prin cap să îl deschid. (Râde. Râsul simplităţii şi al sincerităţii din care înveţi să fii OM. )

Aripi de drum: Care a fost drumul de la blog la carte?

Ana: La foarte puțină vreme după ce am lansat blogul, am primit două propuneri de publicare a unei cărți, la distanță de două sau trei minute una de alta, m-am mirat tare de coincidență. Eu nu mă gândisem să bat la uşa niciunei edituri, considerând că, dacă aş fi avut vreo importanţă editorială pentru cineva, aş fi fost căutată. Am ales HergBenet și mă bucur că am acceptat propunerea lor, pentru că Alexandru Voicescu este un editor cu care se lucrează foarte bine, având în vedere că eu nu sunt un scriitor cu care se lucrează chiar uşor.

Aripi de Drum: De ce?

Ana: Sunt foarte pretenţioasă, nu las lucrurile din mână, până nu-mi plac din toate punctele de vedere. Mai mult decât să mă mulţumească, trebuie să-mi şi placă. Nu-mi dau acordul până la ultima literă, ultima tuşă de imagine. Vreau să le știu pe toate. În plus, sunt şi redactor de meserie…

 Mă gândesc la faptul că ar fi bine ca mulți oameni care scriu să ştie meseria ei de bază şi dau năvală s-o întreb. Răspunsul ei îmi arată, încă o dată, că bucuria vieţii vine din pasiunea cu care facem ceea ce facem.

 Aripi de drum: Care e meseria ta de bază?

Ana: Păi, ştiu eu care e meseria mea de bază? Chiar nu ştiu. Am făcut destul de multe. Dacă ar fi să mă iei după şcoală, ar trebui să-ţi spun că sunt profesoară, dar, dacă nu am predat, nu aş putea să-ţi spun că mă numesc profesor. Mi se pare o impietate, profesori sunt cei care practică, nu unul care are diploma, care ar putea preda. Eu sunt la categoria aş putea, sunt eligibilă, dar nu am voie să mă numesc profesor. E o profesie foarte grea, cu o responsabilitate foarte mare, pe care eu, când am terminat facultatea, nu am fost pregătită să mi-o asum. Sunt redactor, publicist, om de comunicare… deşi… la cum arată comunicarea pe alocuri astăzi, ca un Babel, nici nu-ți vine s-o mai numești așa.

Aripi de Drum: Începuturile tale într-ale scrisului?

Ana: Scriu de la 5 ani. Scriam pe hârtiuţe, scriam pe frunze, scriam pe ce reuşeam: pe uşa de la magazie, pe cimentul din curtea bunicilor. Că sunt şi o artistă plastică fără talent.(Râde.) Făceam în mintea mea scenarii de film. Am scris literatură de la 5 la 15 ani, apoi de la 15 la 37 am tăcut. N-am considerat că am ceva de spus timp de 22 de ani. Mă refer la literatură. Am început să fac publicistică pe vremea când online-ul nu exista. Primul text pe care l-am publicat a fost la 20 de ani. Era un eseu cu temă teologică,  într-o revistă culturală din Republica Moldova, care se numeşte „Contrafort”, cu titlul: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ”, un citat din Evanghelie. Mai departe, am scris cronici literare la „Contemporanul”.  Apoi, făceam interviuri cu scriitori, cu plasticieni, cu actori, cu artiști în general. Scriam mult despre expozițiile de artă plastică, fără să fi avut vreodată pretenția că ele ar fi fost cronici plastice.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 Aripi de drum: Ceea ce faci acum e pasiune?

Ana: Da. Niciun domeniu în care am lucrat nu a fost dezlegat de comunicare. Deşi e un cuvânt pe care nu-l prefer, pentru că s-a demonetizat în ultimii ani. Îl evit și eu cum pot. Dacă vrei, sunt omul cuvântului. Deşi mă străduiesc să nu fiu doar om al cuvântului, ci să fiu şi om de cuvânt. Asta îi face uneori pe oameni să spună despre mine că sunt de modă veche, justiţiară, inflexibilă. Nu-i contrazic. Dar eu sufăr foarte tare când cineva nu-şi ţine cuvântul. Nu-i spun, dar sufăr.

Aripi de drum: Zi-mi, te rog, ce e pentru tine cartea?

Ana: Cineva. Nu ceva.

 Simt o lacrimă cum îmi izvorăşte, brusc, din suflet. Ana Barton, omul care personifică slova. Care recunoaşte, azi, că „La început, a fost cuvântul.” A FOST, pur şi simplu.

 Ana: (cartea) E, de fapt, mai multe cineva-uri, nu mă refer numai la personaje acum, mă refer și la mine, cititorul. Eu sunt mai multe cineva-uri în timp ce citesc o carte, motiv pentru care consider că o carte este o casă, o stradă, un cartier sau o metropolă. Dar ceva NU. La mine, cărţilor nu li se îndoaie paginile, li se pun semne de carte. Colecţionez numai semne de carte. E ca atunci când o femeie vede o bijuterie la o altă femeie şi i se scurg ochii. Aşa mi se scurg mie ochii când văd un semn de carte. E greu pentru cineva să înţeleagă şi cam încerc să ascund asta. (Râdem) Când citesc o carte, semnul din ea trebuie să se potrivească la început cu coperta și cu titlul. Citind cartea, apoi, s-ar putea să se schimbe şi semnul, în funcţie de cum e ea. Şi trebuie să-i găsesc altul, să i se potrivească ei. Nu mă mai interesează coperta și titlul. E o formă de nebunie.

Aripi de Drum: Ai o altă pasiune, în afară de scris?Sau un alt talent?

Ana: Da. Dar sunt două lucruri diferite. Am un alt talent, cel gastronomic, care e uriaş. Eu gătesc cum scriu. Intru într-un fel de părăsire parţială a concretului. N-am reţete, ci gătesc în funcţie de starea pe care o am, de lucrurile la care mă gândesc. Dacă vorbim despre pasiune, e dansul. Mă simt cel mai bine reprezentată în dans. În scris, în al doilea rând. Dar în scrisul meu se simte dansul, nu?

Aripi de drum: Şi nu faci nimic cu pasiunea asta?

Ana: Ba fac, dansez eu cu mine. Nu am fost la cursuri, dar ştii cum e? Aşa cum omul se roagă el cu sine, în spaţiul lui. Pentru mine, există un spaţiu de intimitate –chiar dansul e „spațiul“ acela binecuvântat  –şi e foarte asemănător cu momentul de rugăciune. Nu mă interesează să am spectatori. Nu există repere exterioare, validări, dansul meu este ceea ce mă reprezintă pe mine, ce simt eu, nu am nevoie să mă vadă cineva. Cumva e şi firesc, pentru că primul sport pe care l-am făcut a fost gimnastica ritmică şi poate că s-au suprapus lucrurile în mintea mea când eram copil şi așa am rămas cu dansul.

Aripi de drum: De ce ai renunţat la gimnastică?

Ana: Pentru că profesoara i-a rugat pe părinţii mei să-mi facă vârsta osoasă şi au stabilit că voi creşte mult pentru o gimnastă. Nu doar că nu voi putea face performanţă, dar îmi voi şi crea probleme grave de sănătate. Şi atunci tata m-a luat de la gimnastică şi m-a dus direct la baschet.

Aripi de drum: Ai vreun regret că nu ai mers pe calea aceea?

Ana: Nu, nu. A fost o etapă. Atunci am avut sentimentul că mi s-a luat ceva, un sentiment de pierdere. Şi la 9-10 ani nu ştii să gestionezi pierderile… nu ştim noi acum, că suntem mari, darămite atunci. Nici nu mi-a plăcut baschetul foarte mult, motiv pentru care, peste un an,m-am dus la handbal. Făceam sport de performanță, antrenamente de patru ori pe săptămână.

Aripi de drum: Care dintre aceste pasiuni, scrisul şi gimnastica, te reprezentau mai mult atunci?

Ana: Nu m-am gândit niciodată. Nu-mi dau seama … dar nu luam scrisul în serios. Gimnastica, în schimb, o luam în serios. Aşa cum o vedeam când eram copil, era o chestiune de plăcere. Eram foarte încântată.

Dar la sport aveam şi răspunsuri. În clipa în care vine antrenorul şi îţi spune: „Extraordinar, nu am mai avut de mult aşa un copil!”, asta contează enorm. Pe când la scris… nu ştia nimeni ce scriam. Consideram că scriu pentru că citesc. Nu dezlegam lucrurile, mă gândeam că citesc mult şi că, probabil, ceva din ce citesc mai şi iese. Nu mi se părea că sunt vreo talentată, chiar dacă învăţătoarea îmi spunea că scriu foarte frumos.

Aripi de drum: Se trăieşte azi din scris?

Ana: Nu.

 Spune un „Nu“ atât de apăsat, că îţi taie răsuflarea. Şi-atunci începi să dori. Tu, om care crezi în cuvânt mai mult decât în orice… Apoi, tace. Pentru câteva clipe.

Eu sper că există în România oameni care trăiesc din scris şi sper ca aceia care o fac să fie valorile literaturii contemporane. Ar fi o speranţă pentru această societate. Pentru mine, ca român trăitor în zilele astea, nu neapărat ca scriitor. Şi pentru axiologia acestei societăți, pentru recuperarea criteriilor de valoare sănătoase. Altfel, nu… nu se cumpără carte în România, şi atunci, cum să trăieşti din scris?

Tirajele cărţilor sunt foarte mici, iar autorul primeşte, la rându-i,un procent mic din prețul unei cărţi; nici editurilor nu le e deloc ușor să reziste pe o piață în care cartea este cumpărată de foarte puțini oameni, raportat la populația țării. Poate oamenii nu ştiu asta şi au impresia că scriitorii trăiesc bine-mersi din cărți. Nici pe departe.

Aripi de drum: Poate doar să aibă o meserie în domeniu, să aibă un salariu din care să se întreţină şi, pe lângă asta, să şi scrie…?!

Ana: Păi, toţi facem asta, să supravieţuim. Dar a avea un serviciu cu program normal, după care mergi acasă, de la muncă, e „mirabil“ pentru artă; aș pune două rânduri de ghilimele. Imaginează-ţi că, după o zi la serviciu, după ce faci piaţa, după ce termini și treburile casnice, deschizi debaraua şi-i spui inspiraţiei: „Draga mea, acum!” Nu funcţionează lucrurile aşa. Nu în artă.

Sper însă că niciuna dintre marile valori ale literaturii române contemporane nu se duce la muncă de dimineaţa şi până seara, iar seara, după îndeplinirea obligațiilor de serviciu,se-apucă de scris. Ar fi o crimă… (Accentueză, parcă plină de revoltă.)

În mod normal, oamenii ar trebui să poată trăi din cărţi. Nu să fie miliardari, ci să-şi poată plăti nişte facturi şi să aibă ce mânca, ce îmbrăca, să poată să-și cumpere o carte, să vadă un spectacol de teatru, să poată merge la un concert. Şi să se ocupe de arta lor, aia să fie munca lor, doar aia.. Aşa ar înflori artele. Dar, în situaţia în care toţi artiştii din România au serviciu ca să poată trăi…  scriu în timpul liber. Pictează în timpul liber. Dar ce, muza vine vineri seara, când ai terminat tu săptămâna de muncă, și stă până duminică seara, că luni te duci tu la muncă?

 Tragic, zic eu.  Ana se întreabă, ironic poate, întrebându-i pe cei ignoranţi…

Aripi de drum: Crezi că în alte ţări e altfel, se poate trăi din artă?

Ana: Da. Uită-te la J.K. Rowling. Este multimilionară. Multimilionară însă este şi fata care a scris „Mănâncă, roagă-te, iubeşte!”, care e o telenovelă, o carte mai degrabă motivaţională; din punct de vedere literar, nu e valoroasă. Dar astea două sunt exemple de oameni care chiar s-au îmbogățit din scris, exemple „extreme“. Scriitorii trăiesc din lecturi publice în străinătate, din participări la evenimente, la festivaluri de literatură. Acolo, din acest punct de vedere, firescul s-a instaurat de mult. Nu câștigă mult, dar pot trăi din arta lor, pot măcar supraviețui. La noi, artele încă sunt considerate de majoritatea ca fiind hobby-uri. Păi, cum să-i plătești pentru hobby-urile lor, frate?!

Aripi de drum: E vreo şansă?

Ana: Da. Sistemul de educaţie. Este singurul. Dacă vor exista nişte muguri ai schimbării peste 20 de ani, eu o să consider atunci că este minunat. Cum ai putea să faci generaţii întregi să înţeleagă ce înseamnă valoarea, fără să-i tratezi pe ei înșiși, pe copii, pe tineri,ca pe nişte valori? Sistemul nostru de învăţământ nu face asta. Şi atâta vreme cât tu îi tratezi ca pe nişte receptacule de informaţie şi ca pe nişte reportofoane care trebuie să redea informaţia, ce aştepţi să înţeleagă ei despre valoare? Cum să aprecieze ei cultura, să ştie că ea poate transforma în  sensul bun societatea, că de acolo va veni și cultura civică –ştii bine că nici ea nu există –, că acolo este cheia? Oamenii ăştia, dacă vor  învăţa lucrurile astea la şcoală, vor şti nu doar să fie ei înşişi cetăţeni mai buni, ci şi să trăiască într-o familie, li se vor oferi nişte înțelesuri, niște valori. Aceasta este o societate misogină, xenofobă şi, atâta vreme cât lucrurile despre care am vorbit mai devreme nu li se predau copiilor, vom avea în continuare generaţii întregi de misogini şi de xenofobi. Care  poate nu vor mai şti nici cum au ajuns misogini și xenofobi, nici măcar nu-și vor da seama că sunt misogini și xenofobi, dar vor fi, pentru că au fost părinţii lor şi au învățat de-acasă asta, fără să aibă habar că-nvață din exemplul părinților. Educaţia de sistem, cea de la şcoală, va trebui să fie făcută în aşa fel încât să cureţe această societate de reziduurile îngrozitoare, de toată zgura care o face nefuncţională. Nu, altă şansă nu există. Foarte puțini oameni sunt interesați de cultură, să nu mai avem noi impresia că România înseamă câteva zeci, hai, sute, de mii de oameni care trăiesc și cultural. Suntem nouăsprezece milioane în țară și cel puțin două în afara ei. Parcă așa suna ultimul recensământ.

Sunt mulţi, sunt milioane de oameni care nu ştiu la ce folosește cultura pe lume. Pe de altă parte, ar fi normal să mergem şi noi către tineri, la început prin voluntariat. Eu de asta merg în şcoli şi în licee. Mă duc şi mă voi duce întotdeauna cu toată dragostea, pentru că am văzut ce nevoie de dialog au oamenii tineri, dialog, nu predare-primire de informație. Hai să-ţi spun ceva, Monica. Pe mine m-au invitat în școli și licee nişte profesori. Din fericire, există profesori în România cărora le pasă de elevii lor de-adevăratelea, nu-și îndeplinesc doar îndatoririle de serviciu. Din discuţiile cu acei tineri am înţeles că setea lor de dialog firesc nu are legătură doar cu sistemul, cu instituţia deînvăţământ, ci are legătură cu toată viaţa lor. Ei nici cu părinţii lor nu pot vorbi. De ce? De ce părinţii lor nu încearcă măcar să vorbească pe limba lor? Pentru că au fost educaţi în acelaşi sistem abuziv, şi lucrurile astea se perpetuează în acest fel. Eu zic că trebuie  să ne strângem câțiva, să mergem către ei, să mergem și la țară, să vadă oamenii de acolo şi altceva, să înţeleagă că existăşi altceva. Povestea cineva care a avut un proiect cu spectacole de teatru în şură. Fascinant! S-au gândit că nu vor avea deloc succes. Nu au avut succes, ci a fost o nebunie. Cât de dornici erau oamenii să vadă o reprezentație, însă nu se duce mai nimeni către ei. Poate există şi primari vrednici care se gândesc la viaţa culturală, dar cât de mulţi? Dacă ar fi fost mulţi, s-ar fi văzut, iar ceea ce se vede, din păcate, vedem toţi. Trebuie doar să ieşi în stradă, și observi imediat cum stau lucrurile. Noi trăim în nişte enclave, în care ne ştim unii pe alţii, unii cu alții.E minunat, mă bucur, şi eu trăiesc într-o astfel de enclavă, care, dacă nu ar fi existat, aş fi fost sufocată. Dar nu e de ajuns…

CONTINUARE… Miercurea viitoare, 24 august 2016.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Simona Catrina, eu nu ştiu să dansez Tango, şi nu voi mai vrea vreodată să învăţ!

Oameni cu aripi

Simona Catrina, eu nu ştiu să dansez Tango, şi nu voi mai vrea vreodată să învăţ!

Distribuiți vă rog

În urmă cu câteva luni, am pregătit pentru Simona un interviu. I-am scris pe Facebook motto-ul vieţii mele: “În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea!” (Sfânta Scriptură) Am fost convinsă că Dumnezeu nu o va lăsa. Nici o secundă nu m-am îndoit de minunea care se va face prin femeia asta. Azi am aflat însă, la prima oră, că Cineva a decis că e mai bine aşa.

Nu ştiu de ce. Nu ştiu nici unde e. Ce ştiu este că nu am mai apucat nici să o rog să îmi acorde interviul, nici să mă bucur de minunea din viaţa ei. Şi cu viaţa ei. Încă o dată, încă a câta dată, Doamne? ajung prea târziu la destinaţii. Exact atunci când oamenii mor. Aceeaşi poveste şi cu Gyuri Pascu. Despre care am scris AICI. Exact atunci când îmi dau eu seama că moartea nu aşteaptă curajul tău, decizia ta, ciocănitul tău…

N-am apucat să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru salvarea ei, că a şi venit Alice Năstase cu vestea…

Simona dragă, ultimul text al tău la care am plâns cu sughiţuri, a fost ĂSTA.  “Respons to Friend Request. Forever!”

Mi s-a părut că îmi scriseseşi parte din propria poveste. Am plâns, draga mea, cu întrebările în pumni, de ceaţa din sufletul meu. De drumul pe care m-am oprit. Spre el. Un el. Căruia îi acceptasem acel Friend Request. Tot după ce-mi citise blogul, gândurile, textele… Tot aşa, cu ani mai puţini, cu răbdări mai multe… cu frici mai puţine, cu frumuseţe a sufletului mai mare. Sau ştiu yo???

Am citit textul tău certându-mă cu Dumnezeu. Acelaşi pe care L-am rugat să te vindece pe tine. Să citesc mai departe despre o iubire născută pe vreme de Facebook, fără să ţină cont de ani şi de depărtare, de lume şi de frică…

“De atunci, am tot infruntat previziunile celor care inca mai cred ca un barbat cu cinci ani mai tanar decat mine va pleca dupa o femeie cu cinci ani mai tanara decat el.
Doru nu va pleca niciodata dupa nimeni, asta stiu. Eu si el nu vom pleca decat dupa moarte.”

Tu, Simona dragă, ai murit cu convingerea că Doru nu te-o părăsi niciodată pentru alta. Cu 5 ani mai tânără. Eu trăiesc cu convingerea că Dumnezeu ştie mai bine de ce nu mai am cui să-i dau un Fried Request… Şi ce mă face acum să plâng în hohote e nedreptatea cu care ne desparte Dumnezeu uneori de cei pe care îi iubim…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Simona, iubirea asta a voastră, născută în urmă cu atât de puţini ani, ne e nouă, lecţie de viaţă. Că există bărbaţi care te citesc, te iubesc după ce ţi-au învăţat pe de rost textele şi îţi rămân fideli până la moarte. Că există şi bărbaţi care te ţin în braţe pe patul de spital, când boala te sfâşie. Când îi sfâşie şi pe ei frica de a nu rămâne fără tine, într-o singurătate în care se moare de frig…

Draga mea, ai murit lăsând în urmă un testament pentru orice femeie speriată de iubire, din lumea asta:

“Iubiţi. Iubiţi. Iubiţi! Nu vă uitaţi la vârstă, la trup, la carieră, la drumuri, la distanţă, la oameni! Uitaţi-vă numai la Dumnezeu!”

Nu ştiu ce v-a spus El vouă, când v-aţi jurat credinţă-n faţa Lui, dar cert e că ce I-aţi jurat voi Lui, aţi împlinit: “Până când moartea ne va despărţi!”

Simona, voi sunteţi dovada reală a iubirilor care se nasc din Cuvânt. Prin cuvânt. De blog, de carte ori de ziar. Voi sunteţi cei doi nebuni care aţi trecut de mână prăpastia. Şi tot de mână v-aţi şi întâlnit cu moartea. Aţi privit-o fix în ochi, i-aţi spus că oricum Dumnezeu e mult mai puternic decât ea, şi dacă te-o lua pe tine, voi tot împreună veţi rămâne.

Simona dragă, eu plâng azi, de mi se zguduie pereţii sufletului. De neînţeles. De frică şi de moarte ce văd în faţă… Una pe care aş implora-o să mă mai lase câteva vieţi în braţele celui căruia i-am dat într-un cândva, un Friend Request… Nu forever, ci până unde a vrut Dumnezeu.

Îţi mulţumesc, femeie puternică, pentru ce-ai împărtăşit cu noi, pentru lecţia de viaţă oferită pe gratis, pentru iubirea frumoasă dăruită celui mai frumos sufletului tău, şi pentru dorul de Doru al tău, ce-l ai deja… deşi te ţine, cu siguranţă, încă, de mână…

Îţi mulţumesc, draga mea necunoscută, căreia îi cunoaştem atât de mulţi blogurile, sufletul, gândurile, textele, luptele! Îţi mulţumesc pentru că ne-ai lăsat moştenire un vis pe care l-ai transformat în realitate mai frumos ca orice rochie de mireasă, pătată de noroi, pe o vreme ploioasă. Şi rece. Ca moartea…

Îţi mulţumesc, Simonă dragă, pentru că m-ai învăţat că există şi bărbaţi care nu Îl întreabă pe Dumnezeu, cum L-a întrebat un el pentru care n-am fost niciodată destul de femeie: “De ce, Doamne, mi-ai dat o femeie bolnavă?”

Îţi mulţumesc, femeie frumoasă, pentru lacrimile tale, ce-au scris poveşti. Pentru bucuriile tale, ce-au născut poveţe, şi pentru demnitatea cu care care ai înfruntat moartea! Destinul şi diavolul.

Îţi mulţumesc, copil de Dumnezeu, că ne-ai trezit pe unele dintre noi la realitate, ne-ai scris poveştile, altora, ne-ai mângâiat pe unele şi ne-ai dat cu capul de pereţii realităţii, pe altele!

Simona, eu nu mai vreau să citesc ce-ai scris! Eu vreau să citesc ce vei scrie. Cu dorul de Doru tău, de Alice a ta, de Tangoul tău, de lumea ta, de blogul tău, de viaţa ta…

Simona… eu nu mai vreau niciodată să învăţ Tango! Tu ştii mai bine decât oricine de ce…

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
De ce mă tot caută, dacă nu mă vrea? 3 Adevăruri care dor, dar vindecă

Relatii

De ce mă tot caută, dacă nu mă vrea? 3 Adevăruri care dor, dar vindecă

Distribuiți vă rog

1) Pentru că  îi lipseşte ceva.  Ceva am zis, nu cineva. Şi de ar fi totuşi un cineva, acela n-ai fi tu!

Şi lipsa asta n-are nimic de-a face cu nervii actualei, cu lipsa ei de intelegere, cu dragostea care a murit, cu groapa pe care a sapat-o sa o inhumeze. Pe iubire zic, nu pe femeie!

Lipsa asta are de-a face cu el. Cu iubirea care ii lipseste. Iubirea de sine. Cu frica de a nu ramane singur, asa defect cum e. Defect, ai auzit bine! Daca nu s-ar vedea la mana a doua, ori a treia, ori aproape de final, n-ar ramane langa o ea care ii da batai de cap, in loc de implinire, la ceas de dezlegare.

2) Te cauta nu pentru ca e porc, nemernic sau misogin. Ci pentru ca nu poate mai mult. Si celui ce n-are, i se va lua si ce are, zice Hristos. Ala in care s-ar putea sa nu crezi! Nu  poate, pentru ca e gol pe dinauntru. Caci n-a avut cine sa-i umpla sufletul cu iubire. Cu demnitate. Cu bucurie si cu pace. Si, in lipsa lor, s-a pus pe cautat inlocuitori. Femei. Alcool. Droguri. Cluburi. Aroganta. Infatuare.

Puterea exemplului pozitiv in viata lui, a inclinat spre 0. Poate si in a ta, dar tu n-ai apucat inca sa gasesti scapari in substitute care iti distrug trupul. Tu ai luat calea celor ce-ti distrug sufletul. Unul din substitute e el, barbatul frumos ce-l plangi in fiecare perna, in fiecare pumn si-n fiecare respiratie. El insa… e al alteia. Sau al altora.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

3) Te cauta din acelasi motiv din care tu ii raspunzi inca: pentru ca amandoi cautati o mare iubire, o mare implinire si un mare adevar. El in aventuri si-n deliruri, tu in bratele lui.

Amandoi vreti sa fiti acceptati si valorizati asa cum sunteti.

Problema nu e insa nevoia de iubire, ci LOCUL unde o cautati amandoi: in substitute.

Diferenta o face, insa, numai Dumnezeu! Si despre asta vom vorbi altădată!

Dacă vrei să înveţi despre adevărata iubire, îţi recomand aceste 2 cărţi, care pe mine m-au transformat:

Relaţii de iubire. Normalitate şi patologie

ARTA DE A CULTIVA RELAŢII DURABILE

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Nu, amantele nu-s oameni! Sunt focare de…

Relatii

Nu, amantele nu-s oameni! Sunt focare de…

Distribuiți vă rog

Mi-a atras atenţia un”tratat de amantă”, din Catchy. Acesta.

L-am citit tristă. Dezamăgită de iluziile cumpărate scump, din colţul de suflet. Al bărbatului care poartă, scut între adevăr şi minciună, Seducţia.

Dureros de realist tratatul acesta. Dureros de feminin împachetat şi stilizat. Spuneam eu cândva, pe vremea când credeam în Iubiri la promoţie, că „un adevăr căruia îi pui fundiţă roşie nu încetează a fi adevăr.”

Cam aşa e treaba cu iubirile imperfecte, mascate  perfect. Tratatul începea cu o replică aparent aducătoare de toleranţă. Pentru tragediile cărora li se dau nume de miracole. „Fericire, „”Împlinire”, „Perfecţiune”, şi alte asemenea.

Spunea dintr-u început, parcă de frica unei eventuale răzgândiri, că „Amantele sunt tot oameni.”

Şi continua cu o întrebare, poate tocmai pentru că durerea e uneori prea mare să încapă într-un punct. Are nevoie de un semn de întrebare, să reziste răzbunărilor.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

„Nu-i aşa?”

Nu, nu-i aşa! Omul are un liber arbitru. Dat de Dumnezeu, să-şi conducă viaţa. Omul e cârmaciul propriei vieţi. Alegerile noastre ne transformă vieţile.

Şi omul ăsta, aşa frumos cum l-a creat Dumnezeu, uită de El, şi se aruncă în valuri, din dorinţa de a găsi fericirea. În altă parte decât în Eden. În Iad se trăieşte mai palpitant. Pare-se!

Cam aşa stă treaba cu amantele. Care nu, nu sunt oameni!

Sunt nişte focare de durere oarbă, de suferinţă crudă, pe care încearcă să o trateze cu chimicale. Aud la altele că s-au vindecat de singurătate trăind fericirea între cearşafuri mirosind a minciună, şi hoinărind pe cărări de munte cu bărbaţii altor femei, „nişte scorpii, nişte disperate care îşi îndeamnă bărbaţii să fugă în braţele lor”. Ale femeilor-pansament.

Amantele astea nu sunt oameni. Şi cel mai dur adevăr este acela că nu sunt curve, cum le mai numesc alţii. Sunt femei pentru care fericirea depinde de câte un el mereu indecis, mereu în căutare de (mai) frumos şi dragoste adevărată.

Nu sunt oameni, sunt pachete uşoare, în care se ascund comori prăfuite, învechite de-atâta galben ce-au strâns între pleoape.

Sunt femei-cufăr, în care domnii certaţi cu iubirea şi buni prieteni cu fluturaşii, îndeasă câte o pereche de „Te iubesc”-uri şi 3 perechi de promisiuni.

Sunt frumuseţi care nu şi-au descoperit încă valoarea în ceea ce sunt, şi cred că ea le este dată de ceea ce dau acestor „bieţi artişti”.

Amantele sunt acele „cârpe” ieftine pe care ei, artiştii perfect imperfecţi, le folosesc să-şi şteargă la ochi imaturitatea. Şi o fac cu atâta măiestrie, că le dau lor, femeilor frumoase, sentimentul că sunt de fapt, giuvaere.

Amantele nu sunt oameni, sunt „copaci fără pădure”.

Amantele nu-s oameni. Pe oameni îi iubim. Îi respectăm şi ne e dor de ei.

Ele sunt doar DORite. Atât.

Şi de mai aveţi ceva de adăugat … împărtăşiţi aici!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

 

 

Distribuiți vă rog
Va veni vreodată Făt Frumos? Întrebare de pus… pe uşa lui Dumnezeu

Relatii

Va veni vreodată Făt Frumos? Întrebare de pus… pe uşa lui Dumnezeu

Distribuiți vă rog

V-am povestit câte ceva despre iubirile mele bifate greşit. Aici.

Au murit. Încet, dar sigur. Mi-am dorit o familie. Un copil frumos, ca sufletul oricărei mame.  Un soţ care să mă iubească pentru că SUNT. Respet. Flori. Tresăriri de suflet. Strângere de inimi. Bucurie pură. Şi mult, mult adevăr.

M-am rugat mult pentru fiecare iubire. Tot ce am cerut mi s-a dat. Dumnezeu a avut grijă să îmi împlinească orice dorinţă, tocmai să înţeleg ce înseamnă să nu ştii cât eşti de dependent de El.

Am cerut ce am crezut eu că m-ar fi făcut fericită. Şi El mi-a dat. Exact aşa cum am cerut. Am fost fericită. Aş minţi să spun Nu. Dar fericită. Nu bucuroasă.:)

Am citit cândva că diferenţa între fericire şi bucurie este aceea că fericit te fac lucrurile, oamenii şi obiectele, situaţiile de viaţă şi tot ce ţine de exterior. Iar bucuria ţi-e dată de pacea din suflet. Aceea pe care ţi-o poate da doar Dumnezeu.

N-am crezut pe atunci. Eram prea „deşteaptă” să accept pe nevăzute :). Am fost Toma necredinciosul. N-am crezut ce a spus Dumnezeu până ce nu am fost aruncată la pământ. N-aveam eu nevoie de El, făcusem şcoala vieţii, cică.

Îmi vine să râd acum. Mă credeam matură. Cu experienţă. Cu toate ingredientele în dulap, să fac cea mai bună căsnicie. Am crezut că e de ajuns să o ţii la cuptor câteva minute şi apoi s-o serveşti pe platouri de chihlimbar.

Zis şi făcut. M-am aruncat în iubiri perfecte. Cusute cu aţă roşie. Ca sângele meu. La final am ieşit cu rănile perfecte, şi cu sângele negru.

Aşa am învăţat cât sunt de imperfectă. Şi câtă nevoie am de Dumnezeu, să pot aştepta. Bărbatul acela frumos. Cu o frumuseţe însă aleasă de El. Nu de el. 🙂 Nu bărbatul sculptat la lasa de fitness, ci la şcoala de dragoste, a lui Hristos. Nu cel mirosind a parfumuri mai scumpe ca viaţa mea, ci cel mirosind a iubire dumnezeiască. Nu bărbatul care să-mi spună TE IUBESC, ci cel care să-I spună Lui prima dată.

L-am găsit pe Făt Frumos de câteva ori. Convinsă am fost că vom face nuntă ca-n poveşti. Şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi.  Dar am citit mai târziu întrebarea: „Unde scrie în poveste ÎMPREUNĂ?” Am zâmbit dureros. Acum zâmbesc cu dragostea în suflet. Fără durerea dată de regrete.

Mi-a dat Dumnezeu în braţe şi în viaţă Feţi Frumoşi. O fi zicând că mă duc la medic după primele arsuri. Dar eu m-am încăpăţânat să mă târăsc, doar- doar m-oi vindeca şi or vedea şi ei ce Ileană Cosânzeană sunt. Şi-atunci vom trăi fericiţi…

Şi trăim. 🙂 Dar separat. Fiecare e fericit în palatul lui. Eu, fericită, în coliba mea :).

Se râde de mine pe înfundate. Feţii mei frumoşi spun că am înnebunit sau că sunt vai de mine. Le e ruşine să mă recunoască:). Nu pentru că aş fi atât de urâtă încât ar râde lumea … 🙂 ci pentru că sunt nebună. Să stau singură, pentru Hristos.

Şi de nebuni se râde. Se râde mult. Lumea nu ştie că, în nebunia lor, ei ştiu foarte bine ce au de atins. 🙂 Aşa nebună cum sunt, le-am dat drumul. Lor. Să alerge încălţaţi cu pantofi scumpi, în timp ce eu alerg desculţă pe marginea prăpastiilor. Strigând lumii că nu vreau fericire. Am bucuria mea, pe care n-aş da-o pe o lume întreagă.

Sunt întrebată des dacă va veni vreodată Făt Frumos, şi pentru mine?

Spun de fiecare dată, cu zâmbetul frumos, 🙂 (sunt modestă!) 🙂 că dacă va veni, îl voi pofti la un pahar de limonadă pentru a-i spune că eu nu am nevoie de Feţi. Mai ales frumoşi. 🙂 Cu frumuseţea asta lumească.

M-am săturat.

„Şi dacă vine exact cel pregătit pentru tine şi tu, nebună fiind, îi dai cu piciorul?” a fost întrebarea care m-a obsedat ani la rând… despre care am şi scris în cartea mea, Pune Ultima Piesă! 

Mi-a fost frică ani la rând că eu nu voi face decât să pierd, pentru că aştept perfecţiunea. Aşa, mai bine să iau ce mi se dă, pentru că trece vremea. Îmbătrânesc. Şi „nu te mai ia nimeni”. 🙂

Şi-am luat. Până mi-am dat seama că definiţia mea pentru perfecţiune nu seamănă cu a lumii. Şi că, aşa nebună cum mă crede ea, prefer să stau închisă în spital, exact până mă vindec.

Şi spitalul e răbdarea. Şi vindecarea înseamnă Singurătatea.

„Sunt internată la nebuni cuminţi”, spun într-un poem din volumul meu de versuri, ce-l voi publica vreodată :). Şi chiar vorbesc serios. Mi-e bine aici. La nebunii ăştia cuminţi. Sunt liberă să caut. Să găsesc şi să iubesc. Dar altfel decât cum am iubit până într-o zi.

Când am aflat că Făt Frumos vine şi pleacă. Şi dacă nu pleacă, mă foloseşte pe post de trăsură. 🙂

În timpul în care trebuie să stau la poveşti false. Să accept Ilenele lui Cosânzene, pentru că Făt Frumos e curtat. Şi trebuie să mai calce şi strâmb. 🙂

Când vine Făt Frumos? Destul de des. Îmi zâmbeşte perfect, şi îmi spune că sunt specială. 🙂

Îi zâmbesc imperfect, şi îi spun că ştiu. De aceea şi accept să „trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi.”  Separat.

Făt Frumos vine, dragele mele! Sunt atâţia în zilele noastre, că deja se oferă la super ofertă!

Vine zilnic.

Fiţi voi însă, fiice de Rege, şi aplaudaţi Prinţul. Staţi cu candelele aprinse!

Dumnezeu nu va lăsa niciodată bărbatul pregătit pentru voi, să treacă fără să vă facă prinţese! Dacă l-a pregătit, cu siguranţă îl va opri la poarta voastră, dar nu să vă aducă pantoful, ci o cunună de spini, purtată de Regele lui.

Abia atunci va începe povestea …

Puneţi-vă Aripi de Drum, zic, să zburaţi spre Răbdare! La capătul drumului vă aşteaptă El!

Comandă AICI cartea mea şi pleacă la căutat Adevărul lumii! Şi dacă l-ai aflat deja, comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

 

Distribuiți vă rog
Și zici tu că stăm cu “șmecherii” pentru că ne plac bătaia și violul?!?

Credinta

Și zici tu că stăm cu “șmecherii” pentru că ne plac bătaia și violul?!?

Distribuiți vă rog

Indignată şi rănită de tot mai desele replici ale creştinilor cu frică de Dumnezeu ce le numesc PROASTE pe femeile care se întorc repetat la acelaşi bărbat care le abuzează, mă aşez la masă cu sufletul meu şi le scriu o scrisoare din partea tuturor acestor PROASTE cărora le place bătaia.

Las la o parte limbajul strict terapeutic, căci şi noi, terapeuţii ăştia, care învățăm în şcoli cum să-i ajutăm emoţional pe ceilalţi, tot oameni suntem. Poţi să citeşti AICI ce înseamnă meseria asta şi cât de „cu mir în frunte” NU suntem faţă de tine, cel ce munceşti în alte domenii.

Aşa că, ce vei citi în minutele următoare e despre viață reală, domnule care dai cu Biblia în păcătoasele astea care îşi merită soarta!

În primul rând, dacă n-ai trecut pe acolo, îţi sugerez să TACI câteva minute şi să mă asculţi!

Continuare AICI.

SURSĂ FOTO: GOOGLE

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Marile iubiri, micile raţiuni. Povestea iubirilor mele născute la semafor

Credinta

Marile iubiri, micile raţiuni. Povestea iubirilor mele născute la semafor

Distribuiți vă rog

Atât de frumos pictăm viaţa când iubim! Atât de adânci sunt somnurile când ne îndrăgostim, că oricât ar încerca alţii să ne trezească din ele, n-au sorţi de izbândă!

mi-aduc aminte că marile mele iubiri s-au răsfăţat mereu cu bătăile inimii mele, cu dansul clipelor pregătie cu sfială, cu viaţa mea pusă pe tavă şi adusă lor cu sare şi piper. Ca la carte!

mi-aduc aminte că în marile mele iubiri nu era loc de NU POT! Am putut totul. Chiar şi să trăiesc lovită, zguduită şi aruncată. Am putut să mă întorc apoi, să o iau de la capăt, să încerc imposibilul, să cos şi să înnod ce au rupt altele. 🙂

în marile mele iubiri n-a fost timp pentru MAI TÂRZIU! Am dat totul la foc automat, am pornit sirenele înainte să se anunţe vreo mare dramă. Am chemat ambulanţe înainte să văd primul simptom. Am ştiut mereu  când era timpul perfect: ACUM!

sursa foto: Google

Marile mele iubiri au mâncat şi au băut pe săturate apă vie. Inima mea nu a secat niciodată, n-a murit niciodată şi n-a fost vreodată în stop. 🙂 N-a avut niciodată timp de concedii.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

În marile mele iubiri, Dumnezeu a fost doar un trecător. Un eventual făcător de minuni, şi-apoi un oarecare. Un fel de hocus pocus, pe care Îl scoteam din tolbă până arătam lumii ce pot eu să fac, apoi Îl aruncam într-un sac putred, mirosind a vechi.

Marile mele iubiri nu aveau timp de Dumnezeu. Unele au strigat către El când a fost Singurul care a mai rămas. Apoi L-au uitat din nou. Iar eu nu m-am sinchisit niciodată să le învăţ să Îl atingă. Pentru că eu habar n-aveam pe atunci că fără El, nu sunt nimic. 🙂

În marile mele iubiri, nu s-a iubit niciodată!

S-a  minţit frumos. S-a zburat fără aripi şi s-a trăit moartea.

În marile voastre iubiri cum a fost?

Să ne punem ARIPI DE DRUM şi să pornim la aflat!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Cum găseşti Frumuseţe ieftină? Feminitatea fără măşti şi farduri

Credinta

Cum găseşti Frumuseţe ieftină? Feminitatea fără măşti şi farduri

Distribuiți vă rog

Cum găseşti Frumuseţe ieftină?

„Eşti frumoasă, ţi-am mai spus!”, aud de la o femeie atât de frumoasă, că mie mi-a cusut parcă ochii pe chipul ei, atunci când am văzut-o prima dată, în urmă cu mulţi ani!

Cuvintele ei mi-au tăiat în bucăţi sufletul pentru câteva clipe. Pentru că mi-au amintit de perioada când mi se spunea că sunt urâtă. Că altele sunt mult mai frumoase, că eu n-am nimic sclipitor, sau că nu ştiu să mă îmbrac. Că nu sunt în pas cu moda şi că nu mă aranjez suficient de bine, astfel încât să nu se sature bărbatul meu de mine. Sau al altora…

Pe vremea aceea credeam cu tărie că bărbaţii sunt toţi nişte prădători care îţi taie cu lama inima, după ce te-au avut. Nu că n-ar fi unii din ei aşa, dar am aflat după lungi agonii, că nu sunt toţi aşa …

Nu despre ei vreau însă să vorbesc acum … ci despre mine, femeia singură, ce a îngenuncheat de multe ori în faţa unui Dumnezeu tăcut, să ceară milă. Spre a fi şi eu frumoasă. Să mă iubească şi pe mine un bărbat de frumoasă ce sunt… să renunţe şi pentru mine un bărbat la toate celelalte… pentru frumuseţea mea …

Căutam în reviste de modă sfaturi şi oricare din ele mă lăsa rece. Aş fi vrut şi eu să ştiu să mă îmbrac, să ştiu să mă machiez aşa, ca cele care au lângă ele bărbaţi adevăraţi, să nu mai râdă oamenii pe stradă când păşeam alături de bărbaţi frumoşi, despre care lumea spune că nu ştie cu ce i-am vrăjit… eu, o „ştearsă”! Să-l fac şi eu mândru de mine pe bărbatul care mă ţine de mână, să nu se mai simtă atât de prost atunci când i se striga dur: „Ce-ai văzut la asta?”

Aşa îmi spuneau ei, că li se reproşa. De către alte femei, ce ar fi dat, chipurile, orice, să îi aibă, dar ei alegeau chinul lângă una ca mine, fără strălucire.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

nu ştiu nici azi de chiar aşa li se râdea în faţă, sau aşa credeau ei că mă ţin lângă ei, făcându-mă să mă cred cea mai urâtă…

„Eşti frumoasă, ţi-am mai spus!”, parcă a fost pumnal. Căci atâţia ani am crezut în minciunile bărbaţilor frumoşi din dreapta mea, cum să nu i-aş merita, cum că ar trebui să fiu mulţumitoare că mă acceptă aşa cum sunt: urâtă şi proastă. şi pe lângă asta, trebuia să admit să fiu tratată oricum, ca o cârpă de cele mai multe ori, doar pentru că eu nu valorez cât ei… sau cât femeile celelalte ..

Nu mi se spunea cuvântul „urâtă”. Dar când bărbatul care te ţine de mână îţi spune că „nu ştiu ce îmi faci, că nu eşti vreo super femeie, nu eşti înaltă, nu eşti brunetă, nu eşti genul meu!”, ce-ai putea crede? Că eşti vreo frumuseţe răpitoare? Că meriţi bărbatul de lângă tine, şi mai grav, că meriţi tu să ceri respectul lui, când tu eşti vai de tine?

Azi, după ani în care am fost convinsă că motivul pentru care bărbaţii aleg altele într-o zi, de mână fiind cu mine, e acela că NU SUNT FRUMOASĂ, privesc cu lacrimile făcute rugă spre cer, şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că m-a învăţat răbdarea de a învăţa să îmi văd frumuseţea.

Frumuseţea care însă, nu e strigată pe stradă de bărbaţii frustraţi, nici de femeile dornice de cuceriri pasagere, ci e scrisă în cer. Printre îngeri. Frumuseţea prinţesei de Rege. Unul care nu mă iubeşte pentru cât fond de ten mi-am pus pe faţă, pentru cât de înalte îmi sunt tocurile, pentru cât de lung mi-e părul şi cât de siliconate îmi sunt părţile ce se îmbunătăţesc azi mai rapid ca înmulţirea speciilor.

Sunt încă în proces de învăţare, căci vindecarea nu e roată de noroc. Vindecarea se învaţă. Pas cu pas, literă cu literă. E greu să te uiţi la tine, în oglindă, şi să îţi dai seama că înălţimea ta nu spune nimic despre frumuseţea feminină, că trupul tău pe jumătate dezgolit sau perfect lucrat la sală nu spune nimic despre feminitatea ta, că genele tale naturale nu spun nimic despre frumuseţea ochilor tăi. Nimic despre suflet. Ci totul despre lume. Asta în care trăim. Şi pentru a cărei părere  suntem în stare să ne vindem.

„Eşti frumoasă, ţi-am mai spus!”, a fost un test mai greu ca orice examen. Pentru că m-a obligat să mă uit ÎN mine, nu LA mine, şi să îmi dau seama că pot, acum pot, să privesc în ochi oricare din bărbaţii frumoşi ce mi-au creionat destinul, puţin câte puţin, şi să le spun răspicat: „Sunt frumoasă, chiar dacă nu mi-ai (mai) spus-o niciodată!”

Sunt frumoasă, pentru că Dumnezeu m-a creat, şi dacă aş crede altceva, ar însemna să pun la îndoială perfecţiunea Lui!

Sunt frumoasă, pentru că El a pus în mine atâta dragoste, câtă nu va putea nici un estetician să injecteze în sânii perfecţi, în buzele atrăgătoare, în fesele ispititoare!

Dragostea nu se injectează! Se primeşte ca Har. Lupţi să o ai, sau nu! Pentru iubire nu ai nevoie de bisturiu de aur, ai nevoie de sfâşieri de suflet.

Pentru iubire ai nevoie de Dumnezeu, nu de medici specializaţi în fals!

Pentru iubire ai nevoie de frumuseţe. Asta care nu se cumpără din magazin şi nu se vinde la preţ de Dior.

„Eşti frumoasă, ţi-am mai spus!”, e ceea ce scriu azi pe sufletul fiecărei femei care crede în orice altceva decât în sufletul ei.

„Eşti frumoasă, ţi-am mai spus!”, şi pentru confirmare nu ai nevoie de bărbaţi prin patul cărora să fi trecut zeci de femei frumoase.

Pentru confirmarea frumuseţii tale ai nevoie de Dumnezeu. Să priveşti spre cer şi să-I ceri Lui să coboare în tine, să te facă una cu El şi să străluceşti atât cât să te vadă bărbatul pregătit de El pentru tine, acela care Îl iubeşte pe El mai presus de orice!

Să te vadă, el, nu bărbaţii altor femei, care caută promoţii în magazinele de produse cu termen de valabilitate!

„Eşti frumoasă, ţi-am mai spus!”, şi dacă nu mă crezi, pune-ţi Aripi de drum  şi hai la învăţat lecţia preţuirii! De la cele ce L-au avut profesor pe Hristos!

Poartă-ţi singurătatea cu mândria fiicei de Împărat, până când El îţi va scrie numele lui pe suflet. şi dacă n-o va face niciodată, fii sigură că este pentru că are altceva pregătit pentru tine, mai bun decât orice iubire pământească!

E de ajuns!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Iluzii frumoase, credinţe pierdute şi Dumnezeul împachetat în minciuni

Credinta

Iluzii frumoase, credinţe pierdute şi Dumnezeul împachetat în minciuni

Distribuiți vă rog

Am fost plecată câteva zile din Bucureşti. Într-o parte de rai. În locurile copilăriei mele, acolo unde am învăţat să spun MAMA, unde am iubit întâi şi unde L-am întâlnit prima dată de Dumnezeu.

Mă ducea bunica la biserică, mă învăţa să mă închin, să spun TATĂL NOSTRU, să aprind lumânări şi să pomenesc morţii.

Zilele acestea, după mulţi, foarte mulţi ani, am intrat din nou într-o biserică ortodoxă,  la pomenire. Am plâns amar iluziile oamenilor. Preotul citea, bătrânele se închinau şi tămâiau, ridicau coşurile şi cântau cu preotul „Veşnica pomenire, veşnica lor pomenire!”

De ce am plâns? Pentru că am crezut mulţi, foarte mulţi ani în iertarea păcatelor după moarte, în primirea mâncărurilor pe care eu le ofeream ca pomană pentru bunica mea. Credeam cu tărie ca ea va mânca din ce eu dădeam, va îmbrăca din ce dăruiam eu, va bea din ce tămâiam eu… credeam cu atâta siguranţă, că mă simţeam vinovată când uitam o perioadă de acest tip de manifestare a marii mele iubiri faţă de ea…

„Cu drepţii odihneşte Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi. Unde nu este durere, nici întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.” – asta se spune la liturghia de pomenire a morţilor. „Şi aşează-i în loc de verdeaţă, ca un bun şi iubitor de oameni, căci Tu Dumnezeu eşti şi pe toate le împlineşti! Iartă adormiţilor robilor Tăi. Orice au greşit ca oameni în această lume. Binevoieşte ca sufletele lor să se aşeze lângă sfinţii Tăi!”

Ţineam strâns  în mâini amintirile din vremea când mergeam cu bunica şi cântam în corul bisericii, şi tare mândră eram de mine, şi la fel de strâns ţineam  lacrimile ce îmi dădeau să cadă… până când n-am mai putut să le opresc… dureau prea tare iluziile vândute pe bani sau pe gratis, depinde de cum puteau oamenii prezenţi… dai bani, nu ţi se cere o sumă, dar dai cât doreşti, să ţi se pomenească morţii. Să le ierte El păcatele pe care ei le-au făcut înainte de moarte … dor iluziile pe care oamenii le-au făcut zei, numai să aibă cum să meargă mai departe prin viaţă, cu durerea pierderii celor dragi!

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Mă uitam plângând la fiecare dintre oamenii de acolo, care mai de care cu colive mai frumoase, cu prosoape mai scumpe, cu vin mai bun, cu carne mai proaspătă, adusă spre a mânca morţii lor.

Ei credeau că plâng pierderea bunicii mele. Eu plângeam de fapt sufletele lor. Ale celor ce cred cu atâta tărie că oamenii pe care îi iubesc chiar vor avea parte „pe lumea cealaltă” de ceea ce ei dădeau. Ştiu că dacă nu ar crede că acele lucruri ajung la iubiţii lor, nu le-ar oferi. Lumea nu dă pentru că iubeşte săracii, ci pentru a avea cei plecaţi dintre ei. Dau din egoism, nu din dragostea necondiţionată ce ne-a dat-o HRISTOS. E trist … şi nedrept … să lăsăm lumea să creadă iluzii. Şi mai grav, să se hrănească atât de frumos cu ele …

Am pregătit coşurile tăcut, cum m-a învăţat bunica pe vremea când eram de-o şchioapă! Am mers în biserică, am aprins lumânări pentru colive, am ţinut mâna pe coş când se cânta spre pomenirea lor. Am respectat un ritual din respectul purtat celor ce au dorit să sfinţească o cruce… pe bunica, eu nu am pomenit-o. Am refuzat. N-am văzut rostul. Mi s-a spus că bunica se zvârcoleşte în mormânt şi moare de foame … că e supărată pe mine pentru că nu fac ce trebuie.

mi-a fost strigat în biserică, atunci când am refuzat să pup icoanele, „Pocăito!” J

M-a amuzat. Sunt obişnuită cu apelativul, dar într-o biserică ortodoxă să mi se spună aşa, n-am mai păţit. Trebuia s-o trăiesc şi pe asta … J

Zâmbetul meu e trist. Ca viaţa celor ce îşi trăiesc vecia în Iad… e trist pentru că trăim într-o lume în care dacă nu te iei după turmă, eşti dezaxat. Şi dacă nu faci plecăciuni o mie în biserici, nu te numeşti creştin.

E trist pentru că am văzut apoi oameni care stricau un mormânt în cimitir, să facă ceva mai impunător. Am aflat  că acei oameni erau fiii care în timpul vieţii părinţilor lor, îi bătuseră şi se purtaseră cu ei ca şi cu nişte sclavi. Şi acum „de fală”, dau sute de euro să facă adevărate sanctuare morţilor lor. Spre pomenirea lor, să aibă acum răcoare pe lumea cealaltă, să aibă bancă pe care să se odihnească. Regretul că fuseseră călăii propriilor părinţi îi măcina aşa de tare, încât deciseseră să-şi spele păcatele cu euro. Investiţi în palat pentru părinţii trecuţi dincolo.

„Dacă Dumnezeu nu le-o da umbră, să le facem noi!”- câtă tristeţe! „Câtă prostie!” ziceau unii.

Eu zic că nu e prostie, eu spun că e regret. Povara greşelilor unor oameni care nu-L cunosc pe Hristos şi ce a făcut El pentru noi, nu ştiu că El a luat asupra Sa tot păcatul nostru şi atâta timp cât recunoşti că ai greşit şi crezi în El ca Mântuitor, eşti salvat.  E atât de simplu! Şi atât de greu pentru ei … şi atunci împrumută bani, muncesc mult să aibă linişte. Dată de preot. Pe bani. Mulţi.

E trist… că lumea crede în orice altceva, decât în El! Preferă să meargă la Arsenie Boca, decât să îngenuncheze în camera lor, să-şi predea viaţa Lui şi să trăiască după legea Lui: dragostea! Se autopedepsesc, se mutilează, doar- doar le-or fi iertate toate câte au greşit! Preferă să pupe moaşte, oase şi să bea apă sfinţită, să se roage la icoane cumpărate de pe drumul spre Boca, spre ajutor!

E trist că se simt singuri şi atunci apelează la substitute: alcool, droguri, curvie, chipuri cioplite, lumânări… doar-doar le-o fi un pic mai lumină în suflet…

Se spală cu apă sfinţită am văzut, crezând cu tărie că ea e cea ce le va curăţa păcatele … şi îi va vindeca de boli. Îi cumpără cele mai scumpe flori lui Arsenie Boca, spre a mijloci pentru ei…

Şi când te gândeşti că dacă părintele Arsenie ar coborî acum pe pământ, le-ar arunca tot precum Hristos în templu … mai-mai că-ţi vine să strigi la ei şi să le spui că îşi cheltuie averile pe iluzii deşarte. Mai bine le-ar da săracilor… sau ar face din ele spitale …

E trist … că tristeţea mea durează câteva clipe, până mă plec pe genunchi, plâng şi Îl rog pe El să-mi dea linişte, în singurătatea asta pe care toţi mi-o condamnă… dar ei rămân cu ea în suflet pentru veşnicie…

E trist că mi-e condamnată singurătatea şi e numită „haimanalâc”, adică: „dacă nu eşti măritată, n-ai copii, eşti degeaba pe pământ. Aşa cum ar fi, ar fi acolo familia ta. Ce dacă te mai bate, ce dacă mai bea un pahar, aşa e bărbatul! Bărbatul sau femeia fără nuntă e haimana!”

Mai că-ţi vine să-i scuturi bine, să-i trezeşti la realitate! Dar în loc de luptă, te pleci pe genunchi şi te rogi, ca Hristos: „Tată, iartă-i. Că nu ştiu ce fac!”

Nici eu n-am ştiut, nici eu n-am iubit… am trăit fără rost ani la rând… e trist că El trebuie să aştepte atâta după fiecare dintre noi!

Şi aş mai spune multe …

Până data viitoare, îmi pun ARIPI DE DRUM, şi zbor spre Dumnezeu, cu mâinile făcute rugă…

ps: L-am găsit pe fostul magician. M-a impresionat şi l-am adus aici. să ne spună câteva …

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Darurile spirituale. 3 paşi prin care să le descoperi

Credinta

Darurile spirituale. 3 paşi prin care să le descoperi

Distribuiți vă rog

Am ales acest subiect pentru ca eu m-am zbătut ani la rând ca un peşte pe uscat, neştiind care e scopul vieţii mele şi ce ar trebui să fac cu viaţa mea. N-am ştiut de existenţa acestor daruri, iar dacă aveam vreo banuială, mi-o înăbuşea vreun „bine intenţionat” care spunea că nu sunt bună nici la x, nici la y, nici la nici o literă din alfabet.

Ani la rând am trăit cu ruşinea de a nu şti să fac nimic bine. Până când, femeia despre care vă vorbeam în primul articol de pe blog, mi-a spus că sunt unică. Mi-a vorbit despre raportarea mea la Dumnezeu, şi nu la oameni, nu la bărbaţi, nu la nimic extern. Sunt unică pentru că El este perfect, şi dacă nu îmi accept unicitatea, ar însemna să nu cred în perfecţiunea Lui. Mi-a fost greu să accept cuvintele ei. Înţelegeam la nivel intelectual, dar nu simţeam nimic din ce îmi spunea. Asta pentru că auzisem, de-a lungul vieţii mele, numai defectele mele: „Nu scrii bine, te faci de râs! Nu urca pe scenă să citeşti poeziile, că vei tremura şi te faci de râs! Nu ştii să te îmbraci ca…. nu ştii să găteşti! Nu eşti o femeie adevărată atâta timp cât până la .. x ani nu eşti măritată şi nu ai copii! Nu eşti în stare să fii terapeut, nu eşti suficient dezvoltată!”. Şi lista e mai lungă decât zilele vieţii mele.

Apoi, într-o zi, descoperit studiul biblic, „Femeia împlinită”. Am înţeles de acolo că Dumnezeu ne-a dat daruri spirituale (de obicei 2, unul evident, şi altul care tinde să îl întărească pe primul) pentru a sluji Biserica şi a-i conduce pe alţii la o relaţie cu Hristos.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

„Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit! ” (1 Petru 4:10)

În aceste versete, găsim aceste daruri, spuse pe nume: vorbirea, slujirea, milostenia, cârmuirea, prooprocia, învăţarea altora, caritatea, îmbărbătarea, slujba, învăţătura, înfăptuirea minunilor, vorbirea despre înţelepciune şi cunoştinţî, felurite limbi şi tălmăcirea acestora.

Cum afli care sunt darurile tale spirituale?

În studiul  „Femeia împlinită” ni se dau următoarele instrucţiuni:

  • Roagă-te şi cere-I Domnului să te ajute să îţi înţelegi darurile
  • Citeşte următoarele pasaje din Scriptură: 1 Petru 4: 10-11, Romani 12: 4-8, efeseni 4:11-13, 1Corinteni 12:4-11
  • Alege câteva din întrebările de mai jos, pentru a-ţi descoperi darurile spirituale
Cadou, Cadou Wrap, Cutie-Cadou, Împachetat
Sursa foto: Pinterest

 

  • Care este lucrul pe care îl faci şi îţi dă cea mai mare bucurie?
  • Ce lucuri te motivează cel mai mult?
  • În ce situaţie te trezeşti spunând: „Timpul a trecut aşa repede că nici nu mi-am dat seama!” ?
  • Cât de des primeşti complimente pentru anumite lucruri pe care le faci?
  • Ţi se întâmplă vreodată să faci ceva şi să spui după aceea: „este exact lcurul de care aveam nevoie?”
  • În ce situaţie spui fără ezitare „Da, sigur că mă implic!”
  • În ce situaţii te simţi mai versatilă şi dispusă să îţi schimbi programul pentru a te implica?
  • Ce fel de nevoi, pe care le sesizezi în jurul tău, te fac să îţi doreşti să schimbi ceva şi să acţionezi?

 

Draga mea, pune-ţi Aripile de Drum şi porneşte la aflat! Te asigur că viaţa ta îşi va schimba cursul! Vei  şti pe ce să te axezi, să îşi accepţi punctele slabe şi să le foloseşti  spre slava lui Dumnezeu pe cele tari!

Nu uita: Dumnezeu este Singurul pe care trebuie să îl crezi pe cuvânt! 🙂 (şi DIN Cuvânt)

Dacă ai întrebări, nu ezita să îmi scrii!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
De ce am renunţat să merg la concerte necreştine şi în baruri? Răspuns pentru prietenii care mi-au pus etichete ce dor

Oameni cu aripi

De ce am renunţat să merg la concerte necreştine şi în baruri? Răspuns pentru prietenii care mi-au pus etichete ce dor

Distribuiți vă rog

Am iubit arta de când mă ştiu. De când mă ştiu însă alţii, am făcut ceva schimbări în viaţa mea, ce-au dat naştere confuziilor, pe care unii le-au catalogat drept lipsă de discernământ din partea mea, lipsa respectului şi a iubirii pentru ei, ori alte asemenea judecăţi de valoare ce-au durut…

În urmă cu ceva ani, nu mulţi:), m-am pocăit! Folosesc verbul acesta special pentru a mă mândri cu încă o etichetă primită de la lume. Una care pentru ei este ruşine, iar pentru mine cea mai mare binecuvântare.

Ce înseamnă să fii pocăit afli de aici sau de aici . Aşa că nu voi mai scrie şi aici:).

Dacă mă cunoşti, însă, s-ar putea să înţelegi mai bine sensul.

De când m-am întors la Dumnezeu şi până acum, drumul vieţii mele a fost întortocheat. Plin de spini pe alocuri, şi pe ici-pe-colo plin cu toate trăirile pe care şi tu, om drag, le experiemntezi zi de zi! Mi-a fost dor, am plâns, am regretat, am întrebat, m-am întors şi am sperat. Ca orice femeie ce se ceartă cu sine pentru un pahar de înţelegere ori de iubire…

Am schimbat, pas cu pas, şi drumuri, şi aripi, şi vise, şi speranţe, şi frici, şi nelinişti, şi pace, şi iubire… şi toate câte se trăiesc în lume. Am schimbat nu dintr-o dată, ci uneori cu încăpăţânare crâncenă. Una izvorâtă din nevoia mea de a fi liberă.

Am iubit arta, ziceam la început. Încă o iubesc şi o trăiesc până la epuizare:). În sensul acela dur, dar real: citesc ori ascult, ori privesc uneori, şi din ceea ce văd curg lacrimi. De bucurie, de sfâşiere, de dragoste, de regret… de ce-a fost … de ce-am fost şi ce-a făcut Dumnezeu din mine…

Am cunoscut, datorită artei, oameni frumoşi, cu suflete mai scumpe ca aurul. Mi i-am făcut prieteni pe unii, iar pe alţii duşmani. Am întâlnit, printre artiştii lumi, iubiri pe care le-am bifat în grabă, fiind convinsă că voi trăi fericită până la adânci bătrâneţi.

Şi s-a ales de ele praful. 🙂 Nici să-l mai şterg n-am mai avut putere la final:)… Iar azi,  nu mai vreau s-o fac… La ce ar folosi?

Şi pentru că tot veni vorba de a folosi, să trec la subiectul acestei postări. Am folosit arta pe post de drog, de sedativ şi de tratare a rănilor. Am crezut că ea va fi singura care mă va vindeca de nefericire, de frici şi de trecut…

Şi mi-am tot injectat-o în inimă ani la rând, aşteptând cuminte să-şi facă efectul. Nu s-a-ntâmplat niciodată minunea.

Cineva, în urmă cu multe luni, m-a întrebat ce mă determină să continuu să merg la “concerte necreştine”, (e urât spus, ştiu! Ceea ce vreau să spun prin această etichetă este că în centrul melodiilor care se cântă NU este Dumnezeu, nu că oamenii care cântă nu ar fi creştini!) având în vedere că “Acum Îl ai pe Hristos să-ţi fie mângâiere?!”

M-am enervat atunci. Rău. M-am simţit constrânsă, închisă într-o colivie. Aveam senzaţia că întrebarea ascunde în adâncul ei un legalism absurd, pe care eu nu-l suport şi nu-l voi accepta niciodată. (şi nici n-am s-o fac:) dar acesta este alt subiect)

La scurt timp după discuţia cu pricina, am realizat că întrebarea aceea nu ascundea gratii:), ci dorinţa de a înţelege ce se întâmplă cu mine. Plecam de acasă, la concerte, cu zâmbetul pe buze, şi mă întorceam plânsă, sfâşiată, cu trecutul lovindu-mi tâmplele, cu iubirile scrijelite strigându-mi ÎNTOARCE-TE!, cu inima în cârje, cu sufletul sângerând…

Şi nu realizam că mi-era rău. Luasem atâţia ani drogul ăsta, ascuns perfid în spatele artei, că aveam senzaţia că reprezintă normalitatea. Încercam să-mi înec durerea în arta frumos cântată de oamenii cei mai frumoşi pe care i-am întâlnit în viaţa mea. Oameni pe care şi azi îi iubesc, dar nu îi mai pot folosi pe post de bandaj…

Mi-a trebuit timp să pot admite că vorbele acelui cineva nu erau menite să mă închidă, ci să mă dezlege. M-am aşezat obosită de dureri pe fotoliul maro, al femeii care mi-a schimbat viaţa, şi i-am mărturisit cu voce sugrumată de plâns înăbuşit:

“Eu nu mai simt că aparţin acestei lumi pline de iluzii, dar nu vreau să mă opresc! E ca şi când aş renunţa la mine! Vreau să continuu să merg acolo, dar să nu mai sufăr. Să nu mă mai zbat, ajunsă acasă, între portative! Nu mai vreau să trăiesc cu trecutul în mâini, dar nici să renunţ la oamenii aceia frumoşi nu pot! Ei m-au ajutat, prin arta lor, să mă vindec!”

“Şi eşti vindecată?” m-a întrebat femeia- bisturiu (căci mi-a sculptat sufletul, de asta o numesc aşa)

M-am uitat la ea revoltată, am simţit că se aliază cu cineva-ul ce-mi blocase parcă lacătul inimii, şi am tăcut. Nu m-a mai întrebat nimic. Se uita numai la mine şi aştepta…

După clipe pe care nu le-am putut contoriza, am răspuns cu lacrimi în ochi:

“Nu, nu sunt vindecată! Nu, nu acele melodii îmi bandajează rănile… nu… dar eu nu vreau să renunţ la artă! E scrisă în mine!”

“Monica, arta nu înseamnă numai concerte care îţi sfîşie inima şi te ţin prizonieră în trecut! Arta înseamnă mult mai mult de atât. Arta reprezintă frumosul din inima noastră, nu un pumnal cu care să-ţi spinteci sufletul! Poţi iubi şi respecta în continuare artiştii, fără să fii nevoită să mai calci singură acolo unde te invadează trecutul! Dacă nu ţi-e bine, e pentru că acolo, adânc în tine, e ceva de schimbat!”

Mă uitam la femeia asta indignată. Ştiam însă că are dreptate. Ştiam ce aveam de făcut, dar a renunţa la un drog nu e uşor. Şi eu, care spuneam că nu am fost niciodată dependentă de ceva, am aflat atunci că cea mai tulburătoare carceră în care am fost închisă, de-a lungul anilor, a fost aceasta a artei înţelese greşit :).

Era ca şi când aveam de ales între viaţă şi moarte. Simţeam că nu îmi pot limita viaţa la a veni de la job şi a trăi degeaba… Simţeam că m-aş fi închis singură între gratii împroşcate cu sânge…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Discuţia mea cu femeia aceea s-a încheiat cu vorbele ei blânde:

“Ia-ţi timpul de care ai nevoie, nu te grăbi să iei decizii pripite! Gândeşte-te numai că dacă ai ajuns aici, cu sufletul greu, să vorbeşti despre durerea asta, e pentru un motiv. Roagă-te să îl afli, şi apoi vom vedea ce e de făcut!”

Mi-am luat timp. Era nedrept, gândeam! Mă durea orice variantă aş fi ales… Era ca şi când ar trebui să alegi între a trăi toată viaţa cu operaţii peste operaţii, mergând la acelaşi job periculos, dica cauza căruia îţi zdrobeşti oasele periodic, şi a risca să renunţi la acel job, ştiind că există o şansă cât de mică să scapi de boala care-ţi distruge trupul!

Şi-am riscat. După multe rugăciuni şi lacrimi, am înţeles că acele concerte îmi făceau rău! Nu pentru că oamenii dragi de acolo ar fi fost răi, sau proşti, sau nedemni de mine, cum mi-am auzit apoi, ci pentru că EU mă schimbasem. Ceva în mine striga după adevărata libertate, pe care nu o puteam obţine decât renunţând la drog!

Şi-am renunţat. 

N-a fost uşor. Mă simţeam vinovată faţă de artiştii mei dragi şi faţă de oamenii frumoşi cu care am împărţit clipe şi trăiri, atâţia ani. Dar ştiam, de data asta, foarte clar, că vindecarea mea va veni numai prin ascultare de Dumnezeu şi renunţare definitivă la mine însămi.

A durut. Tare. Au fost nopţi nedormite, lacrimi, întrebări, strigăte, frământări şi frici. Frici de necunoscut, de a nu mai avea unde să merg pentru un strop de pace. Acea pace pe care credeam că o primesc retrăind ce-am trăit cândva…

O pseudo pace de fapt, ce striga după mine, de frică să nu mă piardă.

Eram perfectă pentru afacerea ei :). Sufeream bine, ştiam să plâng perfect, vindeam mai bine ca oricine iluzii…

Despre înlocuirea drogului cu Adevărul, vă voi povesti în curând, însă acum am o datorie morală:) faţă de oamenii care mă acuză de neiubire şi de duplicitate:

Dragii mei, niciodată nu aş trece peste o durere a voastră, nu v-aş refuza invitaţia la un pahar de poveşti frumoase, ca sufletele voastre, dar în alte locuri. Cred cu tărie că prieteniile adevărate se trăiesc şi în spatele uşilor locurilor în care eu mă sfâşii şi strig.

Cred cu tărie că dragostea nu are nimic de a face cu paharul în plus de alcool pe care refuz să-l mai beau, cu refuzul de a mai răspunde întrebărilor incomode, ori de a asculta vorbe care nu fac cinste nici mie, nici vouă!

Cred cu tărie şi că prietenii adevăraţi se ţin de suflet în orice loc de pe pământul ăsta şi îşi trăiesc poveştile şi la margine de lac, nu doar în mijlocul locurilor în care cel ce-a ales altă cale se simte sfâşiat!

Nu, nu am ales să renunţ la vechea mea viaţă pentru că “acum eşti terapeut şi te crezi deşteaptă!” :)! Şi înainte eram terapeut şi mergeam cu voi peste tot:). Diplomele n-au nici o legătură cu inima mea. Şi nici cu ceea ce simt!

Am ales să renunţ la trecut, cu TOT ce ţine de el, pentru că atunci când ai o rană deschisă şi continui s-o înţepi cu ace, îţi va distruge viaţa.

Dacă vrei să renunţi la alcool, dar te angajezi într-un bar, se numeşte naivitate, să crezi că nu mai există pericolul să cazi din nou acolo! 🙂

Dacă vrei să renunţi la ce-a fost, dar continui să mergi acolo unde greşeai, eşti de-a dreptul nebun să crezi că vei putea să fii un om nou!

N-ai cum!

Dacă povestea asta te-a supărat, mă iartă! Dacă te-a determinat să-mi pui un diagnostic şi să mă trimiţi la psihiatru, îţi mulţumesc, dar te asigur că am destui pe lângă mine, care să mă trateze, în caz de psihoză! 🙂

Dacă te-a ajutat să-ţi înţelegi durerile, împărtăşeşte-o cu cei ce au nevoie de o pâlpâire de lumină în viaţa lor! Dumnezeu vindecă! Şi nu, nu îţi face rău dependenţa de El! 🙂

                                                        Ascultă AICI crezul meu!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog