Etichetă: dragoste

Cum ne despărţim? E simplu

Relatii

Cum ne despărţim? E simplu

Distribuiți vă rog

„Fără tine mi-e frig. N-am înțeles niciodată/ cum simte aerul că ai plecat”- Ana Blandiana

Cum ne despărţim? E simplu.  Mai des, mai rece, mai nepăsător, mai în delir şi mai fără rost.

Ne despărţim pentru că nu ştim să trăim. Ne plac respiraţiile oprite între 2 litere şi 3 încercări de-a ne înţelege unul pe altul.

Ne despărţim pentru că avem nevoie de independenţă. Cică. Fără şanse de a trăi în doi. Doar cu şansa dată o dată de a trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Nu dăm mai multe (şanse). Ne spunem simplu, simplu de tot, ce complicată e viaţa lângă celălalt. Şi nu ne întrebăm cum e a lui, lângă noi.

Susţinem că ne pasă de iubire, şi habar n-avem că nu ne dăruim măcar dreptul de a o trăi simplu, fără fard şi pe tocuri de 15. Habar n-avem cât contăm pentru celălalt, căci ne împărţim timpul între a-l acuza şi a ne găsi scuze pentru clipa când îi vom trânti în faţă uşa. Şi din timpul rămas, ne facem aripă. Să mai bată din când în când, să ne aducă aminte de cei care-am fost în braţele din care am plecat.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Ne despărţim. E mult mai simplu decât să ne împărţim între înţelegere şi acuze, între confesiune şi iertare. Ne dor vorbele spuse, fără să avem răbdarea de a le auzi pe cele nespuse.

Vine iarna. Curând. Deja e ger, pentru unii. Deja se îngheaţă. Se alunecă şi se cade. Ne rupem picioarele, deşi purtăm ghete fără toc. Cele mai banale încălţări, să ne fie mai uşor să fugim. Nici măcar demnitatea de a alerga cu capul sus, pe tocurile alea de 15, n-o mai avem.

Ne prefacem că suntem nişte cerşetori fără adăpost, cu haine zdrenţuite şi murdare. Ne victimizăm fără scrupule, cerând dreptul la cuvânt. Nu ne interesează nici măcar cât bobul de muştar, ce goi îi lăsăm pe ceilalţi, în braţele cărora ne-am găsit adăpost pentru o vreme.

Mi-e frig.

Ţie?

Susă foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Adio. Dar… ?

Relatii

Adio. Dar… ?

Distribuiți vă rog

Adio. Dar… ? Spunem ADIO atât de uşor uneori, că pare că nici n-am trăit împreună. Doar ne-am lovit unul de altul, în mall, când ne grăbeam să prindem loc la garderobă…

Ne asemănăm cu 2 străini care-şi beau cafeaua într-o benzinărie, umăr lângă umăr, şi pleacă apoi fără aşteptări. Ba parcă ei sunt mai însufleţiţi. Măcar se privesc în ochi…

Noi mai ales ochii ni-i evităm, la despărţire. Căci ştim că ei spun cele mai frumoase poveşti. Pictează cele mai dureroase amintiri şi dezbracă cele mai banale cuvinte. Şi le îmbracă într-o mare iubire.

Ne spunem ADIO ca la semafor: “E verde! Treci!” Îl spunem de parcă am fi noi cei ce schimbăm culorile vieţii celui de lângă noi. De parcă el n-ar avea dreptul la roşu, la gri ori la negru. Şi-atât de simplu ni se pare să ne întoarcem apoi, să spunem “Îmi pare rău, am revenit…”, că uităm durerea din ochii celui ce-a plâns. Ori nici n-am avut timp s-o observăm. Căci mai preocupaţi am fost de propria durere. Ori plecare. Ori inimă

Atâtea vieţi ni se pare că ne-a dat Dumnezeu, că am avea timp de întors. De plătit, de cumpărat ori de trăit.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

De fapt… n-avem nimic. E totul al Celui pe care nu-L recunoaştem ca autoritate. Al Celui pe care Îl ignorăm şi-L dispreţuim. Pentru simplul fapt că se numeşte Singur, Dumnezeu.

N-avem nimic. Nici măcar viaţă. Fără El, nu suntem nici măcar nimicuri.

Suntem numai fluturi fără aripi. Drumuri fără căi. Oameni fără siguranţa zilei de mâine. Suntem numere fără matematică. Şi-o simplă notă fără portativ.

-Şi o cheie scumpă, într-o lume prea ieftină, fără uşi! Îmi şopteşte un glas necunoscut, ce-şi poartă în mâini inima străpunsă de-o cheie pe care n-a mai găsit-o niciodată…

Susă foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Hai să ne întâlnim pe băncuţa din spatele zâmbetului tău!

Relatii

Hai să ne întâlnim pe băncuţa din spatele zâmbetului tău!

Distribuiți vă rog

Hai să ne întâlnim pe băncuţa din spatele zâmbetului tău!

E acolo, la câţiva paşi de tine, un zâmbet. Se numeşte Binecuvântare. Nu m-am adăpostit niciodată la umbra lui, dar am înţeles de la Dumnezeu că e locul unde ar vrea să-mi petrec viaţa. Nu ştiu când mi-a spus-o, probabil că într-o noapte în care băusem sute de sticle de lacrimi. Că de acolo mi se trage uitarea. De obicei, când mă îmbăt cu durere, uit tot. Aşa am uitat şi de timp.

Şi m-am trezit dintr-o dată, în braţele unui prezent de care nu mi-a vorbit nimeni, niciodată. Ştiu că m-am rugat cândva pentru el. Plină de frică, de deziluzie şi de minciuni trase la indigo. Şi probabil că cineva m-a auzit. I-a spus lui Dumnezeu că o femeie nebună, care stă de câteva nopţi pe străzi, are nevoie de adăpost.

Şi-atunci a trimis zâmbetul ăsta, despre care vreau să-ţi vorbesc acum.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Mi-a fost teamă să mă apropii de el.

„Nu e uşor să intri în casele străinilor. Nici să laşi cheia la ei. Numai că, atunci când îţi dai seama că tu n-ai nici o casă, deci n-are cum să-ţi fure ceva din ea, te cuprinde un râs isteric. Parcă ţi-e şi milă de tine. A rămas din fiecare casă ce-ai ridicat-o din temelii, doar uşa. Ce de uşi mai deschizi, femeie nebună! Şi intri apoi în nimic.”

În fine … nu vreau să-ţi vorbesc despre nebunie acum. Sau poate da …

sursa: Youtube

Versuri: Clara Mărgineanu

E o nebunie amară. Ca ciocolata pe care trebuie s-o mănânc pentru că nu mai am voie dulce. Am aflat că orice e bun la suprafaţă e plin de boli. De blesteme şi de răni. În nebunia asta a mea trăiesc toate împlinirile lumii…

Ştii ceva? Am vrut să-ţi spun totul şi nu pot să-ţi spun de fapt nimic. De fapt, ştii ce? M-am săturat să vorbesc. Aleg tăcerea.

În spatele zâmbetului tău e o băncuţă de lemn. Hai să ne aşezăm acolo amândoi, să tăcem împreună, să ne ridicăm apoi, transformaţi în copii, să alergăm desculţi, să spargem baloane, să dansăm în ploaie, să jucăm fotbal cu timpul, să ne batem cu apă, să rupem flori de pe marginea drumului, să culegem pietre şi să facem castele din visele noastre! Hai să le dărâmăm apoi cu degete împreunate în rugăciune!

Şi să ne întoarcem seara, obosiţi de atâta copilărie, pe băncuţa din spatele zâmbetului tău! Va avea Dumnezeu grijă de noi, de-o ninge sau de s-o face prea frig! Zicea cineva că acasă nu e o casă, ci un loc unde te întorci întotdeauna cu drag. Eu nu m-aş întoarce. Eu aş rămâne. Să învăţ să trăiesc.

Dacă Dumnezeu există, cu siguranţă nu mă va lăsa să mai plec…

Apropo, tot Dumnezeu te-a creat şi pe tine?

* Dacă vrei să scrii pe acest site, aştept un e-mail la adresa: psihoterapeut.monica@gmail.com

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Nu te mai preocupa!  Eşti frumoasă azi!

Oameni cu aripi

Nu te mai preocupa!  Eşti frumoasă azi!

Distribuiți vă rog

Scriu despre Alex.

Despre cel care a decapitat răţuşca cea urâtă. A pus-o apoi în fața oglinzii, a forţat-o să se uite în ea, până când i s-au transformat lacrimile în picături de sânge şi  şi-a fardat cu ele urâțenia. Aşa a devenit şi ea FEMEIE.

Despre frumusețea pe care el, Alex,  m-a învățat, fără să ştie, să o accept.
Când trăieşti ani la rând cu rușinea de tine însăţi, când ai vrea să se facă o lume pentru urâte, în care să ai şi tu curaj să dansezi, să râzi şi să te bucuri de urâțenia ta, nu cunoşti ce înseamnă simplitatea. Crezi că pentru a fi frumoasă, ai nevoie de un trup de muză. Habar n-ai că muzele n-au trup , ci numai spirit. Suflet şi cuvânt…
Şi pentru că tu eşti convinsă că Dumnezeu nu a creat lumea aia, a urâtelor adică, încetezi să te mai rogi pentru facerea ei. Din lut. Eşti sigură că nu va mai face Dumnezeu ăsta încă un Adam. Dar ți-ai dori al naibii de tare să fii tu Evă.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Să arăți lumii că tu n-ai păcătui. Că n-ai cu cine, nu de alta! :). Că nici măcar şarpele nu s-ar uita la tine. N-ar avea cum să te ispitească. Cum, Doamne, iarta-mă, să ducă în ispită una ca tine?
Am zis că scriu despre Alex.

Ori  pentru Alex.

Nu scriu, de fapt, nici pentru, nici despre el. Scriu pentru orice bărbat frumos. Pe dinăuntru. Care nu-şi setează aşteptări de plastic şi nici credințe în perfecțiunea femeii.
Scriu pentru bărbații care s-au luat la trântă cu viața. Şi i-au dat o lecție mai bună ca vinul. Ei, zic, i-au dat lecţia, vieții!
Scriu pentru bărbații care ştiu că frumusețea femeii e în mersul apăsat. În gândul ascuns. În ochii închisi, la vreme de brațe deschise.
Scriu pentru bărbații care cred că iubirea adevărată se trăiește între rugăciune şi femeie; dar nu cu femeia care nu cunoaşte rugăciunea.
Scriu pentru voi, bărbați minunați, care încă mai credeți în Iubire mai mult decât în plăcere. În mulțumire, decât în nevoi împlinite, în feminitate, mai mult decât în femeie. Cea cu litere mici.
Voi, bărbați curajoși, porniți în căutarea cifrei 2.

Mulţumesc, Alex, pentru simplitate!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Vino la concertul Mariei Gheorghiu, să vezi Aripi de drum niciodată frânte!

Oameni cu aripi

Vino la concertul Mariei Gheorghiu, să vezi Aripi de drum niciodată frânte!

Distribuiți vă rog

Într-o zi am decis să nu mai dau nici o şansă iubirii. Prea multă suferinţă, prea multă nedreptate, prea multe gratii pe care să le rupem pentru a ne elibera unul de altul.

Am jurat răzbunare pe iubire. Prin aruncarea ei peste balustradă. La duel cu ea, la răstignire şi la moarte! Era  mai sigur şi mai drept.

Şi într-o altă zi am aflat că se poate şi altfel. Că putem uita, că putem schimba, că putem lupta. Pentru devenire. Una prin care să arătăm lumii că Iubirea e singura care vindecă.

Odată, ningea în inima mea. Plângea iarna, cu lacrimi de zăpadă. Încercam un contract cu Dumnezeu, într-un decembrie în care numai El îmi mai rămăsese. Sperând să câştig şi eu, de pe urma lui, câteva şoapte de: “Nu e nimeni vinovat!”

Mă săturasem de geruri. De ţurţuri făcuţi din lacrimile care nu curgeau, ci se năşteau în fiecare zi. Spre înmulţire şi spre blestem.

Şi-atunci am decis că e mai bine să pun eticheta: “A FOST…” Să mă uit cum oamenii îşi topesc unul altuia gheaţa din suflete, şi să trăiesc din iubirile lor. Să mă hrănesc cu ce nu-i al meu. Prea multă durere de-ar fi …

Într-o altă zi, mi-am zăvorât sufletul cu mii de lacăte şi n-am mai lăsat nici o cheie să încerce o uşă de fier. Ştiam că acea clanţă ce o va deschide, va paraliza toate visele mele.

La ce bun toate iubirile lumii, dacă niciuna nu va rezista pentru totdeauna? Dacă va curge sânge din fiecare rană, oricât aş pansa-o? Oricâte clipe ar trece peste ea?

La ce bun trăirea, când la final rămâi cu amintirea şi cu rugăciunea obsesivă:

“Dă, Doamne, uitare!”

Dar a bătut cineva, într-o seară, la uşa ferecată cu jurăminte. I-a răspuns un glas stins şi rece. Al meu:

“Pleacă! Aici nu se adăposteşte nimeni! Aici e ger. E viscol şi degeaba.”

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Străinul a rămas însă la uşă. Mi-a arătat un curcubeu şi a continuat să tacă o dată cu strigătele mele mute.

Mi-a pus mai târziu Aripi de Drum şi astăzi vă scriu din curajul de a dezgheţa punţi, de a atinge stele, de a spăla cerul în care n-am crezut niciodată.

A ajuns la sfârşit, un drum străbătut singură şi sigură că iubirea nu e pentru mine. Că Dumnezeu nu există, că nu face şi nu desface.

Azi trăiesc privind spre cer, cu credinţa într-un Dumnezeu pe care nu L-am crezut niciodată pe cuvânt, ci pe bucăţi. Culegând fluturi trimişi de El pentru o colecţie târzie, dar veşnică.

“Minunea se întâmplă”, iar Maria Gheorghiu ne-o va dovedi vineri, 21 octombrie 2016, în Club Spice.

Vino să asculţi vocea care mi-a şoptit ani la rând:

“Până la stele înflorim a lucernă, până la lună, măceşe rănite. “

Vino să priveşti ochii femeii ce nu a uitat niciodată că Dumnezeu e Singurul care  poate face, din venin, Minune!

Eu voi fi acolo, să îmbrăţişez sufletul care a dat nume acestui blog. Care l-a ţinut în braţe la botez, l-a acceptat aşa cum este, şi nu a vrut nimic în schimb …

Mulţumesc, Maria Gheorghiu, pentru chei. Acelea cu care am deschis uşa sufletului, să intre fluturii aceia temători!

Şi cel mai important, să îi las să rămână

 

Foto credit: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Până când află că ne e dor… apoi le e dor lor, de altele?!

Relatii

Până când află că ne e dor… apoi le e dor lor, de altele?!

Distribuiți vă rog

„Mi-a fost dor de el până m-am făcut mare…” (Mihaela Rădulescu)

Dragă Mihaela,

Să ştii că că există câte un Ayan în inima fiecărei femei. Chiar şi-n a ta. Eu n-am fost aşa norocoasă, să-l fi lăsat acolo, departe, când m-am făcut mare.

S-a făcut şi el. Mai mare ca mine. Şi s-a făcut mai mare şi dorul. Meu.

Au venit multe peste noi. Peste noi amândoi, separat.

Dureri. Frici. Tentaţii. Păcate. Ispite. Iubiri. Despărţiri. Împăcări. Suferinţe. Iertări. Biruinţe. Ridicări. Căderi. Zboruri. Vise şi adevăruri. Minciuni şi dezastre. Deliruri şi vindecări.

Am crescut frumos, Mihaela, cu toate rănile cărora le-am pus fundiţe roşii, crezând că aşa vor durea mai puţin. S-au făcut mari  până şi ele. Rănile, zic. Şi-au aruncat în lume blesteme de dor nesfârşit.

S-au prins blestemele alea. La mine. La mine, pentru că eu n-am crezut nici în ele, în blesteme, şi nici în Dumnezeu. Am crezut că timpul le-o vindeca pe toate, le-o şterge şi mi-o muri şi mie dorul. Îl voi îngropa într-o margine de drum, voi fura o Aripă de înger şi voi zbura spre alte lumi, mai bună ca asta în care n-a fost să-l am pe el.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

M-am făcut mare, Mihaela. Atât de mare, că toate lumile s-au strâns în mine, să se războiască, una cu alta. S-a făcut şi el mare. Atât de mare, că a ajuns până la cer. S-a mutat acolo, cu Aripile câştigate prin trudă multă.

„From zero to hero”, cum spunea Felix în interviul cu tine, a fost multă zbatere. Multe bătălii pierdute. Dar singurul război câştigat.

Singurul care conta. Al uitării de mine. De ce-a fost şi ce-am jurat să fie. Împreună.

S-a oprit într-o zi, la marginea unei iubiri agonizând a viaţă, s-a uitat lung la mine, şi mi-a spus, de pe prispa avionului său de hârtie:

„Mi-a fost dor de tine până m-am făcut mare…”

Şi de-atunci… nu l-am mai auzit niciodată.

Să fie oare adevărat că bărbaţilor le e dor până se fac mari iubirile femeilor lor, apoi le e milă? Ori greaţă? Ori lehamite?

De femeile acelea ….

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum să-ţi alegi partenera de studiu pentru creşterea ta spirituală?

Credinta

Cum să-ţi alegi partenera de studiu pentru creşterea ta spirituală?

Distribuiți vă rog

„Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur şi cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice! Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea deopotrivă. Şi funia împletită în 3 nu se rupe uşor!” (Eclesiastul 4:9-12)

Dorindu-mi să învăţ şi să cresc, în toate domeniile vieţii mele, de multe ori am clacat, am pierdut, am eşuat, am câştigat. Le-am trăit pe toate, adică. 🙂

Am înţeles, după ce L-am primit pe Hristos în viaţa mea, că unul din cele mai mari nevoi ale noastre, ca oameni, este nevoia de conectare. Ştiam acest lucru din formarea mea, ca viitor psihoterapeut. Dar abia când am înţeles perspectiva biblică a acestei nevoi am putut să trăiesc frumos şi în pace cu mine însămi.

Hristos ne-a dat „o poruncă nouă”:  „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu!” ( Ioan 13: 34)

Ne-a învăţat că avem nevoie de relaţii să putem rezista în lume, pentru că psihicul ne este afectat de singurătate. Nu vorbesc aici despre solitudine, adică despre singurătatea aceea pe care şi eu o iubesc şi despre care scriu, aceea care înalţă. Vorbesc despre a nu avea pe nimeni căruia să îi spui durerile şi bucuriile tale, fricile şi necazurile care te macină.

Vorbesc despre a te crede pe tine pe cuvânt, ci nu pe Dumnezeu, care spune că tu valorezi mult pentru El. Şi de aceea ţi-a dat sentimente, emoţii şi relaţii.

După ce m-am întors spre Dumnezeu, am avut nevoie de încurajare. Am căutat partenere cu care să pot împărtăşi toate câte mă frământau. Să nu credeţi însă că am făcut asta din prima. Nu, m-am zbătut singură o bună perioadă, convinsă fiind că aşa a vrut Dumnezeu pentru mine: să mă descurc singură. Cu ruşinea de a fi cine am fost: o păcătoasă care nu merită iertare.

Ceea ce nu era adevărat. Deloc. M-am zbătut aşa până într-o zi, când am îngenuncheat şi m-am rugat pentru înţelepciune. Să fiu călăuzită spre ceea ce am de făcut cu singurătatea asta a mea.

Şi am aflat: am ales un terapeut creştin care să mă ghideze (voi scrie şi despre alegerea terapeutului potrivit într-un articol viitor!), mi-am creat o rutină prin a citi din Scriptură şi a mă ruga, şi am făcut lucrurile de care îmi era cel mai frică: m-am deschis în faţa oamenilor şi mi-am arătat vulnerabilitatea.

Mi-era frică de judecata lumii. Am fost atât de judecată în viaţa mea, că mi-era ruşine de orice acţiune pe care o făceam. Parcă mă pândea la orice colţ cineva să-mi spună cât de defectă sunt dacă plâng, dacă am probleme, dacă mi-e frică, dacă cer ajutor, etc.

Atenţie însă: nu toţi oamenii sunt buni ascultători, nu toţi oamenii sunt capabili de empatie, nu toţi înţeleg nevoia de a nu judeca! Şi nu doar nevoia, ci şi porunca lui Dumnezeu:

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi! Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura!” (Matei 7: 1-2)

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Alegeţi, aşadar, cu grijă, oamenii în faţa cărora să fiţi vulnerabili, altfel veţi fi tot mai afundaţi în frici, depresii şi singurătate!

Iată câteva linii directoare în alegerea partenerei de studiu, care apar în studiul „Femeia împlinită”:

Partenera de studiu:

  • Are aceleaşi valori şi calităţi unice ca tine
  • Se roagă pentru tine
  • Este gata să ţină legătura cu tine şi să te încurajeze
  • Este dedicată creşterii tale
  • Nu îţi este mentoră sau consilieră

Parteneriatul înseamnă:

  1. Să înveţi şi să te dezvolţi pe parcurul călătoriei
  2. Să îndrumi şi să ajuţi pe cineva să îşi atingă scopul
  3. Să fii gata să împărtăşeşti din experienţa ta, pentru ca partenera ta să fie ajutată să-şi descopere potenţialul

Ce să faci într-un parteneriat?

  1. Pui întrebări şi împărtăşeşti idei care să o ajute pe partenera ta să găsească SINGURĂ soluţii pentru problemele ei, NU REZOLVI TU PROBLEMA ÎN LOCUL PARTENEREI
  2. Te rogi şi o încurajezi în procesul de schimbare, NU ACŢIONEZI ÎN NUMELE EI
  3. O motivezi, aducându-i aminte lucrurile cu adevărat importante în călătoria ei, NU ÎŢI ASUMI RESPONSABILITATEA ÎN LOCUL ACELEI PARTENERE!

Dacă eşti într-un grup în care se practică ideile care încep cu NU, (tot ce e bolduit) înseamnă că nu eşti în locul potrivit! Nimeni nu are voie să te judece, să ţipe la tine, să îţi dea sfaturi pe un ton de superioritate!

Dacă te afli într-un astfel de grup, renunţă la el şi caută altul! Atenţie, când oamenii te judecă, nu eşti tu vinovată, ci judecata lor spune ceva despre ei, nu despre tine! În schimb, tu eşti datoare să te întrebi cum ai ajuns în acel punct, să îţi faci o analiză a propriilor comportamente, şi să acţionezi în consecinţă!

Roagă-te ca Dumnezeu să îţi descopere ce se află în spatele comportamentelor tale!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
„ISTORIA ROCKULUI ROMÂNESC”, SPUSĂ DE NELU STRATONE, ÎN PREGĂTIRE LA HYPERLITERATURA

Oameni cu aripi

„ISTORIA ROCKULUI ROMÂNESC”, SPUSĂ DE NELU STRATONE, ÎN PREGĂTIRE LA HYPERLITERATURA

Distribuiți vă rog

Pentru cine nu mă cunoaşte, fost-am toată viaţa întruchiparea revoltei. M-am revoltat împotriva nedreptăţii făcute celor săraci, a celor talentaţi dar nerecunoscuţi, a binelui ce primeşte răsplată iadul, a tuturor celor văzute şi nevăzute. 🙂

Am visat o lume frumoasă, în care să se cânte, să se scrie, să se danseze şi să se picteze cu sânge istoria sufletului.

Am visat oameni frumoşi, cu dezastre transformate în biruinţe. Şi pe Dumnezeu, îmbrăţişând lumea asta a mea, cu toată iubirea pe care Singur a creat-o. Şi noi am înţeles-o greşit, şi-am dat-o la porci, s-o sfâşie de vie…

Cine mă cunoaşte,  ştie că ce spun acum stă sub semnul unei mari dureri: aceea că noi, artiştii lumii, avem de toate, numai dreptate nu. N-avem dreptate când strigăm că ne doare laşitatea, ura, indiferenţa, egoismul, ignoranţa, umilinţa şi amăgirea.

N-avem dreptate, zice restul lumii. Restul acela format din cei ce ne râd în faţă, că n-avem ce face şi-atunci ne-apucă absurd câte o melancolie şi creăm cine ştie ce bazaconie destinată unei sinucideri spectaculoase.

N-avem dreptate când spunem că ne dor visele pe care le împlinim în propria artă. Doar în ea. Pentru că în propria ţară, uneori, murim calculat, de la supradoză de iubire injectată în pleoape. În suflet şi-n tălpi. Alea cu care am colindat lumea, sperând să găsim un strop de dreptate în ea.

Noi, artiştii ăştia teribilişti, rebeli, tatuaţi, beţivi, drogaţi, nebuni şi degeaba, ne întâlnim uneori la un pahar de umilinţă şi ne înecăm amarul în câteva versuri. În câteva culori, în câteva pânze, în câţiva paşi, pe câteva note, sărind de pe portative.

Scriu cu lacrimile făcute rugă, cum adesea am spus, despre destinul celor ca mine. Unul frumos, cu toate negurile şi morţile tatuate în tâmple.

Scriu după ce am citit cu inima bătând a ultim poem, despre proiectul celor de la Hyperliteratura.

Am aflat despre el de la Radu Toderaş, om drag, ce mi-a adunat bucăţile de suflet şi le-a ţinut în braţe până s-au lipit singure, de-atâta timp ce-a trecut peste ele. Neiertător. Odată…

Am aflat de la el că vrea, împreună cu Andrei Ruse  şi Nelu Stratone, realizatorul celebrei emisiuni radio A lu’ Nelu, să scrie istorie.

Dar nu orice fel de istorie. Ci ISTORIA ROCK-ULUI ROMÂNESC.

Am citit despre proiect, am râs şi-am plâns. Am râs pentru că mi-am amintit de vorbele lui Radu, spuse când a aflat că „m-am pocăit”:

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

„Cu tine n-o să mă rog niciodată că avem cerinţe diferite de la divinitate! Dacă vrei să bem împreună un zaibăr, asta cu nerăbdare!” :))

Deşi ne sunt cerinţele diferite, sufletele noastre bat la fel de rebel şi, ar zice unii, naiv, pentru artă. Pentru cuvânt şi pentru portative.

Probabil ca noi sunteţi mulţi, îndureraţi de istoria care se scrie cu sângele marilor artişti, despre care se povesteşte abia după ce s-au dus la un pahar de viaţă, cu Dumnezeu.

Am plâns pentru că am văzut în proiectul ăsta multă iubire. De lume. De oameni. Am plâns de frica ignoranţei celor ce vor trece pe lângă el şi se vor duce să cumpere celebritate. Ori încă un gram de silicon. Ori poate niscaiva „şmecherie”, să ne arunce cu ea în ochi. Ăştia ce-au văzut moartea de multe ori, dar au sfidat-o şi-au crezut în ea mai mult ca-n Dumnezeu: c-o întârzia suficient încât să aibă ei timp să ne lase moştenire un vis devenit realitate: că arta va câştiga războiul cu Diavolul.

Am citit despre ISTORIA ROCK-ULUI ROMÂNESC atât cât să-mi doresc să susţin acest proiect pentru pasiunea pe care omul Nelu Stratone a pus-o în fiecare cuvânt. Să scrii istorie te scrie pe tine, cu acelaşi sânge, în istorie.

O carte care adună între copertele ei visele unor generaţii care au sperat până la ultima suflare că rock-ul nu va muri niciodată. Deşi e aspru criticat, deşi judecăm şi acuzăm, facem supoziţii şi dăm verdicte pentru dezastrul din Colectiv!

Mulţumim, Nelu Stratone, pentru visul tău!

Mulţumim pentru o viaţă de generaţii, pe care o vinzi pe câţiva lei! Prea puţin, îndrăznesc să spun, pentru boala de care suferi, ca mulţi dintre noi: „o boală ce are rock-ul ca simptom”.

Pentru cei care doriţi să contribuiţi la naşterea unui vis, există aceşti oameni care încă mai cred în poveşti. De viaţă.

Pentru a susţine proiectul, click aici.

Pentru o întoarcere în trecut, citiţi versurile:

“Văd o lume întreagă ce-a uitat tinereţea

Cu visuri îndrăzneţe ce-au trecut ca un vânt

Şi atunci de ce oare sunt discuţii aprinse

Când şi voi ştiţi prea bine că totuşi ca voi sânt.”

PHOENIX – TOTUȘI SÎNT CA VOI (1967)

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Gyuri Pascu, ţi-ai pus Aripi de drum… prea devreme

Oameni cu aripi

Gyuri Pascu, ţi-ai pus Aripi de drum… prea devreme

Distribuiți vă rog

Ploua dimineaţă, când am primit vestea că ai început zborul. În clipa aceea, mi-am amintit de vorbele colegei tale, Alice Nicolae, spuse în urmă cu nici o săptămână:

 „Ştii că Dumnezeu are umor câteodată?”

N-am crezut vestea. Dar lui Alice îi răspund azi la întrebare:

Acum ştiu, draga mea! Tocmai am aflat. Atâta umor are, că pe noi, oamenii, ne lasă cu tragedia din el. După ce se duc toate ale lumii. După ce se duc şi cei pe care El, umoristul perfect, i-a învăţat  să trăiască din el. Din umor zic!

Gyuri, tocmai pregătisem pentru astăzi un articol despre cei ca tine. Despre „artiştii lumii”, cum spune mereu prietena ta, Clara Mărgineanu. Artiştii ăştia care ne dau nouă, celor ce ne plângem de prea multe lacrimi, bucuria.

„De ce clovnii plâng în spatele măştii?” Aşa se numeşte articolul meu. Predestinat ori ba, încheiam cu „… s-o facem să râdă – viaţa- şi când ne încheiem socotelile cu ea, să plângem liniştiţi râsul grăbit. Rolul încheiat şi povestea făcută Destin.”

N-am mai apucat să-l postez. Ai decis tu să te înalţi. Şi ai luat cu tine toate cuvintele. Ai lăsat tăcerea. Aceea care rămânea după ce îţi încheiai spectacolele cu  dictonul:

„Să vă ferească Dumnezeu de neiubire!”

Gyuri, e greu să vorbim DESPRE tine. După ce lumea vorbeşte CU tine, îi intri în sânge. Tu, omul Gyuri.

E greu să plângem DUPĂ tine. Când am râs şi-am plâns atâta cu tine. Cu fiecare personaj pe care l-ai interpretat.

Ţi-aduci aminte de Mess? Ne învăţa despre Dumnezeu. Despre iubire. Despre prietenie. Mess, personajul creat de Daniela Marin. Mess, cel care stătea cuminte, în cutia lui de carton…

Noi nu-l vom mai revedea  niciodată. Iar cei ce nu l-au văzut, au pierdut şansa de a învăţa să iubească. Necondiţionat…

Ţi-aduci aminte de Regizorul din „4X4 Personaje” ? Ne-a învăţat despre artă. Despre ce lăsăm în urma noastră. Când ne facem din destin aripi şi plecăm de pe pământ…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Nici pe el nu-l vom mai revedea vreodată, Gyuri! Te-ai transformat peste noapte, din regizor, în actor. Unul pe care Dumnezeu l-a pus să joace după piesa Lui. Detaliu cu detaliu. Dacă nu aş fi copil de Dumnezeu, cu siguranţă m-aş certa cu El. Aş arunca în El cu scenariul ăsta absurd. L-aş opri să te oblige să joci un rol mediocru. Acela de zburător în lumea de dincolo.

Dar sunt copil de Dumnezeu. Şi ştiu, la fel ca tine, că El ştie mai bine de ce. De ce a ales să te oblige să închizi uşa acestei lumi şi să pleci dincolo. Nouă nu ne-ai dat tot ce aveam nevoie, socotelile cu noi încă nu le încheiaseşi. Pe noi nu ne întorseseşi la Dumnezeu. Asta ţi-era dorinţa. De asta ai şi decis „Teatrul spiritual”, împreună cu Daniela.

Ţi-aduci aminte de tehnicianul din 4×4 Personaje? Eu nu voi putea uita niciodată replica ta: 

„Pentru mine nu e nici o problemă, eu mai pot sta (la teatru) cât mai circulă 91 (troleul)!”

Atunci aveai timp… azi ne-ai fost dovadă că nu, nu mai e timp. Şi noi habar n-avem că nu mai e… Ne facem planuri. Şi lăsăm pe mâine. Zicem să nu ne grăbim.

Nu mai e timp, Gyuri! Şi uite de ce zicea Alice că Dumnezeu are umor: 91 va continua să circule! Tu, în schimb, ţi-ai terminat rolul, Dumnezeu a tras cortina, şi noi, spectatorii, te aplaudăm azi la scenă deschisă. Numai că, de data asta, nu-ţi mai putem spune: „La revedere!” pe scena asta. Ne revedem, de-o fi să-L cunoaştem şi noi pe Dumnezeu, ca tine, pe scena de dincolo. Pe scena aceea unde toţi fi-vom prieteni. Şi tu nu vei avea doar un căţeluş tovarăş de drum, cum avea Mess.

Gyuri, ce-mi vine acum în minte e clipa în care ţi-am dat cartea „Pune ultima piesă!” Nu la piesa asta am vrut să se gândească Dumnezeu.  Nu pe asta am vrut să te înveţe să o pui…

Sau… cine ştie? Tu oi fi piesa lipsă din cer. Poate unui înger îi lipseşte o aripă. Şi doar tu te potriveai acolo. Cine sunt eu să-L învăţ pe Dumnezeu cum se potrivesc piesele în puzzle-ul numit „Eternitate” ?

Cine suntem noi, Gyuri, să ne certăm cu El şi să-i reproşăm că nu ne mai dă din tine? Chiar aşa, om frumos, când te-am avut lângă noi… dar mă opresc. Ştii şi tu continuarea. Şi-ai fi trist s-o vorbim. Tu ne-ai învăţat să tăcem. Şi din tăcerea asta să facem iubire. De Dumnezeu.

Mulţumim, suflet drag, pentru tot ce ne laşi! Suntem încredinţaţi că ne iubeşti. Nouă, celor ce te-am aplaudat de pe margine, ne vine azi rândul să ne înclinăm în faţa ta, şi să-ţi mulţumim pentru că ne aplauzi, de azi, de pe scaunul din faţă al celeilalte scene. Pentru fiecare piesă pe care o jucăm în propriile vieţi.

Ştii, Gyuri? În “4×4 Personaje”, întrebarea care pe mine m-a zguduit a fost:

„Ăsta e finalul?”

Dacă vei dori vreodată să stăm la un pahar de vorbă, aş vrea să ne vorbeşti despre întrebarea asta. Şi să ne dai un răspuns ….

Te îmbrăţisăm,

Oamenii

 *** De la Gyuri va puteţi lua rămas bun la capela cimitirului Bellu Ortodox începând de marți 27 septembrie ora 14:00 până miercuri 28.09 ora 13:00. (anunţ preluat de la Daniela Marin)

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Dragostea dintâi- Bill Bright

Relatii

Dragostea dintâi- Bill Bright

Distribuiți vă rog

Pentru că este  important  să   înţelegem valoarea dragostei dintâi, Bill Bright, în cartea “Dragostea dintâi”, oferă o hartă care ne îndrumă să descoperim comori, cum ar fi responsabilitatea dragostei şi puterea transformării tragediei în triumf.

Noi ne plângem de lipsa pasiunii, uitând că avem, de multe ori, soluţii simple şi la îndemână, să reaprindem dragostea dintâi.

Cum reuşeşte Bill Bright să ne conducă pe calea deloc uşoară, dar plină de pace, a reînvierii şi păstrării Dragostei?

Printr-o carte de buzunar, de 124 de pagini. O găsiţi AICI:

Pentru mine, personal, cartea a fost un motiv de reflecţie, pentru că m-a ajutat să găsesc soluţia  la una dintre cele mai mari dileme ale vieţii mele: cum îmi dezvolt dragostea pentru alţii, fără a mă lăsa consumată de ea.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Iată câteva din pasajele care m-au încurajat:

„Lui Hristos îi pasă mai mult de o inimă tare decât de nişte genunchi slabi!”

„Dumnezeii mei erau banii şi afacerile!”

„Cunosc foarte bine tendinţa de a deveni atât de ocupa de lucrarea pe o faci, încât uiţi de motivaţia cu care ai început-o!”

„Căutăm succesul, faima, aprecierea celorlalţi, dar uităm de fapt esenţialul!”

„Un dinte care are nervul sănătos este sensibil la durere, dar unul care are nervul mort, nu te mai doare deloc.”

 

Drumul dragostei e un drum simplu, un drum care, da, are dificultăţi, dar în acelaşi timp produce mari satisfacţii.

Concluzia cărţii este că drumul spre dragostea dintâi e un drum cu o destinaţie clară. O dată ajuns acolo, poţi să te bucuri, înţelegând că ai câştigat ceva pentru eternitate.

EM

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum am înnebunit?  Legea şi harul lui Dumnezeu

Credinta

Cum am înnebunit? Legea şi harul lui Dumnezeu

Distribuiți vă rog

Legea şi dragostea

Pentru că am fost întrebată de sute de ori, cum am înnebunit şi cum de spun acum numai ceea ce mi s-a injectaat în creier de către pocăiţi, şi cum de reuşesc să răspund calm şi cu respect celor ce îşi bat joc de legile pe care eu le respect, zic să răspund ambelor întrebări printr-un scurt articol.

Aşadar:

1) Am „înnebunit”  în clipa în care am înţeles Legea lui Dumnezeu. Am înţeles că El este asemeni unui tată care îşi iubeşte cu adevărat copilul: îl disciplinează şi îl pedepseşte, ÎN şi CU dragoste. Nu îl blesteamă şi nu îl urăşte, dar nici nu trece peste greşelile copilului, fără a-l învăţa o lecţie. Uneori dură, alteori mai blândă, dar de fiecare dată corectă.

Mi-a fost greu să înţeleg diferenţa între Legea mozaică – cea a Vechiului Testament, dată de Moise, şi cea a Noului Testament, dată de Hristos. Am înţeles însă, apoi,  că aceasta din urmă nu o înlocuieşte pe cea veche, ci o completează. În sensul că azi, prin moartea lui Hristos, noi nu mai suntem „sub lege, ci sub har.” (Romani, 6:14)

Hristos a murit pentru ca noi să avem viaţa veşnică, a murit pentru „toate încălcările de Lege” (Josh McDowell). Dar asta nu înseamnă că, prin moartea Sa, se anulează principiile morale ale legii mozaice. Hristos a schimbat doar contextul, nu şi conţinutul: contextul Legii este harul, nu judecata.

Dacă în V.T, pedeapsa pentru adulter era moartea, în N.T, dacă se comite adulter prin har, nu se plăteşte cu viaţa. Ci, conform lui Pavel, cel ce a comis adulterul este înlăturat din biserică pentru a fi disciplinat, (1Corinteni 5:1-5), apoi este primit înapoi şi încurajat, spre a nu mai cădea în păcat. (1 Corinteni 2:5-8)

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Ceea ce m-a ajutat cel mai bine să înţeleg diferenţa, a fost cartea lui Josh McDowell,  „Dragostea are întotdeauna dreptate”.  Acesta dă un exemplu care explică  foarte clar asemănările şi deosebirile:

„Dacă depăşeşti viteza legală, încalci legea şi în Anglia şi în SUA. Însă, dacă eşti prins că ai depăşit viteza legală la Los Angeles, nu înseamnă că ai încălcat legea la Londra.”

Aşadar, vorbim de aceeaşi lege, dar în ţări diferite. În ambele ţări vei plăti pentru nerespectarea legii, dar există pedepse mai aspre sau pedepse mai blânde, în funcţie de ţară. Cu toate acestea, legea lui Dumnezeu spune că, deşi nu mai eşti blestemat moral pentru încălcarea legii, totuşi, consecinţele păcatului tău vor exista. Atât în plan fizic, cât şi în plan emoţional.

Luând exemplul de mai sus, cu adulterul, este adevărat că nu te va mai omorî nimeni, ca în legea mozaică, însă păcatul tău nu va rămâne nepedepsit: poţi suferi un divorţ, te poţi îmbolnăvi de o boală cu transmitere sexuală, poţi atrage ura sau dispreţul celorlalţi oameni.

2) Reuşesc să răspund calm şi cu respect celor ce îşi bat joc de legile pe care eu le respect, datorită dragostei. Pentru că Hristos a vorbit despre cel puţin 2 legi ale dragostei: una pentru Dumnezeu, alta pentru oameni. (Matei, 22:37-39)

El a venit să împlinească Legea, nu să o anuleze. (Matei 5:17). Dacă eu le-aş întoarce spatele celor care râd pe seama credinţei mele, dacă aş refuza să mai petrec timp cu ei, unde ar fi dragostea mea pentru semeni?

Pentru mine, factorul esenţial pe care îl au în comun Legea veche şi Legea Nouă: dragostea, este suficient pentru a mă ajuta să mă comport cu oamenii aşa cum aş dori să se comporte ei cu mine şi cu Hristos.

Asta nu înseamnă însă că eu nu mă mânii, sau că permit cuiva să îmi vorbească urât,sau să Îl insulte pe Hristos. Dacă aş lăsa pe cineva să vorbească urât de El, ar însemna că respectul şi devotamentul meu faţă de Dumnezeu nu ar include veneraţie faţă de Numele Său şi de Persoana Sa.

Am trecut printr-o situaţie în care un amic  L-a înjurat pe Hristos. Nu orice fel de înjurătură, ci una pe care nici măcar eu, ca păcătos autentic, nu aş permite-o vreodată altui păcătos. Atunci am luat atitudine, şi, plină de respect şi dragoste pentru acel bărbat, am spus scurt şi la obiect:

„Te rog ca în faţa mea, să nu mai foloseşti aceste cuvinte despre Hristos. E ca şi cum ţi-aş jigni eu, ţie, familia. Dacă nu vei putea să mă respecţi aşa cum te respect eu, voi alege să nu mai stau în preajma ta, decât în situaţiile în care vei vorbi cu respect.”

Mi-am asumat un risc foarte mare: acela de a nu mai vedea acest amic niciodată, însă consider că a lăsa oamenii să trăiască în păcatele lor, fără a le pune limite şi fără a încerca să-i faci să înţeleagă motivul schimbării tale, este egal cu a urî omul respectiv. E ca atunci când tu ştii că el va intra la închisoare daca ucide pe cineva, şi cu toate acestea, tu îl încurajezi să o facă. E drept că nu vei putea convinge pe nimeni să se oprească din păcat, dar îţi faci datoria morală de a-l avertiza cu privire la consecinţele actelor sale.

De sunt nebună, vă spun cu certitudinea nebunului frumos: Dumnezeu mi-a dar Aripi de Drum, şi nimeni nu mi le va tăia vreodată!

Voi cum staţi cu Nebunia? 🙂

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Sa stii ca Dumnezeu e demodat!

Credinta

Sa stii ca Dumnezeu e demodat!

Distribuiți vă rog

M-am pus pe spionat amintiri. Doamne, cate am aflat! Ca, in ciuda aparentelor, se certau intre ele cu ura, ca se loveau una pe alta fara mila, ca isi spuneau nu vorbe, ci blesteme urate. Atat de urate, ca nimeni nu le-ar mai fi mangaiat vreodata.

Am spart lacatul cu “Au fostodata…” si ce-am gasit inauntrul camerei vopsite in rosu, mi-a inghetat sangele. Cununi de spini, atarnate de lustre, maini taiate din incheieturi, inca in rugaciune, talpi fara pasi, genunchi facuti franjuri, si multa, atat de multa cenusa!

Cineva a inchis usa, in urma mea…

Bifasem gresit. Din nou …

Am ingenuncheat in fata intunericului din mine si l-am rugat sa-mi spuna pe unde se iese. Din infern, zic! Nu mi-a raspuns. Se uita doar, la mine, cu mila magnatului care si-aduce aminte ca odata, demult, traia pe pamant o femeie la fel de umilita ca mine. Ii era mama. Cineva n-a vrut sa-i dea cheia, sa deschida usa, cand a izbucnit incendiul. Din inima.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Acum se razbuna si el, pe altele, cum poate. Cu sufletul facut carbune, si cu razbunarea facuta chibrit. Lacrimile ii sunt combustibil. Aprinde cu ele dezastre.

Strig catre Dumnezeu, cu ochii lipiti de spini.

  • Dumnezeu e demodat, fetita! Se aude un glas nemilos. L-au folosit altii, in vremuri prea vechi. Pe post de brand. S-a schimbat moda. Mai uita-te si tu la prezent!
  • Aveti dreptate, domnule, raspund cu glasul stins. S-a schimbat brandul. Acum se poarta Lucifer. Acum, femeile nu se mai cuceresc, se cumpara. Iar barbatii nu se mai dueleaza cu spada, s-a inventat cardul. Femeile si barbatii nu mai danseaza la hore, ci in pat. Pe muzica celui ce poarta coarne, nu coroana de spini! Aveti dreptate, domnule, Dumnezeu e demodat! In trend e Pokemonul.

Cui sa mai pun azi Aripi de drum? Am auzit ca numai ingerii le poarta.

Dar s-au demodat… Si ei …

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Corina Ozon: “Feminitatea este un rezultat al experienței și al conștientizării propriilor valori.”

Oameni cu aripi

Corina Ozon: “Feminitatea este un rezultat al experienței și al conștientizării propriilor valori.”

Distribuiți vă rog

Pornind de la “Feminitatea este un rezultat al experienței și al conștientizării propriilor valori.”, ce m-a determinat să o pictez pe Corina Ozon într-o zi,  a fost amantlâcul.

Chiar aşa! Am scris cândva şi eu despre el, cu ceva ani în urmă,  “dur şi răutăcios”, cum mi-au spus mulţi… Aici. M-am oprit într-o zi, când am înţeles că amanţii nu sunt criminali în serie, 🙂 ci dureri nevindecate. Şi atunci n-am mai putut să-i acuz, să-i urăsc ori să-i blamez.

Am citit-o pe Corina din curiozitate. Să văd cum percep femeile poveştile astea care promit mult şi dau nimic, ori dau tot şi nu promit nimic. Să văd dacă cineva are curajul să spună direct, fără perdea, despre ceea ce oamenii ascund de obicei în spatele ei. Corina a rupt perdeaua asta, ori a ars-o. A avut curajul să se lase privită de la geamul murdar de iubiri condamnate la cătuşe.

Îmi recunosc reticenţa şi întrebarea: “Cum poţi fi atât de directă, în scris, cum poţi transmite atâta pornografie?” ,  atunci când am citit “Amanţii”. Dar azi, ca femeie creştină, îmi recunosc păcatul de a fi judecat. Şi, mai mult de atât, recunosc realitatea  în care trăim: o lume în care a fi “the other one” a devenit mai degrabă regulă, (dacă vrei să trăieşti intens!) decât excepţie.

Ori realitatea asta, Corina o prezintă fără sfială. Şi pentru asta, este, probabil, atât de citită şi iubită. Nu e uşor, cu siguranţă, să ai curajul de a rupe barierele şi de a vorbi despre ceea ce se întâmplă, dar nu se povesteşte, căci trebuie să dăm bine pe sticlă.

“Adică dai o viaţă banii pe curve şi nu te saturi nici după moarte! “/L-am întrebat dacă are ofertă şi pentru femei, adică să fie plimbate cu sicriul de bărbaţi tineri dezbrăcaţi. A zis că nu, că femeile au tendinţa să se pocăiască la bătrâneţe şi să pozeze în sfinte după moarte. Şi m-am gândit că aici are dreptate.” (Nopţile amanţilor)

 

Mi-am făcut, aşadar, curaj, într-o seară, şi am întrebat-o direct, dacă acceptă să stăm la un pahar de poveşti. Fără perdea. A fost la fel de deschisă, cum o ştiam din filele cărţilor sale.

Să respirăm puţin, o clipă de Ozon, zic, şi să vedem ce efect are!

Aripi de drum: Sunteţi o scriitoare controversată :), pare-se! Dacă i-am arde cartea de vizită, cine e, de fapt, Corina Ozon?

Corina: O timișoreancă ajunsă în București odată cu admiterea la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, oraș din care a zis că pleacă după absolvire, dar de care s-a îndrăgostit iremediabil. Un om care a ars toate etapele pentru a face ce îi place: 10 ani de televiziune și doi ani de presă scrisă. Updatată cu PR&Comunicare și cu un MBA româno-francez. Îți spun toate aceste lucruri nu ca să mă laud cu CV-ul, că nu e un interviu de angajare. Ci ca să vezi că sunt o femeie normală, care și-a construit o carieră, dar a făcut și face ce îi place. În prezent sunt Șef PR&Comunicare la Imprimeria Națională, am o fată proaspăt studentă la Marketing, iar în timpul liber sunt scriitor.

Aşa deci. Corina e normală. 🙂 E greu de crezut, după toate câte citeşti.

Să îl contrazicem pe domnul care spune direct: „Femeia asta, autoarea adică, nu e întreagă la minte și nici ăia care o citesc, adică nici eu! ” (Cristian Niculescu, București) ? 🙂

Aripi de drum: De ce scrieţi şi pentru cine?

Corina: Când începi să scrii, o faci pentru tine. Este ca orice îndeletnicire pe care o faci din plăcere și din nevoia de a te cunoaște mai bine. Abia după ce ajungi să te cunoști, scrii și pentru cei din jur. După părerea mea, un scriitor este acel om care dorește să se cunoască pe el și își explorează sinele fără rețineri. Nu poți împărtăși scriitura ta, dacă nu știi exact cum ai ajuns să o faci, de ce o faci și mai ales cât de bine o faci. Scriitura este un act de mare responsabilitate față de cititori. Pentru mine a fost o etapa în maturizare și mi-a adus multe beneficii, mai ales interumane și spirituale.

Răspunsul acesta, mie mi-a vorbit despre responsabilitate, smerenie şi curaj. Acela de a recunoaşte că nu eşti perfect, şi că maturizarea presupune arderea unor etape. Fără perdea, şi ea… Vouă despre ce v-a vorbit?

Aripi de drum: Pentru că sunteţi specialist in PR si Comunicare, şi v-aţi ocupat personal de promovarea propriilor cărţi, spuneti-ne cum îşi poate face singur, un autor nou, marketingul?

Corina: Cu multă muncă și renunțare la programul obișnuit. Și, desigur, strategiile sunt definitorii. Iar pentru acest lucru e nevoie de multă experiență și îndemânare. Marketing nu înseamnă doar să promovezi contra cost pe Facebook și nici să te agăți de succesul altora, dacă vrei să ai o identitate. Sunt multe de spus, am în lucru un proiect pe această temă.

Cred că în România este nevoie stringentă de acest proiect despre care vorbeşte Corina. Sunt mulţi oameni talentaţi, care rămân cu talentul în buzunarul de la piept, în dreptul inimii, căci nu ştiu cum să-şi construiască o identitate. Vă promit să vin cu detalii imediat ce va fi gata!

Aripi de drum: Mulţi spun că în România, şi în materie de scriitură, vinde tot sexul. Dacă nu scrii ceva prin care cititorul să facă rost măcar de un orgasm, tu, ca scriitor, n-ai nici o şansă. Căci nimeni nu mai citeşte romantisme. Cum comentaţi aceste păreri? Trebuie, şi scriitorul, ca şi cântăreţul, să se adapteze vremurilor, pentru a supravieţui, sau se poate trăi doar din artă curată, fără a face compromisuri şi a scrie despre „ce se poartă”?

Corina: Eu nu cred acest lucru. Nu cred că publicul român e pervers sau obsedat, pentru că asta s-ar înțelege, nu? Oamenii citesc literatură bună, care să le stârnească sentimente îngropate adânc în uitare, poate. Eu m-am declarat așa: „Colecționar de povești, hacker de minți și sentimente, furnizor de stări”. Cred că un autor este un furnizor de stări ca orice artist. Doar canalul prin care le transmite e diferit. Spre exemplu, ultimul meu volum din trilogia „Amanții”, „Amanții 3.0”, nu conține nicio scenă de sex. A fost devorată la fel ca primele două cărți și puțini au realizat că nu are nimic erotic, pentru că au fost prinși de poveste. Pe de altă parte, sexul face parte din viața noastră. Dacă intervine și în scriitură înseamnă că acolo își are locul, pentru că transmite ceva. Oricum sunt foarte încântată că cititorii români nu sunt atât de pudibonzi cum se credea. Prin cărțile mele am cunoscut oameni deschiși la minte și dornici de lectură. Românii din străinătate îmi mulțumesc pentru că le-am redeschis gustul pentru citit în limba română. Când scrii despre viață, sesizezi toate nuanțele. Dar sexul nu e un scop în sine în scris, decât dacă e vorba de cărți de specialitate, sexologie de exemplu. Un autor poate face dintr-o scenă de sex un poem care să dea fiori. Sau să redea latura dramatică și agresivă a umanului în cazul unui viol. Mai în glumă, mai în serios, să știi că nu e ușor să scrii despre aceste lucruri.

Cuvintele Corinei îmi amintesc despre interviul cu Andrei Neagu, de săptămâna trecută. Iată cum artiştii lumii îşi dau mâna, spre a rupe lanţurile judecăţilor. Mare dreptate, Corina, când vorbeşti despre scriitura despre viaţă. Mi se pare că atât de mult vorbim despre ideal, că pierdem din vedere realul. Iar realitatea e dură. Cu amantlâcurile ei cu tot …

Aripi de drum: Cum e cu feminitatea? Ce anume  o face pe o femeie cu adevărat  feminină, într-o lume în care sexul între „friends with benefits” bate sufletul?

Corina: Fără îndoială că atitudinea și educația. Principiile personale se formează pe parcurs. Mobilitatea acestora însă este foarte importantă în relația sentimentală. Însă tu aduci aici în discuție două concepte diferite care nu se bat cap în cap. „Friends with benefits” este un tip de relație asumat care nu exclude feminitatea. Feminitatea e o atitudine, așa cum am spus. Spre exemplu, cunosc femei extrem de atractive și care au făcut pauze lungi de sex. Feminitatea implică o doză de încredere în propria sexualitate, pe care o poți controla. Cei nesiguri pe sexualitate vor fi mereu într-o căutare instabilă sau impusă de convenții, pentru că necunoscându-se pe ei nu știu ce li se potrivește. De aici, dezamăgiri și eșecuri. Feminitatea este un rezultat al experienței și al conștientizării propriilor valori.

Asta cu potrivitul şi cu necunoscutul lui, mă aruncă în oceanul de tentaţii de a scrie articole întregi despre feminitate:). Despre cine ne învaţă despre ea şi Cine ar trebui să ne fie profesor. Îndrăznesc, aşadar, să o întreb despre iubire. Sunt curioasă dacă o vede ca parte a feminităţii.

Aripi de drum: Se mai iubeşte azi, sau e totul o goană după orgasme, ca după pokemoni?

Corina: Eu sunt optimista de serviciu. 🙂 Și chiar dacă o văd în jur sub diverse aspecte, cred că speranța nu moare. Oamenii și-au schimbat poate modul de manifestare a sentimentelor, însă trăirile sunt aceleași. Ca și suferința în urma unei rupturi.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Aripi de drum: Am fost întotdeauna curioasă să aflu cum vede un artist creşterea spectaculoasă a divorţurilor. Se iubea mai mult pe vremuri, când divorţul era o excepţie, sau „se juca după alte reguli”, iar femeile se complăceau în căsnicii abuzive?

Corina: Pe vremuri, divorțul era un stigmat, un afront adus „celulei de bază a societății”. Este indicat ca doi oameni care au epuizat toate canalele de comunicare și vorbesc alte limbi, metaforic, să aiba varianta divorțului. Cred că lucrurile se vor așeza o dată cu noile generații, crescute libere și fără prejudecăți. Cred că pe vremuri, cum spui tu, oamenii aveau mai mult timp să iubească, acum totul este comprimat într-un timp scurt, cu intensitatea unor luni sau ani. Gândește-te că acum oamenii se cunosc mult în online. Sar etapele acelea din real, iar emoționalul este foarte solicitat la prima întâlnire, de exemplu. Dar divorțul nu este decât o consecință a unor alegeri nepotrivite.

Corina parcă e un terapeut care mânuieşte perfect tehnica terapeutică “stroke and kick” : îmi dă speranţă, apoi mi-o spulberă într-o clipă. :)”Generaţiile online”, pe mine mă sperie. Tocmai pentru că în spatele unui ecran, fiecare e cine vrea să fie. Iar amanţii ăştia … 🙂 Să mă opresc, însă, din presupus, şi să trec la subiectul preferat al Corinei:

Aripi de drum: Cum e cu amanţii? 🙂 sunt ei îndreptăţiţi să joace la dublu, sau ar trebui „judecaţi înainte de-a ajunge în iad”?

pana-cand-ma-voi-vindeca-de-tine-povestiri-despre-realitatea-dintre-el-si-ea

Corina: Amanți au fost dintotdeauna. Nu cred că e bine să judecăm pe cineva. La urma urmei, fiecare este răspunzător de ceea ce face în viața lui. Supape vor exista mereu, oamenii au nevoie de reconfirmări ale sexualității și de o reșapare a senzorilor de atracție. Abilitatea de a trasa granițe însă ține de puterea de discernământ a fiecăruia.

Aripi de drum: De ce înşală bărbaţii, şi de ce înşală femeile?

Corina: Din același motiv: dorința de cunoaștere care nu a fost satisfăcută pe parcursul unei perioade de timp.

Scurt şi la obiect, pare-se că “blonda” nu are nevoie de romane întregi pentru a explica simplitatea. Esenţialul şi realitatea. Mulţumim, Corina, pentru promptitudine şi detaşare, şi hai să ne povesteşti puţin şi despre “ceva”- ul care ţine aşa strâns amantlâcurile astea pe care le descrii atât de bine în trilogie.

Aripi de drum: Ce aţi picta într-un tablou numit IUBIRE?

amanti-3

Corina: Depinde la ce tip de iubire de referi. Unul ar fi cu oameni care au grijă de animale, în natură. Altul, cu un bărbat și o femeie îmbrățișați. Îmbrățișarea este cea mai frumoasă formă de cunoaștere fără cuvinte. Prilejul de a veni în contact cu celălalt pe o suprafață mare a corpului este de neprețuit și atât de intimă, încât mă mir că nu a fost interzisă în public. De aceea ar trebui să ne îmbrățișăm des, nu se știe ce vremuri vor veni. 

Eu am spus că e terapeut “blonda asta”. 🙂 Am citit cândva că un terapeut foarte bun este, în acelaşi timp, şi un foarte bun artist-scriitor. Numai aşa poţi înţelege cu adevărat trăirile din spatele unei măşti de clovn. Ori de paiaţă. Ori de OM.

Şi, cum îmbrăţişarea a fost creată de Dumnezeu, şi vorbim aici cu “autoarea unor amanţi celebri”, îmi fac curaj să o întreb dacă Dumnezeu are vreun loc în ecuaţia asta:

Aripi de drum: În ce relaţie sunteţi cu … Dumnezeu? Este El o născocire a unor „schizofreni”, sau există cu adevărat?

Corina: Dacă știam răspunsul la această întrebare, eram un om bogat.:) După mine, relația cu Dumnezeu înseamnă împăcarea cu sine și apoi cu cei din jur, pentru a trăi în liniște.

Corina, nu ştiu la ce bogăţie vă referiţi, dar cred că subiectul acesta îl vom diseca într-o zi, spre vindecare, cu siguranţă! 🙂

Aripi de drum: Spuneţi-mi o carte în care aţi vrea să vă mutaţi.

Corina: Trăiesc atât de mult în cărțile mele în ultimii ani, în sensul că în marea parte a timpului scriu, încât îmi doresc să mai trăiesc și în viața mea. 🙂

Pentru că avem nevoie s-o lăsăm să mai trăiască, aşa cum spune, şi-n viaţa sa, eu vă invit să îi citiţi ultima carte, “Până când mă voi vindeca de tine”.  (poţi comanda aici) Voi scrie într-o zi despre ea, aşa cum simt şi cum REsimt vindecarea prin iubirea adevărată. Să trăim, zic, puţin, în cărţile Corinei, noi, cei sătui de trăit în propriile vieţi! 🙂

zilele-amantilor

Aripi de drum: Pe cine aţi dori să citiţi în filele blogului „Aripi de Drum” ?

Corina: Era să zic Ana Barton, prima care mi-a venit în cap, pentru că e un om pe care îl prețuiesc, dar deja ai intervievat-o. Pot să spun mai multe nume, nu? Cristina Nemerovschi, Ștefan Caraman, Radu Găvan...colegi la editura Herg Benet, o echipă frumoasă și unită prin diversitate. Înțeleg că te referi la scriitori. Altfel, mi-aș dori să-l citesc aici pe Harrison Ford. 🙂

Mulţumesc, Corina Ozon, pentru provocarea unui adevăr pe care tu ni-l prezinţi fără perdea! Şi pentru răspunsurile care nasc întrebări.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Mihaela Rădulescu: „Oamenii care trăiesc mult împreună uită să se mai întrebe ce mai fac.”  

Relatii

Mihaela Rădulescu: „Oamenii care trăiesc mult împreună uită să se mai întrebe ce mai fac.”  

Distribuiți vă rog

 

Când se nasc fluturii, ne mor fricile. Dumnezeu ne pune pe umeri Aripi, să începem drumul în 2, cu paşi timizi. Apoi, din ce în ce mai îndrăzneţi, ne continuăm călătoria, oprindu-ne doar pentru o gură de aer lumesc. Până la STOP respirăm prin inima celuilalt.

Mai trece timp, la fel de neiertător ca cel dinainte să ne moară temerile. Acum însă, nu-l mai observăm cum zboară, suntem prea ocupaţi cu propriul zbor, de mână cu el, în braţe cu ea.

Înainte ni se părea neiertător, acum ni se pare binecuvântat. Înainte ne uitam la el cum se duce şi ne întrebam cum de poate cumpăra atâta repeziciune, acum tocmai rapiditatea asta ne face fericiţi. Numărăm cât mai e e până la următorul MI-E DOR, până la următoarea strângere în braţe.

Şi devenim una cu el. Cu timpul, zic!

Şi vine o zi când ne dăm seama că ne-am oprit din zbor. Ne uităm la omul de lângă noi şi nu mai avem curajul să-l întrebăm nimic. Au renăscut fricile, din propria cenuşă. Ne e teamă să nu-l deranjăm. Acum întrebările noastre nu mai au efect de zbatere de aripă, ci de creşetere de puls. Negativ.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Atunci abia aştepta să fie întrebat, acum abia aşteaptă să fie lăsat în pace. Atunci se simţea singur fără tine, acum se simte singur cu tine. Şi deschide televizorul. Să mai audă şi altceva decât cicăleala ta, văicăreala ta, frica ta, povestea ta…

Demult, îţi sărea în braţe când ajungeai acasă, şi te aştepta în miros de timp trecut prea greu fără tine, azi nu mai are timp să îţi deschidă uşa, e ocupată cu farfuriile nespălate, cu telenovela preferată, cu pisica înfometată.

Atunci nu-i păsa de chiuveta plină de urmele iubirii voastre, acum o deranjează şosetele tale aruncate pe covor. Atunci nu conta ora la care vii, pentru că îţi pregătea surprize tăcute, şi, îndeletnicindu-se cu ele, nu-şi dădea seama că ai întârziat 1 oră. Ba se ruga chiar să mai dureze un pic, să termine totul, să fie gata surpriza…

Acum însă, îţi reproşează fiecare minut trecut peste ce-ai spus la telefon, după ce te-a sunat de 1000 de ori să te întrebe unde eşti şi cu cine.

Atunci nu-i păsa de praful de pe masă, acum îşi reproşează lipsa ordinii perfecte. Atunci trebuia să fii femeie să te iubească, azi trebuie să fii gospodină.

Şi-ntr-un târziu,  obosiţi amândoi de atâtea iubiri şi griji de altceva, vă uitaţi unul la altul, neştiind ce rost mai are un „Ce mai faci?”

Neştiind ce sens să daţi lui A FOST ODATĂ…

La voi cum a fost?

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog