Etichetă: credinta

Păcate respectabile, Jerry Bridges

Credinta

Păcate respectabile, Jerry Bridges

Distribuiți vă rog

Este o carte pe care am citit-o cu mult înainte de a înţelege Cine e Dumnezeu, cu adevărat.  Ce-mi amintesc, însă, este că mi-a străpuns inima atât de tare, că am plâns ore în şir după ce am citit-o. Nu am lăsat-o din mână până nu am terminat-o. Are 188 de pagini şi este foarte uşor de citit. Şi la fel de uşor de înţeles. Mai greu e însă de acceptat fiecare păcat în parte.

Unele s-ar putea să ne surprindă. Altora s-ar putea să vedem că nu le-am dat importanţă pentru că „sunt mici”.

Am recitit-o săptămâna aceasta, „cu ocazia” decizei de a reciti toate cărţile din bibliotecă, pe care le-am trecut pe lista „Must AGAIN and AGAIN”! 🙂

Jerry ne arată faţa nevăzută a propriului sine şi ne ajută să avem curajul să ne uităm mai des în ograda şi oglinda noastră. Cu mult înainte să judecăm mizeria sau dezordinea din ograda altora.

„Dacă a existat vreodată o sfântă, aceea a fost bunica mea”, pe mine m-a dus într-o călătorie în trecut, pe vremea copilăriei mele frumoase, când bunica era icoană. Trăind într-o familie ortodoxă, în majoritate nepracticantă, bunica era singura care mă ducea la biserică. Îl iubeam pe Dumnezeu pentru că o iubeam pe bunica. Mi-L imaginam pe El ca pe ea. Cu nici un plus şi cu nici un minus!

Bridges vorbeşte despre sfinţi, ne explică ce înseamnă şi unde îi găsim, şi ne răspunde întrebării: „Suntem noi sfinţi?” Pe mine, personal, ani la rând m-a obsedat întrebarea: „De ce e PAPA Sfânt?” Găsim răspunsul la această întrebare şi multe altele, menite a ne transforma!

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Păcatul, marea provocare a lumii, este explicat şi „tratat” de Bridges, pe înţelesul tuturor.

„Ştiu foarte bine cum să păcătuiască, dar nu au nici cea mai vagă idee ce este păcatul!”

„Caracterul malign al păcatului”, „Remediul pentru păcat”, „Puterea Duhului Sfânt”, „Îngrijorarea şi frustrarea”, „Nemulţumirea”, „Nerecunoştinţa”, „Mândria”, „Egoismul”, „Mânia”, „Atitudinea critică”, „Invidia şi gelozia”, sunt capitole care descriu şi învaţă cum se pot „trata” aceste păcate şi cum facem să ni le recunoaştem.

Dacă nu v-am convins să citiţi această carte, vă spun doar atît:

„Jerry scrie din tranşeele propriului său război cu păcatul!”

Ce altă dovadă a urmării unui exemplu ne poate da cineva, decât vulnerabilitatea în faţa semenilor săi, recunoscând că el este „cel dintâi păcătos”?

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
Sa stii ca Dumnezeu e demodat!

Credinta

Sa stii ca Dumnezeu e demodat!

Distribuiți vă rog

M-am pus pe spionat amintiri. Doamne, cate am aflat! Ca, in ciuda aparentelor, se certau intre ele cu ura, ca se loveau una pe alta fara mila, ca isi spuneau nu vorbe, ci blesteme urate. Atat de urate, ca nimeni nu le-ar mai fi mangaiat vreodata.

Am spart lacatul cu “Au fostodata…” si ce-am gasit inauntrul camerei vopsite in rosu, mi-a inghetat sangele. Cununi de spini, atarnate de lustre, maini taiate din incheieturi, inca in rugaciune, talpi fara pasi, genunchi facuti franjuri, si multa, atat de multa cenusa!

Cineva a inchis usa, in urma mea…

Bifasem gresit. Din nou …

Am ingenuncheat in fata intunericului din mine si l-am rugat sa-mi spuna pe unde se iese. Din infern, zic! Nu mi-a raspuns. Se uita doar, la mine, cu mila magnatului care si-aduce aminte ca odata, demult, traia pe pamant o femeie la fel de umilita ca mine. Ii era mama. Cineva n-a vrut sa-i dea cheia, sa deschida usa, cand a izbucnit incendiul. Din inima.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Acum se razbuna si el, pe altele, cum poate. Cu sufletul facut carbune, si cu razbunarea facuta chibrit. Lacrimile ii sunt combustibil. Aprinde cu ele dezastre.

Strig catre Dumnezeu, cu ochii lipiti de spini.

  • Dumnezeu e demodat, fetita! Se aude un glas nemilos. L-au folosit altii, in vremuri prea vechi. Pe post de brand. S-a schimbat moda. Mai uita-te si tu la prezent!
  • Aveti dreptate, domnule, raspund cu glasul stins. S-a schimbat brandul. Acum se poarta Lucifer. Acum, femeile nu se mai cuceresc, se cumpara. Iar barbatii nu se mai dueleaza cu spada, s-a inventat cardul. Femeile si barbatii nu mai danseaza la hore, ci in pat. Pe muzica celui ce poarta coarne, nu coroana de spini! Aveti dreptate, domnule, Dumnezeu e demodat! In trend e Pokemonul.

Cui sa mai pun azi Aripi de drum? Am auzit ca numai ingerii le poarta.

Dar s-au demodat… Si ei …

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Elena Şandor: “Pentru mine, blogul era un copil. Pentru copilul tău faci orice. Vrei să ajungă cel mai bun, investeşti în el tot ce ai. Îl duci peste tot, îi arăţi lumea, nu îl ţii în casă.”

Oameni cu aripi

Elena Şandor: “Pentru mine, blogul era un copil. Pentru copilul tău faci orice. Vrei să ajungă cel mai bun, investeşti în el tot ce ai. Îl duci peste tot, îi arăţi lumea, nu îl ţii în casă.”

Distribuiți vă rog

O ştiu pe Elena dinainte să fie Şandor. 🙂 Mi-aduc aminte perfect clipa în care am făcut cunoştinţă cu ea: era vară, venisem la sora ei (pe atunci doar colegă de facultate cu ea azi, cea mai bună prietenă) pentru un proiect şi tare nefericită eram că nu ştiam cum să-l fac. Proiectul, adică!:)

M-a servit cu chifteluţe. Era îmbrăcată într-o fustă albă şi o bluză la fel. Te eclipsa pur şi simplu simplitatea care-i caracteriza eleganţa. Feminitate la puterea absolut.

Mă uitam la ea şi îmi spuneam că trebuie să fii cineva foarte important, să poţi face parte din lumea ei. Era doar o interpretare a mea… aveam să aflu mai târziu.

Elena a fost prima persoană din viaţa mea, care mi-a dat în dar haine. Eram în anul al doilea de facultate, câştigam cât să-mi plătesc căminul -60 de Ron lunar- şi să nu mor de foame. Când mi-a umplut braţele cu ele, am crezut că a trimis Dumnezeu mană din cer.

Aş avea atâtea să vă spun, dar mă opresc, şi o las pe ea să-şi scrie povestea pe filele acestui blog.

Ajung la ea pe seară. Fetiţa ei încă nu şi-a făcut avânt în lume. 🙂 Încă respiră prin mămica ei. La fel de frumoasă.  

Mâncăm chinezesc. Ne gândim că Emma va dansa în noaptea asta, la condimentele din supă. 🙂 Vorbim despre una, despre alta, până la finalul mesei. Ne retragem apoi în cameră, spunându-i  Alinei – sora “noastră”-  că vom încheia în 30 de minute.

S-au făcut de 5 ori mai multe…

Punem aşadar  telefonul pe burtă. 

  • Să stea mai bine, zice Elena.  Se pare că  Emma îşi susţine mama de pe acum:).

Aripi de Drum: Povesteşte-mi despre blogging, Elena! Începutul. Geneza. 🙂

Elena : Totul a început acum 9 ani, când mama a avut o pareză, şi multe luni nu a mai putut face nimic în casă, implicit mâncare. Azi salam, mâine salam, cât să mai mănânci salam? (râde) Eu eram pe dinafară cu tot ce însemna gătit. Nu ştiam nici să fac ceai. Mama nu m-a pus niciodată la treabă, mi-a cerut doar să învăţ, fără să aibă aşteptări culinare de la mine.

Când prinţesele şi-au uitat Aripile acasă… Foto credit: Elena Şandor

În anul acela, însă, am început să caut reţete  pe internet şi să pregătesc. De foame, nu de altceva. Fiasco total. Dar nu m-am lăsat. Eu sunt foarte perseverentă, dacă îmi propun ceva, trebuie să fac. Îmi şi plac provocările. Uite, la matematică, de exemplu, am rămas corigentă, şi apoi am ajuns olimpică. E o chestie de extremă.  Aşa că am început să gătesc zilnic. Făceam un fel până îmi ieşea. Organizam „Cooking days”, cu prietenii mei. Când s-a întors mama, gustând din ce făceam, mi-a dat ideea de a-mi face un blog.

Vorbeşte calm şi apăsat. Nu e uşor să retrăieşti negurile. E stăpână pe ea, dar înăuntru se dau lupte. Amintirile nu renasc fără dureri. Când eşti fiică, lumea e cu mult mai mică decât când eşti mamă, dar cu mult mai dură. Nu ştii pe atunci care drum e mai bun…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Aripi de Drum: De unde numele şi care a fost drumul de la idee, la un stil de viaţă, apoi la bani?

Elena: Mama mi-a dat ideea. Mie îmi plăcea numele Eileen, de la tipa din Seinfeld. Am găsit eu o variantă care să rimeze, Eileen- Cuisine, şi am pornit la drum. Nu a fost uşor. Şi subliniez acest aspect. Am început să public reţete şi poze. Eram aşa de determinată, că postam câte 2-3 reţete zilnic. N-am inventat eu roata, deci eu doar le adaptam de la alţii. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că s-a creat o comunitate de bloggeri culinari. Sper să nu greşesc, dar cred că ei au adus în România ideea de blogging.

La început, habar nu aveam că se poate câştiga ceva din blog. Pentru mine era pasiune curată. Atât. Postam doar pentru că prietenii îmi cereau reţetele şi mă săturasem să le scriu pentru fiecare. Şi atunci am decis să o ascult pe mama. M-am pus pe treabă atât de serios, că, pentru mine, blogul era un copil. Investeam în el. Pentru copilul tău faci orice. Vrei să ajungă cel mai bun, investeşti în el tot ce ai. Îl duci peste tot, îi arăţi lumea, nu îl ţii în casă. Trebuie să îl implici într-o comunitate, să-l încurajezi să-şi facă prieteni, să socializeze, să dea din coate.  Eu nu ştiam asta. Au venit însă toate firesc, împinsă de la spate de curent, nu de un consilier de blogging.

E cea mai motivantă comparaţie pe care am auzit-o vreodată. Trebuie să mărturisesc faptul că Elena ar trebui să fie naşa blogului meu. Ea m-a luat de mână, să fac primii paşi. Nu ştiam nimic. Ştiam doar că am ceva har la scris. Cu mulţi ani în urmă, Gabi, soţul ei, mi-a făcut primul blog. La care am renunţat… Cu această personificare, a blogului-copil, Elena mi-a pus în suflet cea mai mare determinare.

Aripi de Drum: Cum ai trecut de la cooking la lifestyle?

Elena: După ce m-am căsătorit, m-am mutat în Anglia.

Mi-aduc aminte de nunta Elenei. Atâta atenţie la detaliu nu mi-a fost dat să văd niciodată. Totul era pregătit la secundă şi la milimetru. Mi-aduc aminte că atunci am văzut-o singura dată plângând. Îmi dăduse impresia, toţi anii în care am fost în casa ei, că e o persoană foarte rece. Crudă, uneori. Crudă cu ea însăşi. Realiatatea, însă, iată că ne înşală mai abitir decât bărbaţii :).

Am dus blogul culinar încă 2 ani, apoi am decis să mă extind, ca urmare a cererilor venite din exterior. Mă întrebau oamenii, de exemplu,  de ce nu scriu despre cum se asociază ţinutele vestimentare. Şi aşa am decis să-mi fac rebranding. Aşa am ajuns aici. A fost foarte grea trecerea. Mi-era teamă să nu eşuez, căci atunci când vrei să faci foarte multe lucruri o dată, foarte uşor poţi cădea în derizoriu şi poţi ajunge să nu faci bine niciunul.

Şi, cum eu aveam pe atunci şi serviciu, mi-am dat seama că nu pot ţine pasul cu ambele. Aşa că am renunţat la job şi am decis să mă dedic în totalitate blogului. Am investit extrem de mulţi bani, timp şi nervi. Dar satisfacţia e incomparabilă cu sacrificiile, pentru că mă simt împlinită.

Dragostea adevărată începe aici Foto credit: Elena Şandor

Emma probabil e mândră de mămica ei şi vrea să aplaude, căci începe să dea din picioruşe. Nu ştiu să explic sentimentul acela de a o vedea pe Elena însărcinată. E unic. Te uiţi la ea şi îţi vin o mie de întrebări pe secundă în minte. Când se mai linişteşte puţin Emma, continuu să o descos:

Aripi de drum: Când au venit primii bani?

Elena:  Banii cam după 2 ani de stat în Londra. În România nu se punea problema de aşa ceva. Primeam în schimb produse cărora le făceam reclamă.

Fac ochii mari. 2 ani? Mă întreb. Elena observă şocul din privirea mea:

– E Londra! Competiţia este foarte mare, mai ales că sunt româncă, iar românii sunt foarte prost văzuţi acolo. A trebuit să muncesc de 10 ori mai mult. Dar munca depusă m-a ajutat să ajung aici.

Aripi de drum: Ce e cel mai plăcut la ce faci, acum, când eşti şi remunerată pentru perseverenţă, talent şi timp?

Elena: Îmi place că nu mă plictiseşte niciodată. Şi mă simt binecuvântată că stau în Londra şi fac blogging. Dacă nu m-aş fi ocupat cu asta, nu aş fi avut niciodată şansa de a merge în atâtea locuri, de a cunoaşte atâţia oameni minunaţi, şi de a avea informaţia la picioare, pe gratis. E vorba de deschiderea către cultură. Nu e vorba de Can-Can-uri. Este o viaţă pe care mulţi ar da orice să o aibă. Mi-aş dori să fiu la un nivel mult mai înalt, dar dacă aş cere acum mai mult, aş simţi că mă bat cu Dumnezeu. Mi-a dat cu mult peste ce puteam să am…

Aripi de drum: E vreo diferenţă între Anglia şi România, în privinţa bloggingului?

Elena: De la cer la pământ.  În România sunt o mână de bloggeri, din care 5 câştigă foarte bine, şi doar cu aceia se lucrează. Restul sunt la limita subzistenţei. Nu e corect. Asistenta mea, de exemplu, Cristina Cândea, care este extrem de bună, face parte din categoria bloggerilor din România care trebuie să munceasca de 10 ori mai mult ca alţii. Majoritatea bloggerilor români contactaţi primesc haine/accesorii pentru şedinte foto pe care apoi le returnează, deci fără să primească nimic în schimb. Foarte greu ajungi sa fii plătit pentru o campanie, dacă nu eşti un nume cunoscut. Ideea este sa creşti. Trebuie să fii plătit, dacă ai ajuns la un nivel de câţiva  mii de fallowers. Dar cei din PR, deşi au un buget  pentru a face o campanie cu bloggerii, îşi păstrează banii sau îi plătesc extrem de puţin. Parte din vină o au şi bloggerii, pentru că acceptă gratuitatea sau muncesc pe sume derizorii.

Aripi de drum: Cum ar trebui să procedeze cei din PR, astfel încât să se extindă şi în România piaţa?

Elena: Să strângă bloggeri mai puţin cunoscuţi, să zicem 10, să le dea o sumă mai mică decât cât ar oferi unui blogger extrem de cunoscut. Colectiv, tu aduni toţi followers de la aceşti 10 bloggeri, şi atunci împaci şi capra şi varza. Problema este, însă, că, în România bloggingul este relativ nou şi în  postul de PR se angajează oameni care nu sunt informaţi. Pentru ei este un job care să-i ajute să supravieţuiască. Noi, bloggerii, cunoaştem multe pentru că învăţăm.

Aripi de drum: Ce le recomanzi bloggerilor începători?

Elena: Să facă networking cu PR-ii. Să creeze relaţii cu ei. Aceştia îi pot recomanda pentru campanii. Iar ei, bloggerii, trebuie să lucreze cu ei înşişi, să fie mereu în pas cu vremea, să cunoască noile trend-uri. Atât în fashion, cât şi în ceea ce ţine de detalii privind structura şi conţinutul postărilor. E mai uşor să promovezi un produs, decât un concept. Pentru voi, cei care scrieţi poveşti de viaţă, terapie, sentimente, este mult mai greu. Dar nu imposibil. Dacă aveţi încredere  în voi şi nu vă e ruşine să cereţi ajutor, informaţii, şi aşa mai departe,deşi nu e uşor, veţi reuşi. Trebuie doar să vă faceţi vizibili. E o lume în care, dacă stai acasă închis, deşi poţi fi genial, vei rămâne anonim. Atâta timp cât ceea ce faci este moral, e vital să „dai din coate”. Zbate-te, altfel rămâi un necunoscut!

Uite, mie nu-mi place să scriu. Dar mă informez mereu. Nu am talentul Anei Morodan,  care nu descrie, nu încearcă să-ţi vândă. Ea pur şi simplu scrie o poveste. Dar asta nu mă face să mă las. din contră, găsesc noi modalităţi de a fi cât pot de bună, în funcţie de harul meu.

Elena nu vorbeşte, Elena trăieşte. Spune totul cu atâta pasiune, că parcă ar vrea să ne dea tuturor celor ce suntem la început, puterea ei. Elena îţi dă elan. Şi se vede că o face pentru că SIMTE, nu pentru a da bine. Pasiunea adevărată se simte.

Aripi de drum: Trebuie să investeşti în tine, cu alte cuvinte. Mereu şi mereu. Dar cum rămâne cu moralitatea? Poţi cădea în plasa obsesiei de a fi cunoscut, călcând pe cadavre?

Elena: Poţi. Trebuie să ştii să te vinzi, însă, în acelaşi timp, trebuie să rămâi tu însuţi! Trebuie să fii mândru de tine, să poţi pune capul pe pernă liniştit, noaptea. Nu face compromisuri, doar pentru celebritate. Dacă nu-ţi place o carte, de exemplu, nu scrie despre ea. Trebuie să ştii să refuzi, când nu te identifici cu ceea ce trebuie să promovezi!

Vorbim de suflet. Vorbim de atitudine şi demnitate. Elena excelează în toate acestea, de când o ştiu. Când primeşti astfel de lecţii de viaţă, cu greu te mai poţi întoarce la „orice”- ul pe care-l acceptai înainte.

Aripi de drum: De unde pasiunea ta pentru lifestyle?

Elena: Nu ştiu de unde. Ştiu de când. Îmi plăcea să mă gătesc de când mă ştiu. Eram atentă la fiecare detaliu. Şi acum sunt un fel de obsesiv-compulsivă (râde) Eram ca Maya, nepoţica mea.  (Râde). Îmi plăcea să mă gătesc de 3 ori pe zi, ca ea. Dar nu aveam posibilităţi şi aveam doar 2 rochii. Purtam hainele şi încălţările mamei. Cred că toate fetiţele am făcut asta. Mă fascina. Am avut noroc cu mătuşa mea, care, neavând copii, îmi cumpăra hăinuţe. Toate roşii. Eram îmbrăcată numai în roşu, motiv pentru care am urât culoarea asta mult timp. Abia de vreun an am început să o mai port. Dar să revin, dintotdeauna am vrut să arăt bine, admiram prezentatoarele pe la Tv. Şi începusem să desenez. Devenise o adevărată pasiune. Desenam fete cu haine, îmbrăcate cum mi-aş fi dorit eu să fiu îmbrăcată. Şi îmi plăcea să creez. Nu aveam însă posibilităţi nici pentru una, nici pentru alta. Am vrut să fac liceul Toniţa, sau cursuri pentru design, dar lipsa banilor şi faptul că toţi spuneau că voi muri de foame cu arta, m-a determinat să renunţ.  Am rămas cu schiţele.

Aha… deci poţi ajunge de la -10, la +10…, îmi spun.

Aripi de drum: Regreţi?

Elena: Nu. Am dat la ASE, aşa a fost să fie. Dar încerc să îmi împlinesc visul acum. Am început prin a învăţa Photoshop, iar acum vreau să reîncep să pictez. Pasiune. Dar oricum domeniul în care activez acum e legat de artă.

Aripi de drum: Care e stilul tău acum, şi ce creator de modă face hainele pe care le-ai purta acum fără oprire?

Elena: Elie Saab. Dacă aş putea să mor într-o rochie creată de Elie Saab… aş fi împăcată. (râde) Bine, aş prefera să trăiesc un pic în rochia respectivă. 🙂

Îmi mai place şi Chloe. de aici şi numele fetiţei mele. La accesorii îmi plac MiuMiu  şi Prada.

Decid să pun următoarele întrebări la foc automat, să-i testez nervii. De a rezistat, citiţi în continuare:

Aripi de drum: Ai vreo culoare în care nu te vezi îmbrăcată?

Elena: Galbenul. Numai dacă se combină cu negru. E combinaţia care atrage cel mai mult.

Puţin galben 🙂 Foto credit: Elena Şandor

Aripi de drum: Există ceva, din moda epocilor trecute, ce ţi-ar plăcea să se poarte şi azi?

Elena: Da. Stilul. Atitudinea. Prea multe femei uşoare, pe care îmbrăcămintea le face aşa.  În adâncul sufetului lor poate sunt nişte femei extraordinare, care ar putea fi respectate, însă când îşi pun pe ele decolteori până la buric… lasă de dorit. Mă uitam la filme de epocă. Monica, femeia făcea rochia aceea, nu rochia o făcea pe ea. Femeia impunea respect prin atitudine.

Aripi de drum: Trebuie să ai mulţi bani pentru a avea propriul stil vestimentar?

Elena: Nu. Atâta timp cât e de bun gust, nu valoarea financiară contează. Pun accent pe hainele pe care le port, şi nu pot minţi că nu mi-aş dori să am posibilitatea să mă îmbrac aşa cum văd la alţii. Dar lipsa unui cont gras în bancă nu mă împiedică să fiu eu însămi şi să fiu fericită cu ce am şi cu ce sunt.

Aripi de drum: Care e stilul tău vestimentar acum?

Elena: Nu am un stil eclectic. Ci elegant şi minimalist. Nu am stilul Elena Şandor. Dar e feminin. Îmi place foarte mult dantela şi broderia. Acum, fiind gravidă, nu am putut să fiu în trend, pentru că nu prea sunt haine pentru gravide, aşa cum aş vrea eu. Dar ce-ţi pot spune sigur despre stil, este că nu mă vei vedea niciodată îmbrăcată sport, decât la gym.

Aripi de drum: Că tot vorbim de stil, când te-au strâns cel mai tare pantofii, şi de ce ai suportat?

Elena: Ah, eram în Paris, de ziua prietenei mele, Mihaela. Şi mi-am cumpărat balerini din lac. Nepurtându-i deloc înainte, şi luând Parisul la picior, mi-au făcut răni teribile. Dar fudulă fiind, nu i-am dat jos. Mai ales în Paris, cum să-i dau jos, să mă confunde lumea cu cerşetorii români?! (Râdem cu poftă). Sunt foarte ruşinoasă şi prefer să sufăr, decât să nu arăt cum trebuie. Mi s-a întâmplat odată, în Londra, să mă calce cineva pe picior şi să-mi arunce balerinul sub tren. Îmi venea să intru sub tren şi eu, de ruşine. Pentru că nu aveam cum să plec desculţă, am rugat un domn care se ocupa cu feroviarul, să mă ajute. Lumea zicea că sunt Cenuşăreasa şi eu intrasem în pământ. (Râdem)

Aripi de drum: Îţi lipseşte ceva din garderobă?

Elena: OOOOOOO, cum să nu? Deşi nu mă ataşez de haine, tocmai pentru că  primesc multe haine şi accesorii de la diverse branduri, tot îmi lipsesc. Cred că nu există femeie care să nu aibă măcar ceva lipsă. Mi-ar trebui multe…

Aripi de drum: Păi hai să vedem, atunci, poate se găseşte careva, care donează :). Dacă o celebritate ţi-ar dona toată garderoba ei, cine ai vrea să fie aceea?

 Elena: O, Doamne! Olivia Palermo.  Mă identific cu stilul ei foarte tare. Mai e şi Miroslava Duma. Aşa că le aştept! 🙂

De la artă la ARTĂ  e doar un pas, aşa că trec la ARTĂ, şi o întreb:

Aripi de drum: În ce relaţie eşti cu Dumnezeu?

Elena: Aş putea să fiu într-o relaţie şi mai bună. Eu sunt creştină practicantă, evanghelică. Îmi lipseşte însă,în Londra, foarte mult părtăşia din biserică. E nevoie de asta, nu doar de relaţia directă cu Dumnezeu, pe verticală. Mergem la o biserică foarte mare acolo, HILLSONG.  Dar e altceva decât în România. Nu e intimitate. Abia aştept să vin în ţară, să reîntâlnesc oamenii mei dragi. Aici aveam mereu câte o activitate în mediul creştin. Acum însă … nimic. Mă gândesc şi pentru copilul meu, pentru că dacă nu ai o biserică unde să-l creşti, îţi poţi lua gândul de la a-l conduce pe o cale frumoasă. În rest, ce să zic? Ascult online predici. Nu e acelaşi lucru cu a fi prezent şi a te implica într-un grup de studiu.

Aripi de drum: Un autor creştin care îţi place foarte mult.

Elena: Josh McDowell şi Ravi Zacharias. „Mărturii care cer un verdict” a lui Josh am citit-o când eram mică. E foarte grea, dar este uluitoare povestea. El a scris cartea pentru a dovedi că Dumnezeu nu există, şi din ateu convins să ajungă unul din cei mai tari susţinători ai credinţei creştine, e, într-adevăr uluitor.

Elena se pare că va adora secţiunea de carte, de pe blogul meu. Ai acolo, Elena, în fiecare luni, că tot ţi-e dor, câte o carte pe care o recomand. 🙂 Poate ne dai idei despre grupuri pe care să le organizăm, pe baza unor cărţi citite. 🙂 Te aşteptăm!

Aripi de drum: Zi-mi despre Emma acum. Am lăsat-o la urmă, pentru că e încă liniştită. Următorul interviu, la ceva luni ale ei, o sa începem cu ea. Năzbâtiile ei, abia aştept să ni le împărtăşeşti:).

Elena: Am scris un articol pe blogul meu.  🙂 Of, a fost o sarcină grea. Eu nu mă aşteptam la asta. Am crezut că dacă sora mea a avut o sarcină uşoară, la fel va fi şi la mine. Dar e unic să fii mamă. Uite, acum se mişcă. Ştie că vorbesc despre ea. Are personalitate, nu glumă.  Râde. A fost un şoc pentru mine când am văzut rezultatul testului, pentru că s-a întâmplat la o lună după ce am decis să avem un copil. Mi-am dorit foarte tare să nasc în august, şi iată că s-a rezolvat:). Mi-era teamă că nu voi fi o mamă bună, pentru că eu sunt egoistă, din fire. Relaţia mea cu Gabi a fost la distanţă, iar căsnicia nu e sufocantă. Nu dăm socoteală unul altuia, la extrem. Acum e ciudat, pentru că vine un copil şi lucrurile se complică. Eu, ca şi blogger, am avut noroc cu un soţ extraordinar, care m-a susţinut. Care bărbat te lasă să faci tu ce vrei, fără să câştigi nici un ban? Altul m-ar fi trimis la muncă imediat după nuntă. Ştiu că va fi un tată foarte bun, deci de asta nu-mi fac griji. Îmi fac griji, în schimb, pentru că acum trebuie să-mi împart timpul cu altcineva. Dar nu cred că Dumnezeu dă un copil pentru a fi o povară. O să mă rog să-mi dea El 48 de ore într-o zi, să pot fi şi soţie, şi mamă, şi prietenă, şi blogger, şi bucătăreasă. (râde)

Egoism… timp… căsătorie… susţinere… sunt cuvinte mari. Le foloseşte pentru că le cunoaşte valoarea. Elena, ştiu sigur că te vei descurca. Perseverenţa ta nu e pe toate drumurile. Şi dacă blogul l-ai crescut ca pe un copil, şi copilul ţi-l vei creşte ca şi blogul:). Cu mai multă determinare şi iubire. Şi unde e mai mult decât cunoaştem noi, nu are cum să nu fie binecuvântare.

Aripi de drum: Ne apropiem de final, şi pentru că tu eşti un om cu Aripi, motiv pentru care te-am ales să ne împărtăşeşti din experienţa ta, zi-mi un cunoscut al tău, tot om de la care să învăţăm arta din spatele arte, pe care ai vrea să-l citeşti în paginile blogului meu.

Elena: Uhhh, greu. Ayyy, e cea mai grea întrebare.

Se gândeşte, se răzgândeşte, nu pronunţă nici un nume, spune „da” şi „ nu”  de cel puţin 100 de ori:), ar vrea un scriitor, apoi tace de tot. Parcă nu e Elena. 🙂

A, cineva de la Tedd…

Iar se gândeşte. Nu e sigură. După vreo 10 minute de chin, se luminează la faţă:

– Ahhh, ştiu! Profesorul meu favorit, din facultate: Dan Popescu. Nu ştiu cum ajungi la el, dar trebuie să ajungi. E cel mai tare om, ever! El m-a făcut să-mi placă ceea ce sunt azi. Preda comunicarea. A fost cel mai diferit profesor, cu o metodă de predare diferită. Te făcea să vii cu drag la cursurile lui. Avea prezenţă full. Orice ar fi predat, te făcea să iubeşti materia lui. Da, Dan Popescu. El e!

Elena e prima persoană pe care o aud vorbind despre un fost profesor. Probabil pentru că rar ne e dat să fim călăuziţi de dascăli spre visul nostru. Mi-aduc aminte de profesorul meu de matematică, domnul Gabriel Tica, şi în clipa asta îmi promit să fac tot posibilul să stau de vorbă cu mentorul Elenei. Mare lucru să ajungi pe buzele unui fost student, care acum e opera ta de artă, să ştii că ai fost călăuza dreaptă a drumului său.

Mulţumesc, Elena Şandor, pentru dragostea ta împărţită la mii!

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’] 

Distribuiți vă rog
Credință și Dumnezeu. Între mit și realitate

Credinta

Credință și Dumnezeu. Între mit și realitate

Distribuiți vă rog

Sesiunea de Q&A, Moeciu

  • Care a fost cea mai mare încurajare, din momentele grele prin care ai trecut?

R:  1) nu pot face nimic să câştig dragostea Lui. El poate face faţă mâniei mele, dacă i-o spun. Fac rău dacă țin în mine.
2) Speranța întreagă e în viața viitoare.
3) Adevărul că El mă iartă m-a eliberat.
4) Rușinea mă ține izolată. Când mi-am dat seama că NU SUNT singura care trece prin aceste probleme.

2) Ce spunem unei persoane care a experimentat o tragedie?

Problema este aceea că vrem să le rezolvăm noi problemele celor care le au. Însă scopul creştinului nu este  acela de a-i repara pe oameni, ci pentru a-i încuraja: slujirea prin prezența noastră.  Să fii lângă ea, să sştie că nu trece singură prin asta. Să empatizezi cu ea.

3) Cum stii că esti în locul unde vrea El să fii?
Când am pace lăuntrică. Când nu e voia Lui, am neliniște.

4) Cum mă apropii de El când nu am curaj să-L mărturisesc?
Duhul sfânt mijloceşte pentru noi. El lucrează încet. El poate răspunde: „Nu!” sau „Nu acum!” Rușinea de a-L mărturisi nu e de la Dumnezeu. Rugăciunea cea mai puternică în acest caz: „Doamne, ajută-mă!”

5) Care sunt Paşii practici să  creezi vulnerabilitate?
– Fii dispus să fii vulnerabil.
– Practică cu cei cu care te simți în siguranță.
– Nu mă plâng oamenilor de ce face soțul meu, ci le spun despre cât de greu îmi e MIE să suport ce-mi face el. E vorba despre ce pot face eu să-L iubesc pe el mai mult.
– Dacă ce vorbesc e despre mine = vulnerabilitate. Nu bârfă.

6)  Dumnezeu așteaptă până la final să ne rezolve problemele. E ok să ni le rezolvăm noi singuri?
In primul rând, inima nu e la locul potrivit, dacă vreau eu sa repar pe cineva. Noi vrem să ne rezolvăm singuri problemele, pt că astfel noi ne simţim mai bine. Şi atunci nu mai aşteptăm rezolvarea Lui. Nu este benefic aşa, pentru că El ştie mai bine de ce ne lasă acea problemă mai mult timp. Dumnezeu întotdeauna vine, chiar dacă întârzie!

7) Putem veni la El doar prin Duhul Sfânt. De ce El nu le dă har şi altora?
Pentru că Nu există dragoste dacă nu putem alege.

8) Suntem predestinati?
Biblia spune că Da. Însă, dacă putem explica tot despre El, nu ar mai fi Dumnezeu. El a creat cerul pt noi, dar noi alegem să ajungem acolo sau nu.
El a lasat, în înțelepciunea Lui, această tensiune. Ne ține dependenți de El prin această tensiune. Ne va face cunoscut la final. Dar noi trebuie să ne facem partea. Tensiunea se soluţioneaza prin a o păstra.

9) Cum ştim că suntem mântuiţi?
Hristos e singura Cale spre Mântuire. Prin Prezența Duhului sfânt.
– relațiile cu credincioșii.

10) De ce pe unii îi înalță si pe alții  îi coboară?
Ca să-si ducă la împlinire planurile Sale. Pot fi amărât: de ce pe mine mă coboară?  Sau pot să fiu mulţumitor: Doamne, Tu ştii mai bine de ce permiţi aceste încercări în viaţa mea. Vezi Iov.

11) Cum te poti ruga pentru un cuplu de crestini care se confruntă cu pornografie si infidelitate?
Rugăciunile noastre mişcă mâinile Lui. Dar e decizia cuplului.
„Doamne, înmoaie-le inima să vină spre mine!  Apropie-l pe el de Tine şi trinite-i bărbați creştini să-l ajute!”


12) Când e divorțul biblic?

Situație legalistă: nu te grăbeşti să recomanzi divorțul: recomand o perioadă de separare. Fără divorț. Divorţul este biblic când la mijloc e adulter. Femeia se poate întreba: e biblic divorțul, dar e biblic ca eu să nu iert?  După divorț ea trebuie să lucreze în inima ei să ierte.
*dacă e caz de violenţă: pleacă din casă imediat. Si vede dacă el face terapie să se schimbe.
Sunt şi situaţii în care, atunci când femeiadivortează, începe un program pt a-i ajuta pe ceilalți, aflaţi în situaţii similare, să poată schimba.

13) Cum ne descoperim misiunea personală?
– Descoperă-ţi pasiunea!
– Acea pasiune trebuie să o faci ca pentru El.
-Nu uita că prima ta misiune este: mă țin strâns de Domnul.

14) Cum îți manifeşti mânia sănătos?
– prin cuvinte: când tu faci asta, eu mă simt asa.
– nu ţinem în noi mânia: daca apa fierbe sub capac, şi tu nu ridici capacul, apa dă pe dinafară.
– Vorbeşte cu un partener de dare de seamă

15)  Paşi practici pentru a te păstra curat sexual:
– Fii mereu atent la ce te gândeşti:dacă o pofteşti, spune-ţi : „Nu e pt mine, pt că ea e fica lui Dumnezeu!”
– Dezvoltă  relații cu alți bărbați, cu care să discuţi aceste probleme!
– Citeşte Biblia!

16) Explicație teologică a relaţiei între  bolile psihice şi păcat?

Păcatul poate duce la depresie sau dependențe. Dar bolile psihice nu sunt un rezultat al unui păcat. Pot fi genetice. O mânie nerezolvată, de exemplu, poate duce la depresie.
– Păcatul e o alegere, bolile psihice nu.

17) Cum prevenim certurile?
-Comunicarea din cuplu: când faci asta mă sint rău /bine
– Comunicarea cu alți crestini.

18) Cum alegi oameni cu care să ai părtăşie?
– Triezi. Spui la mai puțini, apoi creşti numărul. Eşti atent cui spui, dacă cei cărora le spui te judecă sau te învaţă ceva ce nu este în conformitate cu Biblia, renunţă la a le mai împărtăşi, şi caută un grup de suport unde să nu existe judecată sau influenţă negativă!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

 

Distribuiți vă rog
Mă-ntorc

Artistii lumii

Mă-ntorc

Distribuiți vă rog

 

Mă-ntorc, Isuse scump, smerit la Tine

Mă-ntorc, deşi n-am chei şi-mi e ruşine.

Mă-ntorc, Isuse fără bani şi acte

Am doar o tolbă plină de păcate.

 

Mă-ntorc, Isuse, să Îţi bat în poartă

Să îmi plec capul: „Azi, te rog, mă iartă!”

Să îmi deschizi, deşi merit nimic

Îţi las al meu păcat închis în plic.

 

 

Mă-ntorc  să Te aud întâia dată

Deşi Te-am ascultat de-atâtea ori în vatră

Cum ai mocnit în ea şi-apoi Te-ai stins

Şi nici măcar o dat` nu Te-am atins.

 

Mă-ntorc, Isuse, căci nu-i drum `nainte,

Pe drumul meu sunt numai căi-cuvinte.

Pe potecuţa Ta, în schimb, sunt fapte

Şi azi mă-ntorc, Isuse, de la moarte.

 

Păşesc pe drumul Tău de căi-dovezi

Că n-ai să laşi nimic al meu pe străzi.

Păşesc azi pragul casei Tale sfânt

Şi las la uşă blestemat mormânt.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Scrisoare către cei mai frumoşi părinţi. Elena şi Gabriel Şandor

Oameni cu aripi

Scrisoare către cei mai frumoşi părinţi. Elena şi Gabriel Şandor

Distribuiți vă rog

Astăzi am scris o scrisoare către cei mai frumoşi părinţi. Elena şi Gabriel Şandor

Dragă mămică,

Tocmai ţi-ai primit îngeraşul. Ştii? Dumnezeu ne trimite copilaşi să ne vindecăm de frici. De nehotărâri şi de egoism. Ieri am scris, nu ştiu dacă e întâmplător sau nu, despre ”Ce să faci după un avort?”

Azi, Dumnezeu a trimis un înger. Probabil să ne arate ce înseamnă binecuvântarea. Şi ce contează cu adevărat. Să ne spună, prin primul strigăt al fetiţei tale, că viaţa nu se interzice. Nu se aruncă la gunoi şi nu se taie. Că fiecare copil are o poveste de împlinit. Aceea scrisă de Dumnezeu.

Îţi mulţumim, mămică frumoasă, pentru lecţia de viaţă pe care ne-ai dat-o! Aceea de a lăsa de o parte egoismul, partea de sine care se cere iubită, pentru a te împărţi în 2. Îţi mulţumim pentru că ne-ai arătat că feminitatea se trăieşte între 3 bătăi de inimioară, între 2 pase de fotbal, 🙂 (jucat la tine în burtică) şi într-un singur trup. De mamă.

Îţi mulţumim, Elena, pentru optimismul tău, pentru bunătatea şi răbdarea pe care ni le-ai arătat în timpul în care Emma înota între 2 respiraţii ale tale!

Îţi mulţumim pentru că ne-ai suportat când îţi puneam întrebări, când vroiam răspunsuri, când ne grăbeam să mai prindem un gram de tine, până te va acapara cu totul Emma! 🙂

Îţi mulţumim pentru că lecţiile de viaţă care au venit din partea ta au fost împachetate în pace. Aceea dată de Dumnezeu. Ne-ai predat, fără să ştii, arta feminităţii: întotdeauna atentă la tine însăţi, întotdeauna atentă la ceilalţi, întotdeauna atentă la semafor. Ăla al inimii.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Ne-ai spus cândva, cu mult înainte de a exista Emma, că femeia nu e sclavă. Că trebuie respectată şi iubită pentru ceea ce e, nu pentru ceea ce dă. Am greşit amândouă. Am bifat greşit iubiri ce ne-au redus la tăcere. Aceea trăită între 4 pereţi, strigată la Dumnezeu şi blestemată.

Nu te-am ascultat, dintr-o siguranţă lumească. Ne-am crezut mai cunoascătoare. Poate mai puternice şi mai demne de a schimba şarpele în înger.

Când ne-am trezit cu braţele goale şi cu inimile pline de zgură, ne-am amintit de tine. De determinarea şi de siguranţa ta. De a fi femeie.

Îţi mulţumim pentru că ne-ai primit înapoi, să stăm la poveşti, fără să ne judeci. Fără să ne aminteşti la fiecare pas de greşelile noastre. De rolurile noastre.

Să ştii că nu vrem să te facem să plângi! 🙂 Plângem noi, de emoţia unei vieţi noi. De minunea de lângă tine. Acum, când îţi scriem, eşti încă în operaţie. N-ai cum să ştii că împărtăşim una cu alta bucuria de a fi devenit tu,  mămică.

Ne rugăm pentru Aripi de Drum fără noroi. De-or fi munţi de urcat pe drumul ăsta, nu ne facem griji! Ştim că o vei ajuta pe Emma să urce, să ajungă în vârf şi să strige de acolo:

„Am reuşit! Datorită acestor 2 oameni care au crezut în mine! MAMA şi TATA!”

Tătic drag, îţi mulţumim pentru lecţia de viaţă pe care ne-ai dat-o, iubind şi respectând femeia care ne-a fost model. Să ştii că nu am uitat niciodată când ne-ai spus cu demnitate:

„Un bărbat trebuie să fie capul unei familii. Dacă nu Îl are pe Dumnezeu, nu va avea nici o familie fericită!”

Erai în sufragerie la logodnica ta:). La Elena, adică! 🙂 Am ştiut de atunci că vei fi soţul trimis de Dumnezeu pentru ea. Îţi mulţumim că ai avut grijă de ea, că ai iubit-o şi când a fost greu, că ai respectat-o şi când îţi venea s-o trimiţi puţin la plimbare:). Îţi mulţumim că ai susţinut-o şi ai încurajat-o să devină ceea ce este, şi ai schimbat-o în femeia de acum!

Iar azi, în mod special, îţi mulţumim că ai ales să fii tată! Tată de înger!

Vă îmbrăţişăm, părinţi frumoşi, cu tot caldul inimii noastre, şi ne rugăm pentru un Drum în 3, pe care să găsiţi mereu lumina în întuneric, puterea paşilor siguri şi Cuvântul care ne face liberi: Dumnezeu!

Emma, ai primit deja prima ta scrisoare:)! Abia aşteptăm să o lăsăm pe mami să scrie pe blog, şi să te furăm la o tură de shoping! 🙂

Vă îmbrăţişăm tăcut,

Monica, Alina şi Maya!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Alice Nicolae- actriţa care trăieşte între Dumnezeu şi artă

Oameni cu aripi

Alice Nicolae- actriţa care trăieşte între Dumnezeu şi artă

Distribuiți vă rog

Alice Nicolae- actriţa care trăieşte între Dumnezeu şi artă

Alice  este actriţă. Asta aşa, să îi dau un nume Iubirii ei. Altfel, eu aş numi-o simplu, Operă. De Artă. Aceea ascunsă în fiecare dintre noi. Noi,ăştia care de (cele mai) multe ori ne ascundem de lume din teamă. De a nu fi criticaţi, judecaţi, loviţi. Ignoraţi.

N-aş putea spune că am cunoscut-o pe Alice. Am întâlnit-o numai. Şi cum întâlnirile oamenilor nu sunt niciodată întâmplătoare, s-a întâmplat să fie pe o scenă. Unde mi-am văzut jucată Iubirea. Citiţi aici despre piesa în care am văzut un creion, 2 codiţe şi o mare iubire.

Am întâlnit-o şi m-am recunoscut în rolul ei. Şi atunci am spus că trebuie, într-o zi, s-o întreb cum face, ce face. Cum face să treacă dintr-un rol într-altul atât de rapid şi de convingător, că n-am recunoscut-o în niciunul din acte, de prima oară.

De Alice mă leagă nu o prietenie. Nici o colaborare. Şi nici un trecut. Că Cineva va decide să ne lege într-o zi printr-una din acestea, acest Cineva ştie mai bine de ce şi dacă…

De Alice mă leagă, însă, o întâlnire: o scenă, o fetiţă timidă, un creion şi … o mare iubire. De Dumnezeu.

Mi-am făcut curaj, într-o seară, pe Facebook ,(mulţumim, domnule, pentru că l-ai inventat!) 🙂 să-i spun că mă chinui să învăţ să recit o poezie pe care trebuia să o spun pentru un curs de teatru, la care mă înscrisesem. I-am spus că mă uit la Florin Piersic, pentru că el recita poezia mea de suflet: „Nu-i singur Iuda vinovat”.

Răspunsul lui Alice m-a blocat:

Nuuuuu, să nu asculţi cum interpretează altul, ci să faci cum simţi tu! Tu eşti creatorul, tu ai dreptate! Fiecare cu felul lui de a fi! Spune cum simţi!

N-am mai ajuns eu să recit poezia, însă am ajuns la întâlnirea cu Alice, de la Starbucks Unirea. 🙂

Îmbrăcată cu o rochie albă, lungă, pe o caniculă care topea până şi gheaţa din inimile fără suflet, a fost atât de punctuală, că putea fi folosită cu succes de Isis:). Bombele cu ceas, ştiţi voi! 🙂

Ne aşezăm la masă (încăpere fără aer condiţionat, ţin a menţiona! Domnilor „din centru”, merităm, data viitoare, 3 fresh-uri din partea casei!) 🙂 şi povestim puţin despre drum. Mă uit la Alice cu uimire. Nu pare niciuna din personajele pe care le-am văzut. Altă voce parcă, altă atitudine, altă fizionomie. Alt tot … Parcă …

E … simplă. Simplitatea aceea care te diferenţiază. Pe care ai vrea s-o cumperi.

În clipa asta mi-aduc aminte de câteva versuri dintr-un poem al meu, de demult. Învechit. Cred …

„M-am decis să te cumpăr.

Pentru că pari ieftin şi bun,

Putred de simplitate şi fără filozofie…”

 Asta-mi spune fără vorbe Alice. Acum.

Ce-am vorbit, redau aici. Mai fidel decât cel mai îndrăgostit bărbat existent pe lumea asta!

Aripi de drum: Alice, îţi mulţumesc pentru promptitudinea cu care ai răspuns invitaţiei mele de a face parte din piesa mea:). Nu vreau să facem din viaţa ta subiect de Can Can, aşa că te voi ruga să îmi spui ce ai vrea tu să ştie lumea despre tine …

 Alice Nicolae: Cea mai grea întrebare, „Spune ceva despre tine!”

Nu îmi vine uşor să vorbesc la liber despre mine, dar pentru că-mi eşti dragă şi pentru că am venit cu bucurie aici, o să-ţi spun că dacă aş vrea să mă ţină minte oamenii cumva, aş vrea să mă ţină minte pentru bucuria de a trăi, pentru credinţa în Dumnezeu, şi pentru că, cred eu,  la un moment dat o să fiu o mamă excepţională.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

(La partea cu Dumnezeu fac ochii mari. Nu-mi vine să cred! Am în faţă un copil al Lui, care nu se dezminte?! O să aflu!)

Aripi de drum : Te-am ales să povestim despre Iubire. Pentru că am simţit-o în ochii tăi, pe scenă. Spune-mi, te rog, ce ai desena tu într-un tablou care s-ar numi IUBIRE?

Alice Nicolae: Mult verde, un chip blond, între mamă şi înger.

(Fac iar ochii mari. Iubeam, când eram în liceu, să fac comentarii pe text. Îmi trec acum, prin minte, o mie de explicaţii ale tabloului ei. Dar o las pe ea să explice…)

Aripi de drum: Şi…  înseamnă ceva asta?

Alice Nicolae : Asta, artistul din mine a grăit, pictorul inexistent din mine a vorbit.

Râde… râd şi eu cu ea, dar ochii ei îmi spun un început de poveste. Pe care vreau neapărat să-l scriu. aşa că întreb, un pic timid:

Aripi de drum: Ai vreun talent artistic, altul decât teatrul?

Alice: Da, fac nişte ouă prăjite excepţionale. (râde)

Mi-e greu să cred că nu. Nu ştiu de ce, dar simt că are ceva de spus. Şi de trăit. Aşa că tac. Promit în gând să tac până când ea va spune. Adevărul. Dar nu trec decât câteva secunde:

Alice: Scriu poezii şi cânt. Şi iubesc asta. Vă aştept deseară la karaoke, între orele 21 … (râde)

A.D: Wow. Şi faci asta doar ca pasiune?

Alice: Da. Deocamdată. Dar dacă cineva se oferă să-mi ofere un rol în care să fiu deplină: cântat, dansat … zic DA!

A.D: A fost o piesă cu Gyuri (Pascu) în care ai cântat…

Alice: Da. “Casa inimii”. Şi sunt sigură că o să mai fie.

A.D: A fost înnăscut talentul acesta, sau l-ai cultivat?

Alice: La 7 ani am făcut pian. Până la  11 ani am făcut liceul de muzică. Eram la canto clasic. Vroiam să mă fac cântăreaţă de operă. S-a întâmplat ceva, şi , ulterior,  la faculate,  am luat cursuri de canto. Pentru un actor e foarte bine să cânte.  Am avut colegi foarte talentaţi. Şi, acesta fiind mediul, nu pot să zic nici că am făcut vreun efort să mă educ, dar nici nu pot să spun că nu am făcut nimic. Am urmat cursurile de canto obişnuite la Universitate. Am mai luat câte o oră-două de canto după facultate. E ceva ce fac cu bucurie.

A.D: Ţi-ar fi plăcut să ai şi alt talent?

Alice: Mmm … nu. Sunt deplină. Mi se pare că la cât mi-a dat Dumnezeu, mai am eu de lucru ca să cizelez. E mult, nu mă plâng. E har mult. Acum, să fiu şi eu vrednică să împlinesc partea mea. De la începutul existenţei mele, Dumnezeu mi-a dat un bagaj foarte frumos şi mare. Şi eu am de aici în colo de lucru cu asta.

Aşa deci… partea cu tabloul se pare că nu e chiar departe de adevăr. Pictorul inexistent din ea, cum spune, e, se pare, unul ce pictează cu sufletul „mult verde. Un chip blond, între mamă şi înger.” Să aflăm, zic, restul peisajului … sau „ce vrea să spună poetul prin …” 🙂

A.D: Să rămânem la talente. În rolul din „4×4 personaje”, ai fost de 4 ori femeie:).  (râde) Spune-mi despre ele. Cum e sa te poţi transforma dintr-una în cealaltă, cât de greu…?

Alice: Uh… mă rog la Dumnezeu să-ţi dau răspunsurile cele mai lesne ghidate de El, să nu-ţi răspund de la mine, ci să-ţi răspund de la adevărul Lui. Nu am făcut nici un efort. Cred că de când am început meseria asta, de mică,  mi s-a părut ceva foarte frumos să nu fii tu pe scenă, ci să laşi personajul să te locuiască. Asta a însemnat pentru mine de la început, să fii actor. Nu să fii tu în diferite ipostaze, ci să-i dai respectul tău acelui personaj şi, prin respectul tău, să–l laşi să fie cum e el. Cu siguranţă are trupul tău, te foloseşti de tine, dar trebuie să-ţi doreşti mai puţin să fii tu, decât să-l laşi pe el să existe. Şi cred că aşa am pornit la drum, şi Daniela Marin, un om extraordinar, mi-a dat libertatea să pun în practică acest concept al meu, ba mai mult, cred că l-a înţeles şi-a şi susţinut foarte mult… cam asta ar fi ideea. Am lăsat doar lucrurile să fie, şi multe dintre gesturi nici măcar nu le-am controlat. Au fost o binecuvântare, un fel de dar de la Dumnezeu, să fie cum e nevoie să fie, nu cum vreau eu să fie.

A.D: Adică trăiai în momentele acelea exact în postura acelui personaj?

Alice: Da. Şi aş menţiona cu maximă sinceritate că în personajul din actul 3, fetiţa timidă, sunt multe gesturi şi faţete ale situaţiei, pe care nu le-am controlat deloc, ci i-am dat pur şi simplu voie să fie.

A.D: Mă gândeam că pentru personajul acela ai făcut miliarde de repetiţii, ca să iasă atât de credibil…

Alice: Nu. Acea întâlnire cu acea fetiţă timidă din mine, – acolo da, am avut o întâlnire şi cu mine, şi mărturisesc deschis că acea întâlnire a fost de la prima repetiţie-, i-am spus VINO! Şi pur şi simplu a venit. Sigur că deocamdată sunt foarte la început de drum şi încă mai am multe de învăţat despre această meserie, dar dacă ar fi să împărtăşesc cu cititorii tăi un secret al acestei meserii frumoase, acela ar fi că trebuie să uiţi puţin de control. A nu se înţelege că nu e muncă şi măiestrie, că nu trebuie să repeţi, şi să te străduieşti, dar în ceea ce priveşte întâlnirea cu personajele, ele sunt, trebuie doar să le laşi şă vină către tine.

Pe bune? Eşti la început de drum? – îmi vine să-i strig. Câtă smerenie trebuie să aibă un om, să spună asta? Cât Hristos trebuie să sălăşluiască în tine, ca actor, să spui cu atâta uşurinţă „mai am multe de învăţat” ? Vă întreb pe voi, cititorii…

A.D: De cât timp faci actorie?

Alice: Dacă punem şi facultatea, ar fi 11 ani… şi încă din liceu, ar fi cam 13. Dar … simt că mai e de lucru şi de învăţat şi că sunt la început. Şi până la finalul vieţii mele, dacă Dumnezeu îmi îngăduie să fac meseria asta cât oi trăi, probabil că şi atunci când îmi va pune capacul la coşciug o să zic: „Mai am ceva de zis pe scenă!”

Mă uit fix la ea şi tac. Să trăiesc, o dată cu ea, ultimele cuvinte. Lasă privirea în jos şi zâmbeşte. Mă întreb ce tablou pictează în clipa asta?! Poate ne va spune într-o zi…

A.D: Ţi-ai dorit de mică să faci asta, sau a fost un har descoperit şi îmbrăţişat  pe parcurs?

(Râde.)

Alice:  Şi asta e o întrebare foarte frumoasă la care răspund cu mare drag. Nu, n-am vrut de mică, dar ce pot să spun că în perioada 0-7 ani, adormeam cu piese de teatru radiofonic, pentru că acel radio era singurul divertisment din casa bunicii, nu avea televizor. Ea citea şi pe mine mă culca cu teatrul radiofonic. Mari voci, maestrul Beligan, Adrian Titieni, meşterul Mircea Albulescu. Am adormit în fiecare seară cu aceste voci şi, cu siguranţă, mai târziu, la 17 ani, când am luat decizia să dau la actorie, de undeva dinlăuntrul meu au ieşit aceste amintiri ca să susţină visul. Sau poate că au fost la baza visului meu, fără ca eu să fiu foarte conştientă. Şi altceva foarte frumos, e că râdeam şi plângeam în acelaşi timp, eram recunoscută, ca un fel de marcă întregistrată a lui Alice în familie şi mama îmi spunea mereu: „Măi fată, măi, tu o să te faci actriţă!” Nu ştiu dacă însemna ceva pentru mine asta, dar, cu siguranţă, şi acest lucru s-a pus undeva acolo şi la 17 ani am decis să nu mai merg la medicină, ci la actorie.

A.D: E o moştenire din familie?

Alice: Nu. A fost pur şi simplu. Mă rog, pur şi simplu nu e niciodată. A fost moştenirea mea… tata cânta la chitară, mama la vioară, sora mea la pian, şi a şi ales meseria de muzician, dar actoria nu …nu e moştenire.

A.D: Adică o familie de artişti…

Alice: Sufletul lor … da. Ceea ce m-a ajutat pe mine.  Ei au reuşit să mă înţeleagă mult mai uşor. A fost tot un dar.

A.D: Pentru că vorbim despre iubire şi carieră- pasiune, ce meserie ţi se pare cea mai grea din lume?

Alice: Cea de actor.

 Râde

Alice:  Nu.

A.D: Nu?

Alice: Nu. Are şi ea gradul ei de dificultate, dar nu cred că e cea mai grea. De fapt, nimic din ceea ce faci cu iubire nu e greu. Dacă eşti sincer cu tine când porneşti pe un drum, oricât de greu ar fi, nu o să fie greu. Şi oricât de des ai zice: nu o mai fac, tot o s-o faci, chiar la 5 minute după. Meserie grea …  e aceea pe care o faci fără plăcere. Poţi să fii avocat şi să fie cea mai grea pentru tine, pentru că nu o faci cu bucurie. Mi-ar fi plăcut să pilotez un avion, am pilotat un planor (zâmbeşte), dar nu ca meserie; mi se pare delicat să operezi, dar  şi asta, dacă e menirea ta o vei face cu uşurinţă, dar … uite, că acum, vorbind cu tine, mi se pare că o meserie grea e aceea în care îi îndrumi pe ceilalţi către Dumnezeu. Sau, mai degrabă, aceea de îndrumător spiritual. Pentru că ai o responsabilitate foarte mare faţă de destinul şi viaţa celorlalţi. Dacă mergi la medic şi a murit pacientul, e un lucru foarte limpede: a murit. Poţi cuantifica. Dar în partea asta de sănătate a sufletului, lucrurile nu sunt atât de exacte. Acolo poate fi delicat.

Din nou fac ochii mari. Din nou Dumnezeu. Mă abţin să nu pun întrebarea decisivă.

 A.D: Hai să revenim la iubire. Ce sacrificii ai fi dispusa sa faci pentru o mare iubire?

Alice: Pentru o mare iubire? Wow… da… păi o mare iubire pentru mine e teatrul, şi pentru această mare iubire am renunţat într-adevăr la foarte multe, cum ar fi nevoia de stabilitate, de concret, de exact, de program fix, pe care cred că fiecare dintre noi, într-o măsură mai mică sau mai mare, o avem. Sunt … plutesc. Sunt la liber, sunt în gol şi asta e minunat. Adică să renunţi la tine pentru ceva ce vei fi sau vei deveni şi nu ştii exact ce va fi acel lucru, este, cred, un mare şi frumos sacrificiu.

A.D: Adică asta ar fi iubirea ta, adevărată?

Alice: Da, dar vezi tu cum e cu iubirea asta? Sau cel puţin ce am descoperit în ultima perioadă…? S-ar putea ca peste ceva vreme să cred altceva şi o să te rog să-mi dai voie să mai facem un interviu ca să updatăm situaţia … iubirea nu cere sacrificii, ea de obicei dăruieşte foarte mult. E doar foarte important să o laşi să trăiască prin tine, sau să o laşi să te pătrundă, sau să te locuiască. Atunci când îi laşi locul, în inima ta, nu mai simţi că faci sacrificii, simţi pur şi simplu că te locuieşte, că te trăieşte, şi că viaţa ta ia o formă care nu mai e dată doar de dorinţa ta şi de cum crezi tu că ar trebui să fie lucrurile.

„Ea de obicei dăruieşte foarte mult.” Mi-duc aminte că am participat de curând la un eveniment dedicat femeilor maltratate (aici) şi îmi fac curaj să deschid un subiect care doare:

A.D: De ce crezi ca un barbat loveşte o femeie căreia îi spune că o iubeşte?

Alice: Sunt bărbaţi care lovesc femei?

A.D: Din păcate… da …

Alice: Oh, Doamne …  (tace)

 Mă bucur foarte mult că îmi dai ocazia să vorbesc despre astfel de lucruri, mărturisesc că nu am avut ocazia să trăiesc astfel de momente, nici acasă, cu tata, nici în relaţiile mele, nici nu am reflectat foarte mult la asta, dar am reflectat la iubire, iar tu despre asta vorbeşti. Pffff ….

Face o pauză. Când te uiţi la Alice în clipele de tăcere, e ca o operă. De artă. Caută perfecţiunea fără să ştie şi se lasă sculptată de Dumnezeu. Pe cuvânt!

Alice: Cred că e momentul să înţelegem cu toţii că iubirea nu te lasă să fii oricum cu persoana de lângă tine, dacă spui că iubeşti … iubirea are o altă dimensiune… nici nu ştiu cum să explic, dar îmi caut cuvintele …

O privesc fix, în tăcerea de câteva secunde, şi mă întreb cum e să fii Alice. Cum e să trăieşti în rolul femeii-personaj. Cum e să te îmbraci cu iubirea din ea, şi cu simplitatea-i de pe pleoape.

Înainte însă de a mă adânci în necuvintele ei, mă izbeşte apăsarea din glasul calm. Nu e furie în tonul ei, dar e ceva ce îmi sună a revoltă. Dar una blândă, ca sufletul ei. Se amestecă frazele, dezordinea din privire îmi spune că femeia din ea strigă a dreptate:

Alice: Ce să mai domne, nu iubeşte femeia, dacă o loveşte. Înţelegi? Nu e iubire, e altceva. E dorinţa de a o poseda, de a o avea, e bunul lui, e dorinţa de a … nici nu ştiu cum să-i spun. Nu o iubeşti. Asta nu e iubire. Iubirea e inclusiv atunci când… sau mai bine zis, o formă superioară a iubirii, când  îl vezi pe celălalt că vrea să plece de lângă tine şi tu îl laşi să plece, iubindu-l şi dorindu-i tot ce e mai bun. Iubirea nu te face să-l ţii pe celălalt cu forţa lângă tine, nu te face să vrei de la celălalt să facă doar ce vrei tu, şi, dacă, în cazul în care nu vrea, îi arăţi tu cum stă treaba. Asta nu e iubire…

Tace. Din nou, privirea în pământ. Parcă mi-ar spune: „Nu e drept! Nu, nu e drept, şi să nu admiteţi niciodată! Omorâţi iubirea aia, dacă există!” Îmi fac curaj din nou, s-o întreb, scurt:

A.D: Când moare dragostea?

Alice: Păi da, dragostea moare. Iubirea nu moare niciodată.

A.D: Care ar fi diferenţa?

Tace puţin. Mi-aduc aminte de piesa „4×4 personaje”. Îmi trece parcă prin faţă toată, cu tot cu durerile mele făcute lacrimi şi vindecate cu fiecare pas făcut de Alice şi de colegii ei. Ştiu cât m-a durut cuţitul aruncat în inima mea, în timp ce (îşi)  explicau diferenţa dintre aceste două „personaje”. Acolo, pe scenă.  Îi mulţumesc în gând lui Dumnezeu pentru binecuvântarea de a afla exact de la Alice cum se vede diferenţa aceasta, din buzunarul de la piept , din dreptul inimii ei. Nu al rolului ei.

Alice: În sursă. Iubirea vine de la Dumnezeu, dragostea vine de la om. Şi poate să moară. Dragostea e fluctuantă, nestatornică, Iuibirea e ceva foarte clar. Limpede, luminos. Nu ştiu cum să explic.

A.D: Un fel de divin? Şi dragostea mai pământească?

Alice: Exact. Da.

A.D: Şi moare … când?

Alice: Dragostea pământească? Atunci când nu e susţinută de iubire.

A.D: Ce pastrezi dintr-o poveste de dragoste care s-a sfârşit?

Alice: Facem ce facem şi tot la Dumnezeu ajungem. Sora mea îmi tot spune de ceva vreme: Îl iubesc pe Isus din tine. Păstrezi divinul din acel om, amintirile plăcute, păstrezi lumina, căldura, care, fără doar şi poate au existat. De n-ar fi nu s-ar povesti, nu? N-am trecut întunecat, n-am motive să nu-mi aduc aminte de o persoană dragă. Dacă la un moment dat s-a hotărât că trebuie să întâlnim altceva pe parcursul nostru, astea nu au fost lucruri care au depins de mine. Deşi am opus uneori rezistenţă, mi-e tot mai clar, cu trecerea anilor, că nu e ceva faţă de care să te opui. Şi pur şi simplu să laşi să curgă. Totul curge:. „Aicea a fost întâlnirea noastră, mulţumesc pentru asta. Ce va fi de acum înainte, numai Dumnezeu ştie.” Deci păstrez amintirea divină din persoana cealaltă.

 

A.D: Alice, Îţi voi pune acum o întrebare mai intimă …

Alice: Păi care nu a fost intimă până acum?

Râdem.

A.D: În ce relaţie eşti cu Dumnezeu? Ai tot vorbit de El.

Recunosc faptul că mi-e teamă, în general, să pun întrebare asta. Mi-e teamă de reacţii. Nu faţă de mine, ci la adresa Lui. Să nu aud cuvinte dure, şi să mă înfurii. Dar, pentru că ştiu că am mult de lucru la partea cu furia, am decis s-o întreb pe Alice, cu orice risc. Dumnezeu e şi nu e, pentru noi, oamenii. Cu toată blândeţea sufletului ei, tot mi-e frică să nu o alung pe uşă. Dar risc. Şi, iată, răspunsul care m-a învăţat să FIU. Eu însămi, orice ar fi… mulţumesc, Alice, pentru lecţie!

ALICE: Ne cunoaştem, dar nu ne salutăm. (râde) Nu, glumesc. Glumesc. Mă salut cu El în fiecare zi. N-aş zice o întrebare intimă, aş zice o întrebare foarte grea. Am ştiut drumul spre Dumnezeu de mică, neîndrumată de nimeni. Nimeni, ghid pământean. Probabil că Cineva de acolo (arată spre cer)  m-a îndrumat tot timpul. Şi asta nu s-a schimbat niciodată. În schimb, pe parcurs,mai ales în ultima perioadă,  îmi dau seama că întoarcerea acasă, la divinitate, este un drum greu. Şi principalele oprelişti sunt înăuntrul nostru. Adică greul e în noi. Ca să nu zic Răeul e în noi. Şi dacă eşti sincer, şi eşti cu adevărat în căutarea adevărului, îţi dai seama şi recunoşti faţă de tine, îşi dai seama că nu întotdeauna relaţia cu Dumnezeu e cea mai plăcută. De fapt, El ne iubeşte. Relaţia Lui cu noi e bună. Relaţia noastră cu El nu e bună. Pentru că suntem guvernaţi de dorinţe, de ambiţii pământeşti, care nu au de a face cu spiritul. Ceea ce nu e neapărat rău, pentru că suntem făcuţi deopotrivă şi din Duh şi din lut, dar mai ales ai de-a face cu fricile dinăuntrul tău, care înseamnă lipsa iubirii. Şi dacă te priveşti ca într-o  oglindă, îţi dai seama care e relaţia ta cu Dumnezeu, te poţi evalua.

A.D:  E Dumnezeu iubire?

Alice: E Dumnezeu iubire. N-am zis-o eu, a zis-o Ioan, sfântul apostol Ioan, e iubire, şi câte o mai fi şi noi habar nu avem, dar e ACEA iubire. Acea iubire supremă, despre care spun cu părere de rău că foarte puţini dintre oameni o cunosc. Cu toate că spunem toată ziua TE IUBESC. E ACEA iubire. Statornică, dreaptă, puternică, ce îţi dă putere, lumină care nu se îndoieşte.

Răspunsul ăsta mi-a tăiat respiraţia. Un OM. Alice. Am mai scris eu săptămâna asta că nu ştiu ce înseamnă OM mare, dar ştiu ce înseamnă OM. Aici am scris.

Dovada că frica e în noi, şi că omul care nu-şi asumă riscuri nu e OM, ci om. Da, cu litere mici. Cum am ales s-o înfrunt, cum i-am venit de hac! Da, acum înţeleg de ce am simţit atâta iubire în ochii ei, în timpul piesei de teatru: pentru că în ea e Hristos. Şi trăieşte, El, Hristos, acolo. Nu e mort. Mulţumesc. Mulţumesc, Alice, pentru OMUL din tine!

Mă apropii de final şi mi-e greu. Nu vreau s-o obosesc şi nici să-i răpesc prea mult timp. Cine ştie, poate şi aici e tot frica mea. Dar prefer să o las să mă trăiască, şi, îmi promit că va urma o dată viitoare, cu Alice.  Atunci voi avea mai mult curaj.

A.D: Ne apropiem de final. Ultima întrebare.

Alice: Şi ce rău îmi pare …

A.D: … un cunoscut pe care ai dori să îl citeşti în filele acestui blog…?

Alice: Imediat m-am gândit la Eric Emanuel Schmitt. Nu e român, dar vine pe la noi prin ţară şi …

A.D: Cine ştie? Poate ajung să vorbesc cu el.

Râdem. Dar nu e râsul nostru, ştiu eu bine:). Nimic nu e întâmplător. Cu siguranţă!

Alice: Dacă ajungi să vorbeşti cu el să-i spui că mai e o domnişoară care ar vrea să-l scoată la o cafea. Şi … nu doar unul. Am 4 colegi minunaţi pe care ţi-i recomand cu inima deschisă. Daniela Maria Marin, Ioan Gyuri Pascu, Ioana Ancea şi Andrei Bogdan Roşu.

A.D: Am zis că e ultima întrebare, dar ai adus vorba exact de marea mea pasiune, cartea, şi nu pot să te las. Zi-mi ceva despre Schmitt.

Alice: La prima mână, când îl citeşti, poate, pe alocuri, să ţi se pară siropos, dar cred că nu e. Ci un om cu har şi dăruire. Şi, cel mai important, Adevărul. Îl caută mereu. Mi-a plăcut foarte mult experienţa lui cu deşertul: a intrat ateu de acolo şi a ieşit creştin. Cred că aici trebuie să mai forăm, să aflăm ce s-a întâmplat acolo, de a reuşit să trăiască o aşa transformare.  Dar asta, poate, în interviul cu tine. (râdem) Mi se pare de-a dreptul fermecător.

A.D: O carte care îţi place? De a lui?

Alice: Oscar şi tanti Roz. O carte tulburătoare. E piesă de teatru. Tulburătoare prin candoarea cu care prezintă o sizuaţie foarte delicată. Un copil bolnav, în stadiu terminal. Candoarea aceea, specifică zodiei lui. E berbec, la fel ca şi Charlie Chapplin, ca şi Daniela Marin. (râdem cu poftă) Mi-a plăcut foarte mult „Elixirul Dragostei”. În franceză este „L elixir d’amour”. Deci ar putea fi tradusă şi ca „Elixirul Iubirii”. Deşi e dragoste în piesă, dragoste, mai mult decât iubire, dar asta o să judece cititorii tăi. Nu i-am citit toată opera, dar tot ce mi-a picat în mâna m-a impresionat. „Milarepa” …

Tăcem. Când e vorba de carte, nu văd un respect mai mare decât tăcerea care vorbeşte prin noi. Mă uit în ochii ei şi văd mult har. Atât de mult, că, dacă am cere şi noi, ar avea de unde să ne dea, şi ar mai rămâne să umple multe coşuri. Ca minunea făcută de Hristos. Din 5 pâini şi 2 peşti, a săturat mii. Cu 2 ochi şi un suflet, Alice umple inimile miilor de oameni.  Îi mulţumesc din nou lui Dumnezeu pentru şansa de a împărţi bucuria cu ea. Şi îi promit solemn, acum, fără grai, să fac tot posibilul să ajung cumva la Schmitt. Nu ştiu când, şi nu ştiu cum. Dar ce ştiu sigur e că primul pas spre reuşită e să vrei! Şi Alice mi-adat Aripi. De drum, cu siguranţă. Să plec să-l caut. Atât!

A.D: Adică îţi place să citeşti …

 Alice: Aaaaa…  Avem de ales?

La întrebarea asta eu am simţit nevoia s-o îmbrăţişez. Prima dată în viaţa mea, când simt că cineva trăieşte mai mult de o singură viaţă. Fără să ştiu ce va urma să-mi spună, am simţit că un înger mi-a adus pacea. O dată cu vorbele ei.

Alice: Nu ştiu dacă avem de ales! continuă, privindu-mă fix, în ochi. O singură viaţă e prea puţin. Şi atunci trebuie să citeşti ca să îţi faci mai multe. Omul inteligent învaţă din experienţele altora. Şi atunci, cred că ele, cărţile te ajută mult.

Iar simt cum mi se taie respiraţia.Şi trăiesc doar prin Cuvânt. Singurul care m-a ţinut în viaţă. Închei, cu un mare regret în suflet, nu interviul, ci povestea scrisă împreună cu Alice. Poveste ce, sper, vă va învăţa să fiţi voi înşivă, să iubiţi şi să credeţi în visele voastre.

A.D: Mulţumesc tare mult, Alice! Mulţumesc!

Alice: Foarte frumos interviul, mulţumesc şi eu mult.

Ne îmbrăţişăm şi îmi opresc cu greu o lacrimă. De bucurie. Aceea pe care nu mulţi ne-o permitem. Pe care o îmbrăcăm -pe ea, pe bucurie, zic!-  în atât de multe zorzoane, că ajunge să fie blamată.

Să ne punem Aripi de Drum, zic, OAMENI frumoşi, şi să învăţăm unii de la alţii arta iubirii. E o artă, cred cu tărie asta!

 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
ARTIŞTII LUMII. 63. Număr. Nimeni. Niciodată.

Oameni cu aripi

ARTIŞTII LUMII. 63. Număr. Nimeni. Niciodată.

Distribuiți vă rog

ARTIŞTII LUMII. 63. Număr. Nimeni. Niciodată.

”Artiștii lumii încearcă să înoate

Chiar sub asfalt, când sunt respinși sau triști

Pot fi bolnavi, ciudați, dar peste toate

Iubiți divinitatea din artiști.

 

Agonizează smirna în lavandă                

Le-nmiresmează clipa Duhul Sfânt

Ei dăruiesc o altfel de ofrandă

Din pâinea rumenită în cuvânt.

 

Artiștii lumii, trăiesc din vise și respiră dor

Ei plâng durerea tuturor

Artiștii lumii, merg pe Titanic

Durerea lumii o simt organic.

 

Doar ei rezistă, și prin minune,

Din naufragiu, refac o lume.

Sunt când pe-un colț de stea, când rătăciți,

Lucizi, înfriguranți, sau fanteziști

Să îi iertați, și-apoi să-i ocrotiți

Căci poate nici n-au vrut să fie artiști.

 

Artiștii lumii, descântă-n lacrimi tot ce trist trăiesc,

Artiștii lumii, robiți iubirii, vă iubesc!”

(Poemul ”Artiştii lumii”, Clara Mărgineanu)

 ”Victima cu numărul 63.” – cam așa era anunțat decesul lui Cristian Mitroi, artistul lumii ce în Colectiv, ne-a dăruit ”o altfel de ofrandă”, viața sa. Așa e, nu acolo s-a stins. Dar acolo s-a oprit din ”fabricat vise”. Acolo a fotografiat ultima dată lumea. Asta care îl va conduce azi-mâine pe drumul acela pavat cu de toate cele ce nu găsim aici. Ori găsim, da „ n-avem vreme de pierdut pentru ele. Că-s altele mai urgente, altele mai bune sau mai scumpe. Sau mai raționale, căci timp de artă n-avem. Nici timp să cumpărăm din ea. Nici interes să ne oprim să o privim. Nici chef să o trăim. Nici interes să o simțim…

Arta asta, fir-ar ea, zic unii, a dus la atâtea morți, la atâtea depresii, la atâtea chinuri și la atâta sărăcie!Că de-ar gândi artiștii ăștia cu mintea ce le-a fosta dată de DUMNEZEU, n-ar trăi de azi pe mâine, n-ar ajunge  bolnavi, ”cerșind pe străzi ceva mâncare”,  nu și-ar asuma riscuri scumpe pentru trăiri ieftine.

Așa o fi, oameni dragi! Noi, artiștii ăștia, fabricanți de iluzii, consumatori de antidepresive uneori, însingurați și rătăciți printre blitz-uri, litere, portative ori pași, culori sau roluri, om avea și noi boala noastră, spitalele noastre de nebuni, (cum spunea Adrian Păunescu) cârciumile noastre,ori viețile noastre trăite pe brânci, dar credeți-ne că scriem mereu cu sângele nostru, destinul fatal al lumii în care trăim. Lume  din care facem nu bani, ci dragoste. Una adevărată, nu aia ce se consumă în aventuri de-o noapte, în pasiuni începute la semafor și sfârșite la ușa primului hotel.

Fotograful ”ăsta” de 30 de ani, ce eterniza la concerte câte-o privire dincolo de care numai artiștii ca el vedeau realitatea,  (crudă sau fericită, dar, cu siguranța perfect de imperfectă!) a plecat ieri de aici ”să înoate chiar sub asfalt”. Și, de-ar fi viață dincolo de vama asta, cu siguranță i-ar învăța și pe cei de acolo să trăiască din artă. Așa, de azi pe mâine. Sau de mâine, pentru totdeauna!

S-a dus așa, simplu, cum trăiește orice artist. În flăcări, ca orice mare chin. Își umezește buzele cu lacrimile celor dragi ai săi, își stingeîncă  focul ăla blestemat cu mâinile arse de rugăciuni ale surorii care i-a iubit pasiunea. I-a dăruit credința și i-a încurajat descurajările. Căci din ele se naște arta adevărată.

Artistul ”ăsta” grafician, așa artist cum era, ne-a dăruit cea mai imperfectă grafică: viața sa. A lăsat-o aici, pe lumea asta, în pământul ăsta, să ne amintim cu toții că ”din pământ am fost făcuți și în pământ ne vom întoarce”. Să ne amintim de azi înainte, de fiecare dată când călcăm apăsat, grăbit și ignorant, că sub acest pământ își trăiesc pasiunile pentru totdeauna, marii artiști ai lumii. Ăștia care au scris cu viața lor viitorul nostru. Propria noastră viață sau au mâzgălit tremurând suferințele noastre. Pentru că numai ei pot să aducă imperfecțiunea la cea mai perfectă stare. Numai ei pot să vadă dincolo de măști. Numai ei au curajul  să moară pentru o pasiune. Ieftină. Sună pleonastic. Cine a văzut vreodată o pasiune scumpă? Ce e scump nu mai e demult pasiune, s-a transformat în obligație, în sete de înavuțire și în competiție. Însă adevărata artă își găsește liniștea și valoarea acolo, în brațele lui Dumnezeu. Căci și El, dintr-o mare pasiune pentru omenire, Și-a dat viața să trăim noi. Și El, tâmplar sărac, artist al lumii decăzute, a trebuit să treacă prin chin să înțeleagă lumea ceva.

Și-a înțeles. Fiecare ce-a vrut.

Dragă Cristian, eu, alt artist ”bolnav, ciudat sau fantezist”, îmi trăiesc viața pe muchie de prăpastie. Una a credinței. Aceea că moartea fiecăruia din noi va schimba ceva în viața celor ce-au rămas.

Ai fost un număr până acum câteva ore. 63. S-a revoltat prietenul tău, Emil Călinescu.  S-o fi săturat și el de măștile astea. De setea asta. De căutătorii ăștia de senzațional. Ori de ignoranță. Ori l-o fi durând atât de tare, că nu mai știe decât să scrie. Tot o artă și-asta!

N-avem arme să ne luptăm cu nimeni. Suntem și noi artiști. Săraci, ”respinși sau triști”, neiertați de alții pentru că nu ne dăm coate să ieșim în față. Și de ieșim, ieșim cu viața noastră. Unii, mai curajoși, ca tine, cu moartea…

Noi,  artiștii acestei lumi, îți trimitem o scrisoare pe un portativ ars. Fă-i tu o grafică mai frumoasă, dacă vrei. Noi ți-o trimitem pe asta. Dureros de reală:

 

 ”Mă ţineam de alb, cu fluturii încleştaţi

Înălţam doliului rugăciuni incolore

Să-ţi aprindă roşul la înviere.

 

Îmi spintecam trupul

Să simt mai bine smulgerea ta

Din curcubeu

Iartă-mă, nu mai am culori!” (poemul ”Tablou sfârtecat”)

 

Semnează,

ARTIȘTII LUMII

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog