Etichetă: credinta

De ce e mai frumoasă femeia la 30 de ani? 6 motive care te vor convinge!

Relatii

De ce e mai frumoasă femeia la 30 de ani? 6 motive care te vor convinge!

Distribuiți vă rog

Te aproprii de final, 2017! O dată cu tine, blogul acesta împlineşte 10 luni! A bucurat suflete şi a dus la destinaţie multe inimi. Sunt fericită că “l-am născut” dintr-o durere ce ar fi trebuit să mă ucidă. Iată însă, că durerea asta m-a vindecat de boli necruţătoare şi mi-a redat pofta de viaţă. Bucuria femeii-copil şi iubirea adevărată, cea care nu se trăieşte între pastile şi medici.

 Azi vă împărtăşesc devenirea mea. Puteţi găsi şi aici parte din mine, dar acum vă scriu despre “DE CE”- urile pe care poate nu vi le-aţi pus niciodată cap la cap, să vedeţi ce povestea frumoasă formează.

De ce e mai frumoasă femeia la 30 de ani?

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

1) Pentru că a învățat cu fiecare an să trăiască mai frumos
Tot auzim de ani buni ca vârsta e doar o cifră, dar, deşi ne intră în minte , nu rămâne şi-n suflet. E adevărat că timpul nu trece fără să lase urme pe trupul nostru, dar urmele astea sunt semnele experiențelor de tot felul. Unele avem cicatrice pe piele şi pe suflet. Dar ele spun despre cât de puternice suntem, supraviețuind uneori adevăratelor drame.

2) Pentru că ARE CURAJ
Nu l-a avut dintotdeauna. L-a câştigat cu multe lacrimi. Cu multe eșecuri adunate într- un pumn. În celălalt îsi ținea visele. Mult timp i-a trebuit să înceapă să le împlinească, dar, o dată cu primul pas, a devenit de nestăvilit!

3) Pentru că ştie cine e
A aflat după ce a stat ferecată în propriile întrebări. Habar n-avea că poate să ceară ajutor să afle. Când a aflat, a lăsat rușinea de o parte şi a pornit să sape. A descoperit comori în pământul propriilor temeri. Şi a făcut din ele bijuterii pe care acum le poartă cu mândrie: frumusețe. Determinare. Speranța. Putere. Dreptul la a cere.

4) Pentru că trăiește după propriile reguli
După ce afli cine eşti, îți dai seama că regulile altora nu sunt pentru tine. Înveți curajul de a crea o lume în care limitele sunt făcute pentru a fi depăşite, nu pentru a te constrânge.
Poți spune NU când regula ta e alta decât a celor ce vor să te tragă în jos, poți spune DA,  când ceilalți aleg să se limiteze, pentru că acel DA ar reprezenta un risc pentru ei.

5) Pentru că AȘTEAPTĂ!
I-a murit frica de a rămâne singura, frica aia ce o făcea să bifeze gresit iubiri care o ferecau cu lacăte. Acum ştie că “a fi în rândul lumii” nu e decât o regulă pe care fiecare are dreptul s-o trăiască după propriile valori. Trăiește singurătatea cu bucuria copilului care ştie că dacă AŞTEAPTĂ, va primi mai mult. Mai bun. Şi mai puternic.
Ştie acum că împlinirea nu îi e dată de un bărbat, ci de propriul har, primit de la Dumnezeu. Are grijă acum să se pregătească a fi soția cea mai bună, mama cea mai bună, varianta ei cea mai bună. Nu-şi mai pierde vremea căutând să salveze şi să schimbe bărbați, ci o folosește spre a se salva şi a se vindeca pe sine de frici.

6) Pentru că IUBEŞTE!
Nu că n-ar fi iubit şi până acum, însă a aflat că dragostea se construiește în timp, ca orice vis căruia îi sapi o fundație solidă şi rând pe rând, nu dintr-o dată, mai ridici câte un nivel. Repari apoi, cu timpul, dărâmi alteori, convingeri care te limitau, şi construiești altele noi, spre adevăr.
Femeia asta nouă ştie că fluturași din stomac nu sunt semn al iubirii adevărate, ci al îndrăgostirii, şi se bucură de ei, lipindu-le aripile de fiecare dată când se dezlipesc.
Da, femeia de 30 de ani e frumoasă. Pardon, FRUMOASĂ. Cu litere mari.
Vă puneți Aripi de Drum, să zburaţi cu ea, spre comori adevărate?

Dacă v-a săpat pe suflet un pas spre voi însevă, aruncaţi în aer aceste rânduri! Să ajungă şi la cele ce nu au curajul să devină!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum simte, după 16 ani, eleva-cuvânt, despărţirea de profesorii-destin?

Oameni cu aripi

Cum simte, după 16 ani, eleva-cuvânt, despărţirea de profesorii-destin?

Distribuiți vă rog

Încep cu sfială. În tăcerea care mă caracterizează. Cea care vorbeşte mai bine decât mine, şi mai corect decât gramatica cea mai curată.

Încep prin a vă spune, oameni frumoşi, că Liceul Mihai Viteazul mi-e azi altar pe care aş arde toate durerile ce m-au străpuns de-a lungul vieţii. Altar făcut din lacrimile vărsate pe vremea când mi-era „cimitir al tinereţii”, când îi uram până şi umbra.

Azi, după 12 ani, opresc lacrimi în colţ de suflet să-mi rămână să plâng tot ce-a fost. După 12 ani de când l-am văzut pentru ultima oară, când i-am păşit pragul şi l-am urât mai curat decât cel mai sincer păcat spovedit, îmi plec fiinţa în faţa lui şi îngenunchez la margine de Dor să recunosc, cu smerenie, că el a fost cel care m-a trimis în lume.

Cu smerenie, zic, pentru că eu, cea care, în urmă cu 12 ani, am călcat pământu-i în picioare şi am strivit sub tălpile mele nedreptăţile şi frica de necunoscut, am crescut frumos datorită sufletelor ce au crezut în mine. La început cu reţinere, mai târziu cu încredere, şi-ntr-un final cu strigăte de bucurie.

Am învăţat să iubesc frumos. Cu sfâşieri, cu lacrimi, în chin şi pe rug uneori.

Am învăţat să renunţ tăcut. Strigând pe genunchi, la un Dumnezeu pe care nu-L cunoşteam.

Am învăţat să primesc. Judecată şi dreptate, bucurie şi tristeţe.

Am învăţat să mă mânii curat. Privind în ochi oamenii ce mă creşteau spre a deveni.

Oamenii de atunci au devenit azi OAMENI. Cu majuscule, pentru că atunci când „te faci mare” înţelegi tot ce odinioară judecai, strigai şi umileai. Înţelegi că OAMENII aceia aveau neputinţele lor, că fuseseră nedreptăţiţi, la rândul lor, şi învăţaseră supunerea. Aveau demnitatea lor, şi deveniseră dascăli. Aveau fricile lor, şi deveniseră tirani. Aveau ceea ce eu, atunci, nu aveam, şi mi-au semănat în suflet, răscolindu-mi fiinţa: Respect!

OAMENII aceia sunt Profesorii pe care de atâtea ori îi imitam, îi stresam şi îi aruncam la gunoi pentru un pumn de rebeliune. Nu ştiu alţii cum au fost, dar eu, când îmi amintesc vremurile acelea, îmi strâng cu degete tremurânde ruşinea de a-i fi judecat uneori exact pe cei de la care am învăţat mai târziu să fiu, la rândul meu, dascăl. Unul altfel poate… puţin mai tăcut, puţin mai retras, dar mai ales, puţin mai puţin decât au fost dumnealor.

Mi-aduc aminte că am fost revoltată pentru reţinerea cu care am fost trimisă la olimpiada de psihologie, de doamna profesoară  Marga Panait. „Cum să nu creadă în mine? Cum să nu aibă încredere că voi lua măcar un amărât de 7?” o întrebam pe mama, cu ochii plini de lacrimi. N-aveam pe atunci de unde să ştiu că într-o zi, datorită dumneaei deveni-voi terapeut.

Doamna profesoară, în urmă cu 12 ani, în aceeaşi lună Mai, m-aţi îndrumat să merg la Psihopedagogie Specială: „Cred că ţi s-ar potrivi. Poţi lucra cu copii şi adulţi cu nevoi speciale. În şcoli sau organizaţii. Acolo te văd…!”

Acolo sunt azi, doamna profesoară, cu tot cu fricile mele de necunoscut, pe care le-am transformat în aliat. Pentru ceea ce sunt, n-am cum să vă mulţumesc! Pentru că oamenilor care mi-au netezit calea nu le poţi da vorbe. Le dai doar suflet. Atât vă dau…

Mi-aduc  aminte de domnişoara dirigintă, Camelia Ionescu, inegalabilă prin tot ce inseamnă feminitate la puterea infinit. Pe care am imitat-o atât de bine într-o scenetă în limba engleză, încât dumneaei însăşi s-a confundat cu mine, într-una din pozele rămase amintire…

„Când am făcut noi poza asta?” m-aţi întrebat. „Nu sunteţi dumneavoastră, sunt eu, am făcut o scenetă…” , v-am răspuns mândră de isprava mea, şi toată clasa râdea pe sub mustăţi. Cu teancul de cărţi într-o mână, cu pălăria nelipsită şi rochia verde prinsă cu centură, mă recunosc azi în cea care aţi fost. Singura diferenţă este aceea că eu nu am ajuns dascăl. Acum, după 11 ani, colegi dragi îmi spun, deloc ironic: „Semeni cu doamna dirigintă!” 

Semăn, n-aş avea cum altfel, pentru că, după proba de limba franceză de la bacalaureat, mi-aţi spus frumos: „În viaţă trebuie să alegi între a face carieră şi iubire! Tu ai ales iubirea!” Am ales atunci, ce-i drept, o mare iubire din care m-am ales cu răni ce şi azi sângerează, dar din ea am făcut o iubirea mai mare decât toate iubirile lumii: iubirea de Cuvânt! Şi cuvântul e d(o)ar (de la) Dumnezeu.

Cu cărţile în braţe şi în suflet sunt şi eu azi. Şi sper ca atunci când vă voi îmbrăţişa, să vă pot spune frumos: „Am ales să fac din Iubire cariera cea mai frumoasă! Asta de psihoterapeut!”

Cum să vă mulţumesc? Aş fi banală şi rece… mă văd în dumneavoastră şi vă veţi vedea în mine… căci v-am ales model de feminitate creionată cu cerneală, nu cu farduri scumpe.

Mi-aduc aminte de domnul profesor Valentin Turcu. Nu mi-a fost profesor, dar îl cunoşteam pe de rost de la părinţii mei, pentru care era referinţă. În demnitate şi în respect. Tare şi-au dorit să-mi fie dumnealui profesor, şi tare dezamăgiţi au fost când am venit acasă tristă, şi-am întrebat  cu voce stinsă… „N-am avut noroc! Ce o să fac cu talentul meu? ”

Îmi pusesem speranţe în creionul meu. Şi-am rămas până azi cu portretul făcut de părinţii mei. Celui de care şi azi îşi amintesc cu atâta respect!

A venit odată la una din orele noastre de psihologie, trebuind să o înlocuiască pe doamna profesoară. M-a pus să citesc un eseu pe care îl avusesem ca temă, pentru olimpiadă. Nu uit nici azi tema: EMPATIE! Asculta atent, privindu-mă fix. Mi-era frică şi să ridic ochii din caiet. Nu pentru că mi-ar fi dat o notă proastă, ci pentru că în faţa unui OM pe care proprii părinţi l-au respectat mai mult decât orice, nu poţi privi şi-atât.

Mi-aţi scris, domnule profesor, în urmă cu câţiva ani, recenzia cărţii  pe care am publicat-o. Nu v-am mulţumit atunci. Nici n-aş avea cum! Rămâneţi Cuvânt. Tot ce-aş putea face este o lansare de carte în liceul care rămâne… pentru totdeauna, al meu!

Mi-aduc aminte de toate orele. De materiile al căror scop nu-l înţelegeam: matematica şi fizica ocupă locul central.

Doamna profesoară  Ecaterina Bădele, nu pricepeam nimic şi tot ce-mi doream era să ajung mai repede la facultate, să scap de absurdităţi. Cu ghilimele de rigoare. J Nici azi nu înţeleg o boabă, dar nu pot să uit dăruirea cu care ne explicaţi. Ajungeam acasă şi o întrebam pe mama cum poate un elev să fie atât de bătut în cap (adică eu!) încât să nu priceapă nimic de la un om care explică atât de pasionat. Noroc cu răspunsul ei sincer: „Cu cin să semeni, mamă? Eu şi tati suntem paraleli! Stai calmă!” şi-am stat calmă pân la facultate, când au început să ne explice principii care se aseamănă cu fizica. Nici acum nu pot înţelege paralelaJ, dar ce ştiu e că dacă aş avea un copil, tare mult mi-aş dori pentru el un profesor de fizică atât de pasionat de meserie.

De matematică mă leagă o vecie de frumos: Domnule profesor  Gabriel Tica, mi-aţi călăuzit paşii în şcoala generală, când aveaţi cu câţiva ani mai puţini decât am eu acumJ. Aţi rezolvat problema sufletului meu la finalul clasei a 8a, când, cu ochii în lacrimi, mi-aţi spus curat: „Continuă să scrii! Ai un mare talent!” Când toţi oamenii mari spuneau că trebuie să-mi văd de carte, nu să pierd vremea scriind aberaţii, dumneavoastră, OM cu litere mari, aţi pansat sufletul meu cu vorbele care mi-au fost alinare de fiecare dată când ceilalţi îmi  renegau pasiunea. M-am întrebat mereu dacă nu cumva motivul pentru care nu mi-aţi judecat pasiunea a fost acela că eraţi mai aproape de vârsta mea şi nu vă ninseseră încă dezamăgirile vieţii? Tare aş dori însă ca azi să fi rămas la fel, şi să vă încurajaţi elevii să îşi trăiască până la epuizare visele!

Am citit cândva, într-un manual de psihoterapie, că cei mai buni psihoterapeuţi sunt cei care au partea artistică foarte dezvoltată. Pentru că ei deţin empatia necesară vindecării OAMENILOR. Şi-atunci mi-am amintit de dumneavoastră!

Scriu şi azi, deşi nu trăiesc din asta. Matematică ştiu cât să nu mor de foame, să număr banii J şi să calculez câţi ani sunt de când v-am îmbrăţişat prima şi ultima oară şi am rămas în suflet cu siguranţa că „ARTIŞTII LUMII, DIN NAUFRAGIU, REFAC O LUME!”

Artiştii lumii încearcă să înoate

Chiar sub asfalt, când sunt respinşi sau trişti

Pot fi bolnavi, ciudaţi, dar peste toate,

Iubiţi divinitatea din artişti!

Agonizează smirna în lavandă

Le-nmiresmează clipa, Duhul Sfânt,

Ei dăruiesc o altfel de ofrandă

Prin pâinea rumenită în cuvânt

Sunt când pe-un colţ de stea, când rătăciţi

Lucizi, însinguraţi sau fantezişti

Să îi iertaţi şi-apoi să-i ocroţiţi

Căci poate, nici n-au vrut să fie artişti.

Artiştii lumii Merg pe Titanic

Durerea lumii O simt organic

Doar ei rezistă

Şi prin minune

Din naufragiu, Refac o lume.

(Clara Mărgineanu, Artiştii lumii)

 

După 16 ani, domnule profesor, strâng în pumni respectul pe care vi-l port şi atunci când simt că nu mai pot, lovesc cu ei în Dumnezeu. Şi aşa cedează durerea. Ştiu că un OM a dat sens vieții mele. Şi OMUL acesta e ca aparutul de ţinut viaţa… chiar când toate sunt moarte în mine.

Spunea Adrian Păunescu odată: “Am făcut pentru noi un spital de nebuni.” Pentru noi, artiştii ăştia neînţeleşi, zic eu. Şi dacă în spitalul ăsta măcar un OM să mă viziteze am, mi-e de ajuns să rezist tratamentelor lumii. Chiar dacă sunt al naibii de puternice… Şi OMUL acela aţi fost cândva DOAR dumneavoastră!

Domnilor profesori, ati dat viață cimitirului meu prin suferință. Aceea pe care o simțeam ori de câte ori intram pe poarta infernului ce-l vedeam atunci. Tot ce-mi permit acum să vă rog, cu tot respectul ce m-ați învățat să-l simt, este să nu tăiați aripile elevilor dumneavoastră!  Chiar dacă pasiunile lor nu au nici un sens pentru dumneavoastră, vă rog să mă credeți că pe unii dintre ei tocmai aceste non sensuri îi țin în viață.

Pe mine arta m-a trăit.

M-am vindecat prin cuvânt mult mai bine decât m-ar fi vindecat toate medicamentele marilor medici. Tot prin artă am salvat vieți fără să ştiu. Oamenii citeau şi plângeau. Îşi spălau durerile şi păcatele cu lacrimile şi se vindecau. Vă rog fierbinte să nu-i judecați pe elevii aceştia enervanţi de cele mai multe ori, tupeişti sau rebeli!

Dați-le drept la cuvânt! Să se exprime. Să strige. Să plângă! Să vă spună că îi doare nedreptatea vieții! Sau a dumneavoastră, uneori.

Vă rog fierbinte să le arătați că şi dumneavoastră greşiţi!  Pentru a înțelege că greșeala face parte din normalitate, din uman şi din fumuseţe!  Altfel ajung rând pe rând în spitale de psihiatrie, sau în cabinete de psihoterapie, convinși fiind că ei sunt defecți.

Dați-mi mâna dumneavoastră, să facem o horă a sufletului! Să-i înțelegem şi pe cei neînţeleşi! Să-i iubim şi pe cei de neiubit! Unii dintre ei trăiesc drame reale în familiile lor. Sunt abuzaţi. Neiubiţi şi trădați de propriii părinți. Fiți dumneavoastra părinții pe care şi i-au dorit! S-ar putea ca într-o zi, tocmai unul din neînţeleşii aceştia să vă ajute propriii copii să se înțeleagă!

Nu-i disprețuiți, pentru că s-ar putea ca într-o altă zi, tocmai ei să vă învețe copiii ce înseamnă empatia!

Iar pe voi, dragi elevi, vă rog,  cu lacrimile strânse în cuvinte, să nu vă lăsați visele să moară!

Aveți curaj să vă faceți scuturi din lacrimi şi să luptaţi cu ele împotriva celor ce vă atacă! Aveți curaj să le spuneți cu respect profesorilor voştri despre pasiunile voastre!

Învățați!

Orice!

Atât cât puteti! Mai mult decât vi se cere! Daţi-vă dreptul să fiți mediocri la ce nu puteţi înțelege şi faceți maraton cu pasiunile voastre!

John Maxwell a spus odată să nu puneți vulturii să înoate şi raţele să zboare! Pentru că îi veți distruge şi pe unii şi pe alţii! !

Dragi elevi, nu lăsați Facebook -ul să vă cumpere timpul! El trece şi nu dă dobândă! Nu vă va plăti ratele, nu vă va creşte copiii!

Fetelor, nu faceţi din fețele voastre cărți de colorat, folosind doar farduri pentru frumusețea voastră! Aveți una interioară pe care numai un bărbat adevărat o va prețui! Comoara cea mai mare a unei femei, care nu va seca niciodată, este feminitatea. Iar feminitatea nu e egală cu sexualitatea dusă la extrem. Asta prezentată pe toate posturile tv.

Citiți!

Fardaţi-vă sufletul şi parfumaţi-vă inima cu învățături sănătoase! Ele vă vor învăța respectul. Feminitatea adevărată şi dragostea pentru simplitate. Luați ce este util de la fiecare profesor cu care interacţionaţi! Învățați din greşelile dumnealor şi fiți, pentru cei de după voi, exemple de urmat!

Alegeți-vă parteneri de viață cu care să împărțiți cărțile cele mai frumoase, fricile cele mai profunde şi iubirea cea mai curată! Nu vă lăsaţi înşelate de aparențe , sub măştile unor bărbați care fac bani din naivitatea altor femei sau din afaceri ilicite!

Nu vă lăsați abuzate, ca aşa zisele vedete de plastic! Meritaţi un loc mult mai frumos decât un spital de psihiatrie, în care să vă petreceți tinerețea!

Iar voi, băieți frumoşi, nu vă întreceţi în mușchi, decât dacă doriţi să vă faceţi din sănătate o carieră! Nu în perfecţionisme de mahala, dorind să cuceriți femei de bisturiu! Meritaţi mult mai mult decât plastic, culori şi tocuri, pe care să vă sprijiniți sufletul obosit! Iubiți-vă într-atât, încât să preţuiţi singurătatea în locul atâtor fake-uri promovate de media.

Tineri frumoşi, sunteţi generaţia pe mâna cărora vor fi copiii voştri într-o zi! De voi depinde unde alegeți să vă petreceți viitorul!

Ştiu că e greu să rezişti într-o lume în care un dascăl câştigă cât jumătate din consumaţia unui manelist, la un restaurant de fiţe. În care majoritatea profesorilor trăiesc cu frica abuzurilor din partea părinților cu maşini scumpe şi boli psihice tratate de droguri şi alcool. În care notele se obțin uneori pe favoruri sexuale şi diplomele se scriu oricărei „Domnişoare Columbeanu”.

Ştiu că învățământul românesc e azi cu mult sub nivelul ratingului Tv. Şi mai stiu că Dumnezeu e un fel de Bordea. Ăla de la Stand Up Comedy! Parcă era şi angajat la Capatos. Nu mai ştiu dacă e, căci nu mă uit la Tv. (Să nu credeți că eu nu râd sau că-l disprețuiesc pe Bordea. Am râs cu poftă la trăznăile lui, şi l-aş asculta până la refuz. Dar doar atâta timp cât face din Stand Up artă. Nu mahala!)

Sunt o neinformată, în ale vedetismelor, stiu şi asta! Pentru că nu accept să facă televiziunea instrucție cu mine. Şi nici să învăț după manualele de terapie de cuplu ale Adrianei Bahmuţeanu.

Scriu cu sufletul strâns. E dureros să te întorci în timp şi să-ți dai seama că acel cimitir pe care l-ai urât 4 ani din viață, e locul unde azi ai da ani din ea să-l înviezi!

Pentru că azi, după 12 ani, văd în licee adevărate lagăre. De libertate, ce-i drept, dar una înțeleasă nu prost, ci periculos de greşit! O înţelegere care te duce în spatele gratiilor. Ale spitalelor sau ale închisorilor. V-aş scrie multe, OAMENI frumoși… v-aş îmbrățișa pe fiecare în parte să vă dau din puterea mea de a răzbate. Putere primită pe gratis din Cuvânt. Al lui Dumnezeu.

Cu sufletul în ultima bancă de la mijloc, a clasei a XII-a E, mă înclin în fața celor ce mi-au creionat viața în culori mai frumoase decât orice Armani. Dior sau Arden.

 Şi şă ştiţi un lucru: sufletul meu e marca Baileşti!

Şi-o duc cu mine peste tot, şi mă mândresc cu ea. Pentru că miroase a vis. Are gust de glorie şi arată a binecuvântare!

Îmi îmbrățișez liceul, de aici, de departe, cu brațe de vers şi cu putere de artist nebun. Şi fiecăruia din OAMENII care mi-au trasat frumos viitorul, le construiesc un palat în inima mea. Să -şi odihnească acolo sufletul obosit. De atâta lumesc…

Comandă AICI cartea mea, PUNE ULTIMA PIESĂ!, scrisă în perioada liceului, şi află poveşti nespuse…

 

Distribuiți vă rog
Vindecarea începe cu Dumnezeu!

Credinta

Vindecarea începe cu Dumnezeu!

Distribuiți vă rog

Vindecarea începe cu Dumnezeu! Ne îmbolnăvim de iubiri înţelese greşit. Puţin câte puţin, cu zâmbetele mirosind încă a primăvară, ne transformăm în fluturi. Zburăm, de mână cu oameni pe care îi iubim pentru tot ce NU NE DAU.

Îi iubim pentru ce ne aşteptăm să ne ofere, pentru tot ce ne-am dori să fie şi încă nu au devenit. Ne asumăm responsabilităţi pentru schimbările lor, pentru bucuria lor, pentru împlinirea şi deznădejdea lor.

Uităm sau nici nu apucăm să învăţăm că iubirea adevărată nu se trăieşte între pastile şi medici. Nu pe paturi de spitale mirosind a depresii, a suferinţe tăiate cu lama pe vene, ori a sinucideri comise în numele ei…

Ne condamnăm apoi, după despărţiri de care ne facem vinovaţi, pentru eşec. Pentru lipsă de respect faţă de omul căruia nu i-am dat tot ce şi-a dorit. Tot ce a cerut. Uneori absurd, alteori egoist. Şi mereu iubindu-ne pentru ce îi oferim, nu pentru ceea ce suntem: copii de Dumnezeu.

Ne condamnăm plângându-ne vinovăţiile în perne pe care celălalt şi-a odihnit capul, după certuri din care el ieşea mereu învingător. În perne pe care el a visat dorul de altcineva, plecarea abia aşteptată de lângă noi şi coşmarul care se numeşte NOI…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Uneori trec ani. Pentru alţii, mai norocoşi puţin, trec luni. Până ce îngenunchem mutilaţi de suferinţe şi strigăm către Dumnezeu. Acela pe care nu L-am întrebat dacă iubirea înseamnă durere. Nefericire. Acuze. Ţipete. Condamnări. Lovituri. Sinucideri. Pastile. Acela pe care nu L-am întrebat dacă persoana pe care o vedem frumoasă, este şi cea pregătită pentru noi.

Ne jucăm de-a Dumnezeu, apoi, când ne dăm seama că nu suntem, alergăm la El să-I cerem ajutor. Să ne scape din închisori, să ne elibereze de nedreptăţi şi să ne ţină în braţe. Nu merităm nici măcar să ne asculte, şi noi cerem vindecare. De suferinţele pe care singuri ni le-am ales. În schimbul unor iubiri de-o vară, de-un an, de-un fior, de-o noapte…

Şi niciodată de-o viaţă!

M-am vindecat de neiubirea de Dumnezeu. Mi-am cerut iertare pentru iubirile pământeşti, trăite pe paturi de iluzii cusute frumos.  Cu aţă de minciună. De promisiuni şi trădări.

Şi într-o zi mi-am făcut curaj să-L rog pe acelaşi Dumnezeu, căruia nu i-am cerut niciodată părerea pentru alegerile mele, să mă salveze. Să-mi dea răbdarea de a aştepta iubirea adevărată, născută din El şi scrisă cu sângele Celui ce a murit ca eu să trăiesc. Curat şi biruitor.

Şi-a venit o zi în care El m-a întrebat:

“Vei spune tu lumii despre iubirea divină?”

  • Da, Doamne, am răspuns, voi spune! Ajută-mă doar să n-o mai pierd niciodată! Căci fără Tine sunt Nimic!

 

Foto credit: Sara Dumitrache

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum E Viaţa Unui Terapeut? Adevarul Nespus Din Spatele Uşilor Închise

Sanatate mintala

Cum E Viaţa Unui Terapeut? Adevarul Nespus Din Spatele Uşilor Închise

Distribuiți vă rog

Scriu aceste rânduri după câteva zile de stat la sfat cu mine însămi şi cu Dumnezeu, despre ce înseamnă să trăieşti cu o diplomă în frunte. Sau, altfel spus, vorba manelistului, cum să trăieşti „cu mir în frunte”. 🙂

Oi face eu haz de necaz, dar să ştiţi că cele ce veţi citi vin dintr-un suflet de multe ori lovit de oameni care cred că noi, ăştia, terapeuţii, suntem putrezi de bani, fără să facem mare lucru, ori deştepţi nevoie mare, şi perfecţi, şi… avem o listă întreagă de calităţi nemaiîntâlnite.

Zilele trecute mi-a spus cineva că fac o mare greşală cu acest site, pe care scriu multe detalii din viaţa mea. Căci un terapeut ar trebui să fie un model pentru alţii, fără greşeli, fără eşecuri. Un terapeut trebuie să aibă o viaţă perfectă, altfel nu e de încredere.

M-am supărat, în sinea mea, pe omul acesta, dar mai târziu, stând la poveşti cu Dumnezeu, am aflat că nu degeaba mi-au fost spuse vorbele acestea, căci, aşa cum articolul acesta, devenit viral, a scos părinţi din zona lor de confort şi i-a învăţat, deşi dramatic, ce înseamnă copilăria frântă a propriului copil, sau setea de bani, sau alergarea după diplome şi titluri, la fel poate acest articol va spune ceva celor ce cred că suntem nişte profitori, ori celor ce nu au curajul să îşi spună poveştile de viaţă, de teamă că nu vor mai avea clienţi.

Iată că azi îmi lipesc curajul pe degete şi scriu cu el adevărul…

A fi terapeut nu inseamna a fi perfect

Noi, terapeuţii, avem o viaţă. Proprie. Deşi de multe ori încercăm să o imităm pe a altora, nu putem scăpa niciodată de a noastră. Şi ştiţi şi voi, ceilalţi, că viaţa nu e uşoară. Ne urcă şi ne coboară în ritm infernal uneori, deci degeaba ne minţim noi frumos că şcolile făcute ne-or feri de ghinioane, de destin nemilos şi aşa mai departe!

Dacă deţinem informaţii pe care voi nu le deţineţi, nu înseamnă că suntem mai tari, mai deştepţi, mai frumoşi, mai inteligenţi, mai ceva ca voi. Dacă afirmăm cumva asta, să vă fie dovadă c-am făcut şcolile alea degeaba! Terapeuţii sunt oameni şi ei, care, deşi o să mă pălmuiţi câţiva, „ştiu dureros ce e suta de lei!” (Adrian Păunescu)

Ştim pentru că şi noi o dăm, suta asta, una după alta, pe terapii personale, pe cursuri, pe workshopuri, pe internship-uri, pe taxe şi aşa mai departe. Ştim, pentru că şi noi suntem bolnavi, şi noi ne operăm, şi noi stăm la cozi, şi noi plătim facturi, stăm cu chirie, avem abonamente RATB, avem nevoie de mâncare!

Şi noi, terapeuţii, avem suflet, nu un contract cu Doamne Doamne, care ne-a stipulat că în loc de suflet, o dată cu diploma, ne-a pus o piatră! Şi sufletul ăsta n-are nimic de a face cu informaţiile pe care le aflăm din cărţi. Oricâte am citi, să ştiţi că ne doare şi pe noi, şi ne doare uneori cu mult mai tare, tocmai pentru că tot ce ştim ne face să înţelegem mai bine unde am greşit, cine şi de ce…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Dacă ştim multe, nu înseamnă că suntem scutiţi de suferinţă, de iubiri bifate greşit, de dragoste, de moarte ori de frică.

Şi nouă ne bate inima, şi uneori avem atacuri de cord. Serios! Chiar şi noi, da, avem nevoie de medici, uneori chiar de psihiatri. Nu ne-a asigurat Colegiul Psihologilor scutirea de atacuri de panică, de lipsă de încredere în forţele proprii, de divorţuri, de adulter, de lupte cu noi înşine ori cu alţii, de copii cu diagnostice, ori de moartea propriilor părinţi.

Spun toate acestea pentru că sunt sătulă să tot aud replicile ironice ale lumii: „Ce fel de terapeut e ăla, care a fost părăsit de nevastă? Ce ştie ăla, ca terapeut, dacă pe fi-su n-a fost în stare să-l vindece de autism? Ce a învăţat ăla la şcoală, dacă nu e în stare să îşi trăiască viaţa fără un terapeut personal?”

Şi multe remarci asemenea mi-a fost dat să aud. Dar am tăcut, crezând că se va afla adevărul vreodată… acela că noi, terapeuţii blamaţi, scandalizaţi, jigniţi sau supraevaluaţi, avem vieţi reale. Suntem oameni, nu roboţi, şi, prin urmare, avem poveşti de viaţă în spatele zâmbetelor, al mâinilor care le strâng pe ale voastre, al ochilor ce îi privesc pe ai voştri cu empatie…

Am subliniat supraevaluaţi, pentru că prea aveţi tendinţa să ne credeţi dumnezei! Nu suntem, oameni buni! Nu suntem cu nimic mai presus de voi. Păcătoşi sunteţi voi, păcătoşi suntem şi noi! În faţa lui Dumnezeu suntem la fel de egali.

Cea mai completă şi adevărată caracterizare a unui terapeut am auzit-o la cursul de formare în consiliere creştină, anul trecut: „Terapeutul nu face nimic fără Dumnezeu. Când stă în faţa clientului său, îi vorbeşte ca de la păcătos la păcătos, nu de la superior la amărâtul care şi-a distrus viaţa!”

Nu suntem Dumnezeu! Şi asta ar trebui să strigăm cu toţii în gura mare, să nu ne lăudăm cu şcolile noastre, cu ştiinţa noastră, ori cu te miri ce alte kilograme de mir ce-avem în frunte! Căci pe toate le-am primit de la Dumnezeu, nu de la cărţi şi sesiuni de coach-ing:)

Noi, terapeuţii, avem vieţi reale, nu făurite de alt Dumnezeu decât voi, ceilalţi! Şi nu e înţelept să ne prezentăm în faţa voastră ca superoameni! Ne auziţi? Nu suntem superoameni, şi dacă vi s-a prezentat vreodată un terapeut astfel, fiţi siguri că nu era condus de smerenie şi de adevăr, ci de cine ştie de dorinţă absurdă de a ieşi în faţă cu mirul ăla în frunte!

Pe noi nu ne-a creat Dumnezeu să vă arătăm pe voi cu degetul, să vă judecăm deciziile şi vieţile, să vă aruncăm în faţă cu noroiul din propriile vieţi, cu mândria că suntem mai sfinţi decât Papa!

Nu suntem nici sfinţi şi nici aleşi! Suntem oameni din aceeaşi ţărână din care şi voi aţi fost creaţi! Şi vieţile noastre stau dovadă a umanităţii noastre! Că de multe ori noi ascundem vieţile astea de voi, şi voi ajungeţi dezamăgiţi acasă, convinşi că sunteţi defecţi şi nu veţi ajunge niciodată ca noi, e pentru că nu am înţeles esenţialul din toate cursurile la care am participat! Niciunde nu am fost învăţaţi să vă privim pe voi cu superioritate ori să vă spunem că noi NU avem păcatele, fricile şi nevoile noastre! În nici o carte nu scrie asta!

O lectie de viata… de la terapeuta mea

Cea mai importantă lecţie de viaţă pe care am învăţat-o de la terapeuta mea (da, nici eu nu sunt nebună, cum nici voi nu sunteţi, pentru că merg la terapeut! Sunt exact foarte conştientă de faptul că sunt OM, şi ca oricare altul, am nevoie de înţelegere şi îndrumare!) a fost aceasta:

„Dacă astăzi stau în faţa ta şi te ascult şi îţi validez sentimentele, nu este pentru că sunt cu ceva mai bună ca tine, ci pentru că harul lui Dumnezeu  m-a păzit să nu trec prin ce ai trecut tu! Dar tocmai povestea asta a ta te va transforma într-un terapeut foarte bun. Pentru că ai trecut pe acolo, şi nu vorbeşti din cărţi; pentru că eşti empatică, ştiind cum e să îţi fie rupte oasele la propriu, ori furată copilăria, nu pentru că ai învăţat din cărţi definiţia empatiei şi ţi-ai însuşit teoria referitoare la cum să te comporţi în cabinet! Nu ai suferit degeaba, şi Dumnezeu te foloseşte azi să îi ajuţi pe alţii să iasă din groapă!”

A fost o lecţie de viaţă dură. Dar tocmai lecţia asta mi-a da curajul să scriu azi aceste rânduri, cu demnitatea pe care de multe ori mi-am călcat-o singură în picioare, acceptând în viaţa mea oameni care mi-au târât sufletul în noroi nu pentru că ei ar fi neapărat răi, ci pentru că eu prea puţine ştiam, să pot pleca, ori ignora, ori lăsa în urmă…

Astăzi vă scriu ca de la păcătos la păcătos, ca de la învăţăcel la învăţăcel, să ştiţi că noi nu suntem cu nimic mai presus decât voi! Că eşti IT-ist şi vei păşi într-o zi pragul cabinetului meu, ori că eşti bucătar, ori artist, ori director, ori vedetă TV, ori preot, ori mamă, ori copil, ori soţ, ori SINGUR, nu te aşează pe o treaptă mai joasă decât mine, doar pentru că pe diploma mea scrie TERAPEUT.

Ţine minte: şi eu, când voi avea nevoie de o salată, de un site, de o pastilă, şi aşa mai departe, voi apela la tine! Şi mă aştept să mă tratezi ca pe cineva care NU DEŢINE INFORMAŢIA PE CARE AI AFLAT-O TU ÎN ANI DE MUNCĂ, dar deţin aceeaşi identitate: de OM!

Iar vouă, dragi colegi terapeuti, vă spun cu siguranţa celui ce a căzut de zeci de ori, dar a învăţat că se poate ridica:

Oricât de bine v-aţi ţine vieţile ascunse de ale clienţilor voştri, pozând în perfecţiune, sau în superiori, OMUL va simţi! Degeaba ne punem măşti, să nu afle cei ce ne păşesc pragurile, că am dat-o în bară, că ne-am îndrăgostit de cine nu trebuia, că am fost înşelaţi, minţiţi, prostiţi, ignoraţi, ignoranţi sau răutăcioşi! Degeaba, căci nimic nu va rămâne ascuns sub soarele ăsta!

A da bine pe sticlă, e o mare iluzie! Când vrea Dumnezeu, se sparge sticla, cu toate diamantele pe care le-am pus noi pe ea, să părem mai deştepţi, mai frumoşi cu sufletul, mai empatici, mai interesanţi sau mai scumpi!

Citeam odată o scrisoare deschisă a unei terapeute care spunea: „Şi terapeuţii plâng. Şi nu doar câte o dată!”

Şi tare am vrut să îi mulţumesc acelei colege pentru cuvintele respective, dar din păcate nu am mai găsit articolul! O fac astăzi, public, aplaudând curajul şi smerenia sa:

Îţi mulţumesc, OM frumos, pentru că nu te-ai schimbat în omul cu halatul alb, care se crede superior, doar pentru că i-a dat Dumnezeu har să-i ajute pe alţii. Şi în loc să-i ajute, a ales să-i sfideze şi să-i facă să simtă că sunt cu mult sub valoarea sa!

Ce frumoasă ar fi viaţa noastră, a terapeuţilor, dacă am recunoaşte că în lume toţi avem propriul loc sub soare, şi pentru asta nu este necesar să pozăm în ceea ce nu suntem! E cazul, zic eu, să ne dăm jos machiajele astea sofisticate, şi să recunoaştem că suntem la fel de nechibzuiţi, de netrebnici, de speriaţi, de aroganţi şi ignoranţi, de păcătoşi şi de absurzi ca oricare alţi oameni!

Dacă suntem divorţaţi nu înseamnă că nu putem ajuta oameni aflaţi în impas, dacă suntem singuri nu înseamnă că nu putem pansa răni ale celor ce trăiesc împreună de 20 de ani, dacă am ales greşit nu înseamnă că nu putem ajuta alţii să ia decizii corecte. Şi aşa mai departe!

De ce ne ascundem după cortine ieftine, cumpărate scump de pe tejghelele din Obor, dar pe care le punem în cabinete pe care plătim chirii scumpe… nu ştiu…

De ce nu recunoaştem că nu ştiinţa face diferenţa între OM şi om, ci credinţa… ne priveşte… dar haideţi să recunoaştem în cor că nu suntem cu nimic mai buni ca specialişti dacă oamenii nu ne află trecutul, ori luptele din prezent! Din contră, toate acestea îi pot ajuta cu mult mai mult decât credem noi, tocmai pentru că se vor simţi umani şi vor vedea că noi, cei de pe scaunele din faţa lor, avem propriile vieţi pe care le-am târât prin noroaie, din te miri ce motive, dar asta nu ne-a distrus, ci, din contră, ne-a ajutat să ne construim cariere frumoase şi pline de pasiune!

Pentru oameni!

 

sursa foto: GOOGLE

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Ai ştiut vreodată, Alice, că iţi stă inima legată în lanțuri, pe drumuri?

Oameni cu aripi

Ai ştiut vreodată, Alice, că iţi stă inima legată în lanțuri, pe drumuri?

Distribuiți vă rog

M-am trezit la 5.30  cu o durere în suflet. Nu-i găseam sensul. Am rămas cu ochii închiși câteva clipe, cu strigătele de DE CE pe pleoape, adresate lui Dumnezeu, şi am deschis Facebook-ul. Era un îndemn ciudat, de-a hoinări pe drumul ăsta…

Am citit pagini întregi de dureri din trecut, plânse şi vindecate “pe NEVĂZUTE” de un el trimis de Dumnezeu. Citeam şi durerile se făceau mici din nou, se strângeau într-un colț de suflet şi mă intrebau când va reveni, să le mângâie frumos, cu mâini de Dumnezeu.

Şi eu le răspundeam strigând fără glas: “Nu va mai veni! Nu mai poate. Nici eu nu mai pot. Am făcut rău, am plecat urât şi-am lăsat în urmă o poveste ce abia începuse să se scrie…!”

Şi-am auzit, dintr-o dată, ca o halucinație pe care nu ştiam cum s-o traduc: “Opreşte-te! Nu mai citi! Când Dumnezeu opreşte, ştie foarte bine de ce!”

M-am oprit. Şi nu ştiu cum, am deschis sufletul lui Alice Năstase.
După câteva ore de terapie intensivă, adică de citit fără încetare filele fiinţei ei, am înțeles de ce n-am mai putut dormi: aveam de rescris poveşti. Cu 6 luni în urmă, femeia de pe fotoliul maro, despre care voi scrie curând, mi-a spus cu ochii plini de iubire:

“Monica, atunci când va apărea el, cel trimis de Dumnezeu, va trebui să rescrii, cu el de mână, povestea ta. Peste cea care-a fost.”

Când Dumnezeu a spus STOP şi m-am oprit, aceeaşi femeie mi-a spus cu aceeaşi iubire în ochi: “E timpul să-ţi faci partea ta: să-ţi rescrii viața. Partea pe care o poți rescrie singură. Cealaltă o vei face cu el de mână. Dar până atunci, tu scrie-i o scrisoare  imaginii perfecte din mintea ta, pe care nici un om, nici o mare iubire nu o va atinge vreodată, şi dă-i voie lui Dumnezeu să aşeze frumos, peste cea veche, una realistă şi adevărată.”

Aveam de debifat căsuțe pe care mi le creasem în inimă şi-n minte ani de zile, după abuzuri şi greșeli repetate, despre cum trebuie să fie bărbatul potrivit pentru mine.
Săptămâna trecută am simțit că trebuie să-mi fac “tema”. Dar n-am putut. Creionul meu scria cu totul altceva decât ce aveam de făcut…
Aveam să aflu azi, cu durerea în suflet, de ce: “Urmează stația Constantin Brâncoveanu…”

Aici, la stația asta, eram şi eu, în clipa când citeam sufletul femeii-carte. La staţia asta, unde mi-a fost sfâşiată soarta şi luxate degetele, pentru curajul de a cere respect, unde mi-au fost oprite cuvintele cu amenințări de “TE OMOR SAU TE VOR OMORÎ AI MEI!” , unde am plâns cu sughiţuri necurajul meu de a denunța abuzurile.
La staţia asta a revenit toată povestea-mi. Plângeam fără lacrimi, de necaz că nu s-au vindecat rănile de atunci! Îl întrebam pe Dumnezeu DE CE? Şi mă supăram că tace. Iar…

Dar El  ne vorbește prin oameni, exact pe limba noastră. Şi eu înțeleg cel mai bine prin cuvânt. Din al lui Alice am înțeles şi în trecut, într-un tren în care am găsit o carte a ei, albastră, legată cu un lanț de masă, parcă să n-o ia nimeni, şi să nu mai poată vindeca…

Ai ştiut vreodată, Alice, că iţi stă inima legată în lanțuri, pe drumuri? Şi că învață,  din durerile ei, oameni ca mine?

Am citit atunci, un text care mi-a schimbat destinul. Am înțeles, pentru prima dată, că iubirea mea era greşită. Greşita de tot… şi-am ucis-o într-o zi. La câteva luni depărtare, căci tare frică-mi era de singurătate. Prea dureroase au fost însă, mai târziu, lanțurile cu care eram legată de ea, să mai pot suporta… şi-am omorât-o fără milă…

Ştiţi că Dumnezeu ne IUBEȘTE prin oameni? Da, El ne vorbește prin ei, ne ceartă şi ne schimbă prin ei…
Azi, din nou, prin Alice, mă încurajează să mă rup din lanțurile fricilor, definitiv. Să-mi rescriu povestea, peste ce-a fost, şi să scriu imaginii perfecte scrisoarea de adio…

Pe vremea aia, a trenului-binecuvântare si blestem- , Alice era necunoscuta căreia îi ştiam pe de rost povestea, pentru că s-a lăsat citită de noi, cei de pe margine…
Femeia pe care mi-am promis că o voi îmbrăţişa într-o zi, şi îi voi spune că a fost salvarea mea, m-a tras afară, cu lanțurile grele, dintr-o iubire blestemată, pe care o țineam cu dinții, înțelegând-L greşit pe Dumnezeu.

Astăzi, Alice e femeia care-mi stă într-o rama tăcută, alături de câteva femei cu soarta ce-mi seamănă, femei abuzate, care au avut curajul, într-o zi, să rupă lanțurile.

Femeile de la Touched România. Locul unde Dumnezeu se întoarce acasă.

Am înțeles azi că şi eu trebuie să mă întorc repetat la El, pentru că îmi vorbeşte mereu pe limba mea…

Iar azi o face prin Alice, femeia- cuvânt. Cea care mi-a arătat că pot, la rându-mi, să-mi scriu viața pe foile timpului, apoi pe ale blogului, să poată mângâia alte suflete rănite. Să le vindece de rănile trecutului, atunci când văd că nu sunt singure şi că există şi altele care au fost schingiuite pe nedrept, ori salvate din iad…

Alice mi-a schimbat brusc drumul pe care pornisem. Foarte brusc. Exact când plecam iar la trăit greşit.
Alice s-a vulnerabilizat în fața lumii, asumându-şi criticile şi judecata ei. Ştia că o va arunca, o va lovi şi o va răni. Ea, lumea. Şi de n-a ştiut, a aflat într-o zi, cu siguranță.

Alice mi-a creionat fără să ştie, destinul, de mână cu Dumnezeu. În trenul de întoarcere al acelei seri de iarnă, am decis să-mi leg sufletul, indiferent de consecințe. Da, Dumnezeu mi-a vorbit exact aşa cum ştia că voi înțelege Adevărul: prin vorbele unei femei care a avut curajul să-şi povestească viața, să poată salva suflete.

Să ucid iubirea aia greşită îmi spusese, cu puțin timp în urmă, şi femeia de pe fotoliul maro, dar nu am putut să-i urmez povaţa. Pentru că nu vorbea pe limba mea. Atunci. Nu cunoşteam încă limba lui Dumnezeu. Şi-atunci, cu ultimul pumn de milă, Dumnezeu m-a pus față în față cu Alice, la măsuţa tăcută din tren. Să înțeleg din greşelile ei, din iubirile ei, din durerile ei, că nu eram pe drumul bun…

De la Alice am învățat apoi să scriu si eu, sincer şi vulnerabil, povestea suferințelor mele. Alese de mine. Deşi mi-au tot spus oamenii că a-ţi povesti viața e greşit, căci voi fi judecată, voi fi lovită de răutăți, de judecăți şi lanțuri. Că nu voi găsi acceptare şi iubire în lume, ci ură şi batjocură.

Mi-am asumat, în schimb, destinul învățat pe de rost de la Alice. Şi bine am făcut. Mi-au scris femei abuzate, rănite, tradate, umilite, m-au întrebat cum am scăpat, cum pot să găsească şi ele salvarea ori cum mai pot să zâmbesc, când mi-a fost biciuită inima. fără milă.

Lor le-am povestit despre Dumnezeu. Despre biruința mea, prin chin. Lor le-am spus curat că dacă singura cale de a ajunge la El ar fi să mai trăiesc o dată greşit, aş face-o din nou. Fără să-mi pese de gura lumii ori de judecata celor care se laudă cu credința lor, dar lovesc în cele ce-şi spun povestea tocmai pentru că Dumnezeu a cerut să fim mărturii vii.

Dumnezeu vorbește pe limba ta, femeie frumoasă! Oricât de greşite ți-ar fi căile, El va găsi într-o zi una pe care să te ducă, va găsi şi oamenii care te-or lua de suflet şi te vor călăuzi pe drumul bun. Tu trebuie doar să le recunoști glasul şi să-L rogi să te ajute să renaşti din propria cenușă!
Dumnezeu vorbește pe limba ta, draga mea! Trebuie doar să-L chemi, să-I ceri să-ți scoată în cale oameni de la care să înveți să te întorci din drumul plin de spini şi să-ţi îndrepți pasii spre cel pavat cu binecuvântări!

Alice, azi este despre tine. Despre trenuri cărora le-ai spus povestea, au legat-o cu lanțuri şi au salvat suflete judecate de lume, dar iubite de Dumnezeu. Prin tine, dragă Alice, Dumnezeu mi-a vorbit într-o iarnă frumoasă afară, dar al naibii de urâtă pe dînăuntru!

Şi dacă astăzi n-am putut să mai dorm şi m-am trezit fără să înţeleg de ce, cu gândul la tine, a fost pentru că El a decis să-ți spună că te-a ales, fără să ştii, cu ani în urmă, să-mi dai cuțitul în care El a pus puterea să tai lanțurile.

Şi de mâine, draga mea, am să caut, în toate librăriile, toate cărțile tale. Din nou. Azi sunt convinsă că le-am pierdut pentru că un dușman nemilos, un înger negru, le-a luat să nu-mi fie bilet spre destinul frumos pe care mi-l pregătise Dumnezeu.

Numai că vezi tu? El poate. E SINGURUL care poate să facă din Cuvânt soartă şi din foile de carte, aripi de drum. Singurul care mi-a salvat viața, în iarna aia geroasă şi nedreaptă… prin durerie tale.

Azi e despre tine, Alice, despre minuni făcute de Dumnezeu la drum de seară, pe viscol şi ger. Şi pentru tine mă voi ruga zilnic, din acest marți vindecator, să-ţi dea El în continuare har şi curaj să modelezi pentru totdeauna, cu viața ta, chei cu care alte femei să deschidă destinele scrise de Dumnezeu.
Şi, mai presus de orice, mă voi ruga să trăieşti puterea Acestui Dumnezeu care vindecă orice durere, chiar şi cea lăsată de moarte. Şi face din ea amintire pafumată cu binecuvântări, îi pune o cruce de dragoste pe suflet, şi-o îngroapă spre înviere, la vremea de apoi…

Pentru că da, Alice, te-oi vedea cu Simona ta, atunci…

 

Distribuiți vă rog
Cum să fii o mamă şi o soţie care să lase în urma paşilor ei simplitate. Dragoste şi credinţă

Copii tipici

Cum să fii o mamă şi o soţie care să lase în urma paşilor ei simplitate. Dragoste şi credinţă

Distribuiți vă rog

Astazi, dragii mei, este despre mamici, Dumnezeu si iubirea vietii tale. Am ales-o pentru acest interviu pe Jessica Armstrong, o mama si o sotie de la care eu invat clipa de clipa despre smerenie, blandete si har. Azi impartasesc cu voi binecuvantarea de a o avea ca model.

Bună Jessica ! Mulțumesc că ai accept invitația de a vorbi despre feminitate și maternitate. Te rog, spune-ne de la început cine ești tu și ce faci în România?

Jessica: Bună Monica! Numele meu este Jessica Armstrong, iar soțul meu și cu mine suntem misionari americani care lucram cu biserica baptista din Bucureşti. Soțul meu predă la Institutul Baptist din București. Locuim aici de 4 ani si jumatate. În Octombrie 2016 , am adus pe lume o fetiță, pe nume Sara.

Cu ce te ocupai în America înainte de a veni aici?

J: Înainte să vin în Romănia, am lucrat ca profesoară de matematică la liceu timp de 5 ani.

Deci ai lasat America pentru un bărbat? Te întreb asta pentru că  pentru multe femei, sacrificarea familiei ei, a jobului și prietenilor,  traversarea oceanului , începerea unei noi vieţi, total dependente de soțul ei, nu este o decizie ușoară.

J:  Ei bine, nu s-a întamplat chiar așa… Predam matematica la liceu în Raleigh, Corolina de Nord și mă gândeam că o să continuu să predau până mă voi pensiona. Într-o zi, un prieten de-al meu de la biserică, m-a invitat în oraș. Am fost șocată și nu știam ce să fac pentru că știam că Cameron voia să devină misior  și eu nu. O prietenă m-a convins să-i dau o șansă. Eram în conflict pentru ca am fost singură mult timp, și o parte din mine  voia să fie într-o relație de curtare, însă nu am vrut să încep o relație care nu avea  viitor.

M-am rugat foarte mult lui Dumnezeu sa-mi dea înțelepciune. Am simtit o pace continua în suflet când am decis să pășesc mai departe cu Cameron. Prietenii mei de asemenea s-au rugat pentru mine și am simtit că e un lucru bun.

Chiar dacă am simțit că Dumnezeu voia să fiu cu Cameron, eram însă nesigură în ce priveşte mutarea peste ocean. Am vrut să merg în misiune acolo ca să văd cum o să fie, însă din cauză că eram profesoară, noi am început relația în Octombrie, şi nu mai aveam vacanță până anul viitor în vară, nu s-a putut.

Un prieten ne-a sugerat să facem o excursie în vacanța de iarnă. Am ajuns în România în anul 2010 de Crăciun și am stat la niște prieteni misionari pe care Cameron îi știa. Chiar am avut un timp minunat. M-am simțit confortabil, chiar dacă limba era diferită. Îmi aduc aminte că stăteam într-o casă în afara orașului Oradea şi, luând masa de prânz după biserică, am văzut un bărbat care tachina un copilaş.

Parcăeram acasă la bunica mea:)  Atunci a fost clipa când am simțit ca pot trăi aici. Ne-am logodit în Ianuarie și căsătorit în Iulie 2011. Organizația cu care voiam să lucrăm cerea ca tinerii căsătoriți să aştepte un an înainte să se  mute peste ocean. Astfel încât stresul să nu fie prea mare în căsnicie şi să cauzeze probleme.

Am locuit astfel, în primul nostru an de căsătorie, în Carolina de Nord, și am început procesul de aplicare pentru a devein misionari.

Prima dată am aplicat pentru 2 ani de zile cu contract temporar, astfel încat puteam incerca fără a sta pe termen lung. Am realizat că eram fericită să trăiesc în România, deși unele lucruri erau grele (învățarea unei limbi noi, locuirea intr-un oraș mare). După terminare contractului am aplicat pentru un altul pe termen lung în România.

Am luat decizia în urma rugăciunilor îndelungate. Deci puteam să aleg  să nu urmez această cale. Fiind profesoară de matematica, un moment de revelație l-am avut când am discutat cu unul din colegi, un profesor de geometrie. El mi-a zis “Este logic. Dacă ești chemată să fii cu Cameron, și Cameron este chemat să mearga in India, atunci eşti chemată de asemenea să mergi în India!” (La acea vreme Cameron căuta să fie misionar în India, insă bineinteles, am ajuns în Romănia.)

Acea simplă logică mi-a vorbit. Ca şi cuplu misionar, suntem amândoi “în misiune” :). Nu doar m-am căsătorit cu un misionar, dar îl şi urmez în altă țară. Amândoi avem responsabilităţi și aşteptări. Amândoi completăm rapoarte lunare și vorbim cu supraveghetorii  despre progresul nostru. Deci, nu este vorba numai despre jobul lui Cameron, este vorba şi despre mine, cea care şi l-a schimbat pe al ei -de la profesoară de matematica la a fi misionar. Nu mă simt ca sunt dependentă de Cameron, ci mai degraba, considercă  suntem o echipă care lucrează împreună.

 

“Şi dacă mariajul nu este despre a ne face pe noi fericiţi, ci despre a ne sfinţi?”

 

Hai să vorbim acum despre feminitate, pentru că am aflat ce înseamnă a trăi după voia lui Dumnezeu, ca femeie care se visa o viaţă profesoară… Ce înseamnă, din punctual tau de vedere, să fii feminină? Este vorba despre felul cum arătăm, despre jobul nostru, sau implică altceva această feminitate?

J: Dumnezeu a creat atat femeia cât şi bărbatul după asemănarea Lui,  asadar cred ca feminitatea e în parte o reflexie a caracterului divin. Femeile sunt frumoase, însă nu doar in sensul fizic. Suntem frumoase deoarece aşa ne-a creat Dumnezeu, suntem sensibile şi vulnerabile şi totuşi extrem de puternice. Suntem tandre. Asta e parte din frumuseţea noastră. Naştem şi creştem copii, indiferent că aceştia ne sunt sânge din sângele nostru sau că ne ingrijim de cei care ne înconjoară. Ne pasa de nevoile celorlalalţi.

Ce ar trebui să stie fetele tinere care nu sunt căsătorite,  despre a fi soţie? Este greu, este un coşmar sau o binecuvântare? La ce ar trebui să se aştepte?

Jessica: În primul rand , ar trebui să ştie că o căsătorie nu o să le împlinească, daca ele se simt goale pe dinăuntru cât timp sunt singure. Dumnezeu ne-a creat pe fiecare dintre noi cu o nevoie dupa El, și chiar dacă noi o să dorim să umplem acel gol cu un bărbat, haine, un job fain, etc, numai Dumnezeu ne poate umple acel gol cu adevărat, și numai El ne poate întregi.

O carte pe care am citit-o impreună înainte să ne căsătorim  se numea “Şi dacă mariajul nu este despre a ne face pe noi fericiţi, ci despre a ne sfinţi?” Căsătoria este cu adevarat o bucurie, însă de asemenea o să  scoată la suprafață egoismul tău pe măsura ce înveţi să iubeşti cealaltă persoană. Nu este vorba  despre a da fiecare 50%,  ci despre a da fiecare 100% celalaltei persoane.

Noi nu impărţim treburile casnice- sunt lucruri pe care o persoana le face, însă de asemenea cealaltă persoana e acolo sa ajute. Suntem o echipa. Sper ca răspunsul meu iniţial să nu vă fi făcut să credeţi că mariajul este un lucru negativ, pentru ca nu este asa.

Cameron este o binecuvântare pentru mine, şi sper ca el să zică acelaşi luvru despre mine. 🙂 În căsnicie este e o iubire profundă, și sunt mulțumitoare ca Dumnezeu m-a binecuvantat cu Cameron. Pentru femeile/fetele singure, spun să aștepte bărbatul care le respectă şi le prețuiește.

Pentru femeile creştine singure, aş vrea să adaug: să aşteptaţi un barbat care Îl iubeşte mai mult pe Dumnezeu decât pe voi. Chiar și daca nu vă căsătorţi, nu sunteţi mai puţin valoroase decât cele căsătorite. Dumnezeu vă iubeşte foarte mult.

Care este secretul unei căsnici fericite? 🙂 În 3, în 5, în câţi paşi?

Jess: Orice cuplu trebuie să-L pună pe Dumnezeu pe primul loc întotdeauna. Rugați-vă împreună. Rugaţi-vă unul pentru altu. Într-un mod mai general, fiecare dintre partenerii de cuplu trebuie să-l pună pe celălalt deasupra sa. Persoana cealalată întotdeauna e mai importantă.

Nu căuta ca lucrurile să fie corecte, ci mai degreabă caută să-i slujeşti şi să o/îl iubeşti. Dacă amândoi faceţi asta, o să invaţaţi să fiţi devotaţi unul altuia.

De asemenea, pentru cele care au copii, spun că ar trebui să-şi pună soţul înaintea copilului, pentru că  acesta o să beneficieze mult dacă voi aveţi o căsnicie sănătoasă. sigur că trebuie să aveţi grijă să împliniţi nevoile copilului, dar să nu vă neglijaţi unul pe altul.

 

VORBEŞTE-I COPILULUI CA ŞI CÂND AR FI DEJA MARE 

 

Şi acum, cum rămâne cu  maternitatea? Cum este pentru tine?

Jess: Cu siguranță că este o nouă aventură. Cred că cel mai greu lucru este epuizarea constantă. Însă după ce mă uit la zămbetul Sarei, mă umplu cu o fericire pe care nu pot să o descriu, și mă motivează să merg mai departe. Câteodată nu-mi vine să cred că Dumnezeu ne-a binecuvântat cu miracolul nostru mic. De multe ori mă simt insuficientă, cred că nu fac lucrurile bine, însa văd cum ea se uita la mine și mă iubește așa cum sunt. E aşa înduioșător…

În Romania, amândoi sunteţi fără familile voastre. Nu o ai pe bunica Sarei să te ajute la creşterea ei. Cum te descurci cu rolul de mamă, având în vedere că nu ai nici dădaca?

Jess: În America, nu este obișnuit ca bunicile  să  ajute la creşterea nepoţilor, pentru mine e neobişnuit să locuiască lângă/cu mine  pentru a avea grijă de nepoată. Cred că este un obicei grozav și admir foarte mult apropierea familiilor românești, dar nu simt că nu mă descurc în lipsa acestui ajutor.

Datorită naturii jobului nostru, Cameron mă poate ajuta adesea când este acasă. De obicei completăm hârtii şi ne intâlnim cu oameni, nu este ca şi cum el are un job de birou, de la 9am-5pm. De asemenea, avem prieteni care ne pot ajuta cu Sara când avem nevoie să ieşim în oraş sau vrem să ieşim la o întâlnire.

Este o idee greşită să te întorci la job înainte ca al tău copil să împlinească 2 ani? Ar înlocui dădacele mamele?

Jess: Când eram profesoară, mă gândeam că o să mă întorc la serviciu după naşterea copilului, pentru că statul acasă toată ziua mă va enerva. În America, concediul de materniate este de 6 săptămâni și după această perioadă te întorci la muncă. Dacă vrei să stai acasă, trebuie să renunţi la jobul tău și nu primeşti niciun salariu.

N-aș judeca pe cineva care ar vrea să se întoarcă la muncă și să angajeze o dădacă, și nu aș judeca pe cineva care vrea să stea acasă şi sa aibă grijă de copilul său. Este o alegere pentru femeia şi familia ei, şi sunt mulţi factori care trebuie luaţi in considerare.

Oare ar înnebuni acasă cu copilul toată ziua? Oare se simte stânjeenită lăsându-şi copilul să fie crescut de altă persoană? S-ar simţi goală fără job? Sunt ei într-o stare financiară buna pentru ca ea să rămână acasă?

Ce ar trebui să facă o mamă cu copilul ei toată ziua? Este important să vorbeşti cu copiii, chiar şi când ei sunt mici? Cred că este foarte important ca cititoarele mele să afle detalii şi de la o mamă, nu numai de la mine, ca specialist, sau de la colegi ai mei, psihoterapeutţi.

Jess: Înainte să o am pe Sara, nu aş fi ştiut să îţi răspund la acestă întrebare. Noi incercăm să avem o rutină, chiar daca este dificil sa avem un program. Când Sara se trezeste, îi schimbam pampersul, o hranim, şi ne jucam cu ea până la urmatorul pui de somn.

Am citit o carte care se numeste “Secretele soaptelor unui bebelus” care pledează pentru metoda “UȘOARĂ”: Mâncare, Activitate, Somn și Timpul cu tine. De asemenea, autoarea încurajează tratarea copilului ca o persoană, vorbind cu ea și spunându-i ce faceți.

Noi o întrebam pe Sara daca a avut un somn linistit. Îi spunem ca e minunat sa ai pampers uscat si curat. Îi spunem despre fellul cum o imbracam. Chiar daca pare ca e foarte mică sa ne inteleaga, noi continuam sa vorbim cu ea ca sa poata invata. Denumim părțile corpului pe măsură ce le spălăm în timpul băii, astfel încât să poată învăța cum sunt numite.”Mami o sa-ti spele gatul. Iti spalam mainile . Este timpul sa-ti spalam burta si buricul. Iti spalam picioarele pana la talpi. etc”

Îi ajuta sa se simtă siguri pe sine când stiu la ce sa se astepte. Folosim aceeasi rutina si incercam sa folosim aceleasi cuvinte ca ea sa le poata invata. Poate suna plictisitor , insa nu se simte asa pentru ca ea e fericita. În timpul perioadei de joc, stă o perioadă de burtă, citim cărți, ne jucăm cu animale de plus și se joacă singura în mica jungla.  Ea are tendința de a lua scurte perioade de somn, de aceea este dificil de a avea un program exact, dar avem un timp de culcare obișnuit.

Înainte de culcare îi facem baie, o înfășurăm intr-o pătură, îi dam o sticla de lapte, îi citim o poveste din Biblie, îi cântam în dormitor și o punem în pătuț împreună cu suzeta. O ajuta pentru ca stie la ce sa se astepte.

Am scris recent un articol despre niste studii care dovedesc că spiritualitatea e in genele noastre. Ce crezi despre asta? Este important sa ne învatam copilul despre Dumnezeu și viața spirituală, și  de ce?

Jess: Trebuie sa recunosc ca nu am citit articolul respectiv, pentru ca e dificil pentru mine să citesc articole lungi în limba romana. În orice caz, cu siguranta cred ca este important sa-ti inveti copilul despre Dumnezeu. Cum am zis mai sus, noi ii citim o poveste din Biblie Sarei înainte de culcare.

Însa asta nu e tot ce facem. O includem și pe ea cand ne rugam. Este dificil uneori pentru ca ea nu intelege înca și îți poate distrage atentia însa noi vrem sa o invam cum sa se roage.  Dorim ca ea să stie ca rugaciunea este importanta.

Sara ne vede citind Biblia, chiar daca ea nu stie inca ce este. Daca nu acum, atunci cand? Când este destul de mare? Dorim sa incepem de pe acum, astfel ca ea sa nu fie socata cand o sa o luam de la timpul de joaca la ceva care va parea plictisitor pentru ea cand nu intelege. Asa cum o învatam despre cum se îmbracă, și despre parţile corpului, dorim sa o invatam despre viata spirituala.  O luam cu noi la biserica pentru a ne inchina lui Dumnezeu ca familie.

Mulţumesc, Jess, pentru timpul tău, pentru dragostea şi dăruirea pe care ne-o oferi tuturor tinerelor din Biserica creştină bapristă AGAPIA

Dragi părinti , sper ca acest interviu sa vă ajute atât în a intelege importanta iubirii partenerului, cât și in a petrece timp de calitate  cu copilul dumneavoastră.

Cat pentru femeile/fetele singure, sper ca Jessica să fi fpst şi pentru voi binecuvântarea care a fost şi pentru mine în ultimele luni. Sper că v-a ajutat să intelegeţi că singura metodă de a-ţi alege partenerul de viata este prin rugăciuni aduse lui Dumnezeu, prin care să ceri  înţelepciune şi răbdare.

Traducere text: Adelina Laurenţia

Distribuiți vă rog
2 motive pentru care ai nevoie de un „partener de dare de socoteală”

Sanatate mintala

2 motive pentru care ai nevoie de un „partener de dare de socoteală”

Distribuiți vă rog

2 motive pentru care ai nevoie de un „partener de dare de socoteală”. În primul rând, să-ţi spun câteva cuvinte despre ce înseamnă să ai un partener de „dare de socoteală”:  să doreşti şi să fii capabil să dai socoteală altcuiva despre comportamentele şi motivaţiile tale, în viaţa de zi cu zi. Un astfel de partener este cu mult mai mult decât un amic cu care te vezi „să bei o bere şi să vă uitaţi împreună la meci”, şi în nici un caz nu este un apendice opţional:), nici cineva superior ţie, căruia ar trebui să îi ridici statuie pentru că „te-a făcut om mare” :). El este un om obişnuit, un păcătos ca şi tine, care, prin harul lui Dumnezeu, a reuşit să scape din lanţurile lumii, şi să se păzească acum de gratii sufleteşti.

Acesta nu îţi laudă păcatele, ci îşi ia angajamentul să te tragă la răspundere cu dragoste, pentru greşelile pe care le faci. Nu vei auzi de la un partener de dare de socoteală: „Nu-i nimic, man, dacă ai înşelat-o pe soţia ta, şi mie mi s-a întâmplat şi nu m-a părăsit!”, ci vei auzi: „Comportamentul tău este greşit, hai să vedem ce poţi face să îţi rezolvi problema cu dependenţa sexuală! Ştiu că nu va fi uşor, şi eu am trecut pe aici, dar fii sigur că vei reuşi dacă vei depune tot efortul necesar! Nu voi putea să schimb viaţa ta, în locul tău, dar sunt lângă tine!”

Iată cele 2 motive pentru care ai nevoie de un partener de dare de socoteală

  • Ai nevoie să creşti. Nimeni nu este perfect şi toţi suntem defecţi:). Fiecare dintre noi ducem propriile lupte: dependenţe, frici, poveri, abuzuri, lanţuri, şi aşa mai departe. Evoluţia înseamnă durere. Inevitabil. Toţi cădem de mii de ori înainte de a învăţa să mergem, dar având în jurul nostru adulţi care să ne dea curaj şi încredere că fiecare căzătură ne face mai puternici, ne ridicăm şi ajungem, unii dintre noi, sportivi de performanţă! 🙂 Aşa se întâmplă şi în relaţia de dare de socoteală: ai pe cineva lângă tine, care te ÎNCURAJEAZĂ să continui, chiar dacă vei cădea! Atenţie: partenerul de dare de socoteală nu face nimic in locul tău, ci merge lângă tine până prinzi curaj şi abilităţi să te descurci singur.

Ai grijă, partenerul pe care ţi-l alegi trebuie să fie un om de caracter şi dedicat unor cauze morale, în nici un caz unul care duce aceeaşi luptă! De exemplu, dacă tu ai probleme cu pornografia, nu îţi alege un partener care se confruntă cu aceeaşi dificultate, pentru că nu veţi putea să vă încurajaţi unul pe altul! E ca şi când doi oameni legaţi la ochi caută un drum! Nu că nu există sorţi de izbândă, la Dumnezeu orice este cu putinţă, dar e prea greu şi prea puţin probabil să reuşiţi! Caută-ţi un partener care, dacă a avut aceeaşi problemă cu a ta, este de mult timp pe calea cea bună. Dacă lupta ta se dă în aria pornografiei, ai nevoie de 2-6 astfel de parteneri! Nu vei putea să te descurci cu unul singur, pentru că această dependenţă este atât de puternică, încât te va trage înapoi, mai ales la început, cu toată forţa! Iar tu ai nevoie să găseşti pe cineva disponibil atunci când ea vine peste tine!:) Un singur partener nu va putea face faţă nevoilor tale, pentru că are şi el viaţa lui! Într-o situaţie de dependenţă, când nu îţi răspunde unul din parteneri, apelezi la altul şi la altul, până reuşeşti să scapi de ispită! Nu e uşor, te cred, dar victoriile se obţin numai cu efort voluntar!

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

  • Ai nevoie să împărtăşeşti. Oamenii fără prieteni apropiaţi sunt singuratici. Dumnezeu ne-a creat cu nevoia de conectare emoţională, iar lipsa de relaţii sănătoase din viaţa noastre ne afectează întregul destin. Da, e reală afirmaţia că „SOARTA ŞI-O FACE OMUL (ŞI) CU MÂNA LUI!”. Aşa cum orice păcat mărturisit te eliberează, la fel şi orice luptă pe care o duci, condus de un mentor, te va elibera! Fii însă înţelept şi alege-ţi un partener care NU te condamnă, ci te motivează să te schimbi!

Îţi sugerez să stabileşti cu partenerul tău un program de întâlniri, fie faţă în faţă, fie telefonice, în funcţie de nevoile tale. De exemplu, de 3 ori pe săptămână vorbim la telefon între orele x şi y, şi o dată pe săptămână ne vedem la o cafea.

De asemenea, te sfătuiesc să fii deschis, şi să-I ceri explicit partenerului tău cum vrei să reacţioneze , în cazul în care ai căzut. De exemplu: dacă te lupţi cu dependenţa de online, şi pierzi timp în faţa laptopului, în detrimentul relaţiei cu iubita ta, spune-i partenerului tău de dare de socoteală ce să facă dacă te vede online la ore la care nu stabiliseşi să intri: să te sune, să îţi ceară să vă vedeţi urgent?! Tu eşti cel care va decide tipul de reacţie, însă ai grijă să nu fii foarte permisiv cu tine însuţi. Dacă ştii că un telefon nu te ajută să ieşi imediat de pe site, atunci stabileşte să vă vedeţi urgent, pentru a te îndepărta de sursa ispitei.

Verifică perioadic acest site, revin cu informaţii care cu siguranţă îţi vor fi de folos!

#Dacă vrei să împărtăşeşti, anonim sau nominal, din experienţele tale, foloseşte formularul de contact de aici şi ajută-i şi pe alţii să învingă!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
4 soluţii care te vor ajuta să gestionezi dependenţa de sex şi pornografie

Sanatate mintala

4 soluţii care te vor ajuta să gestionezi dependenţa de sex şi pornografie

Distribuiți vă rog

4 soluţii care te vor ajuta să gestionezi dependenţa de sex şi pornografie. Acest articol este dedicat în exclusivitate bărbaţilor, dar este precum vinul: Bun când îl folosesc femeile! 🙂

Dacă ai avut în trecutul tău probleme cu sexul,(şi 98% aveţi, dar prea puţini recunosc!) indiferent sub ce formă (relaţii sexuale multiple, adulterine, pornografie, relaţii fantasmatice, etc) este imperios necesar să „te tratezi”! Nu ţi-o spun pentru că am cumva credinţa că noi, femeile, suntem sfinte! Nicidecum, şi noi avem mintea, dacă nu şi trupul, infestată de păcate sexuale, dar acum vreau să scriu despre tine, pentru a te ajuta să fii bărbatul care îţi doreşti să fii, şi care te-a creat Dumnezeu să devii!

Si daca ochiul tau te face sa cazi in pacat, scoate-l; este mai bine pentru tine sa intri in Imparatia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decat sa ai doi ochi, si sa fii aruncat in focul gheenei (Marcu 9:47)

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

  • Caută ajutor de specialitate! Un terapeut sau un preot (alege-i cu grijă, nu toţi terapeuţii sunt pregătiţi cu adevărat! Scrie-mi un e-mail folosind formularul de contact de aici, dacă ai nevoie de consiliere, şi îţi voi recomanda cei mai buni specialişti, în care am încredere 100%!) Ai nevoie de un specialist pentru că el va şti exact cum să te ajute, prin tehnica de lucru şi prin confidenţialitate. El va aborda rădăcina problemei tale, te va ajuta să vezi nevoile de dincolo de faţadă şi cum să umpli golurile pe care le simţi şi care te duc spre dependenţă.
  • Caută-ţi un partener de dare de seamă (înainte să devin creştină habar nu aveam că există aşa ceva! Am scris aici despre acest subiect, citeşte cu încredere!) Acesta te va ajuta să îţi gestionezi emoţiile şi să lupţi cu dependenţa ta! Fii sincer cu el şi dispus să îndrepţi orice greşală pe care ai comis-o! Nu te gândi că o dată ajuns în cabinetul consilierului ţi-ai rezolvat problema! Ieşirea din întuneric presupune parcurgerea unui lung drum presărat cu recăderi, dar cu perseverenţă şi ajutor, oricine POATE reuşi! iar următorul pas, după ce ai apelat la un consilier, este acela de a găsi un partener cu care să împarţi povara. Atenţie, el nu va lupta în locul tău şi nu va fi responsabil pentru eşecurile tale, dar va fi acolo pentru a te ajuta să creşti!
  • Nu te implica într-o nouă relaţie, până nu eşti stabil din punct de vedere sexual! Dacă însă deja există cineva în viaţa ta, fii sincer cu femeia de lângă tine şi spune-i despre lupta ta! Este dreptul ei să afle şi să decidă dacă îşi asumă relaţia! Să ştii că mai devreme sau mai târziu, orice femeie va afla despre problema ta, oricât de bine o vei ascunde tu! Dependenţa sexuală se cunoaşte în dormitor! Nu subestima femeile:), sunt radare mai performante decât tot ce ai folosit tu vreodată! 🙂 Dacă eşti un brăbat de caracter, gândeşte-te că nu este corect faţă de partenera ta, să lupte cu problemele tale! Nu o folosi pe ea pe post de terapeut personal şi nu o învinovăţi dacă nu reuşeşti să te abţii! Sfatul meu este să-ţi umpli golurile înainte de a intra într-o relaţie! Eu le spun mereu bărbaţilor: gândeşte-te cum ai vrea să fie tratată mama, sora sau fiica ta, şi fii bărbatul cu care ai vrea să se căsătorească într-o zi fata ta!

Mai devreme sau mai târziu, orice femeie va afla despre problema ta, oricât de bine o vei ascunde tu!

  • Previno recăderile, prin blocarea accesului către orice obiect sau gând care te duce înapoi în dependenţă! Dacă problema ta ţine de pornografie, instalează-ţi pe laptop programe-radar pentru detectarea site-urilor şi imaginilor pornografice. Şi ori de câte ori îţi vin în minte imagini, fără a te uita, redirecţionează-ţi gândurile către Dumnezeu sau către orice persoană pe care crezi că ai răni-o dacă ai continua cu acele gânduri! (exemplul cu mama şi fiica au mers cel mai bine în cazul bărbaţilor cu care am vorbit!) Dacă problema ta ţine de autocontrolul în faţa femeilor reale:), atunci fii atent să nu rămâi singur cu o femeie. Caută să ai mereu pe cineva cu tine, la orice întâlnire în interes de serviciu, sau sună-ţi partenera în faţa acelei femei, ori dă-i un mesaj, astfel încât să ai în minte CE TREBUIE SĂ FACI, nu ceea ce nu ar trebui să faci! Te poţi scuza astfel: “Mă scuzaţi 2 secunde, vă rog, trebuie să dau un mesaj urgent iubitei mele.” Foloseşte acest truc mai ales în prezenţa unor femeie despre care ştii că sunt singure sau prezintă interes faţă de tine!

Fii sincer cu femeia de lângă tine şi spune-i despre lupta ta! Este dreptul ei să afle şi să decidă dacă îşi asumă relaţia!

Nu intra în gura lupului, pentru ca apoi să te plângi că te-a înghiţit! Uneori este necesară impunerea unor reguli STRICTE şi drastice, ca de exemplu, renunţarea la un job. Dacă eşti într-un proces de vindecare a dependenţei tale, nu accepta proiecte în care, de exemplu, se lucrează cu prostituate sau femei abuzate! Oricât de credincios ai fi tu, şi oricât de mult ai dori să ajuţi oamenii, nu te încrede în puterile tale, când vine vorba de dependenţă; întotdeauna ea va câştiga, dacă i-ai dat voie să intre pe uşa din dos! Dumnezeu nu te pune într-un loc care ţie ţi-ar afecta integritatea morală şi sexuală! Nici unui alcoolic nu i se recomandă să se angajeze într-un bar!   Ceea ce îţi scriu nu îţi garantează reuşita, dar te ajută să vezi că EXISTĂ scăpare! Însă depinde de tine să munceşti! Doar dacă citeşti, nu poţi ajunge invingător, cum nici un sportiv nu câştigă un meci dacă doar obţine informaţii despre tehnică!

Nu uita: ORICE ESTE CU PUTINŢĂ CELUI CARE CREDE!

#Dacă vrei să împărtăşeşti, nominal sau anonim, experienţele tale cu dependenţa sexuală, foloseşte formularul de contact de aici şi ajută-i şi pe alţii să învingă!

surse foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
“God created both man and woman in His image, so I believe that femininity is a reflection of part of God’s character. Women are beautiful, but not just in a worldly physical sense. We are beautiful because that’s how God made us. We are vulnerable and soft, yet also incredibly strong. We are loving. We mother, whether children born of us or by taking care of and encouraging children around us. We care deeply about the needs of others.” – Jessica Armstrong

Parenting Relatii

“God created both man and woman in His image, so I believe that femininity is a reflection of part of God’s character. Women are beautiful, but not just in a worldly physical sense. We are beautiful because that’s how God made us. We are vulnerable and soft, yet also incredibly strong. We are loving. We mother, whether children born of us or by taking care of and encouraging children around us. We care deeply about the needs of others.” – Jessica Armstrong

Distribuiți vă rog

 Today is about mommy. God and the love of your life. Let`s find out how to deal with it! 🙂

Hey, Jessica! Thank you for accepting my invitation to talk about femininity and motherhood. Tell us, please, from the beginning, who are you and what are you doing here in Romania?
Jessica: Hey, Monica! My name is Jessica Armstrong, and my husband and I are Americans living in Bucharest, Romania. We work with the Baptist church, and my husband teaches at the Bucharest Baptist Institute. We’ve been here for 4 ½ years. In October 2016, we had a baby girl, named Sara.
What were you doing in the USA before you came here?
Jessica: Before I came to Romania, I was a high school math teacher for 5 years.
So, you left the United States for a man? 🙂 I am asking you this, because for a lot of Romanian women, sacrificing her family, her job and her friends, to cross the ocean and to begin a new life, totally depending on her husband, is not, for sure, a very easy decision. Was it a hard decision to make? And how did you decide?
Jessica: Well, that’s not exactly how it went… 🙂 I was teaching high school math in Raleigh, North Carolina, and I thought I would keep teaching until I retired. One day, a friend of mine from church asked me on a date. I was shocked, and I didn’t know what to do, because I knew that Cameron wanted to be a missionary, and I definitely didn’t. A (girl) friend of mine convinced me to give him a chance. I was very conflicted, because I had been single for a long time, and a part of me just wanted to be in a dating relationship, but I didn’t want to start a relationship that didn’t have a future together.

I prayed so much for God to give me wisdom. I continually kept feeling a peace in my spirit to take just one more step with Cameron. And my friends also prayed for me and felt like it was a good thing.
Even though I felt like God wanted me to be with Cameron, I still was uncertain about living overseas. I wanted to try going on an overseas mission trip to see what it would be like, but because I was a teacher and we started dating in October, I didn’t have any long vacation until the next summer.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

A friend suggested we take a trip over Christmas break. We ended up coming to Romania for Christmas 2010 and staying with some missionary friends that Cameron knew. I really had a good time. I felt so comfortable, even though the language was different. I remember sitting in a Romanian’s home in a village outside of Oradea eating lunch after church, and there was a guy who was teasing the little kids, just like an uncle.

I felt like I was at my grandmother’s house. That was when I felt like I could live here.
We got engaged that January and married in July 2011. The organization that we wanted to work for requires that newlyweds be married for at least a year before they move overseas, so that it’s not too stressful on their marriage. So, we lived in North Carolina for a year and began the process of applying to be missionaries.

At first, we applied for a short 2-year temporary contract, so that I would be able to try it out without being committed long-term. I found that I was happy living in Romania, though parts were hard (learning a new language, living in a big city). After our first term, we applied for a long-term contract in Romania.
I made a decision that I prayed a lot about, and I could’ve chosen not to follow this path. Being a former math teacher, a revelation moment for me came when I was talking to one of my colleagues, a geometry teacher. He said, “It’s basic logic. If you are called to be with Cameron, and Cameron is called to go to India, then you are called to go to India!” (At that time Cameron was looking at missionary jobs in India, but obviously we ended up in Romania.) That simple logic really spoke to me.
As a missionary couple, we are both missionaries. I didn’t just marry a missionary and follow him to another country. We both have expectations and responsibilities. We both fill out monthly reports and talk to our supervisors about our progress. So, it wasn’t just about Cameron’s job, it was about me changing jobs – from being a teacher to being a missionary. I don’t feel like I am dependent on Cameron, but rather that we are a team working together.
Let`s talk about femininity now. What does it mean, from your point of view, to be feminine? Is it about our look, our job, our needs, or is it something else that femininity involves?
Jessica: God created both man and woman in His image, so I believe that femininity is a reflection of part of God’s character. Women are beautiful, but not just in a worldly physical sense. We are beautiful because that’s how God made us. We are vulnerable and soft, yet also incredibly strong. We are loving. We mother, whether children born of us or by taking care of and encouraging children around us. We care deeply about the needs of others.
What should young women, who are not married, know about marriage? Is it hard, is it a nightmare, or is it a blessing? What they should expect from marriage?
Jessica: First, they should know that marriage will not bring them fulfillment if they feel empty as a single woman. God created each of us with a need for Him, and though we may seek to fill that need with a man, nice clothes, a good job, etc., only God can make us feel whole.
A book we read together before getting married had the subtitle: “What if marriage isn’t about making us happy, but about making us holy?” Marriage is certainly a joy, but it also will highlight your selfishness as you learn to love another person. It is not about each person giving 50%, but about both people giving 100% to the other person.

We don’t divide up household tasks – there are things one person typically does, but the other person is always ready to help. We are a team.
I hope my initial response doesn’t make marriage sound like a negative thing, because it most certainly is not!

Cameron has been an incredible blessing to me, and I hope he would say the same about me. There is a deep love in marriage, and I am so thankful that the Lord blessed me with Cameron. To single women, I would say to wait for a man who respects you and cherishes you.

To single Christian women, I would add to also wait for a man who loves the Lord more than he loves you. But even if you never marry, you are not less than a woman who marries. God loves you so much.
 What is the secret of a happy marriage?
Jessica: For a Christian couple, you must always put God first above your spouse. Pray together. Pray for each other. In a more general sense, each person should put the other above him/herself. The other person is always more important.

Don’t seek for things to be fair/even, but rather seek to serve your spouse and love him/her.If you both do that, you will learn to selflessly love each other. Also, if you have children, you should put your spouse above your children.

By all means, take care of your children’s needs, but your children will benefit greatly if you have a healthy marriage.
And now, what about motherhood? How is this for you?
Jessica: It’s definitely a new adventure. I think the hardest thing is the constant exhaustion. But then I look at Sara’s smile and am filled with joy and motivation to keep going. Sometimes I just can’t believe that the Lord blessed us with our little miracle.

Many times I feel so inadequate and like I’m not doing a good job, but then she looks at me and loves me just the way I am. It’s so humbling.
In Romania, you both are without your families. You don`t have Sara`s grandmothers here to help you with her. How you deal with the mother role, considering you have no nanny?
Jessica: In America, it’s not as common to have the grandmothers help with their grandchildren, so for me it seems unusual to have a grandmother living with/near the family to take care of the grandchildren. I think it’s a great custom, and I greatly admire the closeness of Romanian families, but I don’t feel that I am lacking because I don’t have that help.

Because of the nature of our job, Cameron can often help me when he is home. Typically, we do paperwork and meet with people, so it’s not like he has a 9AM-5PM office job where he is gone all day. Also, we have friends who can babysit Sara if we need to go to a meeting together or want to go on a date.
 Is it a bad idea to leave the house before your kids are 2 years old? Would a nanny replace mothers?
Jessica: When I was teaching, I thought that I would definitely go back to work after having a baby, because staying at home all day would drive me crazy. In America, the maternity leave is 6 weeks, and then you go back to work. If you want to stay home, you quit your job and don’t receive any salary.

I would certainly not judge someone who wants to go back to work and hire a nanny, and I would not judge someone who wants to stay at home with her children. It is a choice for that woman and her family, and there are many factors to be considered.

Would she go crazy being home alone with a baby all day? Does she feel uncomfortable leaving her child to be raised by another person? Would she feel empty without her job? Are they financially able for her to stay home?
What should a mother do with her kid all day long? Is it important to talk to kids, even when they are so little?
Jessica: Before having Sara, I would not have known how to answer that question. We try to have a routine, although it has been difficult/impossible to have a time schedule. When Sara wakes up, we change her diaper, feed her, play with her/independent play time until it is time for her next nap.

I read a book that I really like called “Secrets of the Baby Whisperer,” which advocates the “EASY” method: Eat, Activity, Sleep, and “You” time. She also encourages treating the baby like a person, by talking to her and telling her what you are doing.

We ask Sara if she had a nice nap. We tell her that it must feel so nice to have a clean and dry diaper. We talk about how we are dressing her, “Over the head, over the face. Arms in, hands to the end. Mommy is going to snap your onesie – one, two, three snaps. Etc.”

Even though it may seem like she is too young to understand us, we still talk to her so that she can learn. We name body parts as we wash them during her bath, so she can learn what they are called. “Mommy’s going to wash your neck. We’re washing your arms. Time to wash your belly and your belly button.Washing your legs, all the way to your toes.Etc.”

It helps them to feel secure when they know what to expect. We do the same routine and try to use the same phrases so she can learn what they mean. It may sound boring, but it doesn’t feel that way, because she is so happy.
During the activity/play time, she does tummy time, we read books, play with stuffed animals, and she plays independently in her jungle gym. She tends to take short naps, which is why it is difficult to have an exact schedule, but we do have a regular bedtime.

Also, we have a routine we do before naptime and bedtime. Before each nap, we wrap her in a blanket, read a story, then listen to a song in the bedroom before putting her in bed with her pacifier. She is usually asleep pretty quickly, if we read her cues correctly (getting fussy, rubbing her eyes, yawning).

Before bedtime, we give her a bath, wrap her in a blanket, give her a bottle, read a Bible story, sing a song in the bedroom, and put her in bed with the pacifier. It helps because she knows exactly what to expect.
 I wrote recently about studies that proved that the spirituality is written in our genes. What do you think about it? Is it important to teach your child about God and spiritual life, and why?
Jessica: I have to confess that I didn’t read what you wrote, because it’s difficult for me to read long articles in Romanian. However, I definitely think it’s important to teach your child about God. As I said above, we read a Bible story to Sara every night before bed.

But that’s not all we do. We include her (if she’s awake) when we pray together. It’s difficult sometimes, because she doesn’t understand yet and can be distracting, but we want her to learn how to pray. We want her to know that we think prayer is important.

She sees us reading the Bible, even though she doesn’t yet know what it is. If not now, then when? When is she old enough? We like to start now, so she won’t ever be shocked by us taking her away from playing to something that may seem boring to her when she doesn’t understand it.

Just as how we are teaching her about how to get dressed and the parts of the body, we want to teach her about spiritual life as well. We also take her to church so that we can worship God together as a family.

Dear parents, I hope this interview helped you to understand the importance of love between you both, and a quality time spending with your baby!

And dear singles, I hope this woman helped you to  understand that the only method to choose the right person to marry with, for the rest of your life, is praying God to give you wisdoom. 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Cum am reuşit să eşuez?

Relatii

Cum am reuşit să eşuez?

Distribuiți vă rog

 

E cel mai greu post pe care l-am scris până acum. Nu ştiu cum mi-a venit în minte această întrebare, ştiu doar că citeam ceva – nu mai reţin ce- şi parcă am avut o halucinaţie 🙂 .

Cineva mi-a derulat în faţă în câteva secunde tot filmul vieţii mele, şi mi-a arătat unde am fost. Când m-am ridicat de jos, (am căzut, văzând tot dezastrul ce-a fost. Pur şi simplu, o cădere în gol din infinit!) mi-am dat seama că acum ţineam eu în mână o diplomă: aceea de Regizor. Habar nu aveam în chimb cum am ajuns aici.

Până când mi-a vorbit Scenaristul: „Eu te-am făcut! Te-am lăsat să îşi distrugi viaţa, pentru că altfel n-ai fi avut cum să ajungi aici!”

Vă voi povesti eu mai târziu cine e Scenaristul ăsta…

Am fost o culegere de matematică. Serios vă spun, nu halucinez! 🙂

Cuprindeam între coperţile mele, toate problemele lumii. Nu eram o problemă în sine, ar fi fost uşor cu rolul ăsta.  Îmi ştiam rezolvarea de aş fi fost aşa…

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Dar fiind culegere, habar nu aveam  CUM să (mă) rezolv. Ştiam doar rezultatele. De la sfîrşit. Acolo eram cea mai interesantă. Mă lăudam eu că sunt cea mai cea, dar habar nu aveam că Cel mai Cel era Cel ce mă crease.

Într-o zi, am zis că e mai bine să plec la răsfoit alte cărţi. Mă plictisisem cu mine. Şi m-am dus. Grav a fost că m-am întors abia după vreo 15 ani …  sau chiar mai mulţi … cu filele rupte. Iar cele ce mai rămăseseră, erau mototolite …

Cum am ajuns aşa?

  • Am bifat greşit. Iubiri. Am luat aşa, pe ghicite. Am crezut că am noroc. Şi cu o încredere oarbă, în loterie, am pus la întâmplare. Un fel de 5/40. 🙂 ştiti jocul de la Lotto, da?

Problema însă nu era (alta!) că nu câştigam, dar eu şi insistam să mai joc, doar-doar, o fi şi la mine … până să mă dezmeticesc, ajunsesem falită. Şi când nu mai ai nimic, te vinzi pe tine. Pe oricât… eh, cam aşa am decis eu: să mă vând iubirilor, pe Gratis! Aşa mult vor aprecia, că voi ajunge un fel de „vedetă”.

  • Am renunţat să (mă) scriu. Ajunsesem să cred că alţii se pricep mult mai bine ca mine la slove, şi oricum n-ar da ei 2 bani pe mine. Ţineam între coperţile mele poveştile altora. Şi îi ajutam pe alţii să descifreze enigmele. Nu mai aveam nevoie de a (mă) crea. Ajunsesem să cred că starea „de a legumiza” era mult mai bună decât de a grădinări. Grav era însă că, deşi să fii legumă e bine, căci te cultivă alţii, te stropesc alţii, te plivesc alţii… tu nu ai nimic de spus, nu poţi însă cere apă, nu poţi cere atenţie. Şi mai grav, că, în final, te vând. Grădinarii, zic!

Aşa că am ajuns oricum din mână în mână. Mâinile oamenilor care mă răsfoiau, începeau să rezolve din mine ce puteau, şi se plictiseau. Sau se enervau. Iar eu eram convinsă că e din cauză că sunt eu prea grea. De rezolvat. Prea multe probleme între coperţile mele! Mi-am dat peniţa altora, din siguranţa că ei au talent mai mult!

  • Am decis că nu pot să mă opresc din tăcut. Credeam că alţii au un glas mult mai dulce, şi o minte mult mai ageră. Eu, şi dacă aş fi spus ceva, ar fi fost fără valoare. Şi atunci, era mai înţelept să accept că nu sunt înţeleaptă. Ca alţii. Şi aşa am lăsat altora şansa să se afirme. Şi mie mi-am lăsat închisă uşa care ducea la afirmare. Oricât m-ar fi jignit ei, eu tăceam. Trebuia să fiu blândă. Dumnezeu spunea că trebuie să întorci şi celălalt obraz

 

  • Când găseam câte un sârguincios, care se chinuia cu problemele dintre filele mele, mă închideam. Azi aşa, mâine aşa, până se enerva omul şi mă lăsa pe masă. Să se chinuie altul cu deschisul meu. Îmi părea rău apoi, căci mă gândeam că ar fi reuşit cumva să rezolve ecuaţiile alea întortocheate, la câtă determinare şi răbdare avea. Dar … toate au limitele lor. Aşa că mă lăsa baltă şi se ducea la altă culegere. Care măcar nu se închidea. Măi, şi greu îmi era când vedeam cum venea apoi, fericit, cu diploma cu locul I. Căci rezolvase totul. Punea culegerea la loc de cinste, o mângâia în fiecare zi, o privea cu dragoste… îl făcuse celebru. Şi tot ce făcuse ea, colega mea culegerea, fusese să SE DESCHIDĂ. El se chinuise cu toate ridicările la pătrat, şi cu toţi radicalii.

 

  • Habar n-aveam că rolul de Regizor nu era acelaşi cu cel de SCENARIST. Aici a fost de fapt dezastrul: credeam că trebuie să regizez după piesele mele. Aşa cum erau. Trebuia să fiu originală, aşa credeam. 🙂 De fapt, trebuia să regizez după scenariile Celui mai bun Scenarist. Cine era El?

Dumnezeu!

Habar nu aveam că El scrisese cele mai bune piese. Şi una dintre ele, fusesem eu!

Doar că eu nu ştiam de fapt CINE sunt. Credeam că sunt o culegere de exerciţii sofisticate. Mai grav, credeam că sunt plină de cifre, de matematică. Când colo, eram de fapt un regizor talentat, care avea de pus în scenă cea mai bună piesă scrisă vreodată: viaţa mea!

Am eşuat, dragii mei, prin tot ce am fost şi am ştiut. Tot ce am aruncat la gunoi, convinsă că era stricat. Prin tot ce nu am spus, de frică să nu mă fac de râs.

N-am înţeles că Dumnezeu era în controlul a tot. Eu nu trebuia decât să mă dau jos din paginile culegerilor alese greşit, şi să regizez.

 

Am eşuat! Dar azi trăiesc eşecul cu palmele făcute rugă. O înalţ spre cer şi aştept binecuvântarea de a continua să dau viaţă Cuvântului  (lui Dumnezeu) şi să încep, uşor-uşor, să îmi scriu povestea dictată de El!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Simona Herb-Interviu: Cum Ne Ajută Tehnica EFT Sa Facem Faţă Adulterului

Relatii

Simona Herb-Interviu: Cum Ne Ajută Tehnica EFT Sa Facem Faţă Adulterului

Distribuiți vă rog

Astăzi vorbim cu Simona Herb, femeia care a adus IUBIREA în România. Să aflăm povestea…

Simona, esti primul terapeut EFT din Romania. De unde motivatia pentru aceasta abordare?

Da, sunt terapeut, supervizor și trainer in training în această abordare. Eu am o primă formare în terapia sistemică de cuplu și familie. În cadrul aceste formări, am avut un modul despre abordarea centrată pe emoții.

Când am auzit prima dată despre faptul că emoțiile sunt importante, că emoțiile ne ”povestesc” multe despre noi înșine, despre cum ne simțim în relații și că putem vindeca dinamica emoțională, am rezonat foarte mult cu această abordare. Faptul că se bazează pe terapia atașamentului care spune că noi, ca oameni, nu putem exista fără iubire, valorizare și acceptare, a fost ca o întoarcere acasă. În sfârșit, o terapie vorbea pe limba mea.

Ce presupune tehnica EFT, si care este istoria sa? 

Terapia centrată pe emoții (EFT) a fost fundamentată de dr. Sue Johnson în anii 80. Ea a observat că, deși majoritatea cuplurilor raportează faptul că s-au constituit pe baza iubirii mutuale, nici o terapie de cuplu nu aborda problema iubirii în cabinet.

Până la acel moment, terapia de cuplu se focaliza pe a schimba comportamente, gânduri, sexualitate, managementul furiei etc, dar nici una nu se uita la schimburile emoționale dintre cei doi parteneri.

E o terapie care s-a bazat pe observații empirice, mai specific Sue Johnson își urmărea înregistrările cu ședințele terapeutice și a încercat să observe unde se blochează cei doi parteneri, unde, în ciuda voinței și intențiilor lor pozitive, nu mai pot face progrese.

Și atunci a decelat că trebuie să fie atentă la nevoile de atașament ale fiecăruia, la fricile din spatele fiecăruia (”dacă nu sunt perfect, mă va abandona”, ”mi-e teamă că o dezamăgesc”) și care stau în calea unei conectări emoționale puternice.

Cine se poate specializa in EFT si cine poate fi client in terapia EFT?

Orice psiholog care dorește să devina psihoterapeut de cuplu poate să înceapă o formare în abordarea terapeutică centrată pe emoții (EFT). În ceea ce privește clienții, ținând cont că această abordare terapeutică se bazează pe teoria atașamentului, atunci putem concluziona că orice client poate să beneficieze de o apropiere caldă, plină de empatie, total non-judicativă și în condiții de siguranță.

Modelul este dezvoltat pe terapia de cuplu, fiind abordarea cu succesul cel mai mare (70-73% din cupluri raportează o satisfacție maritală crescută chiar și după 2 ani de la încetarea terapiei). Terapia EFT are efecte profunde și semnificative asupra depresiei, intimității și încrederii.

Hai sa detaliem terapiei de cuplu. Cand ar trebui un cuplu sa apeleze la terapie si de ce?

Părerea mea este că, atunci când apar conflicte, blocaje în cuplu, ar trebui să se apeleze la terapie de cuplu. Ei vor deprinde în aceste ședințe niște abilități emoționale care le vor servi enorm în continuarea relației pe termEn lung.

Cuplurile nu trebuie să vină atunci când s-a ajuns la neputință, lipsă de speranță sau înaintea divorțului, ca și ultimă soluție. E ca și mersul la doctor, putem merge când avem primele semne de alarmă sau atunci când un organ deja a cedat sau boala este foart avansată.

Vestea bună în ceea ce privește EFT-ul este că are rezultate indiferent în ce stadiu vine cuplul. Diferența va consta în numărul de ședințe pe care trebuie să le parcurgă (cu atat mai multe, cu cât cuplul are probleme acutizate sau s-a confruntat cu probleme delicate – relații extraconjugale, apariția copiilor, boala unui partener sau a unui copil, pierderea serviciului etc).

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Deci îndemnul meu este să se apeleze la terapie EFT atunci când se simte distanță emoțională, probleme în viața intimă, conflicte care par să nu se soluționeze, certuri care apar recurent, când apare consum de substanțe la un partener etc. Din timp, procesul de reconectare emoțională e mai ușor și mai rapid.

Articolul meu, „Cele 3 faze ale infidelitatii”, a deschis multe usi, in sufletele si mintea multor persoane. Mi-au scris multe dintre ele despre experientele lor, in urma unui adulter. Care crezi ca sunt motivele infidelitatii?

Motivul principal este deconectarea emoțională, și anume momente în care avem nevoi de atașament (de acceptare, iubire, valorizare, de siguranță) cărora nu li se răspunde sau care sunt respinse în mod frecvent. Atunci când partenerul nu ne răspunde, se formează un fel de panică și atunci intrăm într-o stare în care căutăm pe cineva să ne răspundă.

 Se spune ca barbatii insala cu trupul, si femeile cu sufletul. Este vreo diferenta intre a insela fizic, si a insela emotional, la nivelul gandului? Daca da, care este aceasta?

Nu știu dacă există o diferență între ce simte un bărbat și ce simte o femeie într-o asemenea situație și nici nu sunt rezultate bazate pe cercetări în acest sens. Dar există diferențe între motivele avute de o persoană cu atașament anxios (în majoritatea cazurilor femei) și o persoană cu atașament evitant (majoritatea bărbați).

Un anxios va înșela cu gândul sau din dorința de a-și face partenerul să reacționeze, să îl vadă, dar nu vrea să piardă apropeirea. Un evitant atunci când înșeală o face tocmai pentru a diminua intensitatea legăturii cu partenerul, intensitate care îl sperie.

În ceea ce privește dacă e mai dureros pentru partenerul înșelat să afle că a fost o aventură bazată pe fizic sau că a fost o legătură emoțională, majoritatea clienților cu care lucrez și au fost într-o asemenea situație raportau că durerea provine din ruperea leagăturii emoționale. Adevărata trădare vine atunci când au existat schimburi emoționale, împărtășiri, confesiuni etc.

Cum isi poate da seama o persoana ca partenerul sau il/o insala?

Proabil că sunt multe semne, dar distanțarea emoțională, acea ”răceală” depre care se vorbește popular, este semnul cel mai vizibil.

Trist este că, dacă o răceala profundă a intervenit de dinainte de relația extraconjugală, atunci e posibil ca partenerul nici să nu mai perceapă.

Ce sfatuiesti aceste cupluri, chiar daca nu doresc sa urmeze un program de terapie? Cum sa depaseasca acest moment de cumpana din relatia lor?

O relație extracojugală poate fi un moment foarte dificil și care poate tulbura din temelie o relație deoarece se poate constitui într-o rană de atașament peste care se trece greu. Rana de atașament presupune că în mintea celui care suferă are loc un dicton ”niciodată în viața mea” și asta se traduce prin “niciodată în viața mea nu mă mai las atât de vulnerabil încât să fiu rănit atât de profund”.

În aceste cazuri, va fi foarte dificil ca cei doi parteneri, fără ajutor exterior (terapeut, preot, consilier etc) să poată vindeca această rană.

Prin natura sa, o ”rană de atașament” ne face mai puțini empatici, într-o stare de vigilență permanentă, de neîncredere. Ori tocmai aceste abilități ne pot ajuta să iertăm și să avem încredre din nou. Deci, pentru cuplurile care trec printr-o asemenea situație, le recomand ajutor specializat.

 O altă  întrebare de care sunt sigură că au nevoie cuplurile. Este pornografia un tip de adulter? De ce?

Pornografia este un atașament de substitut și tocmai, de aceea, pentru o relație armonioasă de lungă durată, această adicție trebuie încetată. Dacă vorbim despre adicție, adică a căuta o eliberare instant și a înlocui iubirea fizică reală cu una virtuală.

Care este diferenta intre „a insela cu verigheta”, si „a insela fara verigheta” ? (cand esti casatorit si cand traiesti in concubinaj)

Nu cred că există diferențe majore în ceea ce privește rana de atașament, durerea resimțită de cel care este trădat și probabil, durerea sau distanțarea pe care o simte cel care înșeală. Nu verigheta este cea care dă intensitatea durerii și a dezamăgirii, ci legătura emoțională și trădarea încrederii.

Daca un cuplu decide sa apeleze la un specialist, exista un numar standard de sedinte pe care un cuplu trebuie sa le urmeze, pentru a-si salva casnicia? Ce presupune terapia, in cazul adulterului?

Un proces terapeutic în EFT poate să fie foarte diferit de la caz la caz, în funcție de durata problemelor. Cercetările arată că nivelul distresului inițial al unui cuplu prezice  o varianță de doar 4% în ceea ce privește succesul final.

Asta înseamnă că, indiferent cât de multe și grave probleme au, terapia centrată pe emoții (EFT) îi poate salva și are rezultate foarte bune. Și asta este extraordinar că avem speranță pentru orice fel de cuplu. Intensitatea problemelor și durata acestora vor influența numărul de ședințe.

Sigur, dacă există răni de atașament, momente vulnerabile (relații extraconjugale, boala unui partener, pierderea jobului, etc), traumă la unul sau la ambii parteneri atunci și procesul terapeutic va fi mai îndelungat

Cum este afectat un copil de adulterul parintilor?

Copilul este afectat în măsura în care acest adulter va crea în viaţa părinților multă dramă și dezorganizare (certuri, vilență, durere). În ciuda a ceea ce se crede la modul general, și anume că un copil vrea ca cei doi părinți să fie împreună și să se iubească, eu cred că cel mai important pentru copil este să aibă siguranța că ambii părinți îl iubesc și că are acces egal la ambii părinți, siguranța că nu îi va pierde.

Deci, dacă părinții reușesc să navigheze print-o relație extraconjugală fără să ”sperie” copilul, atunci nu vor fi mari porbleme.

Mulţumim, Simona, pentru că ne-ai adus IUBIREA la noi acasă!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Christian şi Renata, primul blog de cuplu din România: “Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Altfel e arta în doi.”

Oameni cu aripi

Christian şi Renata, primul blog de cuplu din România: “Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Altfel e arta în doi.”

Distribuiți vă rog

Anul trecut povesteam cu aceşti oameni mai mult decât frumoşi despre… cuplul imperfect. Astăzi, după un an, le mulţumesc pentru că mi-au fost model de bucurie adevărată şi intimitate. De aniversarea lor, Christian şi Renata au vorbit despre dragoste. Despre bucurie şi pace.

Dragii mei, nu ştiţi, dar aflaţi acum: când cel care ulterior a devenit jumătatea mea, a citit interviul, mi-a spus aşa: “Vreau să fim şi noi într-o zi ca ei. Aş vrea să ai aceeaşi atitudine faţă de mine, cum are Renata.” Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-l! 🙂 Pe atunci nu formam un cuplu, pentru că eu aveam nevoie de confirmări, şi teste, şi răspunsuri la întrebări, şi toate la un loc:). Vă mulţumim şi vă preţuim pentru simplitatea şi sincertatea cu care vă iubiţi!

Aripi de drum: Nimic fără primul cuvânt:). Cum v-aţi cunoscut?

Renata: La Tv Sighet. Eram vecini, stăm la 1 minut şi jumătate unul de altul, dar nu ne ştiam. Aşa e-n viaţă.

img_9670-1024x768

Christian: Renata a lucrat acolo 6 ani. Eu 2. S-a aprobat un proiect foarte frumos, „În pas cu tinerii”, şi ne-au distribuit în acest proiect împreună. Distribuţia a sunat  aşa: „Luni la ora 19 intraţi în direct.”

Ca-n viaţă, aş spune eu. Nu te întreabă nimeni dacă eşti pregătit de-adevăratelea:), Dumnezeu îţi scrie scenariul şi tu decizi cum îţi joci rolul. Uite dovada că suntem ceea ce alegem să fim. 2 vieţi schimbate într-o secundă, printr-o decizie fermă.

Domnule producător, vă mulţumesc! N-aş avea azi în faţa mea 2 oameni frumoşi, cu visele şi iubirea lor, dacă n-aţi fi dat dumneavoastră startul poveştii.  🙂 Nici măcar n-aţi numărat până la 3… şi-aş mai spune multe… Dar îi las pe ei să povestească.

Renata: Aşa ne-am apropiat şi am devenit cei mai buni prieteni.  Petreceam foarte mult timp împreună. Nu trecea o oră fără să vorbim. Şi era totul spontan şi natural. Mi-aduc aminte că de ziua mea Christian a complotat cu colegii mei să-mi facă o surpriză. N-am bănuit nimic.

Christian: Ba ai bănuit, căci eu eram palid la începutul emisiunii.

Renata: Da, şi l-am întrebat dacă se simte bine. El a stabilit cu invitatul nostru, să cânte piesa celor de la Taxi, „Cele 2 cuvinte”. Apoi  am văzut-o dintr-o dată pe mama la televizor, cum îmi transmitea felicitări de ziua mea, apoi pe cei mai buni prieteni ai mei. El le luase interviuri. M-a emoţionat foarte tare.

Îşi amintesc totul ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Îi las să spună cum simt. Şi la fel vă redau.  Povestesc atât de natural şi de plini de pasiune, că îţi fac poftă de frumos. Mă gândesc la copii, dintr-o dată. Defect profesional, dar, îmi vine în minte imaginea copiilor lor, cărora le spun în fiecare seară povestea preferată: a lor. 🙂 Dragii mei, nu veţi avea nevoie de cărţi, pare că le veţi deveni eroi propriilor copii.

Christian: Şi ţi-am adus confetti…

Se completează unul pe altul, mai abitir decât rezolvă rebusurile cei mai buni dintre cei mai buni. Se cunosc atât de bine, că par a fi dicţionare explicative unul pentru altul. Ştiţi cum? Parcă şi-ar căuta unul altuia sensul. Dar unul într-altul…

Christian: A venit apoi alt proiect „Vara pe val”, în 2014, unde am fost trimişi împreună pentru o săptămână, la Costineşti. Doar noi cu un cameraman. 

Renata: Eram la fel cum ne vezi şi acum: cei mai buni prieteni. Toată lumea ne întreba însă: „Dar voi…?” Aşa că producătorul a complotat cu cameramanul, să ne filmeze şi în momentele în care nu ştiam că suntem filmaţi.

Christian:Aşa că au montat un filmuleţ în aşa fel încât părea spicy. Eu o ajutam câte o dată să-şi închidă o bluză, îi aşezam câte o şuviţă, dar totul amical.

Renata: Dar ei au montat în aşa fel, că părea că suntem un cuplu: cu încetinitorul,  cu muzică pe fundal… Şi ne-au arătat materialul în direct…

Îmi povestesc amândoi 15 minute despre „camera ascunsă”, timp în care mă uit când la unul, când la altul, şi fac în minte o întreagă analiză terapeutică: se ţin de mână uneori, alteori se privesc scurt şi caută confirmări unul de la altul despre date, amintiri şi experienţe. Râd mult, îşi completează alteori unul celuilalt fraza, fără a da năvală, vorbesc simplu şi delicat. Despre o poveste devenită destin. Al lor.

Aripi de drum: Cum e cu televiziunea? În afară că v-a adus împreună…

Renata: Eu am terminat Jurnalismul. Încă din clasa a 11-a am cochetat cu televiziunea. Când am început facultatea, deja lucram.

Christian: Eu am fost remarcat la liceu, pentru că participam la baluri, eram foarte implicat în tot ce ţinea de social. Şi am ajuns în televiziune nu din întâmplare, ci pentru că a vrut Dumnezeu. Nimic nu e întâmplător.

Aripi de drum: Cum aţi ajuns în Bucureşti?

Renata: Viaţa, cum a spus şi Christian. S-au legat toate, noi dorindu-ne foarte mult să trăim într-un oraş mare, cu mai multe posibilităţi.

Aripi de drum: Joburile?

Renata: Acum eu lucrez la o companie pe partea de comunicare.

Christian: Eu am renunţat la job pentru a mă dedica în totalitate blogului nostru. E foarte important pentru noi să facem ceea ce ne place.

Renata: Amândoi suntem în căutarea jobului mult visat, pentru că o dată ce ai microbul televiziunii în sânge, cu greu mai poţi scăpa de el. Dar Dumnezeu ne va ajuta să le ducem pe toate la capăt. Momentan suntem foarte mândri de proiectul nostru, blogul.

Aripi de drum: Cum v-a venit ideea blogului?

Christian: Ne plimbam cu bicicletele. La Muzeul Satului, în Sighet. Şi ne gândeam că atunci când vom pleca din Mass Media, ne va lipsi arta. Şi va trebui să compensăm lipsa.

Renata: Scuze că te întrerupt. (se uită fix la Christian şi aşteaptă cuminte acordul lui, din priviri) Noi suntem implicaţi în tot felul de proiecte. Deşi ne dorim să avem zile în care să nu facem nimic, atunci când se întâmplă, ne dăm seama că nu ne simţim tocmai relaxaţi. Trebuie să existe ceva care să ne facă să trăim.

Atenţie! Renata îşi cere scuze pentru că îşi întrerupe iubitul. Când lucrezi în domeniul psihologiei, nu ai cum să nu observi detaliile care altora le pot scăpa uşor şi pe care le-ar putea lua ca normalităţi. Când lucrezi cu cupluri, însă, îţi dai seama că de cele mai multe ori, partenerii uită să-şi spună „mulţumesc”, să se privească în ochi, să îşi zâmbească, să-şi ceară scuze… Când Renata a rostit cuvintele magice, beculeţele mele s-au aprins:). Aş face un workshop cu ei doi, despre CUVINTE, în cuplu. Sper să accepte, într-o zi, invitaţia mea…

Processed with VSCO with hb1 preset

Christian: Aşa că am decis să facem ceva ce nu era încă pe piaţă. Studiind-o, ne-am dat seama că se potriveşte un blog de cuplu…

Renata: Încurajaţi fiind şi de prieteni care ne spuneau că suntem apreciaţi ca şi cuplu, că suntem foarte drăguţi împreună.  Pentru noi blogul nu este joacă. Este visul nostru.

Christian: Nu am pornit de la ideea de a face acest proiect doar din pasiune, pentru ca, în timp, acesta să fie şi o sursă de venit. Ci cu ideea de business-vis de la început. Suntem foarte pasionaţi în munca aceasta, dar nu am început-o doar de dragul de a face ceva care să fie închis peste 2 luni.

Renata: E despre noi până la urmă şi ne reprezintă…

Pasiune şi iar pasiune. Gyuri Pascu a zis cândva: „Profesor sau doctor te faci, artist te naști, iar dacă ești conștient de ceea ce ai de făcut, mergi în direcția asta.”

Renata şi Christian s-au născut, nu s-au făcut, se pare. 🙂 Gyuri, ne-ai lăsat o mare moştenire: cuvinte care ne vor ghida destinul…

Aripi de drum: Se investesc bani în blog?

Renata: Din start. Pe lângă faptul că la început, dacă nu ai o recomandare foarte bună pentru a colabora pentru site, arunci pur şi simplu cu banii pe fereastră.

Christian: Lumea cere bani, şi nu e aşa uşor să găseşti oameni serioşi şi pasionaţi cu adevărat de ceea ce fac în domeniul acesta. Aşa că sugerăm tuturor să aibă în vedere colaborări cu profesionişti, nu cu amatori sau oameni despre care nu ştiu din surse sigure.

Aripi de drum: Cum e cu colaborările?

Renata: Suntem foarte deschişi colaborărilor, dar foarte selectivi. Nu acceptăm să promovăm nimic în care nu credem cu adevărat.

Christian:Totul trebuie să fie testat pe propria piele. E despre noi. Natural. Tot blogul nostru este ca un jurnal.

Aripi de drum: Hai să vorbim puţin despre compatibilitate. Eu văd că voi doi vă completaţi. La fel de natural, ca propriul vis.

Christian: Departe de a fi nişte ciudaţi, suntem foarte implicaţi unul în viaţa celuilalt. E un fel de „noi cu noi”. Ne place foarte mult să mergem împreună în concedii, doar noi doi. Vrem să facem mereu aceleaşi lucruri, să vizităm aceleaşi locuri, ceea ce nu ar fi aşa uşor dacă am merge cu alt cuplu, care ar dori să facă altceva decât noi.

Renata: Avem şi noi mulţi prieteni, dar ei ne acceptă aşa cum suntem. Ştiu că noi suntem în filmul nostru. Suntem foarte compatibili şi spontani. Nu trebuie să ne planificăm ce vom face în concedii, de exemplu, căci ne bucurăm de trăiri. Şi ne echilibrăm unul pe altul. Suntem fascinaţi de frumos, fie că e vorba de un muzeu, de muzică, de mâncare, etc. Ne cunoaştem foarte bine din priviri. Pot să-mi dau seama când îi e foame sau somn, după ochi.

Christian: Când eu am o perioadă stresantă, ea e stâlpul, şi invers. Reuşim să ne sincronizăm, şi, deşi poate ne sperie acelaşi lucru în acelaşi timp, reuşim să ne susţinem.

Aripi de drum: Voi aveţi 2 ani de relaţie. Ştiţi vorba aceea, că dragostea durează 3 ani. Cum e la voi?

Renata: Da, ştii vorba aia: în primul an cumperi apartamentul, în anul doi îl mobilezi, şi în al treilea, îl împarţi. (râdem)

Christian: Nu ne-am gândit niciodată la ce va fi dacă ne vom certa, sau ce va fi în viitor.

Aripi de drum: Dar v-aţi certat vreodată?

Christian: Nu. Conflicte avem, dar majoritatea au legătură cu blogul.

Renata: Când mă gândesc la o ceartă, mă gândesc la o discuţie în contradictoriu, care a ajuns la un anumit nivel, de la care partenerii nu mai pot înainta fără repercursiuni negative. Noi avem conflicte strict legate de blog, de exemplu: „Ai pus fix poza care nu-mi place mie, eşti egoist, doar tu să ieşi bine.”  Sau critici mai dure, de genul: „Da, normal, eu nu scriu niciodată bine…”

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Critică. Multă critică. Numai critică. Îmi permit să spun că aud cuvântul ăsta tot mai des, de la cupluri. Şi uneori mă doare numai gândul că oamenii, în loc să sublinieze cu roşu părţile pozitive, le încercuiesc pe cele negative, şi în loc să spună: „Îmi place când îmi spui aşa!”, recurg la: „Întotdeauna eşti aşa! Nu te vei schimba niciodată! Cum poţi să scrii atât de prost?” Şi lista poate continua. Gândurile mele zboară şi mă întristez, însă replica lui Christian opreşte şirul durerilor ce-ar fi urmat. Cum o fi la ei?

Christian: Ei, nu chiar aşa de simple, mai sunt şi momente în care suntem obosiţi şi unul vrea să lucreze la blog şi celălalt nu vrea, şi atunci vin reproşurile. Dar mereu se rezolvă.

Aripi de drum: Aveţi blogul de 1 an, dar sunteţi împreună de 2. În anul acela vă certaţi vreodată?

Christian: Nu. (râde)

Renata: Dacă ar fi să exclud  partea de blog, unde suntem perfecţionişti, nu avem certuri.

Aripi de drum: Haideţi să încercăm invers: Ce faceţi, astfel încât să nu vă certaţi?

Christian:Un mic secret este că dacă unul din noi simte nevoia să reproşeze, o face. Îţi spun de ce mă deranjezi, ce ai făcut, şi celălalt încearcă să transforme situaţia pe placul celuilalt. (se uită la Renata şi toţi râdem cu poftă)

Aripi de drum: Adică, rezumând terapeutic, totul se rezumă la: „Cum vrei tu, draga mea!”

Renata: Nu. (râde) Dar acum, pentru că eu merg la job dimineaţa, mă trezesc mai devreme. Însă, din solidaritate, îl trezesc şi pe el.

Christian:  Adică ceasul mă trezeşte. Nimeni nu-l opreşte.

Christian vorbeşte calm şi apăsat. Renata este zglobie. Ascult numai despre situaţii care au consecinţe, nu care au vinovaţi. Mă uimeşte felul lor de a reformula. Nu aud reproşuri care încep cu „Tu!” Pare că fac terapie de cuplu de cel puţin 2 ani:). Dacă Christian se trezeşte, nu e vina Renatei, ci a ceasului care nu e oprit de nimeni:). Şi celui ce ar fi trebuit să-l oprească nu i se aduce nici o vină…

Renata: Cred că alt secret este că facem lucruri împreună, nu ne lăsăm singuri unul pe altul, în sensul în care nu există ca unul să spele vasele şi celălalt să stea.

Christian: Şi mai e ceva: facem lucruri împreună, însă dacă vrem să ieşim separat în oraş, cu alte persoane, ne oferim unul altuia această libertate. Ea poate ieşi cu prietenii ei cei mai buni, fără nici o problemă.

Renata: Atâta doar că eu am doar un singur prieten cel mai bun. (râde)

Mă întreb dacă acum urmează conflictul mult aşteptat. Îmi sună a uşor reproş şi plusez puţin:

Aripi de drum: Adică nu te derajează (Renata) ca el să iasă la cafea cu una din prietenele lui?

Renata: Nu. Am încredere. La noi nu există senzaţia că trebuie să dăm raportul. Cred că şi ăsta e un alt secret pentru un cuplu fericit. Suntem conştienţi de nevoia de libertate reciprocă, atâta timp cât există încredere. Dacă nu ne va conveni o anumită relaţie, vom spune, cu siguranţă. Prietenii fiecăruia au devenit prieteni comuni, şi atunci nu există frica de a nu cădea în relaţii intime cu vreunul din cei cu care ieşim. Nu ne verificăm telefoanele, nu ne accesăm conturile personale. Ne ştim parolele, dar nu verificăm din gelozie.

Christian: Decât dacă e vorba de blog. 🙂

Renata: Da, noi nu avem probleme de încredere în sensul în care, cum văd foarte des, ea verifică Facebook-ul din 2 în 2 minute şi se supără pentru că el a intrat de 5 minute şi încă nu a salutat-o. Noi suntem naturali.

Aripi de drum: De unde credeţi că vine încrederea aceasta aşa puternică?

Christian: Cred că pentru că am fost, mai întâi de toate, prieteni foarte buni.

Aripi de drum: Cât timp aţi fost doar prieteni?

Renata: 1 an. Prietenia este un început foarte bun. Când spui unui prieten orice simţi, fără teama că ar putea interpreta, ca şi iubit, poţi şi în cuplu să continui aceeaşi „tactică”. Nu ţi-e frică de a fi respins, pentru că ştii că orice ar fi, e acolo pentru a te ajuta să treci peste, să te sfătuiască, să nu încerce să te schimbe. Să nu îi fie teamă să fie vulnerabil, crezând că asta l-ar situa pe o poziţie de inferioritate.

Aripi de drum: Să înţeleg că sunteţi dovada faptului că fluturaşii pot veni şi după o prietenie? Şi că vulnerabilitatea crează intimitate, nu inferioritate?

Renata: Noi putem băga mâna în foc pentru asta.

Christian ne face atente la mirosul de lavandă. Ne uităm în jur, la locul acesta, care tuturor ne aduce frumosul în suflet, şi deodată Renata observă:

  • Uite acolo, un C şi un R. Nu mai sunt alte litere. Uite, e un semn!

Nu ştiu ce credeţi voi despre semne, dar mie mi se pare că aici e vorba de poveşti nescrise încă. Din toate literele alfabetului, cei care se ocupă de local au pus în centru exact un C şi un R? Christian şi Renata? Să fie oare doar o coincidenţă? 🙂

Vom afla probabil într-o zi …

img_9183

Christian: Dar despre tine ce ne spui? Cum ai început blogul?

Renata: Cum e să fii terapeut?

Vă amintiţi ce a spus Renata la începutul înterviului? Că atunci când îţi intră microbul în sânge … Au reuşit să răspundă, cuminţi, ca şi intervievaţi, fix 43 de minute. Acum au nevoie să schimbe rolurile. 🙂 Cred că e specific artiştilor. Iubitorilor de frumos şi simplu, căci şi Andrei Neagu a avut aceeaşi reacţie. Aici. 🙂

Le povestesc câte ceva, continuând să le urmăresc reacţiile. Se completează la fel. După minute bune de poveşti spuse nu la gura sobei, ci a mulţumirii că Dumnezeu m-a binecuvântat cu cea mai frumoasă meserie din lume, primesc cel mai frumos cadou pe care cineva mi-l poate face: o carte. Am scris aici despre ea. Primul cuplu care îmi oferă un cadou pentru cuplu:). Cine ştie, or fi vorbit oamenii ăştia dragi cu Dumnezeu despre singurătatea mea:)…

2 oameni frumoşi, care pot fi modele de bucurie şi simplitate, dovezi ale trecerii prin lume cu iubirea adevărată de mână, să ştiţi că pot schimba lumea. Cu optimismul şi entuziasmul lor. Şi fiecare din noi, zic eu, ar trebui să avem în jurul său un om care să emane, prin toţi porii, încrederea că viaţa e o artă. Dacă mai aveţi şi norocul să aveţi un cuplu, puteţi fi siguri că undeva, Cineva vă iubeşte mai mult decât credeţi voi.

Decid să îi întreb despre curajul de a merge în direcţia care îţi place. Despre ce cred ei că ar trebui să facem atunci când avem un vis, o idee, şi nu avem curajul să o materializăm.

Christian: Chiar azi am văzut un clip în care se vorbea despre faptul că atunci când ai o idee, trebuie să acţionezi în primele 5 secunde, pentru că altfel, începe creierul să îţi găsească argumente împotrivă. Ba frici, ba alternative negative. Cred că ar trebui să pornim de la viaţa de zi cu zi: când dimineaţa ne sună ceasul, să ne ridicăm în secunda aceea. Altfel, amânarea duce la lipsa acţiunii.

Renata: Eu aici sunt pe minus.

Completare, observaţi? Ce o ţine pe Renata în pat, îl face pe Christian să sară din el şi să acţioneze. Cum să nu îţi facă poftă de o mare iubire acest cuplu? Cum să nu visezi cu ochii deschişi la o poveste în care tu, femeie, să te simţi în siguranţă lenevind, având curajul să spui: “Nu-mi place să fac asta!” şi să ştii că nu eşti judecată?

Christian: Renata ar sta până în ultima clipă în pat, chiar dacă ştie că întârzie. (râd)

Aripi de drum: Cum e cu planurile de viitor? Cum vă vedeţi peste timp?

Renata: Facem ce simţim. Dacă e să meargă, merge, dacă nu, aşa a fost să fie. Noi credem foarte mult în Dumnezeu. Şi în faptul că ne-am întâlnit pentru că a fost dat. Am schimbat fiecare ceva în viaţa celuilalt.

Christian: Ne gândim că a fost dat să fim împreună. Un exemplu simplu raportat la activitatea noastră ar fi faptul că Renata are mai mult talent la scris, eu la partea de fotografie. Şi uite aşa a luat naştere blogul. Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Alfel e arta în doi.

img_23021-1

Aripi de drum: Pentru mine, faptul de a aduce Dumnezeu împreună doi artişti, era cel mai frumos lucru din lume, dar imposibil în viaţa reală. Pentru că fiecare ar vrea să fie sus şi nu ar suporta unul succesul celuilalt, îmi spuneam. Iar voi sunteţi acum dovada vie că 2 artişti nu doar că pot trăi împreună, dar pot şi da naştere unor poveşti de viaţă la fel de frumoase ca sufletele lor.

Renata: Apropo de artă şi folk, pentru că ştiu că tu eşti pasionată de genul acesta, să-i asculţi pe Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei. Au o melodie extraordinară, „Cele mai frumoase”. Picioare, lacrimi, minciuni.

 

Aripi de drum: Apropo de cele mai frumoase… picioare. Cum staţi cu gelozia, concret? Am mai vorbit puţin mai devreme, dar acum spuneţi-mi concret.

Renata: Deseori gelozia poate nărui o relaţie. Am asistat la astfel de situaţii, dar, spre norocul nostru, noi nu avem acest “microb”.

Christian: Aud drame: „Gata, s-a terminat, am văzut eu că i-a dat mesaj, că i-a pus emoticonul ăla.” Chiar am scris un articol pe blog referitor la secretele care ţin un cuplu sudat. Repetăm: „Be best friends!” 

Renata: La noi a funcţionat. Sperăm ca şi la alţii.

Aripi de drum: Cum e cu prieteniile care se pot strica dacă se transformă în relaţii de iubire?

Christian: Nu credem că este aşa. Din proprie experiență știm că prietenia a fost prima treaptă pe care am urcat pentru a ajunge aici. Și…suntem recunoscători și fericiți.

Aripi de drum: Mai bine ca voi, căci sunteţi 2 în 1. (râdem) Sau 3 în 1: Renata, Christian şi relaţia.

Christian: Dacă sunteţi mai întâi prieteni, se conturează o mare încredere. Şi după ce dobândeşti această încredere, nu te va lăsa sufletul să îţi răneşti prietenul cel mai bun.

Cine să aibă atâta grijă de oamenii aceştia frumoşi, încât să fie atât de compleţi, în imperfecţiunea lor? Cum sunt un copil de Dumnezeu, îmi permit să-i întreb despre El:

Aripi de drum: În ce relaţie sunteţi cu Dumnezeu?

Renata: Ştim că povestea noastră a fost scrisa de El, iar noi în fiecare moment ne lăsăm pe mâna autorului. Credem că asta spune totul.

Îmi dau seama că nu i-am întrebat nimic despre iubire. Cred însă că nici nu ar fi foarte necesar, având în vedere că sunt genul de cuplu despre a căror iubire vorbesc propriile lor acţiuni. Vorbele sunt prea simple pentru frumuseţea lor, legaţi printr-un 2 care spune mai mult decât orice roman. Aşa că mă gândesc că ar fi interesant să-i pun la un exerciţiu de artă adevărată:

Aripi de drum: Ce aţi picta într-un tablou numit Iubire?

Christian şi Renata: Într-un astfel de tablou elementul principal, în cazul nostru, ar fi Soarele: căldură, lumină şi energie pozitivă.

Pentru că iubirea este în sine cel mai frumos tablou, eu i-as picta pe ei doi. Fără să fiu plătită pentru a face astfel de afirmaţii, 🙂 dacă vreodată voi decide că singurătatea nu mai e pentru mine, aş vrea ca povestea mea de dragoste să arate ca în pozele pe care le-aţi văzut!

Vă mulţumesc, dragii mei, pentru că mi-aţi dat voie să fac parte, pentru 2 ore, din puzzle-ul vostru!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Iluzii frumoase, credinţe pierdute şi Dumnezeul împachetat în minciuni

Credinta

Iluzii frumoase, credinţe pierdute şi Dumnezeul împachetat în minciuni

Distribuiți vă rog

Am fost plecată câteva zile din Bucureşti. Într-o parte de rai. În locurile copilăriei mele, acolo unde am învăţat să spun MAMA, unde am iubit întâi şi unde L-am întâlnit prima dată de Dumnezeu.

Mă ducea bunica la biserică, mă învăţa să mă închin, să spun TATĂL NOSTRU, să aprind lumânări şi să pomenesc morţii.

Zilele acestea, după mulţi, foarte mulţi ani, am intrat din nou într-o biserică ortodoxă,  la pomenire. Am plâns amar iluziile oamenilor. Preotul citea, bătrânele se închinau şi tămâiau, ridicau coşurile şi cântau cu preotul „Veşnica pomenire, veşnica lor pomenire!”

De ce am plâns? Pentru că am crezut mulţi, foarte mulţi ani în iertarea păcatelor după moarte, în primirea mâncărurilor pe care eu le ofeream ca pomană pentru bunica mea. Credeam cu tărie ca ea va mânca din ce eu dădeam, va îmbrăca din ce dăruiam eu, va bea din ce tămâiam eu… credeam cu atâta siguranţă, că mă simţeam vinovată când uitam o perioadă de acest tip de manifestare a marii mele iubiri faţă de ea…

„Cu drepţii odihneşte Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi. Unde nu este durere, nici întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.” – asta se spune la liturghia de pomenire a morţilor. „Şi aşează-i în loc de verdeaţă, ca un bun şi iubitor de oameni, căci Tu Dumnezeu eşti şi pe toate le împlineşti! Iartă adormiţilor robilor Tăi. Orice au greşit ca oameni în această lume. Binevoieşte ca sufletele lor să se aşeze lângă sfinţii Tăi!”

Ţineam strâns  în mâini amintirile din vremea când mergeam cu bunica şi cântam în corul bisericii, şi tare mândră eram de mine, şi la fel de strâns ţineam  lacrimile ce îmi dădeau să cadă… până când n-am mai putut să le opresc… dureau prea tare iluziile vândute pe bani sau pe gratis, depinde de cum puteau oamenii prezenţi… dai bani, nu ţi se cere o sumă, dar dai cât doreşti, să ţi se pomenească morţii. Să le ierte El păcatele pe care ei le-au făcut înainte de moarte … dor iluziile pe care oamenii le-au făcut zei, numai să aibă cum să meargă mai departe prin viaţă, cu durerea pierderii celor dragi!

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Mă uitam plângând la fiecare dintre oamenii de acolo, care mai de care cu colive mai frumoase, cu prosoape mai scumpe, cu vin mai bun, cu carne mai proaspătă, adusă spre a mânca morţii lor.

Ei credeau că plâng pierderea bunicii mele. Eu plângeam de fapt sufletele lor. Ale celor ce cred cu atâta tărie că oamenii pe care îi iubesc chiar vor avea parte „pe lumea cealaltă” de ceea ce ei dădeau. Ştiu că dacă nu ar crede că acele lucruri ajung la iubiţii lor, nu le-ar oferi. Lumea nu dă pentru că iubeşte săracii, ci pentru a avea cei plecaţi dintre ei. Dau din egoism, nu din dragostea necondiţionată ce ne-a dat-o HRISTOS. E trist … şi nedrept … să lăsăm lumea să creadă iluzii. Şi mai grav, să se hrănească atât de frumos cu ele …

Am pregătit coşurile tăcut, cum m-a învăţat bunica pe vremea când eram de-o şchioapă! Am mers în biserică, am aprins lumânări pentru colive, am ţinut mâna pe coş când se cânta spre pomenirea lor. Am respectat un ritual din respectul purtat celor ce au dorit să sfinţească o cruce… pe bunica, eu nu am pomenit-o. Am refuzat. N-am văzut rostul. Mi s-a spus că bunica se zvârcoleşte în mormânt şi moare de foame … că e supărată pe mine pentru că nu fac ce trebuie.

mi-a fost strigat în biserică, atunci când am refuzat să pup icoanele, „Pocăito!” J

M-a amuzat. Sunt obişnuită cu apelativul, dar într-o biserică ortodoxă să mi se spună aşa, n-am mai păţit. Trebuia s-o trăiesc şi pe asta … J

Zâmbetul meu e trist. Ca viaţa celor ce îşi trăiesc vecia în Iad… e trist pentru că trăim într-o lume în care dacă nu te iei după turmă, eşti dezaxat. Şi dacă nu faci plecăciuni o mie în biserici, nu te numeşti creştin.

E trist pentru că am văzut apoi oameni care stricau un mormânt în cimitir, să facă ceva mai impunător. Am aflat  că acei oameni erau fiii care în timpul vieţii părinţilor lor, îi bătuseră şi se purtaseră cu ei ca şi cu nişte sclavi. Şi acum „de fală”, dau sute de euro să facă adevărate sanctuare morţilor lor. Spre pomenirea lor, să aibă acum răcoare pe lumea cealaltă, să aibă bancă pe care să se odihnească. Regretul că fuseseră călăii propriilor părinţi îi măcina aşa de tare, încât deciseseră să-şi spele păcatele cu euro. Investiţi în palat pentru părinţii trecuţi dincolo.

„Dacă Dumnezeu nu le-o da umbră, să le facem noi!”- câtă tristeţe! „Câtă prostie!” ziceau unii.

Eu zic că nu e prostie, eu spun că e regret. Povara greşelilor unor oameni care nu-L cunosc pe Hristos şi ce a făcut El pentru noi, nu ştiu că El a luat asupra Sa tot păcatul nostru şi atâta timp cât recunoşti că ai greşit şi crezi în El ca Mântuitor, eşti salvat.  E atât de simplu! Şi atât de greu pentru ei … şi atunci împrumută bani, muncesc mult să aibă linişte. Dată de preot. Pe bani. Mulţi.

E trist… că lumea crede în orice altceva, decât în El! Preferă să meargă la Arsenie Boca, decât să îngenuncheze în camera lor, să-şi predea viaţa Lui şi să trăiască după legea Lui: dragostea! Se autopedepsesc, se mutilează, doar- doar le-or fi iertate toate câte au greşit! Preferă să pupe moaşte, oase şi să bea apă sfinţită, să se roage la icoane cumpărate de pe drumul spre Boca, spre ajutor!

E trist că se simt singuri şi atunci apelează la substitute: alcool, droguri, curvie, chipuri cioplite, lumânări… doar-doar le-o fi un pic mai lumină în suflet…

Se spală cu apă sfinţită am văzut, crezând cu tărie că ea e cea ce le va curăţa păcatele … şi îi va vindeca de boli. Îi cumpără cele mai scumpe flori lui Arsenie Boca, spre a mijloci pentru ei…

Şi când te gândeşti că dacă părintele Arsenie ar coborî acum pe pământ, le-ar arunca tot precum Hristos în templu … mai-mai că-ţi vine să strigi la ei şi să le spui că îşi cheltuie averile pe iluzii deşarte. Mai bine le-ar da săracilor… sau ar face din ele spitale …

E trist … că tristeţea mea durează câteva clipe, până mă plec pe genunchi, plâng şi Îl rog pe El să-mi dea linişte, în singurătatea asta pe care toţi mi-o condamnă… dar ei rămân cu ea în suflet pentru veşnicie…

E trist că mi-e condamnată singurătatea şi e numită „haimanalâc”, adică: „dacă nu eşti măritată, n-ai copii, eşti degeaba pe pământ. Aşa cum ar fi, ar fi acolo familia ta. Ce dacă te mai bate, ce dacă mai bea un pahar, aşa e bărbatul! Bărbatul sau femeia fără nuntă e haimana!”

Mai că-ţi vine să-i scuturi bine, să-i trezeşti la realitate! Dar în loc de luptă, te pleci pe genunchi şi te rogi, ca Hristos: „Tată, iartă-i. Că nu ştiu ce fac!”

Nici eu n-am ştiut, nici eu n-am iubit… am trăit fără rost ani la rând… e trist că El trebuie să aştepte atâta după fiecare dintre noi!

Şi aş mai spune multe …

Până data viitoare, îmi pun ARIPI DE DRUM, şi zbor spre Dumnezeu, cu mâinile făcute rugă…

ps: L-am găsit pe fostul magician. M-a impresionat şi l-am adus aici. să ne spună câteva …

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog