Etichetă: copii

Ce înseamnă să fii îndrăgostit? Răspunsurile copiilor

Copii tipici

Ce înseamnă să fii îndrăgostit? Răspunsurile copiilor

Distribuiți vă rog

Ce înseamnă să fii îndrăgostit? Răspunsurile copiilor

“Nu eşti singur pe lume” nu este doar adevărul care m-a salvat de atâtea ori din prăpastii :). Este realitatea de care mă lovesc zilnic. Împlinirea de a lucra în domeniul sănătăţii mintale, este cu adevărat binecuvântare, iar bucuria lucrului cu copiii face din fiecare zi o sărbătoare. A iubirii.

Şi fiindcă azi e ziua îndrăgostiţilor, (de care nu am avut habar) 🙂 haidem la trăit iubirea, din perspectiva copilăriei.

La grădiniţa la care merg ca shadow pentru câteva ore pe săptămână, azi a fost sărbătoare. Şi asta nu pentru că doamnele educatoare ar fi pregătit ceva special, ci pentru că unul din copii ne-a anunţat că “Azi e ziua îndrăgostiţilor!”

M-am uitat zâmbind la doamna educatoare, şi abia mi-am stăpânit lacrimile în timpul conversaţiei care a început imediat între dumneaei şi copii. Lacrimi, pentru că am privit ochii unor suflete sincere şi perfect conştiente de iubirea care ne guvernează lumea. O iubire care nu are nimic de a face cu fake-urile zilelor noastre.

Nu mă voi opri să comentez răspunsurile lor, sau să analizez terapeutic “ce-a vrut să spună autorul”! 🙂

Vă las pe voi să lăcrimaţi şi să vă autoanalizaţi, aşa cum m-am autoanalizat şi eu, după ce am ajuns acasă. Şi ce-am găsit în inima mea este prea dificil de exprimat în cuvinte. Doar prin artă probabil că aş putea să explic inexplicabilul. Şi sigur o voi face într-o zi…

Aşadar, poftiţi de luaţi aminte:

Copilul:  Azi e ziua îndrăgostiților

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Educatoarea – Ce este astăzi?

C1: Ziua îndrăgostiţilor.

Ed: Ce înseamnă să fii îndrăgostit?
C1: Să te iubeşti.
C2: sa-ti găseşti un iubit.
C3: Să te duci cu el la bal.
C4: Să te ia la el acasă.

Ed: Şi daca nu mă ia acasă înseamnă că mă iubeşte?

C4: Nu. Dacă nu te ia acasă înseamnă că nu eşti iubita lui.

% Mă scuzaţi, dar aici nu mă pot abţine să nu spun un: “Luaţi aminte, doamnelor!” Aici se iubeşte cu adevărat, nu fi-te cum! Deci… ” 🙂
C5: Te ia în braţe.
C6: Zbori.
C7: Să te iei cu el de mână.

Ed: Cu cine?

C7: Cu iubitul.
C6: Şi te pupi pe buze.
Ed: Am înţeles. Dar de unde ştiu că sunt îndrăgostită?
C3: Că te gândeşti la el.
C8: Îi faci o scrisoare.
C7: Ies inimioare.
C2: Dacă are maşină te plimbă.
C4: Şi te uiţi numai la ea.
C8: El îţi face ochii frumoşi.
C7: Îţi face cu ochiul.
Ed:  Dacă el nu e îndrăgostit de mine ce fac?
C3: Îşi cauţi altul.
Ed: Perfect. Şi dacă eu nu sunt îndragostită? Ce fac?
C5: Te duci în altă ţară şi cauți.

¤ N-am cum să tac nici aici! :)) Eu zic să pornim la vânat de reduceri, la Tarom! :))


C8: Trebuie să te machezi să te vadă cum eşti de frumoasă. Să îţi pui rochie şi coroană. Să străluceşti.
C5: Să îţi pui o inimioară pe bluză. Să te vadă.
Ed: Mulţumesc. Dar ce faci de ziua îndrăgostiților?
C1: Faci biscuiți din inimioare .
C2: Pui gem pe biscuiți, să fie roşii.
C3: Sa-ţi pui o fundiţă.
C4: Să îl găseşti pe băiatul ăla şi să-l iubeşti.
C5: Să-l îmbrăţişezi. Uite aşa! 🙂
C6: Să nu-l superi, că te dă afară din casă sau pleacă.

Ed: De cine sunteţi îndrăgostiți?
C3: De mami.
C1: De tati şi de Alex şi de Dan.
C2: Eu de sora mea.
C4: De o fată Anastasia.
C5: De bebe al meu.
C6: De verişoara mea.
C9: De Sabina. (terapeuta lui)

Aşa, ca de ziua iubirii. Dovadă că NU EŞTI SINGUR PE LUME, atâta timp cât ai o meserie care clocoteşte de iubire.

Şi-aş mai spune multe …

# Dacă vrei să scrii pe acest site, foloseşte formularul de contact.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Autismul nu este o boală venerică! Apel către părinţii copiilor tipici

Copii cu nevoi speciale

Autismul nu este o boală venerică! Apel către părinţii copiilor tipici

Distribuiți vă rog

Scriu acest articol cu o mare durere în suflet. O port de ani de zile, dar azi, mai mult ca niciodată, pare că a făcut puroi. S-a infectat de la atâta mizerie ce s-a strâns în jurul ei, şi n-am avut apă s-o pot curăţa.

Vorbesc despre autism. Despre copiii cu acest diagnostic, care sunt priviţi ca nişte paria. Parcă ar avea vreo boală venerică ori vreun dosar la DNA. Aşa de repede fugim de lângă ei. Să nu se ia. Să nu cumva să contractăm microbul şi să ne trezim peste noapte cu al nostru copil, distrus psihic de vreun “autist de-ăla”.

Azi am aflat despre o mămică ce a decis să-i spună prietenei sale că nu o mai poate primi în vizită cu fetiţa, pentru că “îi afectează psihic pe copiii mei”. Am simţit un fior rece prin tot corpul. Exact la propriu. Lucrez cu aceşti copii de 11 ani şi “nu am luat niciodată microbul” de la ei. I-am dus în medii de “copii tipici”, i-am învăţat să se integreze între ei, să le vorbească, să le răspundă, să povestească, să se abţină de la a-i lovi. Şi lista continuă cu sute de alte abilităţi pe care le-au deprins cu ajutorul celor care nu i-au privit ca pe nişte purtătări de boli mortale.

Dragi părinţi “de copii tipici”, autismul nu se ia!

Autismul nu se vindecă, pentru că nu este o boală! Este o tulburare de dezvoltare. Asta înseamnă că aceşti copii, pe care dvs. îi numiţi “irecuperabili”, sunt oameni normali, care învaţă ALTFEL decât copiii dvs. Dar în nici un caz care NU pot învăţa sau NU se pot adapta.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Nu scriu acest articol pentru a vă trage la răspundere şi nici pentru a vă convinge să deveniţi specialişti în autism, ori să adoptaţi un astfel de copil. Scriu pentru a vă informa CORECT. Nu pentru că aş deţine eu adevărul suprem, ori pentru că aş fi cel mai bun specialist ABA din România, ci pentru că informaţiile pe care le deţineţi, de la ceilalţi, cum că aceşti copii trebuie ţinuţi în case, izolaţi de societate, ori trimişi în şcoli speciale, sunt FALSE!

Autismul nu vă distruge psihic copilul!

Autismul tace.

De cele mai multe ori. Şi din tăcerea aceea, uneori se nasc lovituri, ţipete, muşcături, plâns mult, nervi, şi multe alte comportamente pe care poate le numiţi “nebuneşti”. Dar în nici un caz nu vă puteţi trezi peste noapte cu al dvs. copil, infestat cu autism sau cu vreo tulburare psihică, pentru că a stat în preajma “autistului”.

Da, copilul dvs. se poate speria când vede o criză de nervi a celui cu acest diagnostic, se poate retrage din raza lui, poate să nu înţeleagă şi să vă întrebe ce se întâmplă, dar în nici un caz nu poate fi afectat emoţional dacă ia contact cu acest copilaş, pentru câteva ore pe săptămână.

Vă scriu ca şi creştin, nu ca specialist cu 7 diplome internaţionale! Vă scriu ca om. Unul care lucrează cu aceşti copii de peste 11 ani şi care a trecut prin toate stările posibile, în tot acest timp. Am fost muşcată, zgâriată, lovită, învineţită, înjurată, scuipată, trasă de păr şi şocată. Dar niciodată “înnebunită”. Iar copiii tipici în jurul cărora “copiii mei” au stat, de-a lungul celor 11 ani, au devenit mai empatici, mai blânzi şi mai frumoşi, cu fiecare “autist” pe care-l acceptau în preajmă.

Fac apel la omul lăuntric din fiecare dintre noi, prin acest articol. Omul acela care trăieşte şi este acum sănătos  nu pentru că merită vreuna din binecuvântările pe care le are de la Dumnezeu, ci datorită unui har nemeritat oferit de Acest Dumnezeu. În faţa Lui, toţi suntem egali, şi cu siguranţă pe “autişti” nu-i iubeşte mai puţin!

Noi, ăştia “normali”, rănim mai mult decât toţi “autiştii” la un loc. Pentru că o facem voluntar. Absolut conştienţi. Noi, “ăştia neuatişti”, îî “înnebunim” pe ei mai mult, pentru că, în loc să fim modele pentru ei, suntem călăi.

Un indemn de ajutor catre parintii copiilor tipici

Închei, prin a vă spune că omenia nu a făcut niciodată rău nimănui, şi spunând asta, nu afirm că ar trebui să vă lăsaţi copilul abuzat, atunci când “autistul” îl loveşte, ci vă spun că reacţia dvs., într-o aşa situaţie, ar trebui să fie mai degrabă “ortodoxă”: vă îndepărtaţi copilul din locul respectiv şi îi explicaţi cu calm şi răbdare: “Copilul este nervos pentru că încă nu poate să vorbească /nu a ştiut să te întrebe x lucru/ a crezut că vrei să-i faci rău, etc. Uite, poţi să aştepti aici până se linişteşte, apoi mergi la el şi continuă să te joci. Dacă nu te vrea acolo, poţi pleca. Ştiu că te-ai speriat, însă sunt aici cu tine, şi nu se întâmplă nimic rău.” 

Iar dumneavostră, celor care autismul vă spune despre tăcere, vă spun că vă aştept la “o sesiune de joc” cu oricare din copiii cu autism cu care lucrez. Dacă doriţi să ajutaţi la integrarea unui copil cu autism, puteţi să-mi trimiteţi un e-mail şi vă pot da detalii despre cum aţi putea să ajutaţi, împreună cu al dvs. copil!

*Dacă vrei şi tu să scrii pe acest site, ca părinte sau terapeut, aştept un e-mail la adresa: psihoterapeut.monica@gmail.com

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

 

Distribuiți vă rog
Asociaţia „Touched Romania”, locul unde Dumnezeu  se întoarce acasă

Oameni cu aripi

Asociaţia „Touched Romania”, locul unde Dumnezeu  se întoarce acasă

Distribuiți vă rog

Azi vorbim despre feminitate. Însă despre acea feminitate aruncată la gunoi. Sau lăsată la colţuri de stradă, să cerşească o mângâiere.

V-am mai spus cândva că sunt una din miliardele de femei lovite. Înjosite, umilite şi ameninţate. Cu moartea şi cu prostituţia. Cu cuţitul, cu pumnii şi cu picioarele. Tăiată cu lama,  arsă cu ţigara, scuipată, târâtă şi dezbrăcată de viaţă. Şi o spun cu demnitatea femeii care a învăţat că toate câte i-au fost date, nu au lăsat doar urme adânci în suflet, ci au născut multă iubire. Pentru oameni.

Vă mai spun despre mine decât că, în timpul umilinţelor, tot ce ceream de la Dumnezeu era să nu fie suferinţa mea în zadar. Şi să înveţe din ea alte femei . Să nu admită, să nu rămână, să nu tacă. Să nu renunţe la lupta de a scăpa din lanţuri.

Iată că Dumnezeu mi-a ascultat ruga, şi azi, după 11 ani de la Calvar, am şansa să mă alătur celor ce ar fi putut să-mi fie colege de celulă.

Povestea trecutului meu este motivul pentru care am decis să mă implic în asociaţia Touched Romania, în unul din proiectele acesteia,  „Casa Agar”.

Am mai scris despre acest proiect aici.

Am fost  în vizită, pentru prima dată, la femeile tăcute de acolo. Cele care vorbesc prin zâmbete sau prin lacrimi.

Se povesteşte rar, se priveşte rar, dar se iubeşte mereu, la ele. După ani în care nu am mai aflat ce înseamnă închisoarea, şi în care nu m-am mai întrebat „Cum ar fi fost dacă, pe vremea aceea, aş fi ajuns şi eu undeva unde să fiu ajutată să rup gratiile şi să evadez?”, mi-am revăzut întregul trecut.

Am intrat tăcută în casă, mi-am retrăit povestea, ţinându-mi strâns respiraţia, să nu vină avalanşe de lacrimi, şi mi-a fost pictat tabloul femeii-erou de către Natalia Ungureanu, directoarea Casei Agar. Am povestit mult. Foarte mult. Va apărea în curând şi interviul, dar până atunci vreau să vă spun despre dragoste. Acea dragoste. Adevărată, născută din Dumnezeu.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Într-o casă în care râsul copiilor femeilor ce au îndurat umilinţe este cea mai mare binecuvântare. Copii frumoşi, care au scăpat din infernul creat de propriul tată. De omul de la care ar fi trebuit să înveţe să trăiască, să iubească, să fie oameni frumoşi şi să păşească încet spre visele lor.

La Casa Agar se munceşte. Se învaţă, se plânge, se râde, se iartă. Se schimbă destine şi se ţes covoare pe care vor călca, peste ani, copiii speriaţi de azi. Vor ajunge într-o zi cu mult mai puternici decât mamele acestea care şi-au îngenuncheat feminitatea pentru un bărbat ce dă pe ele nu doi bani, ci mii de lovituri. De bice.

Am aflat de la Natalia despre acest proiect. Încă mai puteţi vota până pe 15 septembrie, la orele 17.00, pentru un vis. Un cămin şi un destin.

Am aflat apoi despre Ziua Porţilor deschise, care va avea loc între 20 septembrie şi 2 Octombrie, unde o puteţi întâlni pe Alice Năstase Buciuta, femeia ale cărei cărţi mi-au ţinut loc de pernă, ani din viaţă.

Va veni să strângă inimile mamelor din casa unde Dumnezeu se întoarce să le dea putere. Iubire şi iertare.

Am să fiu acolo, să învăţ de la femeile cu suflet scrijelit de nedreptăţi, să iert.

Să-l iert pe omul care n-a ştiut că iubirea nu se fură de pe tarabe, ci se cumpără de la Dumnezeu.

Dacă vrei să te alături sufletelor care trăiesc între pereţii casei unde Dumnezeu face minuni în fiecare zi, vino, între 28 septembrie şi 3 octombrie, la Casa Agar, să le cunoşti şi să le arăţi că se poate! Vei putea să te implici ca voluntar într-o zi (găseşti informaţii aici) , sau vei putea dona (informaţii aici).  Sau pur şi simplu vei putea asculta poveşti de viaţă şi vei cunoaşte oameni frumoşi.

Dacă vrei să te implici împreună cu mine, pentru a scrie povestea lor pe blogul tău, scrie-mi la contact@aripidedrum.ro, sau trimite un e-mail aici. Dă mai departe din darul pe care l-ai primit, acela de a scrie, şi spune povestea lor întregii lumi!

Personal, mă voi implica direct în Touched Romania, spre a informa liceenii despre pericolele abuzului, de orice fel, despre posibilităţile de evadare şi despre răscumpărarea prin iubire.

Până atunci, ne vedem la Ziua Porţilor deschise, să deschidem inimi, drumuri şi vise!

Mulţumim, Alice Năstase Buciuta, pentru bucăţi de inimă pe care ni le vei împărţi!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Elena Şandor: “Pentru mine, blogul era un copil. Pentru copilul tău faci orice. Vrei să ajungă cel mai bun, investeşti în el tot ce ai. Îl duci peste tot, îi arăţi lumea, nu îl ţii în casă.”

Oameni cu aripi

Elena Şandor: “Pentru mine, blogul era un copil. Pentru copilul tău faci orice. Vrei să ajungă cel mai bun, investeşti în el tot ce ai. Îl duci peste tot, îi arăţi lumea, nu îl ţii în casă.”

Distribuiți vă rog

O ştiu pe Elena dinainte să fie Şandor. 🙂 Mi-aduc aminte perfect clipa în care am făcut cunoştinţă cu ea: era vară, venisem la sora ei (pe atunci doar colegă de facultate cu ea azi, cea mai bună prietenă) pentru un proiect şi tare nefericită eram că nu ştiam cum să-l fac. Proiectul, adică!:)

M-a servit cu chifteluţe. Era îmbrăcată într-o fustă albă şi o bluză la fel. Te eclipsa pur şi simplu simplitatea care-i caracteriza eleganţa. Feminitate la puterea absolut.

Mă uitam la ea şi îmi spuneam că trebuie să fii cineva foarte important, să poţi face parte din lumea ei. Era doar o interpretare a mea… aveam să aflu mai târziu.

Elena a fost prima persoană din viaţa mea, care mi-a dat în dar haine. Eram în anul al doilea de facultate, câştigam cât să-mi plătesc căminul -60 de Ron lunar- şi să nu mor de foame. Când mi-a umplut braţele cu ele, am crezut că a trimis Dumnezeu mană din cer.

Aş avea atâtea să vă spun, dar mă opresc, şi o las pe ea să-şi scrie povestea pe filele acestui blog.

Ajung la ea pe seară. Fetiţa ei încă nu şi-a făcut avânt în lume. 🙂 Încă respiră prin mămica ei. La fel de frumoasă.  

Mâncăm chinezesc. Ne gândim că Emma va dansa în noaptea asta, la condimentele din supă. 🙂 Vorbim despre una, despre alta, până la finalul mesei. Ne retragem apoi în cameră, spunându-i  Alinei – sora “noastră”-  că vom încheia în 30 de minute.

S-au făcut de 5 ori mai multe…

Punem aşadar  telefonul pe burtă. 

  • Să stea mai bine, zice Elena.  Se pare că  Emma îşi susţine mama de pe acum:).

Aripi de Drum: Povesteşte-mi despre blogging, Elena! Începutul. Geneza. 🙂

Elena : Totul a început acum 9 ani, când mama a avut o pareză, şi multe luni nu a mai putut face nimic în casă, implicit mâncare. Azi salam, mâine salam, cât să mai mănânci salam? (râde) Eu eram pe dinafară cu tot ce însemna gătit. Nu ştiam nici să fac ceai. Mama nu m-a pus niciodată la treabă, mi-a cerut doar să învăţ, fără să aibă aşteptări culinare de la mine.

Când prinţesele şi-au uitat Aripile acasă… Foto credit: Elena Şandor

În anul acela, însă, am început să caut reţete  pe internet şi să pregătesc. De foame, nu de altceva. Fiasco total. Dar nu m-am lăsat. Eu sunt foarte perseverentă, dacă îmi propun ceva, trebuie să fac. Îmi şi plac provocările. Uite, la matematică, de exemplu, am rămas corigentă, şi apoi am ajuns olimpică. E o chestie de extremă.  Aşa că am început să gătesc zilnic. Făceam un fel până îmi ieşea. Organizam „Cooking days”, cu prietenii mei. Când s-a întors mama, gustând din ce făceam, mi-a dat ideea de a-mi face un blog.

Vorbeşte calm şi apăsat. Nu e uşor să retrăieşti negurile. E stăpână pe ea, dar înăuntru se dau lupte. Amintirile nu renasc fără dureri. Când eşti fiică, lumea e cu mult mai mică decât când eşti mamă, dar cu mult mai dură. Nu ştii pe atunci care drum e mai bun…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Aripi de Drum: De unde numele şi care a fost drumul de la idee, la un stil de viaţă, apoi la bani?

Elena: Mama mi-a dat ideea. Mie îmi plăcea numele Eileen, de la tipa din Seinfeld. Am găsit eu o variantă care să rimeze, Eileen- Cuisine, şi am pornit la drum. Nu a fost uşor. Şi subliniez acest aspect. Am început să public reţete şi poze. Eram aşa de determinată, că postam câte 2-3 reţete zilnic. N-am inventat eu roata, deci eu doar le adaptam de la alţii. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că s-a creat o comunitate de bloggeri culinari. Sper să nu greşesc, dar cred că ei au adus în România ideea de blogging.

La început, habar nu aveam că se poate câştiga ceva din blog. Pentru mine era pasiune curată. Atât. Postam doar pentru că prietenii îmi cereau reţetele şi mă săturasem să le scriu pentru fiecare. Şi atunci am decis să o ascult pe mama. M-am pus pe treabă atât de serios, că, pentru mine, blogul era un copil. Investeam în el. Pentru copilul tău faci orice. Vrei să ajungă cel mai bun, investeşti în el tot ce ai. Îl duci peste tot, îi arăţi lumea, nu îl ţii în casă. Trebuie să îl implici într-o comunitate, să-l încurajezi să-şi facă prieteni, să socializeze, să dea din coate.  Eu nu ştiam asta. Au venit însă toate firesc, împinsă de la spate de curent, nu de un consilier de blogging.

E cea mai motivantă comparaţie pe care am auzit-o vreodată. Trebuie să mărturisesc faptul că Elena ar trebui să fie naşa blogului meu. Ea m-a luat de mână, să fac primii paşi. Nu ştiam nimic. Ştiam doar că am ceva har la scris. Cu mulţi ani în urmă, Gabi, soţul ei, mi-a făcut primul blog. La care am renunţat… Cu această personificare, a blogului-copil, Elena mi-a pus în suflet cea mai mare determinare.

Aripi de Drum: Cum ai trecut de la cooking la lifestyle?

Elena: După ce m-am căsătorit, m-am mutat în Anglia.

Mi-aduc aminte de nunta Elenei. Atâta atenţie la detaliu nu mi-a fost dat să văd niciodată. Totul era pregătit la secundă şi la milimetru. Mi-aduc aminte că atunci am văzut-o singura dată plângând. Îmi dăduse impresia, toţi anii în care am fost în casa ei, că e o persoană foarte rece. Crudă, uneori. Crudă cu ea însăşi. Realiatatea, însă, iată că ne înşală mai abitir decât bărbaţii :).

Am dus blogul culinar încă 2 ani, apoi am decis să mă extind, ca urmare a cererilor venite din exterior. Mă întrebau oamenii, de exemplu,  de ce nu scriu despre cum se asociază ţinutele vestimentare. Şi aşa am decis să-mi fac rebranding. Aşa am ajuns aici. A fost foarte grea trecerea. Mi-era teamă să nu eşuez, căci atunci când vrei să faci foarte multe lucruri o dată, foarte uşor poţi cădea în derizoriu şi poţi ajunge să nu faci bine niciunul.

Şi, cum eu aveam pe atunci şi serviciu, mi-am dat seama că nu pot ţine pasul cu ambele. Aşa că am renunţat la job şi am decis să mă dedic în totalitate blogului. Am investit extrem de mulţi bani, timp şi nervi. Dar satisfacţia e incomparabilă cu sacrificiile, pentru că mă simt împlinită.

Dragostea adevărată începe aici Foto credit: Elena Şandor

Emma probabil e mândră de mămica ei şi vrea să aplaude, căci începe să dea din picioruşe. Nu ştiu să explic sentimentul acela de a o vedea pe Elena însărcinată. E unic. Te uiţi la ea şi îţi vin o mie de întrebări pe secundă în minte. Când se mai linişteşte puţin Emma, continuu să o descos:

Aripi de drum: Când au venit primii bani?

Elena:  Banii cam după 2 ani de stat în Londra. În România nu se punea problema de aşa ceva. Primeam în schimb produse cărora le făceam reclamă.

Fac ochii mari. 2 ani? Mă întreb. Elena observă şocul din privirea mea:

– E Londra! Competiţia este foarte mare, mai ales că sunt româncă, iar românii sunt foarte prost văzuţi acolo. A trebuit să muncesc de 10 ori mai mult. Dar munca depusă m-a ajutat să ajung aici.

Aripi de drum: Ce e cel mai plăcut la ce faci, acum, când eşti şi remunerată pentru perseverenţă, talent şi timp?

Elena: Îmi place că nu mă plictiseşte niciodată. Şi mă simt binecuvântată că stau în Londra şi fac blogging. Dacă nu m-aş fi ocupat cu asta, nu aş fi avut niciodată şansa de a merge în atâtea locuri, de a cunoaşte atâţia oameni minunaţi, şi de a avea informaţia la picioare, pe gratis. E vorba de deschiderea către cultură. Nu e vorba de Can-Can-uri. Este o viaţă pe care mulţi ar da orice să o aibă. Mi-aş dori să fiu la un nivel mult mai înalt, dar dacă aş cere acum mai mult, aş simţi că mă bat cu Dumnezeu. Mi-a dat cu mult peste ce puteam să am…

Aripi de drum: E vreo diferenţă între Anglia şi România, în privinţa bloggingului?

Elena: De la cer la pământ.  În România sunt o mână de bloggeri, din care 5 câştigă foarte bine, şi doar cu aceia se lucrează. Restul sunt la limita subzistenţei. Nu e corect. Asistenta mea, de exemplu, Cristina Cândea, care este extrem de bună, face parte din categoria bloggerilor din România care trebuie să munceasca de 10 ori mai mult ca alţii. Majoritatea bloggerilor români contactaţi primesc haine/accesorii pentru şedinte foto pe care apoi le returnează, deci fără să primească nimic în schimb. Foarte greu ajungi sa fii plătit pentru o campanie, dacă nu eşti un nume cunoscut. Ideea este sa creşti. Trebuie să fii plătit, dacă ai ajuns la un nivel de câţiva  mii de fallowers. Dar cei din PR, deşi au un buget  pentru a face o campanie cu bloggerii, îşi păstrează banii sau îi plătesc extrem de puţin. Parte din vină o au şi bloggerii, pentru că acceptă gratuitatea sau muncesc pe sume derizorii.

Aripi de drum: Cum ar trebui să procedeze cei din PR, astfel încât să se extindă şi în România piaţa?

Elena: Să strângă bloggeri mai puţin cunoscuţi, să zicem 10, să le dea o sumă mai mică decât cât ar oferi unui blogger extrem de cunoscut. Colectiv, tu aduni toţi followers de la aceşti 10 bloggeri, şi atunci împaci şi capra şi varza. Problema este, însă, că, în România bloggingul este relativ nou şi în  postul de PR se angajează oameni care nu sunt informaţi. Pentru ei este un job care să-i ajute să supravieţuiască. Noi, bloggerii, cunoaştem multe pentru că învăţăm.

Aripi de drum: Ce le recomanzi bloggerilor începători?

Elena: Să facă networking cu PR-ii. Să creeze relaţii cu ei. Aceştia îi pot recomanda pentru campanii. Iar ei, bloggerii, trebuie să lucreze cu ei înşişi, să fie mereu în pas cu vremea, să cunoască noile trend-uri. Atât în fashion, cât şi în ceea ce ţine de detalii privind structura şi conţinutul postărilor. E mai uşor să promovezi un produs, decât un concept. Pentru voi, cei care scrieţi poveşti de viaţă, terapie, sentimente, este mult mai greu. Dar nu imposibil. Dacă aveţi încredere  în voi şi nu vă e ruşine să cereţi ajutor, informaţii, şi aşa mai departe,deşi nu e uşor, veţi reuşi. Trebuie doar să vă faceţi vizibili. E o lume în care, dacă stai acasă închis, deşi poţi fi genial, vei rămâne anonim. Atâta timp cât ceea ce faci este moral, e vital să „dai din coate”. Zbate-te, altfel rămâi un necunoscut!

Uite, mie nu-mi place să scriu. Dar mă informez mereu. Nu am talentul Anei Morodan,  care nu descrie, nu încearcă să-ţi vândă. Ea pur şi simplu scrie o poveste. Dar asta nu mă face să mă las. din contră, găsesc noi modalităţi de a fi cât pot de bună, în funcţie de harul meu.

Elena nu vorbeşte, Elena trăieşte. Spune totul cu atâta pasiune, că parcă ar vrea să ne dea tuturor celor ce suntem la început, puterea ei. Elena îţi dă elan. Şi se vede că o face pentru că SIMTE, nu pentru a da bine. Pasiunea adevărată se simte.

Aripi de drum: Trebuie să investeşti în tine, cu alte cuvinte. Mereu şi mereu. Dar cum rămâne cu moralitatea? Poţi cădea în plasa obsesiei de a fi cunoscut, călcând pe cadavre?

Elena: Poţi. Trebuie să ştii să te vinzi, însă, în acelaşi timp, trebuie să rămâi tu însuţi! Trebuie să fii mândru de tine, să poţi pune capul pe pernă liniştit, noaptea. Nu face compromisuri, doar pentru celebritate. Dacă nu-ţi place o carte, de exemplu, nu scrie despre ea. Trebuie să ştii să refuzi, când nu te identifici cu ceea ce trebuie să promovezi!

Vorbim de suflet. Vorbim de atitudine şi demnitate. Elena excelează în toate acestea, de când o ştiu. Când primeşti astfel de lecţii de viaţă, cu greu te mai poţi întoarce la „orice”- ul pe care-l acceptai înainte.

Aripi de drum: De unde pasiunea ta pentru lifestyle?

Elena: Nu ştiu de unde. Ştiu de când. Îmi plăcea să mă gătesc de când mă ştiu. Eram atentă la fiecare detaliu. Şi acum sunt un fel de obsesiv-compulsivă (râde) Eram ca Maya, nepoţica mea.  (Râde). Îmi plăcea să mă gătesc de 3 ori pe zi, ca ea. Dar nu aveam posibilităţi şi aveam doar 2 rochii. Purtam hainele şi încălţările mamei. Cred că toate fetiţele am făcut asta. Mă fascina. Am avut noroc cu mătuşa mea, care, neavând copii, îmi cumpăra hăinuţe. Toate roşii. Eram îmbrăcată numai în roşu, motiv pentru care am urât culoarea asta mult timp. Abia de vreun an am început să o mai port. Dar să revin, dintotdeauna am vrut să arăt bine, admiram prezentatoarele pe la Tv. Şi începusem să desenez. Devenise o adevărată pasiune. Desenam fete cu haine, îmbrăcate cum mi-aş fi dorit eu să fiu îmbrăcată. Şi îmi plăcea să creez. Nu aveam însă posibilităţi nici pentru una, nici pentru alta. Am vrut să fac liceul Toniţa, sau cursuri pentru design, dar lipsa banilor şi faptul că toţi spuneau că voi muri de foame cu arta, m-a determinat să renunţ.  Am rămas cu schiţele.

Aha… deci poţi ajunge de la -10, la +10…, îmi spun.

Aripi de drum: Regreţi?

Elena: Nu. Am dat la ASE, aşa a fost să fie. Dar încerc să îmi împlinesc visul acum. Am început prin a învăţa Photoshop, iar acum vreau să reîncep să pictez. Pasiune. Dar oricum domeniul în care activez acum e legat de artă.

Aripi de drum: Care e stilul tău acum, şi ce creator de modă face hainele pe care le-ai purta acum fără oprire?

Elena: Elie Saab. Dacă aş putea să mor într-o rochie creată de Elie Saab… aş fi împăcată. (râde) Bine, aş prefera să trăiesc un pic în rochia respectivă. 🙂

Îmi mai place şi Chloe. de aici şi numele fetiţei mele. La accesorii îmi plac MiuMiu  şi Prada.

Decid să pun următoarele întrebări la foc automat, să-i testez nervii. De a rezistat, citiţi în continuare:

Aripi de drum: Ai vreo culoare în care nu te vezi îmbrăcată?

Elena: Galbenul. Numai dacă se combină cu negru. E combinaţia care atrage cel mai mult.

Puţin galben 🙂 Foto credit: Elena Şandor

Aripi de drum: Există ceva, din moda epocilor trecute, ce ţi-ar plăcea să se poarte şi azi?

Elena: Da. Stilul. Atitudinea. Prea multe femei uşoare, pe care îmbrăcămintea le face aşa.  În adâncul sufetului lor poate sunt nişte femei extraordinare, care ar putea fi respectate, însă când îşi pun pe ele decolteori până la buric… lasă de dorit. Mă uitam la filme de epocă. Monica, femeia făcea rochia aceea, nu rochia o făcea pe ea. Femeia impunea respect prin atitudine.

Aripi de drum: Trebuie să ai mulţi bani pentru a avea propriul stil vestimentar?

Elena: Nu. Atâta timp cât e de bun gust, nu valoarea financiară contează. Pun accent pe hainele pe care le port, şi nu pot minţi că nu mi-aş dori să am posibilitatea să mă îmbrac aşa cum văd la alţii. Dar lipsa unui cont gras în bancă nu mă împiedică să fiu eu însămi şi să fiu fericită cu ce am şi cu ce sunt.

Aripi de drum: Care e stilul tău vestimentar acum?

Elena: Nu am un stil eclectic. Ci elegant şi minimalist. Nu am stilul Elena Şandor. Dar e feminin. Îmi place foarte mult dantela şi broderia. Acum, fiind gravidă, nu am putut să fiu în trend, pentru că nu prea sunt haine pentru gravide, aşa cum aş vrea eu. Dar ce-ţi pot spune sigur despre stil, este că nu mă vei vedea niciodată îmbrăcată sport, decât la gym.

Aripi de drum: Că tot vorbim de stil, când te-au strâns cel mai tare pantofii, şi de ce ai suportat?

Elena: Ah, eram în Paris, de ziua prietenei mele, Mihaela. Şi mi-am cumpărat balerini din lac. Nepurtându-i deloc înainte, şi luând Parisul la picior, mi-au făcut răni teribile. Dar fudulă fiind, nu i-am dat jos. Mai ales în Paris, cum să-i dau jos, să mă confunde lumea cu cerşetorii români?! (Râdem cu poftă). Sunt foarte ruşinoasă şi prefer să sufăr, decât să nu arăt cum trebuie. Mi s-a întâmplat odată, în Londra, să mă calce cineva pe picior şi să-mi arunce balerinul sub tren. Îmi venea să intru sub tren şi eu, de ruşine. Pentru că nu aveam cum să plec desculţă, am rugat un domn care se ocupa cu feroviarul, să mă ajute. Lumea zicea că sunt Cenuşăreasa şi eu intrasem în pământ. (Râdem)

Aripi de drum: Îţi lipseşte ceva din garderobă?

Elena: OOOOOOO, cum să nu? Deşi nu mă ataşez de haine, tocmai pentru că  primesc multe haine şi accesorii de la diverse branduri, tot îmi lipsesc. Cred că nu există femeie care să nu aibă măcar ceva lipsă. Mi-ar trebui multe…

Aripi de drum: Păi hai să vedem, atunci, poate se găseşte careva, care donează :). Dacă o celebritate ţi-ar dona toată garderoba ei, cine ai vrea să fie aceea?

 Elena: O, Doamne! Olivia Palermo.  Mă identific cu stilul ei foarte tare. Mai e şi Miroslava Duma. Aşa că le aştept! 🙂

De la artă la ARTĂ  e doar un pas, aşa că trec la ARTĂ, şi o întreb:

Aripi de drum: În ce relaţie eşti cu Dumnezeu?

Elena: Aş putea să fiu într-o relaţie şi mai bună. Eu sunt creştină practicantă, evanghelică. Îmi lipseşte însă,în Londra, foarte mult părtăşia din biserică. E nevoie de asta, nu doar de relaţia directă cu Dumnezeu, pe verticală. Mergem la o biserică foarte mare acolo, HILLSONG.  Dar e altceva decât în România. Nu e intimitate. Abia aştept să vin în ţară, să reîntâlnesc oamenii mei dragi. Aici aveam mereu câte o activitate în mediul creştin. Acum însă … nimic. Mă gândesc şi pentru copilul meu, pentru că dacă nu ai o biserică unde să-l creşti, îţi poţi lua gândul de la a-l conduce pe o cale frumoasă. În rest, ce să zic? Ascult online predici. Nu e acelaşi lucru cu a fi prezent şi a te implica într-un grup de studiu.

Aripi de drum: Un autor creştin care îţi place foarte mult.

Elena: Josh McDowell şi Ravi Zacharias. „Mărturii care cer un verdict” a lui Josh am citit-o când eram mică. E foarte grea, dar este uluitoare povestea. El a scris cartea pentru a dovedi că Dumnezeu nu există, şi din ateu convins să ajungă unul din cei mai tari susţinători ai credinţei creştine, e, într-adevăr uluitor.

Elena se pare că va adora secţiunea de carte, de pe blogul meu. Ai acolo, Elena, în fiecare luni, că tot ţi-e dor, câte o carte pe care o recomand. 🙂 Poate ne dai idei despre grupuri pe care să le organizăm, pe baza unor cărţi citite. 🙂 Te aşteptăm!

Aripi de drum: Zi-mi despre Emma acum. Am lăsat-o la urmă, pentru că e încă liniştită. Următorul interviu, la ceva luni ale ei, o sa începem cu ea. Năzbâtiile ei, abia aştept să ni le împărtăşeşti:).

Elena: Am scris un articol pe blogul meu.  🙂 Of, a fost o sarcină grea. Eu nu mă aşteptam la asta. Am crezut că dacă sora mea a avut o sarcină uşoară, la fel va fi şi la mine. Dar e unic să fii mamă. Uite, acum se mişcă. Ştie că vorbesc despre ea. Are personalitate, nu glumă.  Râde. A fost un şoc pentru mine când am văzut rezultatul testului, pentru că s-a întâmplat la o lună după ce am decis să avem un copil. Mi-am dorit foarte tare să nasc în august, şi iată că s-a rezolvat:). Mi-era teamă că nu voi fi o mamă bună, pentru că eu sunt egoistă, din fire. Relaţia mea cu Gabi a fost la distanţă, iar căsnicia nu e sufocantă. Nu dăm socoteală unul altuia, la extrem. Acum e ciudat, pentru că vine un copil şi lucrurile se complică. Eu, ca şi blogger, am avut noroc cu un soţ extraordinar, care m-a susţinut. Care bărbat te lasă să faci tu ce vrei, fără să câştigi nici un ban? Altul m-ar fi trimis la muncă imediat după nuntă. Ştiu că va fi un tată foarte bun, deci de asta nu-mi fac griji. Îmi fac griji, în schimb, pentru că acum trebuie să-mi împart timpul cu altcineva. Dar nu cred că Dumnezeu dă un copil pentru a fi o povară. O să mă rog să-mi dea El 48 de ore într-o zi, să pot fi şi soţie, şi mamă, şi prietenă, şi blogger, şi bucătăreasă. (râde)

Egoism… timp… căsătorie… susţinere… sunt cuvinte mari. Le foloseşte pentru că le cunoaşte valoarea. Elena, ştiu sigur că te vei descurca. Perseverenţa ta nu e pe toate drumurile. Şi dacă blogul l-ai crescut ca pe un copil, şi copilul ţi-l vei creşte ca şi blogul:). Cu mai multă determinare şi iubire. Şi unde e mai mult decât cunoaştem noi, nu are cum să nu fie binecuvântare.

Aripi de drum: Ne apropiem de final, şi pentru că tu eşti un om cu Aripi, motiv pentru care te-am ales să ne împărtăşeşti din experienţa ta, zi-mi un cunoscut al tău, tot om de la care să învăţăm arta din spatele arte, pe care ai vrea să-l citeşti în paginile blogului meu.

Elena: Uhhh, greu. Ayyy, e cea mai grea întrebare.

Se gândeşte, se răzgândeşte, nu pronunţă nici un nume, spune „da” şi „ nu”  de cel puţin 100 de ori:), ar vrea un scriitor, apoi tace de tot. Parcă nu e Elena. 🙂

A, cineva de la Tedd…

Iar se gândeşte. Nu e sigură. După vreo 10 minute de chin, se luminează la faţă:

– Ahhh, ştiu! Profesorul meu favorit, din facultate: Dan Popescu. Nu ştiu cum ajungi la el, dar trebuie să ajungi. E cel mai tare om, ever! El m-a făcut să-mi placă ceea ce sunt azi. Preda comunicarea. A fost cel mai diferit profesor, cu o metodă de predare diferită. Te făcea să vii cu drag la cursurile lui. Avea prezenţă full. Orice ar fi predat, te făcea să iubeşti materia lui. Da, Dan Popescu. El e!

Elena e prima persoană pe care o aud vorbind despre un fost profesor. Probabil pentru că rar ne e dat să fim călăuziţi de dascăli spre visul nostru. Mi-aduc aminte de profesorul meu de matematică, domnul Gabriel Tica, şi în clipa asta îmi promit să fac tot posibilul să stau de vorbă cu mentorul Elenei. Mare lucru să ajungi pe buzele unui fost student, care acum e opera ta de artă, să ştii că ai fost călăuza dreaptă a drumului său.

Mulţumesc, Elena Şandor, pentru dragostea ta împărţită la mii!

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’] 

Distribuiți vă rog
Scrisoare către cei mai frumoşi părinţi. Elena şi Gabriel Şandor

Oameni cu aripi

Scrisoare către cei mai frumoşi părinţi. Elena şi Gabriel Şandor

Distribuiți vă rog

Astăzi am scris o scrisoare către cei mai frumoşi părinţi. Elena şi Gabriel Şandor

Dragă mămică,

Tocmai ţi-ai primit îngeraşul. Ştii? Dumnezeu ne trimite copilaşi să ne vindecăm de frici. De nehotărâri şi de egoism. Ieri am scris, nu ştiu dacă e întâmplător sau nu, despre ”Ce să faci după un avort?”

Azi, Dumnezeu a trimis un înger. Probabil să ne arate ce înseamnă binecuvântarea. Şi ce contează cu adevărat. Să ne spună, prin primul strigăt al fetiţei tale, că viaţa nu se interzice. Nu se aruncă la gunoi şi nu se taie. Că fiecare copil are o poveste de împlinit. Aceea scrisă de Dumnezeu.

Îţi mulţumim, mămică frumoasă, pentru lecţia de viaţă pe care ne-ai dat-o! Aceea de a lăsa de o parte egoismul, partea de sine care se cere iubită, pentru a te împărţi în 2. Îţi mulţumim pentru că ne-ai arătat că feminitatea se trăieşte între 3 bătăi de inimioară, între 2 pase de fotbal, 🙂 (jucat la tine în burtică) şi într-un singur trup. De mamă.

Îţi mulţumim, Elena, pentru optimismul tău, pentru bunătatea şi răbdarea pe care ni le-ai arătat în timpul în care Emma înota între 2 respiraţii ale tale!

Îţi mulţumim pentru că ne-ai suportat când îţi puneam întrebări, când vroiam răspunsuri, când ne grăbeam să mai prindem un gram de tine, până te va acapara cu totul Emma! 🙂

Îţi mulţumim pentru că lecţiile de viaţă care au venit din partea ta au fost împachetate în pace. Aceea dată de Dumnezeu. Ne-ai predat, fără să ştii, arta feminităţii: întotdeauna atentă la tine însăţi, întotdeauna atentă la ceilalţi, întotdeauna atentă la semafor. Ăla al inimii.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Ne-ai spus cândva, cu mult înainte de a exista Emma, că femeia nu e sclavă. Că trebuie respectată şi iubită pentru ceea ce e, nu pentru ceea ce dă. Am greşit amândouă. Am bifat greşit iubiri ce ne-au redus la tăcere. Aceea trăită între 4 pereţi, strigată la Dumnezeu şi blestemată.

Nu te-am ascultat, dintr-o siguranţă lumească. Ne-am crezut mai cunoascătoare. Poate mai puternice şi mai demne de a schimba şarpele în înger.

Când ne-am trezit cu braţele goale şi cu inimile pline de zgură, ne-am amintit de tine. De determinarea şi de siguranţa ta. De a fi femeie.

Îţi mulţumim pentru că ne-ai primit înapoi, să stăm la poveşti, fără să ne judeci. Fără să ne aminteşti la fiecare pas de greşelile noastre. De rolurile noastre.

Să ştii că nu vrem să te facem să plângi! 🙂 Plângem noi, de emoţia unei vieţi noi. De minunea de lângă tine. Acum, când îţi scriem, eşti încă în operaţie. N-ai cum să ştii că împărtăşim una cu alta bucuria de a fi devenit tu,  mămică.

Ne rugăm pentru Aripi de Drum fără noroi. De-or fi munţi de urcat pe drumul ăsta, nu ne facem griji! Ştim că o vei ajuta pe Emma să urce, să ajungă în vârf şi să strige de acolo:

„Am reuşit! Datorită acestor 2 oameni care au crezut în mine! MAMA şi TATA!”

Tătic drag, îţi mulţumim pentru lecţia de viaţă pe care ne-ai dat-o, iubind şi respectând femeia care ne-a fost model. Să ştii că nu am uitat niciodată când ne-ai spus cu demnitate:

„Un bărbat trebuie să fie capul unei familii. Dacă nu Îl are pe Dumnezeu, nu va avea nici o familie fericită!”

Erai în sufragerie la logodnica ta:). La Elena, adică! 🙂 Am ştiut de atunci că vei fi soţul trimis de Dumnezeu pentru ea. Îţi mulţumim că ai avut grijă de ea, că ai iubit-o şi când a fost greu, că ai respectat-o şi când îţi venea s-o trimiţi puţin la plimbare:). Îţi mulţumim că ai susţinut-o şi ai încurajat-o să devină ceea ce este, şi ai schimbat-o în femeia de acum!

Iar azi, în mod special, îţi mulţumim că ai ales să fii tată! Tată de înger!

Vă îmbrăţişăm, părinţi frumoşi, cu tot caldul inimii noastre, şi ne rugăm pentru un Drum în 3, pe care să găsiţi mereu lumina în întuneric, puterea paşilor siguri şi Cuvântul care ne face liberi: Dumnezeu!

Emma, ai primit deja prima ta scrisoare:)! Abia aşteptăm să o lăsăm pe mami să scrie pe blog, şi să te furăm la o tură de shoping! 🙂

Vă îmbrăţişăm tăcut,

Monica, Alina şi Maya!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Ce să faci după un avort?

Copii tipici

Ce să faci după un avort?

Distribuiți vă rog

Draga mea,

Îţi scriu această scrisoare din dragoste. Din dragoste pentru tine şi din dragoste pentru Dumnezeu.

Îţi scriu să ştii. Şi să crezi. Să ştii că te cred când spui că doare. Te cred când spui că nu aveai altă soluţie, te cred când te cerţi cu Dumnezeu, pentru durerea asta!

Şi să crezi că nu te judec. Nu te condamn şi nu te arunc în închisoarea singurătăţii. N-am nici dreptul, şi nici inima s-o fac.  Îţi scriu să crezi că Cineva te iubeşte mai presus de decizia ta.

Să ştii că nu eşti singură! Orice ar fi fost în viaţa ta, în inima ta şi în mintea ta, oricât de „numai tu” ai rămas, Cineva e lângă tine pas cu pas. Stă acolo, într-un colţ, aşteptând să-L chemi.

Crezi sau nu în El, Dumnezeu îţi poartă de grijă. În deciziile tale bune, în cele proaste, în cele care au rupt bucăţi din tine sau în cele care au aplaudat de bucurie.

Crezi sau nu în ceea ce îţi spun, eu nu sunt cu nimic mai bună ca tine. Nu sunt cu nimic mai iubită, mai fără de păcat şi mai frumoasă. Pe dinăuntru. Sunt şi eu o femeie. Una care a bifat greşit iubiri. A suferit până la dezumanizare, convinsă fiind că e vinovată pentru toate eşecurile iubirilor ei.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Îţi scriu, femeie frumoasă, să îţi spun că de azi înainte, copilul tău e acolo sus, cu Dumnezeu! Cântă împreună cu îngerii. Te priveşte şi te iartă. Te iubeşte şi te ceartă când iei decizii greşite, dar nu te ceartă cu ură. O face cu inimă blândă, cu suflet nevinovat.

Copilul tău îţi spune „mama” de acolo, de sus. N-a apucat să simtă ce-i durerea. N-a apucat să înveţe din suferinţă ce înseamnă să bifeze greşit! N-a apucat să te strige pe nume şi n-a apucat să strige de foame. De somn sau de dor.

Să ştii că nu te urăşte! Nu a învăţat ce e ura! Nici răzbunarea şi nici mânia. În cer nu se doare. Nu se plânge şi nu se moare. În cer se cântă. Se iubeşte şi se fac pregătiri. Pentru tine şi pentru mine. Copilul tău îţi pregăteşte o căsuţă frumoasă, în care să îţi odihneşti trupul trudit de-atâta lumesc.

Copilul tău te aşteaptă, femeie frumoasă, să îţi cânte, să te îmbrăţişeze, să te aline, să îţi culeagă flori şi să îţi împletească din ele coroniţă. Are model de la Hristos. Din coroana Lui, de spini, de la calvar.

Femeie frumoasă, copilul tău ştie să te iubească, oricât de plină de păcat şi de neiertat te simţi tu!

El ştie că dragostea nu se mânie şi nu răspunde cu aceeaşi monedă!

Draga mea, ce ai tu de făcut acum e să te gândeşti la clipa în care îl vei putea îmbrăţişa! Când îi vei spune că îl iubeşti şi că nu ai ales să nu se nască pentru că îl urai! Caută adânc în sufletul tău şi vezi de ce ai ales acel drum. Nu eşti de condamnat, eşti de iubit! Oricare ţi-ar fi fost motivul, Dumnezeu ştie cel mai bine de ce ai ales. Aşa. Ai fi putut altfel. Cu siguranţă. Dar El nu îţi aruncă în faţă vina. El îţi aruncă o frânghie spre cer. Apucă-te de ea, şi curaj! E drum lung, ştiu, dar nu e imposibil de ajuns acolo! El e adevărul şi viaţa! El va şti să te conducă spre locul tău!

Tot ce ai de făcut e să te ridici de jos, să ridici ochii spre cer şi să Îi ceri Lui să te ajute să duci povara, să îţi ierte greşala, cum mi-o  iartă şi mie, şi întregii lumi.

Cere-i Lui să te înveţe să trăieşti cu vina de a fi bifat greşit. Să trăieşti cu ea până ţi-o va lua de tot. Ştiu că e greu să te ierţi. Tuturor ne e. Să ne iertăm. Tuturor celor care am înţeles că El a murit pentru noi. Ştiu că e dureros să trăieşti cu întrebarea „Cum ar fi fost dacă…?” Pune-I Lui întrebarea asta şi îţi va răspune. Aşa cum va şti că poţi tu înţelege!

Femeie frumoasă, caută sprijin în exterior, după ce ai vorbit cu Hristos şi I-ai spus tot ce te doare! Caută un grup de femei care au trecut prin ce ai trecut şi tu, caută un terapeut care să se ocupe de sufletul tău!  Dumnezeu ne spune că avem nevoie şi de oameni, să ne mângâie. Să ne asculte şi să plângă o dată cu noi! El ne-a cerut să ne iubim unii pe alţii, El ne dă şi soluţii!

Că L-ai cunoscut sau nu pe Dumnezeu înainte să iei decizia să tai drumul copilului tău, nu e târziu să Îi ceri acum să te mângâie! Şi să-ţi pregătească un loc lângă copilul tău!

Gândeşte-te ce nume i-ai fi pus, ce ai fi făcut cu el, şi ce l-ai fi învăţat! Nu-ţi fie teamă să ceri ajutor, nimeni nu e perfect! Şi cei care ascund gunoiul sub preş nu sunt cu nimic mai nevinovaţi ca tine!

Femeie frumoasă, nu putem să întoarcem timpul înapoi, dar putem să le scriem celor plecaţi dintre noi scrisori pe care să I le citim lui Dumnezeu, sau unui terapeut, sau unui prieten de nădejde!

Putem ridica ochii spre cer, să cerem ajutor!

Tot ce ai tu de făcut acum este să decizi: vrei sau nu să trăieşti alături de copilul ce te aşteaptă?

Să poţi face asta, trebuie să te naşti din nou: să mori faţă de firea păcătoasă şi să decizi drumul cu Dumnezeu.

Pune-ţi Aripi de drum şi zboară spre singura iubire care nu doare: de Dumnezeu!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

 

Distribuiți vă rog
Vrem centru pentru AUTISM, nu Catedrala Neamului!

Copii cu nevoi speciale

Vrem centru pentru AUTISM, nu Catedrala Neamului!

Distribuiți vă rog

Indignată, dezamăgită și plină de furie împotriva unui Guvern care își ia salariile pe orele de dormit in jilțurile cumpărate pe banii COLECTIVULUI, fac apel la solidaritate! Cu tot curajul dat de Dumnezeu pentru apărarea unui popor care își numără morții, răniții, copiii, adolescenții, adulții cu tulburări psihice din spitalele ce le oferă tratamente medicamentoase pe bandă rulantă, și NICI UN DREPT LA VIAȚĂ!

Români de pretutindeni, părinți ai copiilor cu dizabilități, psihologi, psihoterapeuți și logopezi, ieșiți în stradă să vă cereți drepturile! Dreptul de a trăi într-o țară LIBERĂ,  de a merge pe stradă și a zâmbi copiilor de azi, adulților de mâine, cărora li s-a furat dreptul de a trăi UMAN!

DRAG POPOR, avem sute de mii de copii cu AUTISM! Copii ce vor deveni adulții de mâine, adulți cărora statul român le dă ca singur drept, acela de a rămâne pe viață închiși într-o cameră de spital, sedați până la ultima picătură, pentru că SUNT AUTIȘTI și N-AU NICI O ȘANSĂ!

Ba au!!! Au, oameni buni!!! Au, și încă una extraordinară, dacă noi îi putem ajuta să se facă înțeleși! ”Autiștii” ăștia, arătați cu degetul pe stradă, ignorați de Stat, jigniți, puși la zid, denigrați, sunt geniile pustii ale unei Românii care le ucide din fașă dreptul la viață!

”Autiștii” ăștia, așa cum îi numesc mulți,  sunt mai sensibili decât crede o Românie căreia i s-a inoculat ideea că N-AU NICI O ȘANSĂ!

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Au, pentru că în ei zac închise vise mărețe, idei ce pot schimba lumea! Dragi români, dragi părinți ai acestor copii care n-au nici o vină că s-au născut ALTFEL, ieșiți în stradă! Cereți-vă drepturile, luptați-vă cu Patriarhia, cu Statul, cu corupția! Din cauza lor zeci de mii de terapeuți muncesc la negru cu copii, din cauza lor AUTISMUL A DEVENIT O AFACERE profitabilă!

Din cauza lor, sute de mii de părinți acceptă să-și țină copiii în centre unde aceștia sunt tratați ca animale de companie, din cauza lor, părinții nu au curajul să se revolte împotriva celor ce dețin aceste afaceri! Din cauza lor, studenții sunt exploatați, copiii sunt dați pe mâna celor ce cred că o ștampilă pusă pe o diplomă e de ajuns pentru a salva o viață!

Unde sunteți, părinți ai acestor copii care nu știu CUM să strige: ”POT! AJUTĂ-MĂ NUMAI SĂ ÎNVĂȚ S-O SPUN!” DE CE tăceți? De ce nu aveți curajul să ieșiți în stradă, cu copii cu tot, de ce nu le dați dreptul la replică, așa cum știu ei înșiși s-o facă? Așa, cu urletele lor, în loc de cuvinte, cu crizele lor de comportament, în loc de vorbe, cu plânsul lor sfâșietor de copii neînțeleși, în loc de chemări?

Unde sunteți azi, părinți frumoși, deveniți preșuri pe care se șterg cei ce votează legi de creștere a propriilor salarii, în timp ce copiii voștri se zbat între chin și disperare, în timp ce voi munciți pe brânci să le asigurați o oră de terapie, și nici pe aia de calitate uneori, căci n-aveți bani decât de …” ce-o fi, numai să fie!”

Unde sunteți, specialiști frumoși, deveniți zdrențe de șters mâinile marelui Patriarh, ce ne aseamănă cu VRĂJITORII? Unde sunteți, oameni ce v-ați târât în mocirlă ani la rând, ce v-ați chinuit anii studenției în cămine cu 5-6 paturi, mai rău ca pușcăriașii, să deveniți ce sunteți acum, și azi sunteți apostrofați de un Patriarh care își petrece viața în mașini mai scumpe decât toate doctoratele noastre, luate la un loc?

Ieșiți în stradă, scandați DREPTATE, oameni frumoși, ce ați învățat pe brânci să-i ajutați pe copilașii ăștia, ”AUTIȘTII AȘTIA”, să spună ”MAMA”. Ieșiți în stradă, oameni curajoși, care ați plecat din sate uitate de lume, într-un București în care v-ați izbit de mizerie umană, de indiferență, de lipsă de ajutor, de batjocura fiilor de MINIȘTRI, de ignoranța statului român!

Ieșiți să vă cereți dreptul la a DA COPIILOR DREPTUL LA VIAȚA PE CARE O MERITĂ!!!

România, ieși în stradă să spui NU întunericului din viețile acestor ”AUTIȘTI” care nu pot fără TINE! Ei n-au cum să strige, ar striga altfel! Ar urla, ar zgâria Patriarhia pe față! Pentru că FĂRĂ TERAPEUȚI, FĂRĂ PSIHOLOGI, ”autiștii aștia” NU AR ȘTI  să spună un sunet! Nu medicamentele îi învață să vorbească, să se exprime, să scrie, să îmbrățișeze, ci ”VRĂJITORII ĂȘTIA” care fac minuni pentru că LE PASĂ, pentru că sunt oameni și au stat poate nemâncați în facultăți să învețe să facă bine!

România, ieși în stradă să CERI TRANSFORMAREA CATEDRALEI NEAMULUI ÎN CENTRU PENTRU AUTISM!

Ieși în stradă, ȚARĂ FRUMOASĂ, ai atâtea să spui, atâtea să oferi!

Ai tăcut destul! Ai văzut destul: emisiuni de CAPATOS, show-uri păcătoase, blonde siliconate, maneliști care cumpără ”marfă” pentru a-și asigura viitorul sexual!

Ieși în stradă, Românie frumoasă, să-ți ceri dreptul la a ANULA TOATE EMISIUNILE DE PROSTITUȚIE, prostituție pe față! și de a le înlocui cu emisiuni de cultură, cu emisiuni de Sănătate!

Ieși în stradă, Românie, să ceri dreptul de a veni în platourile acestor televiziuni MEDICI! Oameni care să învețe pe părinții ”acestor autiști” cum să se comporte cu copiii lor, cum să reziste în fiecare zi presiunii, cum să înceteze să mai ia antidepresive cu pumnii!

Ieși în stradă, tată de copil ”autist”, să-ți ceri dreptul să îți integrezi copilul în școala de masă, să fii învățat să-ți ajuți copilul să-și facă o familie, să-și găsească un loc de muncă!

Ieși în stradă, mamă ”de autist”, să-ți ceri dreptul la fericirea de a-ți auzi copilul cum te strigă, cum își spune numele, cum îmbracă uniforma de școlar!

Nu sta în casă, psiholog ”de autist”, ieși să strigi ”NU SUNTEM VRĂJITORI!”

IEȘI în stradă, logoped ”de autist”, vino să-ți ceri dreptul la a lucra într-o instituție în care SE FACE TERAPIE, nu se mimează! Unde nu se umplu buzunarele celor ce au făcut din boală afacerea perfectă!

Ieși în stradă, psihiatru ”de nebuni”, să spui României că NEBUNIA se ține sub control cu medicația pe care tu ai învățat s-o administrezi după ce ți-ai rupt coatele 10 ani în facultăți în care corupția îți cerea să te alături COLECTIVULUI!

Ieșiți în stradă, kinetoterapeuți frumoși, să spuneți Patriarhului că rugăciunile nu se fac NUMAI ÎN BISERICĂ, și că munca voastră nu e magie neagră, e minune dată de Dumnezeu! Să-i spuneți acestui PATRIARH că voi sunteți cei ce îl ajutați pe credincios să STEA ÎN GENUNCHI SĂ SĂ SE ROAGE, căci până nu demult stătea într-un scaun cu rotile!

Ieșiți în stradă, specialiști frumoși, să arătați României că SUNTEM COPII AI LUI DUMNEZEU, că am fost creați să salvăm, să dăm speranță, să iubim și să fim iubiți de părinții ai coror copii ne-au trecut prin brațe! Ne-au plâns în brațe, ne-au mușcat, ne-au scuipat, ne-au zgâriat, ne-au tras de păr, ne-au învinețit ochii și carnea, pentru că STATUL NU LE DĂ DREPTUL SĂ ÎNVEȚE SĂ VORBEASCĂ, SĂ CEARĂ, SĂ FIE OAMENI!

Ieșiți în stradă, părinți ai celor ce sunt acum integrați în școli de masă, după ce ”VRĂJITORII DE PSIHOLOGI” i-au ajutat să învețe să își exprime sentimentele pentru voi! Ieșiți să vă susțineți cauza, să vă salvați copiii!

Doamna Manuela Hărăbor, aveți curajul să vă aduceți tânărul în stradă pentru a dovedi că nu e un ”handicapat vai de el”, ci un tânăr frumos, căruia statul român nu i-a dat dreptul la a fi unul din angajații care să plătească aceluiași stat contribuțiile din propria afacere, pe care ar fi putut să și-o administreze singur! Dacă statul ăsta ar fi făcut ceva pentru el!

Specialiști frumoși, uitați-vă la TEMPLE GRANDIN! Uitați-vă la ”A BEAUTIFUL MIND” și cereți României să iasă în stradă cu viața lor, a eroilor din aceste filme, în brațe! Să vadă Statul român că se poate! Că ”autiștii și nebunii ăștia” pot avea o viață frumoasă, pot fi parte componentă a unui sistem în care ei înșiși pot schimba ceva!

”Autiștii ăștia, nebunii ăștia”  sunt geniile ce nu vor fi niciodată parlamentarii care dorm în jilțurile lor călduroase. Dar, fără curajul vostru de a ieși în stradă și a vă alătura COLECTIVULUI, vor rămâne închiși pe viață în spitale unde sunt bătuți, legați, sedați!

Părinți ”de nebuni”, aveți curajul să spuneți lumii întregi că refuzați ca ai voștri copii să  poarte stigmatul unei Românii corupte! Strigați cât puteți ”DREPTATE!”

MÂNIAȚI-VĂ CORECT, specialiști ”de autiști”, NU lovind, nu jignind, nu făcând scandaluri, ci având curajul să cereți DREPATATE, într-o țară în care CORUPȚIA ne-a ucis colegii, iubiții, copiii, INTEELECTUALII unei țări, cei  care puteau să fie VIITORUL DE MÂINE!

Ei n-au mai avut timp, nu lăsați să fi murit degeaba! Aveți curajul să ieșiți și să cereți ce vă aparține!

Credincioși frumoși, uniți-vă spre a AJUTA ”AUTIȘTII ĂȘTIA, NEBUNII ĂȘTIA”, să trăiască frumos, să se exprime, să  ajungă cândva pe băncile unor facultăți de renume, să se roage la rândul lor, pentru voi!

Ieșiți în stradă, credincioși frumoși, aveți multe să spuneți! Nu doar în biserici! Nu doar vouă înșivă, ci întregii țări! Spuneți lumii că Hristos a murit pentru toți, nu doar pentru cei ce merg duminică de duminică la biserică! Spuneți lumii că HRISTOS A VENIT SĂ VINDECE , ”CĂCI NU CEI SĂNĂTOȘI AU TREBUINȚĂ DE DOCTORI, CI CEI BOLNAVI!”

Ieșiți în stradă, părinți care faceți împrumuturi în bănci să vă recuperați ”autiștii”! Aveți curajul să spuneți că nu e drept! Că șpaga pentru domnii din Guverne și Primării  ar putea fi folosită pentru terapia copiilor voștri, că O CATEDRALĂ nu oferă servicii de TERAPIE , căci CRISTOS nu vrea aur în catedrale și biserici, ci OAMENI CARE SĂ ÎNGENUNCHEZE ÎN FAȚA LUI oriunde și să ceară milă și iertare!

Ieșiți în stradă, părinți ”de nebuni”, SĂ spuneți țării că Hristos a chemat copilașii să vină la El, căci a lor e împărăția cerurilor!

Da, oameni frumoși, a unora ca EI e împărăția lui Dumnezeu, nu a unora ca a celor ce NU VIN NECHEMAȚI ȘI NEPLĂTIȚI LA RUGĂCIUNE!

România, ai curajul să nu admiți Catedrala Neamului, pentru că Hristos nu vindecă AUTISM în catedrale, ci în locuri unde sunt oameni  în care El a pus HAR să poată ajuta ”AUTIȘTII ĂȘTIA”  să trăiască spre Slava Lui!

Nu, români, Dumnezeu nu va blestema România pentru că refuză o catedrală, ci va binecuvânta oamenii ce vor lucra în centrele de sănătate mintală pe care le puteți ridica, folosind banii aceia!!!

Aveți curaj, mergeți mai departe!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

 

Distribuiți vă rog
De ce plâng mamele?

Parenting

De ce plâng mamele?

Distribuiți vă rog

Azi am fost în parc multe ore. La învăţat copilul să se exprime. Şi la acceptarea Nu-ului.

„Vreau să mă dau în maşinuţă încă o dată.”

„Nu se mai poate. Am decis împreună că va fi o singură dată, 10 minute. Ai avut de ales între 3 jocuri cu bani sau toţi banii îi cheltuim pe maşinuţe. Am cheltuit deja banii pentru azi. Nu mai avem.”

„Eu vreau acum.”

„Ştiu că vrei, dar a  fost decizia ta.”

„Sună pe mami.”

„De ce?”

„Să aducă bani.”

„Nu va veni mami să aducă bani pentru că noi am decis împreună ce să facem azi şi mami nu ne dă mai mult decât am decis deja. Marţea viitoare te dai de câte ori decidem atunci. Alege orice joc din parc, fără bani!”

Zis şi făcut. Se urcă „al meu” copil într-o maşinuţă de bebeluşi şi se porneşte pe negociat:

„Moni, ai bani în portofel?”

„Nu.”

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

„În geantă ai?”

„Nu.”

„Unde ai bani?”

„La bancă.”

„Mergem la bancă să luăm bani?”

„Nu.”

Şi acolo se rupe filmul… copilul tace şi mă întreabă:

„De ce plânge doamna?”

Îmi arată cu degetul o femeie frumoasă, însărcinată, care plângea. Pe bancă, lângă ea, un bărbat finuţ îmbrăcat, însă deloc drăguţ la vorbă:

„Spune-mi şi mie de ce? Proastă nu eşti, urâtă nu eşti, mâncare ştii să faci, de ce?”

„Nu ştiu”, răspunde femeia. Crezi că dacă mă întrebi de o sută de ori …

Copilul continuă: „Moni, de ce ţipă domnul?”

„Şşşşt!” spun cât pot de încet. „Domnul e nervos. Nu e frumos să deranjăm.” Îmi dau seama de aberaţia pe care o spun, dar mă blochez. Eram suficient de aproape încât să se audă vocea copilului, care, de altfel, striga mai tare ca bărbatul finuţ îmbrăcat.

„Şşşt! Să facem linişte!” spune puiul de om, ştiind din jocurile noastre că atunci când spunem „Şşşşşt!” trebuie să facem linişte, chiar şi dacă noi vrem să strigăm de bucurie!

„Hai să mergem la altă maşinuţă!”

„Eu vreau la asta!”

„Ok, atunci trebuie să faci linişte şi dacă vrei să mă întrebi ceva îmi spui la ureche. Ştttttt!”

„Moni, mergem să scoatem bani de la bancomat cu tati?”

Huh… a înţeles şi nu s-a enervat. Slavă Domnului, spun în gând. Şi reîncepem negocierea.

Vocea domnului urcă tot mai puternic, aud din noi „De ce”- uri unul după altul, dar atât. Bine că vorbea „ale meu” suficient încât să nu ascult fără să vreau ce se spunea în afara lor…

Să ne înţelegem: „DE CE”-urile erau strigate, restul era spus mai calm… mai încet …

Îmi vine să-l întreb şi eu pe domnul cu pricina „DE CE, domnule, ai decis să faci femeia asta să plângă în parc? Acasă nu are acelaşi farmec? Nu vezi câţi copii sunt aici?”

Tac, evident. Dar mă înfurii în sinea mea, chiar dacă sunt conştientă că motivul ţipetelor lui e doar de ai stiut. Nu-s acolo să judec, aşa că, printre explicaţiile pe care le am de dat copilului, mai bolborosesc în gând câte un „Doamne, nu vreau să mă înfurii. Tu ştii că nu suport să văd femei plângând în faţa bărbaţilor. Am plâns eu destul …”

Nu aud decât DE CE-uri preţ de câteva clipe, habar n-am câte. Oricum, suficiente încât să ajungă al meu copil la concluzia că nu se poate cu mine, şi tot ce poate face este să cedeze cu insistenţele de a mă vrăji să scot banii:) şi tot el mă face să întorc iară capul spre cuplul deloc tăcut:

„Moni, doamna şterge ochii. Oooo, îmi pare rău că plângi!” Pentru prima oară de când fac meseria asta, îmi doresc să-mi tacă omuleţul. Sau să nu ştie să exprime ce simte. 🙂 eu l-am învăţat să spună ce vede şi ce e necesar să spui în situaţii de acest fel, dar nu am ajuns aşa avansaţi, încât să învăţăm şi să nu spunem oricui. Aşa că, mândru nevoie mare de empatia lui, copilul continuă:

„Moni, nu mai plânge, doamna!” ( traducere: „Nu vreau să mai plângă doamna!”)

Femeia îşi şterge, într-adevăr, de zor, ochii, întoarsă de data asta, cu spatele la bărbatul finuţ. Nu observ detaliile, dar copilul, învăţat să detalieze tot, continuă: „Moni, a venit fetiţa!”

Într-adevăr, venise fetiţa cuplului, iar femeiea stătea cu spatele ca aceasta să nu îi vadă lacrimile! Se juca fetiţa asta cu tăticul, adică râdea la el în braţe. Îi confirm copilului venirea fetiţei şi bucuria că împărtăşeşte cu mine, şi când cred că se încheie discuţia, puiul meu de om adaugă:

„Fetiţa o îmbrăţişează pe mama. Să nu mai plângă!”

Mă uit din reflex. Aşa era, fetiţa o îmbrăţişa şi îi ştergea lacrimile. Nu ştiu dacă să îmi strâng copilul în braţe de bucurie, că într-un timp foarte scurt a reuşit să înveţe să îmi împărtăşească atâtea detalii, sau să mă întristez la situaţia asta …

Mi-aduc aminte de copilăria mea… când vedeam lacrimi mai mereu în ochii şi pe obrajii mamei. Mă doare subit sufletul şi îmi rog copilul să mergem la altă maşină.

„Nu, Moni, eu vreau la asta! Trebuie să plătim să meargă!”

Îmi vine în minte o idee: „Fii atent, uite acolo căluţii care se învârt! Ce zici, mergem să ne dăm în ei?”

„Da. Marţi mergem cu maşina, are Moni bani.”

Râd cu poftă de conexiunea lui, apoi plecăm la căluţi şi astfel scap de situaţie. De fapt, mint acum, oarecum. Fug de fapt, de mine, cea din copilărie. Nu suport durerea asta. Mă roade.

Nu mă gândesc la cuplul ăsta frumos … mă gândesc la copilul şi mai frumos ce l-au făcut împreună. Ca vina o poartă amândoi, ştim cu toţii, dar ce vină are copilul ăsta, să sufere din cauza lipsei lor de răbdare? Aceea de a ajunge acasă, în camera lor, să îşi reproşeze cât vor … cu sonorul la minim …

sursa foto: google

Am scris aşa, într-un foc, de durere ce încă mă apasă… situaţia asta spune ceva despre mine, ştiu!! Că nu m-am vindecat încă de copila din mine!

Dar … după ce îmi accept responsabilitatea de a vindeca rana mea, vă spun vouă, părinţi frumoşi:

Într-o zi, copilul ce vede lacrimile voastre, ce aude strigătele voastre, va fi adultul ce îşi va îneca amarul copilăriei în depresii, adicţii sau acte suicidare … de ce să-l pregătiţi aşa pentru viaţă?

Întreb şi eu aşa… cum i-aş fi întrebat pe ai mei cu ani în urmă …

Până aflu răspunsul la întrebare, îmi pun Aripi de Drum şi zbor în rugăciune… Dumnezeu ştie cel mai bine cum se vindecă sufletele fără de putere …

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
Copilărie în Parcul IOR!

Copii tipici

Copilărie în Parcul IOR!

Distribuiți vă rog

 

Azi am lăcrimat. Pentru copilării pierdute. Născute să fie sufocată de o lume digitală. Am văzut bucuria adevărată. Am scris ceva despre ea ieri. Aici.

Am simţit pentru prima dată, după ani în care am lucrat cu zeci de copii, ce înseamnă râsul unui copil. Din ce se hrăneşete el. Şi cum creşte frumos…

poză: Bogdan Laciu Photography

Aş fi vrut să strâng toţi părinţii la un loc, cei care îşi ţin copiii strâns la piept, de teama de a nu cădea, de a nu răci dacă se udă 5 minute, de a nu se întâmpla vreo tragedie dacă merg cu bicicleta fără 3 căşti şi 100 de protecţii…

Aş fi vrut să filmez bucuria adevărată şi să o împărtăşesc tuturor. Nu am reuşit. Poate mă vor ajuta organizatorii acestui eveniment!

În 11 ani, am spus de miliarde  de ori că o copilărie trăită între 4 pereţi nu este demnă de a purta un nume atât de frumos… o copilărie în care NU are valoare de absolut, nu poate fi premiată cu un comportament plăcut, cu vorbire conformă cu vârsta, cu iubire necondiţionată.

foto: Valentin Carbunaru

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

E trist să vezi copii condamnaţi la maturitate de la 2 ani. Obligaţi să înveţe cifre, litere şi culori, comparaţi cu cel mai bun dintre cei mai geniali copii din grupa lui, din blocul lui, de pe strada lui.

E trist să vezi părinţi îngrijoraţi de lipsa de sens din viaţa propriilor copii. Părinţi care plătesc bani grei pe jucăriile cele mai sofisticate, pentru ca al lor copil să spună MAMA! E şi mai trist faptul că se încurajează tot mai mult terapia între 4 pereţi, decât bucuria adevărată. Aceasta vie!

Azi am fost bucuroasă. Mi-am confecţionat bucuria asta din stropii veniţi din pistoalele copiilor frumoşi, din bidoanele şi sticlele pline şi golite în câteva secunde, din rugăminţile lor sincere: „Îmi mai daţi şi mie puţină apă?”

M-am uitat în ochii unuia din frumoşii care mi-au cerut. Dacă aş fi spus NU aş fi văzut durere. În ochii aceia bucuroşi. Adică… creaţi să fie bucuroşi. Pentru că noi, adulţii, îi întristăm mereu… cu NU-urile noastre absurde…

 

„Pentru că ne e greu să spălăm după ei, pentru că ne e ruşine să-i vadă lumea cu hainele murdare, pentru că ne e frică să nu se îmbolnăvească. De fapt, ne e frică să nu ajungem noi iar la atacuri de panicp din cauza bolilor lor, Monica! De fapt, este vorba despre noi în toată nebunia asta a copiilor noştri!” îmi spunea o mămică săptămâna trecută.

„Dacă am merge noi să facem terapie mai întâi, copiii noştri nici nu ar avea nevoie de terapie. Dar noi suntem egoişti. Preferăm să dăm vina pe boala copiilor, pentru a nu recunoaşte că de fapt noi îi îmbolnăvim pe unii dintre ei atât de grav, încât au nevoie de terapie de la 3 ani.”

  • Cu ce îi îmbolnăviţi? Am îndrăznit să întreb, şocată de sinceritatea din ochii acestei mămici încercate de viaţă…
  • Cum cu ce? Ştii şi tu că ne luăm după tot felul de absurdităţi şi le interzicem să mai fie copii. Băgăm în ei carte de la 2 ani şi apoi ne întrebăm de ce nu se joacă. De ce nu îşi fac prieteni. Le dăm tablete şi telefoane şi îi ducem apoi la terapeuţi să ni-i vindece. Pentru că sunt ei defecţi…

M-a lovit peste suflet. M-am întrebat cât de puternic a trebuit să o lovească viaţa pe mămica aceasta, încât să ajungă să spună aceste cuvinte … lăcrimând. N-am întrebat-o. Nici nu o voi face. Mă voi ruga doar pentru sufletul ei întemniţat…

Foto: Valentin Carbunaru

Azi am văzut copii. Nu doar de 3, 7, 13 ani … am văzut ce înseamnă adultul care retrăieşte copilăria. Am văzut bucuria unei nevinovăţii, surâsul încrederii că viaţa trebuie stropită mult mai des decât o facem noi, cu apă sfinţită.  Nu de la popă, ci de la copii.

Am ajuns târzior. Am fost dezamăgită că nu am prins începutul. Aş fi vrut să fiu acolo, să văd primele reacţii ale puilor de om…

Am văzut o cisternă goală şi oameni care comentau: „Prea puţină apă a fost!”

Am adăugat tăcut: „Prea puţină voie de a trăi, dată copiilor!”

Un eveniment frumos. De fapt … l-aş numi o şansă frumoasă.

Felicitări, dragi organizatori, aţi adus bucuria uitată în vreun penar, în vreun stilou, pe vreo bancă din clasă, în vreun „N-ai voie!” gravat pe inima copilului frumos ce trebuie să trăiască viaţa, nu copilăria!

 

Eu zic să facem din bătaia cu apă o sărbătoare colorată frumos până la toamnă! Să aducem în sufletele copiilor siguranţa că lumea lor este cea mai frumoasă, şi, pentru a fi frumoşi, nu au nevoie să fie maturi! Şi nici genii…

Ce spuneţi?

Mai zii ceva. mai poţi?:))) foto preluată de pe pagina evenimentului.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog