Etichetă: carte

De ce nu vor femeile (doar) sex?

Relatii

De ce nu vor femeile (doar) sex?

Distribuiți vă rog

De ce nu vor femeile (doar) sex? Dacă eşti bărbat, şi te-ai săturat să tot “faci cursuri pentru rezolvarea problemei numită FEMEIE”, te provoc, în luna martie, la o serie exerciţii care te for face expert în domeniul tău preferat:) Prima, o primeşti gratuit, tocmai acum.

Iată DE CE nu vor femeile doar sex:

 

  1. Ele sunt subiect. Nu obiect.

Când îți jignesti partenera si mergi apoi la împăcare cu un sărut, probabil ți se întâmplă să fii refuzat. Sau respins brutal. Sau jignit. Pentru cei care “si-au furat-o”, urmează un gând: stiu că pentru voi conectarea ține mult de sexualitate, dar pentru femei, conectarea ține mult de cuvânt şi emoţie.

Femeile au nevoie să le vorbiți. Siguranța unei femei rezidă si în cât este dispus bărbatul ei să comunice cu ea verbal. Da, nu avem nevoie doar să vorbim noi, aţi citit bine! 🙂 Pentru noi, vizualul nu e la fel de dezvoltat. Stim si ne asumăm. Dacă vreți să ne fiți parteneri,  vorbiți mai întâi cu noi, şi abia apoi arătați-ne că ne doriți. Inversul e rar. Suntem complicate, stim. Dar e si imposibil fără noi :).

2) Se conjugă. Nu se declină. Sunt, deci, verbe, nu substantive.

FEMEILE (cu litere mari) trăiesc. Iubesc. Simt. Plâng. Rad. Recunosc. Acționează. Regretă. Speră. Visează. Muncesc. Fac dragoste. Cresc. Nasc. Dansează. Gresesc. Recunosc si iartă.
FEMEILE vorbesc cu partenerii lor despre cum (se)  simt. Iar când tac… spun despre faptul că au nevoie să fiți prezenți. Nu să faceți neaparat ceva fizic pentru ele. Vă pot respinge si dacă le aduceți un pahar cu apă, dacă sunt nervoase.

Deci, dacă tocmai atunci vă gândiți la sex… nu vă fie mirarea mare când vă refuză şi vă aruncă în faţă, uneori în lacrimi: “Logic. Numai asta te interesează. Numai pentru asta esti cu mine. Nu-ți pasă decât de asta.”
3) Sunt despre ce SUNT. Nu despre ce AU. Spune-i cât e de frumoasă. De importantă pentru tine. De iubită si de … de neînlocuit. Stiu că ți-e mai usor să-i aduci un buchet de trandafiri, crezând că ai dat-o gata.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Sau, dacă esti bancher, ştiu că ţi-e mai usor să-i cumperi cea mai scumpă bijuterie. Dar crede-mă, toate acestea îi spun despre cât de usor vrei să scapi. Vorbele spuse la timp, însă, mai ales atunci e cea mai greu de iubit, (e nervoasă, a ars mâncarea, etc. ) îi spun despre cât de greu îți este să să fii bărbat, nu sponsor.
Le plac cadourile. Si FEMEILOR. Cu litere mari. Dar un cadou adus doar când ai supărat-o … înțelegi ce vreau să-ți spun. 🙂

Recapitulăm si simplificam?

  1. Trateaza-ți partenera ca pe subiectul perfect. Vorbeste-i. Spune-i că îți pasă. Spune-i ca o iubești.
  2.  A tăcea e un verb. Învață să taci împreună cu ea. Fără să-i dai impresia că abia astepti să-i treacă, să ajungi la contactul fizic

Stiu că e greu. Vă spun un secret, însă! Si nouă ne e greu cu voi :). Învățăm împreună, însă, unul după altul.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum evaluezi eficienţa terapeutului cu care lucrează copilul tău? Iată o fişă care vă va ajuta pe toţi cei din echipă  să învăţaţi unul de la altul

Copii cu nevoi speciale

Cum evaluezi eficienţa terapeutului cu care lucrează copilul tău? Iată o fişă care vă va ajuta pe toţi cei din echipă să învăţaţi unul de la altul

Distribuiți vă rog

Cum evaluezi eficienţa terapeutului cu care lucrează copilul tău?Iată un exemplu de fişă pe care să o folosiţi la şedinţele de coordonare, pentru a da un feed-back terapeuţilor. Această fişă este gândită de mine, deci conţine informaţii strict subiective, puteţi adăuga şi modifica în funcţie de nevoile proprii sau de creativitatea dvs.! Sugerez ca fiecare părinte să folosească această fişă, după ce a fost instruit corect de către coordonatorul copilului, în ceea ce priveşte regulile şi tehnicile ABA. Eu recomand ca fiecare părinte să ceară un training de 8 ore, axat pe PRACTICĂ, atunci când începe terapia cu copilul, pentru a înţelege exact ce anume se discută la şedinţe, etc. Este foarte important şi pentru gestionarea echipei de terapeuţi începători, mai ales dacă staţi acasă cu copilul şi sunteţi implicaţi în terapia copilului. Dacă nu ştiţi dvs. înşivă conceptele şi tehnica (nu la nivel avansat, însă atât cât să pricepeţi ce se lucrează cu copilul), nu veţi şti dacă terapeuţii îşi fac treaba. Din păcate, sunt foarte multe cazuri când terapeuţii repetă la infinit aceleaşi programe, şi copiii stagnează. Găsiţi aici informaţii despre ce ar trebui să evaluaţi la un terapeut, atunci când îl angajaţi!

Vă sugerez să adăugaţi la această listă ceea ce consideraţi, şi să împărtăşiţi cu alţi părinţi ceea ce aţi decis, accesând Grupul de suport pentru părinţi pe care l-am creat pe facebook. Îl găsiţi aici.

Evaluează-ţi terapeuţii pentru a creşte eficienţa terapiei copilului tău!

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Iată, aşadar, fişa:

 

Fisa evaluare terapeut

Realizat de: Monica Berceanu

Dată şi Nume terapeut

 

  • SD
  1. Atentia in timpul sd-ului
  2. Varierea sd-ului

c)Rapiditatea oferirii Sd-ului

  • Recompensa

 

  1. Oferirea rapidă a recompensei
  2. Recompensa motivantă

 

  1. Varierea recompenselor
  2. Recompensa socială motivantă
  3. Recompensa diferentiata

 

  • Prompt
  1. Eficienta prompturilor

 

  1. Cresterea si diminuarea prompturilor

 

 

  1. Urmarirea obiectivului

 

  1. Corectarea greșelilor

 

 

  • Organizare
  1. Stabilirea planului de predare si a obiectivelor clare
  2. Materiale accesibile: pregăteşte materialele astfel încât să-i fie uşor să le folosească

 

  • Ritmul sesiunii
  1. Lungimea intervalelor dintre trialuri
  2. Ritm potrivit pt copiL
  3. Predare intensivă

 

 

  • Nivel de predare
  1. Nivel adecvat de dificultate a sarcinilor
  2. Combinarea programelor dificile cu cele cu un nivel mai scăzut de dificultate
  3. Dovezi de invatare: îşi dă seama când un iem este învăţat de către copil

 

  • Control instructional
  1. Se concentreaza asupra sarcinii
  2. Mentinerea atentiei copilului

 

 

 

  • Generalizare
  1. Varierea materialelor
  2. Mixarea sarcinilor
  3. Lucrul la masă
  4. Predarea în situații naturale
  5. Generalizarea răspunsurilor

 

 

  • Comportament
  1. Rezultatele comportamentelor disruptive
  2. Recompensarea comportamentelor corecte şi corectarea celor disruptive
  3. Utilizarea tehnicilor de preventie a Comportamentelor disruptive

 

 

PUNCTE TARI

……………………………………………………………………………

 

 

 

PUNCTE CE NECESITA IMBUNATATIRI

………………………………………………………………………………….

 

Scrie şi tu pe Invată.Crede.Iubeste, folsoind formularul de contact de aici.

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
2 motive pentru care ai nevoie de un „partener de dare de socoteală”

Sanatate mintala

2 motive pentru care ai nevoie de un „partener de dare de socoteală”

Distribuiți vă rog

2 motive pentru care ai nevoie de un „partener de dare de socoteală”. În primul rând, să-ţi spun câteva cuvinte despre ce înseamnă să ai un partener de „dare de socoteală”:  să doreşti şi să fii capabil să dai socoteală altcuiva despre comportamentele şi motivaţiile tale, în viaţa de zi cu zi. Un astfel de partener este cu mult mai mult decât un amic cu care te vezi „să bei o bere şi să vă uitaţi împreună la meci”, şi în nici un caz nu este un apendice opţional:), nici cineva superior ţie, căruia ar trebui să îi ridici statuie pentru că „te-a făcut om mare” :). El este un om obişnuit, un păcătos ca şi tine, care, prin harul lui Dumnezeu, a reuşit să scape din lanţurile lumii, şi să se păzească acum de gratii sufleteşti.

Acesta nu îţi laudă păcatele, ci îşi ia angajamentul să te tragă la răspundere cu dragoste, pentru greşelile pe care le faci. Nu vei auzi de la un partener de dare de socoteală: „Nu-i nimic, man, dacă ai înşelat-o pe soţia ta, şi mie mi s-a întâmplat şi nu m-a părăsit!”, ci vei auzi: „Comportamentul tău este greşit, hai să vedem ce poţi face să îţi rezolvi problema cu dependenţa sexuală! Ştiu că nu va fi uşor, şi eu am trecut pe aici, dar fii sigur că vei reuşi dacă vei depune tot efortul necesar! Nu voi putea să schimb viaţa ta, în locul tău, dar sunt lângă tine!”

Iată cele 2 motive pentru care ai nevoie de un partener de dare de socoteală

  • Ai nevoie să creşti. Nimeni nu este perfect şi toţi suntem defecţi:). Fiecare dintre noi ducem propriile lupte: dependenţe, frici, poveri, abuzuri, lanţuri, şi aşa mai departe. Evoluţia înseamnă durere. Inevitabil. Toţi cădem de mii de ori înainte de a învăţa să mergem, dar având în jurul nostru adulţi care să ne dea curaj şi încredere că fiecare căzătură ne face mai puternici, ne ridicăm şi ajungem, unii dintre noi, sportivi de performanţă! 🙂 Aşa se întâmplă şi în relaţia de dare de socoteală: ai pe cineva lângă tine, care te ÎNCURAJEAZĂ să continui, chiar dacă vei cădea! Atenţie: partenerul de dare de socoteală nu face nimic in locul tău, ci merge lângă tine până prinzi curaj şi abilităţi să te descurci singur.

Ai grijă, partenerul pe care ţi-l alegi trebuie să fie un om de caracter şi dedicat unor cauze morale, în nici un caz unul care duce aceeaşi luptă! De exemplu, dacă tu ai probleme cu pornografia, nu îţi alege un partener care se confruntă cu aceeaşi dificultate, pentru că nu veţi putea să vă încurajaţi unul pe altul! E ca şi când doi oameni legaţi la ochi caută un drum! Nu că nu există sorţi de izbândă, la Dumnezeu orice este cu putinţă, dar e prea greu şi prea puţin probabil să reuşiţi! Caută-ţi un partener care, dacă a avut aceeaşi problemă cu a ta, este de mult timp pe calea cea bună. Dacă lupta ta se dă în aria pornografiei, ai nevoie de 2-6 astfel de parteneri! Nu vei putea să te descurci cu unul singur, pentru că această dependenţă este atât de puternică, încât te va trage înapoi, mai ales la început, cu toată forţa! Iar tu ai nevoie să găseşti pe cineva disponibil atunci când ea vine peste tine!:) Un singur partener nu va putea face faţă nevoilor tale, pentru că are şi el viaţa lui! Într-o situaţie de dependenţă, când nu îţi răspunde unul din parteneri, apelezi la altul şi la altul, până reuşeşti să scapi de ispită! Nu e uşor, te cred, dar victoriile se obţin numai cu efort voluntar!

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

  • Ai nevoie să împărtăşeşti. Oamenii fără prieteni apropiaţi sunt singuratici. Dumnezeu ne-a creat cu nevoia de conectare emoţională, iar lipsa de relaţii sănătoase din viaţa noastre ne afectează întregul destin. Da, e reală afirmaţia că „SOARTA ŞI-O FACE OMUL (ŞI) CU MÂNA LUI!”. Aşa cum orice păcat mărturisit te eliberează, la fel şi orice luptă pe care o duci, condus de un mentor, te va elibera! Fii însă înţelept şi alege-ţi un partener care NU te condamnă, ci te motivează să te schimbi!

Îţi sugerez să stabileşti cu partenerul tău un program de întâlniri, fie faţă în faţă, fie telefonice, în funcţie de nevoile tale. De exemplu, de 3 ori pe săptămână vorbim la telefon între orele x şi y, şi o dată pe săptămână ne vedem la o cafea.

De asemenea, te sfătuiesc să fii deschis, şi să-I ceri explicit partenerului tău cum vrei să reacţioneze , în cazul în care ai căzut. De exemplu: dacă te lupţi cu dependenţa de online, şi pierzi timp în faţa laptopului, în detrimentul relaţiei cu iubita ta, spune-i partenerului tău de dare de socoteală ce să facă dacă te vede online la ore la care nu stabiliseşi să intri: să te sune, să îţi ceară să vă vedeţi urgent?! Tu eşti cel care va decide tipul de reacţie, însă ai grijă să nu fii foarte permisiv cu tine însuţi. Dacă ştii că un telefon nu te ajută să ieşi imediat de pe site, atunci stabileşte să vă vedeţi urgent, pentru a te îndepărta de sursa ispitei.

Verifică perioadic acest site, revin cu informaţii care cu siguranţă îţi vor fi de folos!

#Dacă vrei să împărtăşeşti, anonim sau nominal, din experienţele tale, foloseşte formularul de contact de aici şi ajută-i şi pe alţii să învingă!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum am reuşit să eşuez?

Relatii

Cum am reuşit să eşuez?

Distribuiți vă rog

 

E cel mai greu post pe care l-am scris până acum. Nu ştiu cum mi-a venit în minte această întrebare, ştiu doar că citeam ceva – nu mai reţin ce- şi parcă am avut o halucinaţie 🙂 .

Cineva mi-a derulat în faţă în câteva secunde tot filmul vieţii mele, şi mi-a arătat unde am fost. Când m-am ridicat de jos, (am căzut, văzând tot dezastrul ce-a fost. Pur şi simplu, o cădere în gol din infinit!) mi-am dat seama că acum ţineam eu în mână o diplomă: aceea de Regizor. Habar nu aveam în chimb cum am ajuns aici.

Până când mi-a vorbit Scenaristul: „Eu te-am făcut! Te-am lăsat să îşi distrugi viaţa, pentru că altfel n-ai fi avut cum să ajungi aici!”

Vă voi povesti eu mai târziu cine e Scenaristul ăsta…

Am fost o culegere de matematică. Serios vă spun, nu halucinez! 🙂

Cuprindeam între coperţile mele, toate problemele lumii. Nu eram o problemă în sine, ar fi fost uşor cu rolul ăsta.  Îmi ştiam rezolvarea de aş fi fost aşa…

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Dar fiind culegere, habar nu aveam  CUM să (mă) rezolv. Ştiam doar rezultatele. De la sfîrşit. Acolo eram cea mai interesantă. Mă lăudam eu că sunt cea mai cea, dar habar nu aveam că Cel mai Cel era Cel ce mă crease.

Într-o zi, am zis că e mai bine să plec la răsfoit alte cărţi. Mă plictisisem cu mine. Şi m-am dus. Grav a fost că m-am întors abia după vreo 15 ani …  sau chiar mai mulţi … cu filele rupte. Iar cele ce mai rămăseseră, erau mototolite …

Cum am ajuns aşa?

  • Am bifat greşit. Iubiri. Am luat aşa, pe ghicite. Am crezut că am noroc. Şi cu o încredere oarbă, în loterie, am pus la întâmplare. Un fel de 5/40. 🙂 ştiti jocul de la Lotto, da?

Problema însă nu era (alta!) că nu câştigam, dar eu şi insistam să mai joc, doar-doar, o fi şi la mine … până să mă dezmeticesc, ajunsesem falită. Şi când nu mai ai nimic, te vinzi pe tine. Pe oricât… eh, cam aşa am decis eu: să mă vând iubirilor, pe Gratis! Aşa mult vor aprecia, că voi ajunge un fel de „vedetă”.

  • Am renunţat să (mă) scriu. Ajunsesem să cred că alţii se pricep mult mai bine ca mine la slove, şi oricum n-ar da ei 2 bani pe mine. Ţineam între coperţile mele poveştile altora. Şi îi ajutam pe alţii să descifreze enigmele. Nu mai aveam nevoie de a (mă) crea. Ajunsesem să cred că starea „de a legumiza” era mult mai bună decât de a grădinări. Grav era însă că, deşi să fii legumă e bine, căci te cultivă alţii, te stropesc alţii, te plivesc alţii… tu nu ai nimic de spus, nu poţi însă cere apă, nu poţi cere atenţie. Şi mai grav, că, în final, te vând. Grădinarii, zic!

Aşa că am ajuns oricum din mână în mână. Mâinile oamenilor care mă răsfoiau, începeau să rezolve din mine ce puteau, şi se plictiseau. Sau se enervau. Iar eu eram convinsă că e din cauză că sunt eu prea grea. De rezolvat. Prea multe probleme între coperţile mele! Mi-am dat peniţa altora, din siguranţa că ei au talent mai mult!

  • Am decis că nu pot să mă opresc din tăcut. Credeam că alţii au un glas mult mai dulce, şi o minte mult mai ageră. Eu, şi dacă aş fi spus ceva, ar fi fost fără valoare. Şi atunci, era mai înţelept să accept că nu sunt înţeleaptă. Ca alţii. Şi aşa am lăsat altora şansa să se afirme. Şi mie mi-am lăsat închisă uşa care ducea la afirmare. Oricât m-ar fi jignit ei, eu tăceam. Trebuia să fiu blândă. Dumnezeu spunea că trebuie să întorci şi celălalt obraz

 

  • Când găseam câte un sârguincios, care se chinuia cu problemele dintre filele mele, mă închideam. Azi aşa, mâine aşa, până se enerva omul şi mă lăsa pe masă. Să se chinuie altul cu deschisul meu. Îmi părea rău apoi, căci mă gândeam că ar fi reuşit cumva să rezolve ecuaţiile alea întortocheate, la câtă determinare şi răbdare avea. Dar … toate au limitele lor. Aşa că mă lăsa baltă şi se ducea la altă culegere. Care măcar nu se închidea. Măi, şi greu îmi era când vedeam cum venea apoi, fericit, cu diploma cu locul I. Căci rezolvase totul. Punea culegerea la loc de cinste, o mângâia în fiecare zi, o privea cu dragoste… îl făcuse celebru. Şi tot ce făcuse ea, colega mea culegerea, fusese să SE DESCHIDĂ. El se chinuise cu toate ridicările la pătrat, şi cu toţi radicalii.

 

  • Habar n-aveam că rolul de Regizor nu era acelaşi cu cel de SCENARIST. Aici a fost de fapt dezastrul: credeam că trebuie să regizez după piesele mele. Aşa cum erau. Trebuia să fiu originală, aşa credeam. 🙂 De fapt, trebuia să regizez după scenariile Celui mai bun Scenarist. Cine era El?

Dumnezeu!

Habar nu aveam că El scrisese cele mai bune piese. Şi una dintre ele, fusesem eu!

Doar că eu nu ştiam de fapt CINE sunt. Credeam că sunt o culegere de exerciţii sofisticate. Mai grav, credeam că sunt plină de cifre, de matematică. Când colo, eram de fapt un regizor talentat, care avea de pus în scenă cea mai bună piesă scrisă vreodată: viaţa mea!

Am eşuat, dragii mei, prin tot ce am fost şi am ştiut. Tot ce am aruncat la gunoi, convinsă că era stricat. Prin tot ce nu am spus, de frică să nu mă fac de râs.

N-am înţeles că Dumnezeu era în controlul a tot. Eu nu trebuia decât să mă dau jos din paginile culegerilor alese greşit, şi să regizez.

 

Am eşuat! Dar azi trăiesc eşecul cu palmele făcute rugă. O înalţ spre cer şi aştept binecuvântarea de a continua să dau viaţă Cuvântului  (lui Dumnezeu) şi să încep, uşor-uşor, să îmi scriu povestea dictată de El!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Simona Catrina, eu nu ştiu să dansez Tango, şi nu voi mai vrea vreodată să învăţ!

Oameni cu aripi

Simona Catrina, eu nu ştiu să dansez Tango, şi nu voi mai vrea vreodată să învăţ!

Distribuiți vă rog

În urmă cu câteva luni, am pregătit pentru Simona un interviu. I-am scris pe Facebook motto-ul vieţii mele: “În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea!” (Sfânta Scriptură) Am fost convinsă că Dumnezeu nu o va lăsa. Nici o secundă nu m-am îndoit de minunea care se va face prin femeia asta. Azi am aflat însă, la prima oră, că Cineva a decis că e mai bine aşa.

Nu ştiu de ce. Nu ştiu nici unde e. Ce ştiu este că nu am mai apucat nici să o rog să îmi acorde interviul, nici să mă bucur de minunea din viaţa ei. Şi cu viaţa ei. Încă o dată, încă a câta dată, Doamne? ajung prea târziu la destinaţii. Exact atunci când oamenii mor. Aceeaşi poveste şi cu Gyuri Pascu. Despre care am scris AICI. Exact atunci când îmi dau eu seama că moartea nu aşteaptă curajul tău, decizia ta, ciocănitul tău…

N-am apucat să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru salvarea ei, că a şi venit Alice Năstase cu vestea…

Simona dragă, ultimul text al tău la care am plâns cu sughiţuri, a fost ĂSTA.  “Respons to Friend Request. Forever!”

Mi s-a părut că îmi scriseseşi parte din propria poveste. Am plâns, draga mea, cu întrebările în pumni, de ceaţa din sufletul meu. De drumul pe care m-am oprit. Spre el. Un el. Căruia îi acceptasem acel Friend Request. Tot după ce-mi citise blogul, gândurile, textele… Tot aşa, cu ani mai puţini, cu răbdări mai multe… cu frici mai puţine, cu frumuseţe a sufletului mai mare. Sau ştiu yo???

Am citit textul tău certându-mă cu Dumnezeu. Acelaşi pe care L-am rugat să te vindece pe tine. Să citesc mai departe despre o iubire născută pe vreme de Facebook, fără să ţină cont de ani şi de depărtare, de lume şi de frică…

“De atunci, am tot infruntat previziunile celor care inca mai cred ca un barbat cu cinci ani mai tanar decat mine va pleca dupa o femeie cu cinci ani mai tanara decat el.
Doru nu va pleca niciodata dupa nimeni, asta stiu. Eu si el nu vom pleca decat dupa moarte.”

Tu, Simona dragă, ai murit cu convingerea că Doru nu te-o părăsi niciodată pentru alta. Cu 5 ani mai tânără. Eu trăiesc cu convingerea că Dumnezeu ştie mai bine de ce nu mai am cui să-i dau un Fried Request… Şi ce mă face acum să plâng în hohote e nedreptatea cu care ne desparte Dumnezeu uneori de cei pe care îi iubim…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Simona, iubirea asta a voastră, născută în urmă cu atât de puţini ani, ne e nouă, lecţie de viaţă. Că există bărbaţi care te citesc, te iubesc după ce ţi-au învăţat pe de rost textele şi îţi rămân fideli până la moarte. Că există şi bărbaţi care te ţin în braţe pe patul de spital, când boala te sfâşie. Când îi sfâşie şi pe ei frica de a nu rămâne fără tine, într-o singurătate în care se moare de frig…

Draga mea, ai murit lăsând în urmă un testament pentru orice femeie speriată de iubire, din lumea asta:

“Iubiţi. Iubiţi. Iubiţi! Nu vă uitaţi la vârstă, la trup, la carieră, la drumuri, la distanţă, la oameni! Uitaţi-vă numai la Dumnezeu!”

Nu ştiu ce v-a spus El vouă, când v-aţi jurat credinţă-n faţa Lui, dar cert e că ce I-aţi jurat voi Lui, aţi împlinit: “Până când moartea ne va despărţi!”

Simona, voi sunteţi dovada reală a iubirilor care se nasc din Cuvânt. Prin cuvânt. De blog, de carte ori de ziar. Voi sunteţi cei doi nebuni care aţi trecut de mână prăpastia. Şi tot de mână v-aţi şi întâlnit cu moartea. Aţi privit-o fix în ochi, i-aţi spus că oricum Dumnezeu e mult mai puternic decât ea, şi dacă te-o lua pe tine, voi tot împreună veţi rămâne.

Simona dragă, eu plâng azi, de mi se zguduie pereţii sufletului. De neînţeles. De frică şi de moarte ce văd în faţă… Una pe care aş implora-o să mă mai lase câteva vieţi în braţele celui căruia i-am dat într-un cândva, un Friend Request… Nu forever, ci până unde a vrut Dumnezeu.

Îţi mulţumesc, femeie puternică, pentru ce-ai împărtăşit cu noi, pentru lecţia de viaţă oferită pe gratis, pentru iubirea frumoasă dăruită celui mai frumos sufletului tău, şi pentru dorul de Doru al tău, ce-l ai deja… deşi te ţine, cu siguranţă, încă, de mână…

Îţi mulţumesc, draga mea necunoscută, căreia îi cunoaştem atât de mulţi blogurile, sufletul, gândurile, textele, luptele! Îţi mulţumesc pentru că ne-ai lăsat moştenire un vis pe care l-ai transformat în realitate mai frumos ca orice rochie de mireasă, pătată de noroi, pe o vreme ploioasă. Şi rece. Ca moartea…

Îţi mulţumesc, Simonă dragă, pentru că m-ai învăţat că există şi bărbaţi care nu Îl întreabă pe Dumnezeu, cum L-a întrebat un el pentru care n-am fost niciodată destul de femeie: “De ce, Doamne, mi-ai dat o femeie bolnavă?”

Îţi mulţumesc, femeie frumoasă, pentru lacrimile tale, ce-au scris poveşti. Pentru bucuriile tale, ce-au născut poveţe, şi pentru demnitatea cu care care ai înfruntat moartea! Destinul şi diavolul.

Îţi mulţumesc, copil de Dumnezeu, că ne-ai trezit pe unele dintre noi la realitate, ne-ai scris poveştile, altora, ne-ai mângâiat pe unele şi ne-ai dat cu capul de pereţii realităţii, pe altele!

Simona, eu nu mai vreau să citesc ce-ai scris! Eu vreau să citesc ce vei scrie. Cu dorul de Doru tău, de Alice a ta, de Tangoul tău, de lumea ta, de blogul tău, de viaţa ta…

Simona… eu nu mai vreau niciodată să învăţ Tango! Tu ştii mai bine decât oricine de ce…

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
“Pentru a încuraja un copil preadolescent să citească este foarte important ca acesta să își vadă proprii părinți citind de plăcere. De la adolescență în colo influența părinților scade și tinerii citesc mai ales dacă văd în lectură ceva cool.” Victor Miron

Sanatate mintala

“Pentru a încuraja un copil preadolescent să citească este foarte important ca acesta să își vadă proprii părinți citind de plăcere. De la adolescență în colo influența părinților scade și tinerii citesc mai ales dacă văd în lectură ceva cool.” Victor Miron

Distribuiți vă rog

Fiecare dintre noi avem nevoie de modele care să ne ajute să fim tot mai buni în ceea ce facem. Fie că suntem adulţi, şi ne gândim să ne transformăm pasiunea de a scrie, în meserie, fie că suntem părinţi şi vrem să le dăm copiilor noştri exemple de oameni care au reuşit să-şi împlinească visele, prin slovă.

Televizorul a devenit o problemă uriaşă, în secolul vitezei. În meseria de terapeut, văd foarte des copii care urăsc cititul, şi părinţi disperaţi pentru dependenţa copiilor lor de gadget-uri. Părinţi care nu s-au gândit niciodată că o tabletă îi va îndepărta pe copii, pentru totdeauna, de cartea adevărată.

Am ales să povestesc azi cu Victor Miron, un scriitor care reuşeşte, prin realism şi simplitate, să dea glas adevărurilor şi gândurilor noastre cele mai ascunse.

L-am citit dintr-o întâmplare, când, în urmă cu câteva luni, am stat la poveşti cu Renata Şi Christian, pe care i-am descusut într-un interviu, AICI. Mi-au oferit cartea cadou. Am început apoi să-l urmăresc pe Facebook, şi am descoperit că este împlinitor de vise:).

Am visat şi eu, de mic copil, să am o bibliotecă pe scara blocului. Să am un iubit pe care să-l înveţe tatăl lui că a citi e „sexy şi bun” 🙂 şi că o carte este cel mai valoros cadou pe care i-l poţi oferi unei femei.

Ghinion, însă: m-am născut prea devreme, aşa că nu voi putea să-i fiu noră Lui Victor:). Dar poate face o magie cumva, să-mi aducă Moş Crăciun un soţ „instruit” de Victor, cine ştie? 🙂

Până atunci, mă aşez cuminte la scris. Povestea lui. Şi v-o împărtăşeşc şi vouă, ca toate binecuvântările de la Dumnezeu. Nu e bine să le ţinem numai pentru noi, aşa e?

 Victor, îţi mulţumesc pentru bucuria cu care ai răspuns invitaţiei mele de a sta câteva clipe la un pahar de vorbă. Scrisă, cum îţi place ţie. Spune-mi, te rog, cine eşti tu, cu totul? 

Victor:  Sunt un idealist cu inițiativă, am 31 de ani, iar acum 3 ani am pornit campania de promovare a lecturii Cărțile pe față. Inainte am mai fost implicat în capania de promovare a bunelor maniere în trafic Pe drumul cel bun, în comunitatea de consum colaborativ UseTogether și în serviceul auto Iovi.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 Cum şi când ţi-ai descoperit pasiunea pentru scris?

Victor: Pasiunea pentru scris a apărut la mult timp după ce am descoperit pasiunea pentru citit. Eu și acum mă consider un vechi cititor și un tânăr scriitor. Lectura a devenit foarte importantă în viața mea din clasa a 9-a de liceu, când l-am întâlnit pe adolescentul miop al lui Eliade.

Când şi cum ai publicat prima ta carte, şi ce te-a făcut să decizi că e timpul să-ţi dai şi altora sufletul la citit?

Victor: Prima carte pe care am publicat-o a fost cartea Cărțile pe față, un fel de jurnal al campaniei de promovare a lecturii cu același nume. Am îndrăznit să o tipăresc deoarece am văzut că povestea acțiunilor făcute în campanie reușește să entuziasmeze oamenii să facă și ei pași mai mari sau mai mici de a promova lectura.

 Primul pas e cel mai greu. Dar devine avântul pentru deschiderea paraşutei, şi plonjarea în necunoscut. Ce cărţi au urmat, şi care a fost povestea fiecăreia?

Victor: A doua carte, Lasă-mă să te las, e despre cineva care se lasă de fumat cu ajutorul baloanelor de săpun. Înlocuiește gestul de a face cerculețe de fum cu cel de a produce baloane de săpun.

A treia a fost Se repară prin înlocuire, o poveste despre mașini și relații. Aici compar cum funcționează o mașină cu modul în care funcționează o relație.

A patra, care este în continuare cea mai căutată carte a mea, este Cartea de citit în doi. Prin acest volum promovez lectura ca activitate de cuplu. Cred că am petrecut fiecare destul timp uitându-ne la filme și seriale cu partenerul nostru așa că merită încercată și lectura în doi.

A cincea a fost volumul de poezii de dragoste tRai în doi, carte care sunt bucuros să spun că se oferă cadou tuturor cuplurilor care se căsătoresc în Cluj-Napoca, personalizată cu poza mirilor pe copertă, totul mulțumită unei frumoase colaborări cu magazinul de mobilă Gobilier.

A șasea carte este fOameni, o satiră despre comportamentul oamenilor pe Facebook. Iar cea mai recentă este volumul de poezii de drag MAma, pe care chiar în 6 martie l-am lansat.

Ce legătură crezi că este între scris şi citit? Sunt ele dependente una de cealaltă? 🙂

Victor: Eu cred că e nevoie să citești cam de 100 de ori mai mult decât scrii, cel puțin când e vorba de proză.

Te invit să explici puţin părinţilor, întâi, de ce este necesar ca al lor copil să citească, în detrimentul jocurilor pe calculator? 

Victor: Toate activitățile au farmecul lor. Sunt OK și jocurile și desenele, dar să fie cu măsură. Nici lectura nu e un scop în sine, nu cred că e potrivit să stăm să citim toată ziua, dar ce văd pe mine, e că dacă într-o zi citesc mai mult de o oră sunt mult, mult mai creativ.

Din postura de scriitor, la ce vârstă crezi că un părinte ar trebui să înceapă să-i citească poveşti, propriului copil? Ce beneficii aduce vocea părintelui, faţă de vocea de pe tabletă, unde imaginile se succed?

Victor:  Nu știu la ce vârstă e bine să le citească părinții copiilor în general, dar știu sigur că eu o să încep să le citesc copiilor mei încă din prima lună.

 Cum motivăm un copil să citească?

Victor: Părerea mea este că pentru a încuraja un copil preadolescent să citească este foarte important ca acesta să își vadă proprii părinți citind de plăcere. De la adolescență în colo influența părinților scade și tinerii citesc mai ales dacă văd în lectură ceva cool.

 Ce lipseşte României anului 2017, în ceea ce priveşte interesul copiilor faţă de  literatură? De ce crezi că numai citesc adolescenţii, şi ce anume i-ar scoate din lumea virtuală?

Victor: Aici sunt cu siguranță mai mulți factori. Adolescenții vor răspunde prin refuz la orice le este impus, așa cum le sunt impuse lecturile obligatorii. Și asta cu atât mai mult cu cât multe din textele din programa școală nu sunt actuale pentru ei.

Cred că ajută dacă se reușeste să li se prezinte lectura ca pe ceva cool. Eu mă gândesc mult la două comportamente aflate la poli opuși: cititul și fumatul. Toată lumea știe și recunoaște că e bine să citești și totuși puțină lume citește mai mult de o carte pe lună.

Iar în același timp toată lumea știe că e rău să fumezi și totuși multă lume fumează, chiar dacă nimeni nu susține că e ceva benefic. În cazul adolescenților mai ales, cred că e cu atât mai vizibil faptul că ei se apucă de fumat pentru că percep acest comportament ca pe ceva cool și citesc puțin pentru că lectura nu e cool.

Ce titluri de cărţi recomanzi adolescenţilor?

Le recomand în general toate titlurile care apar în concursul adresat lor Bătălia Cărților și în particular: Romanul adolescentului miop (Mircea Eliade), Flori pentru Argernon ( Daniel Keyes), Oscar și Tanti Roz (Eric-Emmanuel Schmitt).

 Care este cartea pe care crezi că orice adult ar trebui s-o citească, măcar o dată în viaţă?

Victor: Eu sper ca fiecare adult să citească în viață mai multe cărți, preferabil minim două pe lună. Nu știu să recomand o singură carte, dar pot să spun că eu cel mai des ofer cadou cartea Cele 40 de legi ale iubirii de Elif Șhafak.

Mulţumesc încă o dată, Victor, pentru oxigenul ce l-ai dat inimilor noastre, însetate de poveşti!

 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
De ce am renunţat să merg la concerte necreştine şi în baruri? Răspuns pentru prietenii care mi-au pus etichete ce dor

Oameni cu aripi

De ce am renunţat să merg la concerte necreştine şi în baruri? Răspuns pentru prietenii care mi-au pus etichete ce dor

Distribuiți vă rog

Am iubit arta de când mă ştiu. De când mă ştiu însă alţii, am făcut ceva schimbări în viaţa mea, ce-au dat naştere confuziilor, pe care unii le-au catalogat drept lipsă de discernământ din partea mea, lipsa respectului şi a iubirii pentru ei, ori alte asemenea judecăţi de valoare ce-au durut…

În urmă cu ceva ani, nu mulţi:), m-am pocăit! Folosesc verbul acesta special pentru a mă mândri cu încă o etichetă primită de la lume. Una care pentru ei este ruşine, iar pentru mine cea mai mare binecuvântare.

Ce înseamnă să fii pocăit afli de aici sau de aici . Aşa că nu voi mai scrie şi aici:).

Dacă mă cunoşti, însă, s-ar putea să înţelegi mai bine sensul.

De când m-am întors la Dumnezeu şi până acum, drumul vieţii mele a fost întortocheat. Plin de spini pe alocuri, şi pe ici-pe-colo plin cu toate trăirile pe care şi tu, om drag, le experiemntezi zi de zi! Mi-a fost dor, am plâns, am regretat, am întrebat, m-am întors şi am sperat. Ca orice femeie ce se ceartă cu sine pentru un pahar de înţelegere ori de iubire…

Am schimbat, pas cu pas, şi drumuri, şi aripi, şi vise, şi speranţe, şi frici, şi nelinişti, şi pace, şi iubire… şi toate câte se trăiesc în lume. Am schimbat nu dintr-o dată, ci uneori cu încăpăţânare crâncenă. Una izvorâtă din nevoia mea de a fi liberă.

Am iubit arta, ziceam la început. Încă o iubesc şi o trăiesc până la epuizare:). În sensul acela dur, dar real: citesc ori ascult, ori privesc uneori, şi din ceea ce văd curg lacrimi. De bucurie, de sfâşiere, de dragoste, de regret… de ce-a fost … de ce-am fost şi ce-a făcut Dumnezeu din mine…

Am cunoscut, datorită artei, oameni frumoşi, cu suflete mai scumpe ca aurul. Mi i-am făcut prieteni pe unii, iar pe alţii duşmani. Am întâlnit, printre artiştii lumi, iubiri pe care le-am bifat în grabă, fiind convinsă că voi trăi fericită până la adânci bătrâneţi.

Şi s-a ales de ele praful. 🙂 Nici să-l mai şterg n-am mai avut putere la final:)… Iar azi,  nu mai vreau s-o fac… La ce ar folosi?

Şi pentru că tot veni vorba de a folosi, să trec la subiectul acestei postări. Am folosit arta pe post de drog, de sedativ şi de tratare a rănilor. Am crezut că ea va fi singura care mă va vindeca de nefericire, de frici şi de trecut…

Şi mi-am tot injectat-o în inimă ani la rând, aşteptând cuminte să-şi facă efectul. Nu s-a-ntâmplat niciodată minunea.

Cineva, în urmă cu multe luni, m-a întrebat ce mă determină să continuu să merg la “concerte necreştine”, (e urât spus, ştiu! Ceea ce vreau să spun prin această etichetă este că în centrul melodiilor care se cântă NU este Dumnezeu, nu că oamenii care cântă nu ar fi creştini!) având în vedere că “Acum Îl ai pe Hristos să-ţi fie mângâiere?!”

M-am enervat atunci. Rău. M-am simţit constrânsă, închisă într-o colivie. Aveam senzaţia că întrebarea ascunde în adâncul ei un legalism absurd, pe care eu nu-l suport şi nu-l voi accepta niciodată. (şi nici n-am s-o fac:) dar acesta este alt subiect)

La scurt timp după discuţia cu pricina, am realizat că întrebarea aceea nu ascundea gratii:), ci dorinţa de a înţelege ce se întâmplă cu mine. Plecam de acasă, la concerte, cu zâmbetul pe buze, şi mă întorceam plânsă, sfâşiată, cu trecutul lovindu-mi tâmplele, cu iubirile scrijelite strigându-mi ÎNTOARCE-TE!, cu inima în cârje, cu sufletul sângerând…

Şi nu realizam că mi-era rău. Luasem atâţia ani drogul ăsta, ascuns perfid în spatele artei, că aveam senzaţia că reprezintă normalitatea. Încercam să-mi înec durerea în arta frumos cântată de oamenii cei mai frumoşi pe care i-am întâlnit în viaţa mea. Oameni pe care şi azi îi iubesc, dar nu îi mai pot folosi pe post de bandaj…

Mi-a trebuit timp să pot admite că vorbele acelui cineva nu erau menite să mă închidă, ci să mă dezlege. M-am aşezat obosită de dureri pe fotoliul maro, al femeii care mi-a schimbat viaţa, şi i-am mărturisit cu voce sugrumată de plâns înăbuşit:

“Eu nu mai simt că aparţin acestei lumi pline de iluzii, dar nu vreau să mă opresc! E ca şi când aş renunţa la mine! Vreau să continuu să merg acolo, dar să nu mai sufăr. Să nu mă mai zbat, ajunsă acasă, între portative! Nu mai vreau să trăiesc cu trecutul în mâini, dar nici să renunţ la oamenii aceia frumoşi nu pot! Ei m-au ajutat, prin arta lor, să mă vindec!”

“Şi eşti vindecată?” m-a întrebat femeia- bisturiu (căci mi-a sculptat sufletul, de asta o numesc aşa)

M-am uitat la ea revoltată, am simţit că se aliază cu cineva-ul ce-mi blocase parcă lacătul inimii, şi am tăcut. Nu m-a mai întrebat nimic. Se uita numai la mine şi aştepta…

După clipe pe care nu le-am putut contoriza, am răspuns cu lacrimi în ochi:

“Nu, nu sunt vindecată! Nu, nu acele melodii îmi bandajează rănile… nu… dar eu nu vreau să renunţ la artă! E scrisă în mine!”

“Monica, arta nu înseamnă numai concerte care îţi sfîşie inima şi te ţin prizonieră în trecut! Arta înseamnă mult mai mult de atât. Arta reprezintă frumosul din inima noastră, nu un pumnal cu care să-ţi spinteci sufletul! Poţi iubi şi respecta în continuare artiştii, fără să fii nevoită să mai calci singură acolo unde te invadează trecutul! Dacă nu ţi-e bine, e pentru că acolo, adânc în tine, e ceva de schimbat!”

Mă uitam la femeia asta indignată. Ştiam însă că are dreptate. Ştiam ce aveam de făcut, dar a renunţa la un drog nu e uşor. Şi eu, care spuneam că nu am fost niciodată dependentă de ceva, am aflat atunci că cea mai tulburătoare carceră în care am fost închisă, de-a lungul anilor, a fost aceasta a artei înţelese greşit :).

Era ca şi când aveam de ales între viaţă şi moarte. Simţeam că nu îmi pot limita viaţa la a veni de la job şi a trăi degeaba… Simţeam că m-aş fi închis singură între gratii împroşcate cu sânge…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Discuţia mea cu femeia aceea s-a încheiat cu vorbele ei blânde:

“Ia-ţi timpul de care ai nevoie, nu te grăbi să iei decizii pripite! Gândeşte-te numai că dacă ai ajuns aici, cu sufletul greu, să vorbeşti despre durerea asta, e pentru un motiv. Roagă-te să îl afli, şi apoi vom vedea ce e de făcut!”

Mi-am luat timp. Era nedrept, gândeam! Mă durea orice variantă aş fi ales… Era ca şi când ar trebui să alegi între a trăi toată viaţa cu operaţii peste operaţii, mergând la acelaşi job periculos, dica cauza căruia îţi zdrobeşti oasele periodic, şi a risca să renunţi la acel job, ştiind că există o şansă cât de mică să scapi de boala care-ţi distruge trupul!

Şi-am riscat. După multe rugăciuni şi lacrimi, am înţeles că acele concerte îmi făceau rău! Nu pentru că oamenii dragi de acolo ar fi fost răi, sau proşti, sau nedemni de mine, cum mi-am auzit apoi, ci pentru că EU mă schimbasem. Ceva în mine striga după adevărata libertate, pe care nu o puteam obţine decât renunţând la drog!

Şi-am renunţat. 

N-a fost uşor. Mă simţeam vinovată faţă de artiştii mei dragi şi faţă de oamenii frumoşi cu care am împărţit clipe şi trăiri, atâţia ani. Dar ştiam, de data asta, foarte clar, că vindecarea mea va veni numai prin ascultare de Dumnezeu şi renunţare definitivă la mine însămi.

A durut. Tare. Au fost nopţi nedormite, lacrimi, întrebări, strigăte, frământări şi frici. Frici de necunoscut, de a nu mai avea unde să merg pentru un strop de pace. Acea pace pe care credeam că o primesc retrăind ce-am trăit cândva…

O pseudo pace de fapt, ce striga după mine, de frică să nu mă piardă.

Eram perfectă pentru afacerea ei :). Sufeream bine, ştiam să plâng perfect, vindeam mai bine ca oricine iluzii…

Despre înlocuirea drogului cu Adevărul, vă voi povesti în curând, însă acum am o datorie morală:) faţă de oamenii care mă acuză de neiubire şi de duplicitate:

Dragii mei, niciodată nu aş trece peste o durere a voastră, nu v-aş refuza invitaţia la un pahar de poveşti frumoase, ca sufletele voastre, dar în alte locuri. Cred cu tărie că prieteniile adevărate se trăiesc şi în spatele uşilor locurilor în care eu mă sfâşii şi strig.

Cred cu tărie că dragostea nu are nimic de a face cu paharul în plus de alcool pe care refuz să-l mai beau, cu refuzul de a mai răspunde întrebărilor incomode, ori de a asculta vorbe care nu fac cinste nici mie, nici vouă!

Cred cu tărie şi că prietenii adevăraţi se ţin de suflet în orice loc de pe pământul ăsta şi îşi trăiesc poveştile şi la margine de lac, nu doar în mijlocul locurilor în care cel ce-a ales altă cale se simte sfâşiat!

Nu, nu am ales să renunţ la vechea mea viaţă pentru că “acum eşti terapeut şi te crezi deşteaptă!” :)! Şi înainte eram terapeut şi mergeam cu voi peste tot:). Diplomele n-au nici o legătură cu inima mea. Şi nici cu ceea ce simt!

Am ales să renunţ la trecut, cu TOT ce ţine de el, pentru că atunci când ai o rană deschisă şi continui s-o înţepi cu ace, îţi va distruge viaţa.

Dacă vrei să renunţi la alcool, dar te angajezi într-un bar, se numeşte naivitate, să crezi că nu mai există pericolul să cazi din nou acolo! 🙂

Dacă vrei să renunţi la ce-a fost, dar continui să mergi acolo unde greşeai, eşti de-a dreptul nebun să crezi că vei putea să fii un om nou!

N-ai cum!

Dacă povestea asta te-a supărat, mă iartă! Dacă te-a determinat să-mi pui un diagnostic şi să mă trimiţi la psihiatru, îţi mulţumesc, dar te asigur că am destui pe lângă mine, care să mă trateze, în caz de psihoză! 🙂

Dacă te-a ajutat să-ţi înţelegi durerile, împărtăşeşte-o cu cei ce au nevoie de o pâlpâire de lumină în viaţa lor! Dumnezeu vindecă! Şi nu, nu îţi face rău dependenţa de El! 🙂

                                                        Ascultă AICI crezul meu!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Scriitorii de literatura Science Fiction & Fantasy, au pur si simplu har sau depun o munca asidua? Ne raspunde MIRCEA TARA, scriitor pentru care Dumnezeu NU este un personaj SF:)

Artistii lumii

Scriitorii de literatura Science Fiction & Fantasy, au pur si simplu har sau depun o munca asidua? Ne raspunde MIRCEA TARA, scriitor pentru care Dumnezeu NU este un personaj SF:)

Distribuiți vă rog

Plecam si noi azi la cules de vise? 🙂 Sau macar la alergat dupa atotputernicie:). Pentru ca eu am ales sa inchid ochii si sa nu ma mai intreb pana unde am voie sa hoinaresc, am ales sa ma opresc la Mircea Tara, scriitor debutant, care a lansat de curand cartea INIMA DRAGONULUI.

Despre literatura SF, dragoste de carte, pasiune si credinta, ne povesteste fara perdea:) intr-un interviu care te invata atat:

Invata. Crede. Iubeste 🙂

 

 

  • Mircea, spune-mi despre pasiunea ta pentru literatura Science Fiction & Fantasy. De cand citesti acest tip de literatura si cum crezi ca ai dobandit-o?

Pasiunea mea nu e doar pentru literatura SF&F, ci pentru ficțiune în general. În schimb simt o afinitate pronunțată față de acest gen (dovadă este și faptul că am scris un roman cu dragoni) pentru că mă lasă să visez mai mult, îmi întinde limitele imaginației și nu mă ține legat într-o realitate cunoscută (fie ea și fictivă) sau ușor accesibilă.

Din păcate, am început să citesc literatură abia în ultimul an de liceu. Până atunci, recunosc cu un soi de jenă, îmi displăcea cititul. Poate nu întâlnisem cărțile potrivite. Însă, cu ajutorul unui profesor extraordinar de limba română pe care l-am avut în liceu am descoperit că, închise între două coperte, există lumile acestea incredibile, uneori fantastice, și că tot ce trebuie să faci să pătrunzi în ele este să deschizi cartea și să întorci prima pagină.

 

  • Ai lansat de curand o carte, “Inima dragonului”. Este ea prima pe care ai scris-o, sau au mai fost si altele? Spune-ne despre ele.

Este prima carte pe care am scris-o și am publicat-o. Însă, pe hard mai am aproximativ 1 giga de documente cu idei, schite, povestiri și alte romane începute și neterminate. Foarte puțini au aruncat câte un ochi peste ele și nimeni nu știe de toate. Nici măcar eu. Am în schimb câteva povestioare pentru copii, pe care le-am scris începând cu 2015 și le-am urcat pe amazon. Sunt în limba engleză și sunt despre o fetiță pe nume Ester, de cinci-șase ani, care trebuie să își salveze părinții și, câteodată, lumea, de tot felul de creaturi fantastice.

 

  • Ce crezi ca a influentat talentul tau scriitoricesc? Are cititul vreo legatura directa cu drumul scriiturii, sau a fost un har care nu a necesitat nici un fel de efort?

„Talent scriitoricesc” are un sunet ciudat în urechile mele. Nu sunt obișnuit cu această caracterizare. Însă cred că înclinația spre a scrie povești a venit o dată cu pasiunea pentru citit. Sunt foarte strâns conectate. Pentru mine nu pot exista una fără cealaltă.

 Astfel că a trebuit să citesc mult până să acumulez un bagaj suficient de cuvinte și idei care să mă ajute să scriu o carte. Iar procesul nu a fost și greu și ușor în același timp – așa e mereu când faci ceva ce îți place. Scrii o poveste, apoi alta, apoi încă una, apoi rescrii, apoi mai citești, te documentezi și o iei de la capăt.

 

Uneori ai inspirație și cuvintele curg și scrii două mii de cuvinte în câteva ore. Alteori e nevoie de câteva luni ca să se lege o poveste de douăzeci de pagini. Depinde și de cât de mult timp pot să pun deoparte pentru scris (aici mă refer strict la timp dedicat proiectelor personale), timp care în ultima vreme s-a împuținat considerabil. Și ca să răspund întrebării: pentru mine a fost muncă. Dar munca nu mă sperie.

 

Cat trebuie sa citeasca cineva, pentru a ajunge sa scrie bine, si ce inseamna de fapt “a scrie bine”?


Sincer, nu știu. Nu cred că e suficient să citești. Trebuie și să exersezi. Adică să scrii. Să tastezi literă după literă, cuvânt după cuvânt, să îți notezi idei pe un colț de hârtie sau într-un carnețel. Zilnic dacă reușești. Cu cât o faci mai mult, cu atât ajungi să scrii mai bine. Te ajută să ai și un ochi critic, sau măcar prieteni care apreciază literatura scrisă bine și nu caută să te menajeze.
Iar a scrie bine… nu pot să îți ofer o definiție, dar pot să îți ofer o listă de autori care o fac foarte bine și care deși scriu în genuri literare diferite, reușesc să încropească povești care te țin încătușat: Neil Gaiman, Cărtărescu (cel puțin în Orbitor), Adrian Oțoiu, Filip Florian, Florin Pîtea cu Cartea cu scoarțe de argint, ferecate, Sir Terry Pratchett (care este unul din autorii mei preferați), Garcia Marquez, Salman Rushdie, Haruki Murakami, J.K. Rowling atât în seria Harry Potter, cât și în seria romanelor polițiste Cormoran Strike, Steinbeck în Oameni și șoareci, și închid lista cu Samantha Shannon.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Evident lista nu este exhaustivă, dar aceștia sunt câțiva din scriitorii care îmi vin imediat în minte când mă gândesc la autori care scriu bine, indiferent dacă au primit Nobelul sau nu. Sunt sigur că și tu poți adăuga la lista aceasta cel puțin zece autori la fel de mari.

 

 

  • In ce domeniu lucrezi tu acum? Este scrisul principalul tau mijloc de existentaJ, sau este o pasiune din care speri intr-o zi sa poti trai?

Lucrez în publicitate, într-o agenție independentă din București, ceea ce este o provocare creativă în fiecare zi. Sunt copywriter și inevitabil trebuie să scriu ceva în fiecare zi. Fie că e vorba de un newsletter, o prezentare, o reclamă radio sau un script pentru un video de youtube la chipsuri.

 

Deci, într-un fel trăiesc din scris. Ceea ce este, sincer îți spun, o minune. Publicitatea este un domeniu care nu te lasă să te plictisești. Asta pentru că așa e natura ei, dar și pentru că ești înconjurat de oameni fascinanți, talentați și creativi care te energizează, te motivează și stârnesc în tine o dorință de a face lucruri cât mai faine, cât mai bune, cât mai grozave.
Cand scrii, omule? J Ai serviciu, ai sotie, esti implicat in slujirea bisericii din care faci parte. Cum faci fata?


Sâmbăta și duminica. Soția, uneori, mă înțelege. Fac față cu multă cafea.

  • Esti un artist crestin. Spune-mi, te rog, cum e privita in mediul evanghelic, literatura SF&F?

Sincer, nu știu. Abia ce am debutat. Să așteptăm reacțiile :))

  • De ce crezi ca sunt atat de putini crestini, scriitori romani de literatura? Ce lipseste omului evanghelic, in cee ace priveste scriitura?


Ai ales întrebări grele pentru un debutant. Mă gândesc că probabil există subiecte mai arzătoare pe care scriitorii creștini să se axeze? Sau poate nu sunt încurajați suficient? Poate literatura SF și cea fantastică sunt considerate literaturi minore în comparație cu studiile biblice și poate au dreptate.
Iar la cea de-a doua întrebare nu știu ce răspuns să-ți dau. Poate voința? Sau poate curajul? Și multora talentul îmbinat cu disciplina?

  • Pe vremea cand nu exista Dumnezeu in viata mea, si putin dupaJ, aveam un stil “usor” agresiv de a scrie, subiecte dure pe care le abordam (infidelitatea, frica de barbati, agresivitatea lor, oroarea de a fi femeie, etc) si atitudine de revolta fata de nedreptatea care se face oamenilor, in general. Mi s-a reprosat in repetate randuri ca un crestin nu ar trebui sa scrie despre asta, pentru ca in lumea evanghelica nu exista asa ceva, si de exista cateva cazuri, oamenii se poticnesc daca afla despre ele; si cel mai bine ar fi sa imi schimb nu stilul neaparat, ci subiectele. Stiu ca este o intrebare greaJ, dar spune-mi, te rog, cum comentezi aceste afirmatii? Este aceasta lumea in care traim cu totii, sau noi, evanghelicii, avem o bula de cristal in care nu exista “nici intristare, nici suspin”, sa citez din liturghiile ortodoxe?


Cred că depinde foarte mult de modul în care prezinți aceste lucruri. Pentru că sunt lucruri sensibile, care vorbesc despre răni, despre realități care dor. Iar oamenii nu cred că sunt obișnuiți cu o desfășurare puternică de emoții, care te scoate din zona de confort.

 

Oamenii sunt reticenți la asta. Însă nu cred că ar trebui evitate – nu total, nu complet, nu tot timpul. Vezi, acesta e un motiv în plus pentru care prefer literatura fantastică: îți permite o detașare – totul se petrece într-o altă lume, într-un alt timp, într-un alt univers, ceea ce face ca astfel de subiecte să fie mai ușor de digerat.

 

Care este, din punctul tau de vedere, granita intre a scrie sincer, si a scrie crestineste? Se pot imbina ele, sau trebuie sa renunti la una in detrimental celeilalte? Exemplu: daca subiectul fictiunii tale sunt dragonii, ar trebui sa te abtii de a-l publica, pentru ca nu da slava lui Dumnezeu, sau consideri ca acesta este un talant pe care Dumnezeu ti l-a dat pentru a-l inmulti? Sau, daca o femeie scrie despre dragoste –nu vorbesc aici despre a scrie pornografic!, ar trebui ea sa se abtina, pentru ca ispiteste?
În primul rând vorbim despre ficțiune. Iar ficțiunea este o invenție elaborată care poate sau nu să transmită un adevăr. Ficțiunea scrisă foarte bine este într-o oarecare măsură manipulare. Te duce de nas, lăsându-te să crezi că personajul e bun, când de fapt e răul întruchipat.

 

Te face să îți dorești ca un alt personaj să fie pedepsit sau să moară. Despre ce fel de sinceritate vorbim aici? Pentru că dacă vorbim despre sinceritatea trăilor, a emoțiilor până și aceasta poate fi trucată de un scriitor bun.
În al doilea rând depinde ce vrei să stârnești în om cu sinceritatea ta: tristețe, pasiune, ură, revoltă, bunătate? Sau vrei doar să îți verși inima și sentimentele în fața unui cititor anonim, iar această sinceritate crudă îți oferă ție confort, chiar dacă, poate, pe cititor îl pune într-o poziție inconfortabilă?

 

Unele pasaje din Biblie sunt inconfortabile, unele cerințe ale lui Dumnezeu sunt la fel. Însă, acestea vin dintr-o dragoste sinceră pe care El o are față de noi. Acum dacă sinceritatea ta se naște din aceeași dragoste nu văd de ce a scrie sincer este diferit de a scrie creștinește. Indiferent de genul literar în care scrii.

 

Cred că orice lucru bine făcut, pentru care poți să fii mulțumitor lui Dumnezeu fără urmă de îndoială, este un lucru pentru slava Lui. Scopul meu nu este să scriu o carte și să mă bată prietenii pe spate, bravo, ești tare, îți ia lumea interviu. Am o poveste de spus, am un mesaj pe care în primul rând vreau să mi-l spun mie (consideră-l ca o piatră de aducere aminte), iar apoi să îl spun celorlalți.

 

Dacă reușesc să fac asta sub forma unui roman fantastic cu dragoni și magie și artiști și hoți de buzunare și umbre malefice, foarte bine. Dacă nu, încerc sub forma unor povestiri pentru copii, sau sub forma unei campanii publicitare executate impecabil.

  • Multumesc, Mircea, pentru sinceritatea cu care ne-ai impartasit trairile tale. Asteptam urmatoarele carti.

Îți mulțumesc și eu Monica pentru ocazia asta. Așteptăm și următoarele tale cărți 😀

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Azi este despre El. Despre Dumnezeu întrupat, umilit şi înviat pentru noi. Ia-ţi crucea şi urmează-L!

Credinta

Azi este despre El. Despre Dumnezeu întrupat, umilit şi înviat pentru noi. Ia-ţi crucea şi urmează-L!

Distribuiți vă rog

Străinul vieţii mele

 

Cu umeri lăsaţi de griji şi poveri

Mă-ndrept către munca ce-mi picură-averi.

Cu ochii-n pământ, cu gândul pierdut

Cer şanse să cresc, să câştig, să m-avânt.

 

Rog Domnul meu scump putere să-mi dea

Bani mulţi să câştig, căci averi de-aş avea

Aş da şi la alţii, i-aş face avuţi,

M-aş pierde-n mulţimea acelora mulţi

 

Ce dau la săraci, ce-ajută bătrâni,

Ce dau zeciulă cu palme de mâini.

M-aş face creştin, de 3 ori creştin

Dar Tu, Doamne, mi-ai dat un pumn de venin…

 

Eu nu te blestem, eu nu judec crud,

Căci Tată, sunt păcătos, dar suflet am bun.

Eu tot ce te rog e să-mi dai, să-mi redai

Averile toate din anii de rai.

 

Căci uite-mă, Tată, strivit sunt de griji,

În palmele mele n-am bani, ci doar trişti

Gologani de-ntristări, de-amar şi de chin

Şi ştiu că le merit, Părinte, dar… vin

 

La Tine cu capul plecat, smerit şi cu lacrimi,

Pierdut şi-ntristat.

Ca Iov sunt azi, Doamne, ai milă, dă-mi Har

Sunt păcătos, dar… e-atâta amar!

 

Milă să-Ţi fie, Părinte suprem

Nu merit dar… soartă mai blândă dă-mi,

Tată, te chem

Iar şi iar.

Şi parcă-n zadar.

 

 

Tu stai pe tron azi, mă priveşti şi taci.

Amară mi-e soarta, amar drum îmi faci.

Ştiu, Tată, nu merit, dar oare de ce

Mă chinui, m-alungi și milă nu-Ţi e?

 

Cu aste cuvinte în palme sculptate

Trec drumul grăbit s-ajung la cetate.

Aceea ce-mi dă câţiva lei dup-o lună

Dar tolba de-alt`dată… nu mai e plină.

 

Cu grijile mele în jos tot privind

Mă-mpiedic de-Un Nimeni agale venind.

„Străine, nu-i strada a Ta,

Priveşte pe-und` mergi şi-n cale nu-mi sta!”

 

Străinul se-opreşte şi ochii-Și înalţă

Mă prinde-n privirea ce-ndată mă-ngheaţă

Şi fără de zâmbet, pierdut, ca şi mine

Întinde o mână. Să-mi strângă, dar… cine

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

I-o dă? E plină de zgură

Şi sângele-i vorbeşte din colţuri de gură:

„Dă-mi mâna, mă prinde şi hai împreună

Spini să culegem, să facem cunună!”

 

Un sac parcă poartă pe trupu-i slăbit.

E dintr-o bucată. Murdar şi sleit.

Nebun e, săracul, plecat din infern

Îi dau un bănuţ şi să plece îi cer.

 

Străinul priveşte cu ochi de văpăi

Bănuţul ce-l lasă să cadă pe umerii-I goi.

„Nu-mi trebuie, omule, degrabă azi hai

Ai multe, mai multe, de preţ să îmi dai!”

 

Săracul!- îmi spun. Mă crede-mpărat.

Şi faţă de El eu chiar sunt. Cu straie-mbrăcat.

Şi-atunci Îl privesc cu milă mai mare

Şi-i cer: „Mergi, străine, ia banii şi cumpără-Ţi ţoale!”

 

Dar El tot cu ochi ca de stele mă arde

De-mi picură-n suflet o milă de moarte.

„Dă-mi mâna, degrabă să mergem

Nu-i vreme de stat. Haide de grabă, har să culegem.”

 

Sărmanul! – îmi spun. S-o crede Isus

La câte îndură nimic de mirare. E dus…

Iau banul de jos. Mi-l vâr înapoi

(Ce rost să îl pierd, n-am nici eu şuvoi)

 

Şi plec făr` o vorbă, grăbit să ajung

La Domnul, pe genunchi, din nou să mă plâng.

În urmă n-am timp să mă uit. Şi de am, ce să văd?

 

Să muncesc pentru-n ban şi-ncă unul

S-adun pentru oameni ca El, să le dau mulţi, cu pumnul.

Mă uit în pământ şi nu-mi vine- a crede:

În faţa mea multă avere se vede.

 

Bani-teancuri, hârtii blestemate

Mă-ndeamnă: „Te-apleacă, a tale sunt toate!”

Şi m-aplec. Şi de-acolo nimic nu mai ştiu

Decât că pe pat de spital stau.

Îndurerat, dar VIU!

 

Când m-am aplecat o roată–a lovit

În mine. Şi-n El  s-a oprit.

Cum nu-nţelegi, tu, frate creştin

Că sângele Lui stă azi în paharu-mi de vin?

 

Da, Străinul nebun, zdrenţuros

Isus era. Doamne, ce destin nemilos!

Pentr-un ban am pierdut timpu-n verde să trec

Şi-am ajuns pe zebra de chin la moarte să plec.

 

Pentr-un ban am lăsat Domn prea sfânt şi-mpărat

Să zacă în drum, de mine scuipat.

O, Doamne, sunt viu! Azi trăiesc, fiindcă Tu

De mână m-ai prins când mâinii Tale-am spus NU!

 

Cum, Doamne, de moarte mă scapi, fără vină

Când eu pentru bani, cu chin Ţi-am lăsat mâna plină?

Cum, Doamne, sunt viu, nu-n ţărână,

Cum paharul eu azi să-l ţin pot în mână?

 

În mâna aceea ce mâna Ţi-a rupt

De-atâta amar, de-atâta refuz?

Cum, Doamne, de merit atâta iubire

Cum slava Ta vie m-a scăpat de pieire?

 

Te-ntreb printre lacrimi, când fără să vreau

Ochii îmi plec, căci pe genunchi vreau să stau

„Mulţumesc!” să Îţi spun, plin de dor şi regret

Că nu Te-am primit şi viaţă nu merit. E drept.

 

O, Doamne, ce văd? În ce să stau n-am.

Căci picioare-mi lipsesc. Doar jumate mai am.

O, Doamne, tăiate mi-au fost ca să scap

Cu viaţă. S-ajung împărat.

Şi-am bani. Căci roata era

A unui bogat ce-a plătit fapta sa

Cu grei bani, cu sacii, cu lei peste lei

Să nu îl închidă-ntre gratii prietenii mei.

 

Azi am ce-am dorit, nu bani mulţi

Am saci, am cu pumnii, din ei să fac punţi.

Dar Doamne, s-ajung pân` la Tine n-ajung

Nici măcar punţile de le-mpreun.

 

Şi ce rost au toate, Părinte acum?

La ce bun, Isuse, te-am lăsat lângă drum?

Ridic uşor mâna s-o-mpreun cu cealaltă

În rugă iertare să-mi cer. Blestemată

 

Privirea ce-o am acum, Doamne

Căci… degete n-am. Doar cioturi din coate.

Nici bani n-aş avea cum să-Ţi dau de-ai primi

Răsplată să iei înc-o dat` de-ai veni

 

Să-mi dai mâna-Ţi slabă

Să plecăm împreună, degrabă

Şi mână în mână

Spini să culegem, să facem cunună.

 

 

O, Doamne, fă-mi cruce cu mâna Ta azi

Tu poţi, Isus scump, Tu n-ai cum să cazi!

Şi jur că purta-voi pe veci-n locul Tău

Povara grea-a crucii pe umărul meu.

 

„Prea târziu. Măcar bănuţul acel` de-aş avea

Să cumpăr cu el crucea- aceea prea grea.

Dar lua-t-ai `napoi cu avar şi nemilă

Când privit-ai spre Mine cu silă.

 

Şi silă ţi-a fost mâna ta ca să-Mi dai

Şi strada să n-o treci n-ai vrut, căci credeai

Că-s nebun. Şi sărac. Şi-amărât

Şi tu om bogat să ajungi ai fi vrut.

 

Şi iată! Ai bani să-i întorci cu mâini zeci

Dar nici măcar doua nu ai ca să treci

Cu literă mare valoarea-n cuvinte

Nici măcar doua  mâini, să-ţi sape morminte.

 

Cu toate acestea Eu chiar te-aş lua

La mine-n vecie să stai-n dreapta Mea.

Dar… omule, uite, prăpastie-ngustă

Între Mine şi tine cum zace pătrunsă.

 

Mâna ta azi de-ai avea ar ajunge

Mâna Mea slabă s-o prindă. La cruce

Să mergem împreună, de mână,

Spini să culegem, să facem cunună.

 

Dar mâini nu mai ai. Nici degete zece.

Ai numai un trup, nu ca-al Meu slab, ce-agale păşeşte.

Ai trup de-mpărat, nu slab şi murdar

Dar fără picoare. Făr` mâini. Ce amar!

 

Cu ce să Mă prinzi nu mai ai.

Şi bani să-mi trimiţi să-ţi cumpăr cum astăzi să-mi dai?

Omule, uite, eşti la poartă de Rai

Îţi dau cheia, dar cu ce să deschizi

Şi cu ce să ajungi

Dacă mâini şi picioare nu ai?”

 

Nu ştiu, Isuse, ce ştiu e că Tu

Cu mulţi te-ntâlneşti

Pe mulţi i-auzi plini de silă

cum spun acelaşi crud NU!

 

Fraţilor, timp nu mai e să faci bani

Şi chiar de ar fi cu ce mâini să cumperi mulţi ani?

Când fără de mâini n-ai nimic şi nimic

Nici măcar ce să-i dai lui Isus să-ţi pună în plic

 

Ca să ai pentru Raiul ceresc

Răsplată pentru traiul lumesc.

Frate, cu bani cumperi bani

Dar îţi tai mâini, picioare, şi parte din ani.

 

La Isus du-te azi şi-L întreabă:

De câţi bani am nevoie să-Ţi cumpăr degrabă

O palmă de suflet şi-un deget de dor

Să te prindă de mână, şi-n veci să nu mor?

sursa foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Testul prăjiturii sau cum să-ţi înveţi copilul să reuşească în viaţă?

Copii tipici

Testul prăjiturii sau cum să-ţi înveţi copilul să reuşească în viaţă?

Distribuiți vă rog

Psihologul Walter Michel a făcut acest test în cadrul unei grădiniţe, în anii 60, pentru a testa importanţa autocontrolului emoţional. Copilaşii prezenţi la acest test aveau între 4 şi 5 anişori. Desfăşurarea testului probabil este foarte cunoscută, însă o voi scrie, pe scurt:

Copiilor li s-a pus pe masă o prăjitură şi li s-a spus că dacă au rabdare până se întoarce examinatorul, în 20 de minute, o vor primi pe a doua. Dacă nu, sunt rugaţi să sune dintr-un clopoţel şi, la întoarcerea examinatorului, vor putea mânca prăjitura de pe masă.

Adică: ai răbdare mai mult timp, primeşti mai mult!

Aceşti copii au fost monitorizaţi pe o perioadă de aproximativ 18 ani şi s-a descoperit că la vârsta adultă, cei care nu au avut răbdare au experiementat eşecuri repetate, din cauza incapacităţii lor de a face faţă frustrărilor, incapacităţii de a amâna răsplata. Adulţi care au cedat în faţa vicisitudinilor vieţii şi care nu puteau să ducă la bun sfârşit o sarcină, dacă apăreau probleme pe parcurs. Nehotărâţi, fără putere de a persevera.

În schimb, cei care au avut răbdare, s-au dovedit a fi adulţi responsabili, perseverenţi şi echilibraţi emoţional, care nu cedau în faţa greutăţilor, ci, prin consecvenţă, căutau soluţii la problemele care apăreau în viaţa lor.

Cunoaşteţi pe cineva, în grupul sau familia dvs., care face parte dintr-o tabără? Dar din cealaltă?

Cu siguranţă toţi părinţii doresc binele copiilor lor. Fiecare părinte îşi imaginează copilul pe un covor roşu, pe un podium de pe care să coboare cu medalia la gât, în ropotele de aplauze ale tuturor. Fiecare părinte doreşte pentru copilul lui o viaţă lipsită de griji, fără dureri şi bariere.

Spunea însă cândva, un psihoterapeut drag mie, Dan Lebsack  că „Realitatea vieţii este aceasta: Ori eşti într-o încercare, ori te îndrepți spre una!

Ceea ce avem noi, ca adulţi, de făcut, este să ne învăţăm copiii să facă faţă acestor încercări, căci într-o zi, noi nu vom mai fi, să le rezolvăm problemele!

Un lucru foarte important pe care trebuie să îl reţinem este că autocontrolul este educabil! Un copil cu un autontrol redus poate învăţa să gestioneze cele mai grele situaţii limită, dacă este învăţat CUM să o facă.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Iată câteva CUM-uri de folosit pentru a-i învăţa pe copii autocontrolul emoţional:

 

  • Învăţaţi-l pe copil de la câteva luni să amâne recompensa! Poate suna traumatic şi nedrept, însă, cu cât începem învăţarea mai devreme, cu atât copilul va fi mai capabil să facă faţă frustrărilor în viaţă. Folosiţi jocuri pentru a-l învăţa, nu privarea de hrană sau somn: Ăi arătaţi o păpuşică, i-o daţi când întinde mânuţa spre ea, apoi repetaţi jocul, crescând timpul între cerinţa copilului şi primirea ei. Joaca îl va determina pe copil să nu simtă atât de puternic privarea de recompensă, şi îl va ajuta să înţeleagă faptul că O VA PRIMI, chiar dacă pentru asta va trebui să aştepte puţin (mai mult!) 🙂
  • Învăţaţi copilul să se îmbrace, să se încalţe şi să mănânce singur, cât mai repede cu putinţă! Replica: „Are el timp să înveţe, când mai creşte, acum eu mă grăbesc să ajung la serviciu, nu pot sta după el!”, are următoarele consecinţe: copilul învaţă că poate cineva rezolva în locul lui, motiv pentru care nu va depunde nici un efort, va învăţa că el nu are respinsabilităţi, are decât drepturi, ceea ce va duce la răzvrătire, la adolescenţă, căci nu va înţelege schimbarea dvs. De atitudine: „Până acum nu m-au pus la nimic, acum vor să-mi găsesc job de vacanţă!”
  • Învăţaţi copilul valoarea banilor! Cunoaştem cu toţii părinţi care, din dragoste pentru proprii copii, le cumpără acestora orice doresc, aşteptând ca aceştia să crească frumos şi să fie mereu ferciiţi. Problema nu este acum, şi atunci, atunci când mami şi tati nu vor mai fi, sau vor fi bolnavi sau nu vor mai avea ca acum. E poate tragic să vorbesc despre ce ar putea deveni părinţii care le oferă copiilor orice, însă în viaţă, nu uitaţi: dacă nu suntem într-o încercare, vom fi! Nu neapărat financiară, dar dacă al nostru copil este obişnuit că nimic nu costă, totul e gratuit, va plăti cu propria durere zbaterile noastre de a fi părinţi perfecţi pentru ei! Daţi-i de mic banii în mânuţă, să cumpere, învăţaţi-l să ţină o puşculiţă unde să strângă bănuţii, şi când strânge o anumită sumă, îşi va putea cumpăra x sau y!
  • Învăţaţi copilul să-şi aştepte rândul! Vedem cu toţii cozile de la tobogane sau leagăne, în parc:). Este primul contact al copilului, poate, cu aşteptarea în afara casei. Cu cât aveţi mai multe reguli de aşteptare acasă, cu atât mai uşor va fi pentru copil să demonstreze această abilitate la locul de joacă şi mai târziu, la şcoală şi în societate.

În casă, o idee de joc este: ne jucăm v-aţi ascunselea. Întâi eu mă ascund, apoi tu. Rândul meu, rândul tău!

  • Învăţaţi copilul să îşi asume responsabilitatea pentru propriile acţiuni! Dacă a spart o cană, lăudaţi-l pentru că v-a recunoscut că el a fost cel care a spart-o, şi spuneţi-i că îl iubiţi foarte mult, chiar dacă face greşeli. Apoi învăţaţi-l CUM să gestioneze situaţiile de acest gen în viitor.
  • Învăţaţi-l să îşi recunoască propriile merite şi succese! De exemplu, dacă vine acasă cu un desen de la grădiniţă, spuneţi-i cât de mândru trebuie să fie de reuşita lui şi întrebaţi-l cum se simte pentru succesul lui. Încurajaţi-l să verbalizeze fiecare emoţie pe care o trăieşte. Copiiii au nevoie să ştie că a fi mândru de succesul tău nu este o greşală sau egoism, ci un motiv de bucurie, care va duce la alt succes, pe viitor!

 

La toate acestea, am de adăugat:

  1. TU EŞTI MODELUL PROPRIULUI COPIL! ACESTA ÎNVAŢĂ PRIN IMITAŢIE, DECI FĂ ÎNTOTDEAUNA CEEA CE DOREŞTI SĂ-L ÎNVEŢI! Nu ne aşteptăm ca el să înveţe să traverseze strada regulamentar, dacă noi nu aşteptăm niciodată verdele semaforului!
  2. LAUDĂ-ŢI copilul de fiecare dată când încearcă aceste comportamente, apoi, când reuşeşte singur, faceţi un adevărat party! 🙂 copilul trebuie să vadă că ceea ce face este foarte bine primit şi de alţi oameni!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
De ce sa participi cu copilul tau la evenimente caritabile? Sustine si tu proiectul umanitar  “Magie în Atelierul Zânelor JCI Constanța!”

Oameni cu aripi

De ce sa participi cu copilul tau la evenimente caritabile? Sustine si tu proiectul umanitar “Magie în Atelierul Zânelor JCI Constanța!”

Distribuiți vă rog

 

Magie în Atelierul Zânelor JCI Constanța!

M-am alăturat Atelierului Zânelor, susţinând cauza copiilor defavorizaţi, pentru că încă mai cred în poveşti. În iubire şi în bucurie adevărată. Încă mai sper într-o iubire dumnezeiască şi în zâmbetul copiilor fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Ca psihoterapeut, încurajez toţi părinţii să participe la acest atelier, atât fizic, cât şi cu donaţii mici, de haine, alimente, bani, astfel încât minunile de oameni mici, dar cu suflet uriaş, să aibă parte de bucurii şi binecuvântări în viaţile lor.

De ce aţi participa împreună cu micuţii voştri la acest fel de evenimente?

  1. Pentru că vă învăţaţi micuţii ce înseamnă empatia, dragostea necondiţionată şi bucuria de a dărui.
  2. Pentru că aveţi ocazia să îi învăţaţi că există şi oameni care nu au, iar ei sunt binecuvântaţi cu tot ceea ce le-a fost hărăzit.
  3. Pentru că le arătaţi concret ce înseamnă dărnicia, şi o inimă caldă.
  4. Pentru că vor pleca de acolo mai bogaţi cu o emoţie.
  5. Pentru că vor învăţa ce înseamnă faptele bune.
  6. Pentru că se vor simţi folositori.
  7. Pentru că vor învăţa despre lipsuri şi nevoi.
  8. Pentru că îi vei pregăti pentru o lume în care nimic nu se primeşte gratuit. Doar viaţa.
  9. Pentru că eşti un părinte responsabil şi îţi doreşti ca al tău copil să investească în el. Şi să fie fericit cu un părinte care îl învaţă neîncetat despre oameni şi vise.

Daca doriti sa faceti o donatie, va rog sa o faceti in contul RO21BTRLRONCRT0235391701, BANCA TRANSILVANIA CONSTANTA!

Constanța – Sâmbătă 1 aprilie 2017, Hotel Ibis, str. Mircea cel Bătrân nr. 39B – 41, de la ora 16.00, JCI Constanța dăruiește din magia sa la „Atelierul Zânelor” prin joc și multă distracție.

Atelierul Zânelor este un eveniment caritabil ajuns la cea de-a 15-a ediție, prin care copiii pot face fapte bune și pot oferi cadouri altor micuți din familii defavorizate.

Un număr de aproximativ 50 de perechi formate din copii și părinți vor participa la activitățile organizate de Zâne timp de aproape 3 ceasuri. Prin rotație, echipele vor participa la cele cinci ateliere.

Activitățile din cadrul Atelierului Zânelor sunt următoarele:

  1. Atelierul Bocanilă – în acest atelier copiii vor realiza măști. Cu ajutorul lor se pot deghiza și se vor distra alături de Zâna Măștilor. Fiecare prichindel își va pune amprenta și personalitatea pe propria mască.
  2. Atelierul De încondeiat Ouă – are la bază tradițiile și obiceiurile românești. În acest atelier cei mici vor realiza alături de zâne, cele mai frumoase ouă într-un stil unic.
  3. Atelierul Dactilopictură – Ne vom încălzi bine degeţelele pentru a realiza cele mai frumoase lucrări împreună cu Zâna cea Frumoasă.
  4. Atelierul Kraft – Zâna Primaverii ne așteaptă voioasă şi bucuroasă. Decupăm împreună și facem primăvara să înflorească.
  5. Atelierul Dulcica – după multă joacă şi distracție, colorat sau decupat, Zâna Dulcica ne așteaptă la atelier sa realizăm pentru părinți și bunici cele mai bune prăjiturici.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Condițiile de participare presupun ca fiecare copil înscris la „Atelierul Zânelor” să aducă un mic cadou (hăinuțe, jucării, dulciuri, etc.) pentru cazurile sociale selectate de Zâne. Aceste cadouri vor fi oferite în etapa a doua a evenimentului – PARTEA CARITABILĂ, înainte de Paşte. Micuţii din comuna Amzacea vor primi anul acesta vizita iepuraşului mai devreme cu ajutorul voluntarilor JCI Constanţa şi al constănţenilor care vor face donaţii în perioada 3 – 7 aprilie.

Vârsta copiilor: 3 – 11 ani.

Participare: 50 de lei de copil.

Înscrieri și detalii: 0732.833.443

Manager Proiect: Geanina Roșca

Parteneri: X-Printing, Cora, PlayXP, Aqua Flux Distributie, Dobrogea Grup, RIK Papetarie, IBIS Constanta, Party Ballony, Creative Start Center, Blike Development

Parteneri media: Evenimente Constanta, Libertatea Cuvintelor, Dobrogea TV, Kiss FM, Constanta News, Sky FM, Litoral TV, Cuget Liber, Telegraf,  Dosar de mama, Un parinte cuminte,  Mama de printesa, O lume perfecta, AND de femeie, Monica Berceanu, Maria Agurita, Despre viata mama si bebei, Gust de fericire, Carmen Life.

Despre JCI:

Junior Chamber International (JCI) este o organizaţie neguvernamentală internaţională care numără 200.000 de membri – tineri lideri, antreprenori şi profesionişti cu vârste între 18 şi 40 de ani – în peste 100 de ţări. Pornind de la viziunea JCI „de a fi cea mai importantă reţea globală de tineri activi”, membrii JCI îşi propun să transpună în realitate misiunea JCI „de a oferi oportunităţi de dezvoltare prin care tinerii să dobândească puterea de a crea schimbări pozitive”. Printre membrii marcanți ai Junior Chamber International s-au numarat: Kofi Annan (Secretar General al ONU), foști președinți ai SUA : George Bush Sr., Bill Clinton, Gerald Ford, Richard Nixon, președintele Franței, Jacques Chirac, prințul Albert de Monaco, fostul Prim-Ministru al Japoniei, Keizo Obuchi, fostul Prim-Ministru al Poloniei, Jan Bielecki, și multe alte personalități, care s-au afirmat ulterior în cele mai diverse domenii.

În România, Junior Chamber International s-a înfiinţat în anul 2002 la Bucureşti, în prezent existând organizaţii locale JCI în mai multe orașe din țară: București, Timişoara, Constanţa, Braşov, Iaşi, Cluj Napoca, Craiova, Prahova, Targu Mures, Galati, Suceava. Proiectele JCI România sunt întreprinse pe una din cele 4 mari arii promovate de JCI la nivel internaţional: afaceri (proiectul Tineri Antreprenori, Business Networking Event, etc.), dezvoltare individuală (JCI Training), relaţii internaţionale (conferinţe internaţionale JCI şi programe de twinning) şi responsabilitate faţă de comunitate (Share Your Blood, Umanitara).

 

Be Better! Vizitați pagina de internet www.jciconstanta.ro pentru a afla știri la zi și informații de ultima oră despre JCI Constanța.

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
[Interviu Cu Alina Ilioi-Mureşan] Despre Renunţarea La Țară, Pentru Iubire

Relatii

[Interviu Cu Alina Ilioi-Mureşan] Despre Renunţarea La Țară, Pentru Iubire

Distribuiți vă rog

Nu a trecut încă Martie, aşa că femeia din tine primeşte încă necondiţionat, dragoste de la Învaţă.Crede.Iubeşte.

Astăzi am povestit cu Alina Ilioi-Mureşan… femeia care, fără să ştie, mi-a scris povestea în ultima sa carte, TE IUBESC PE NEVĂZUTE.

Ne-a povestit despre căsătorie, celibat, carte şi pasiune. Cu acceaşi iubire cu care şi-a scris poveştile, visele şi viaţa. A renunţat la România, nu demult, şi ne spune, cu sinceritate, experinţa unei alte lumi. S-o citim, zic:)

 Alina, cum ti-ai descoperit vocatia si care a fost drumul pe care l-ai parcurs, de la vis, la realitate?

Alina: A fost o întâmplare fericită. Pot să spun că toate drumurile m-au condus spre scris. Am avut binecuvântarea de a întâlni câțiva oameni care m-au încurajat să scriu atunci când eu nu credeam absolut deloc în talentul meu. Iar faptul că ei au văzut potențial în mine, m-a pus pe gânduri. Drumul a fost unul anevoios, dar l-am făcut cu cel mai mare drag. Ca pe ceva natural. Mi-am permis să cred că pot mai mult și… visul s-a transformat în realitate.

Mai ai alt job, în afară de acela de scriitoare şi blogger?

Am avut tot felul de joburi. Am fost jurnalistă, am lucrat în televiziune, apoi am fost Social Media Expert, apoi am lucrat pe proiecte online, ba chiar o perioadă am fost și asistent foto. Mi-a plăcut mereu să descopăr lucruri noi. Momentan am luat o pauză…

  Se poate trăi din scris, sau eşti nevoit să faci în paralel şi altceva, pentru a putea supravieţui?

În România ești nevoit să faci în paralel și altceva. Binecuvântat e acela care poate trăi doar din scris! Ar fi mult prea frumos 🙂

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

  Ce sfătuieşti femeile care au o mare pasiune, dar care nu şi-o fructifică, din cauza veşnicului „DACĂ…”?

Alina: Să-și revină :)) Pasiunile există în noi cu un motiv. Ar fi trist să fie pline de regrete, nu? ”DACĂ” e acolo doar pentru a ne speria, însă nu are nici o putere asupra noastră decât exact atâta cât îi dăm noi.

Te-ai mutat de curând, după căsătorie, în alt capăt de lume. Povesteşte-ne despre plecarea din România. Ce te-a determinat să laşi totul în spate şi să începi de la 0, departe de tot ce-ai construit atâţia ani?

Nu e chiar alt capăt de lume, însă simt că așa e. Îmi e foarte dor de România. Îmi e dor de lucrurile frumoase pe care le făceam acolo. Iubirea m-a determinat să fac asta. Deși mereu spuneam că eu niciodată nu am să mă mut din România pentru nimeni, iată că am făcut-o. M-am gândit că cel mai important pe lumea asta este să te dăruiești pentru iubire, și că celălalt o să aprecieze sacrificiile făcute.

  Cum e viaţa ta acolo?

Am să fiu sinceră cu tine și am să îți spun că nu mi-e ușor. La început mi-a fost chiar greu, am plâns în fiecare zi. Nu mi-am imaginat că dorul de tot ce am lăsat în urmă o să fie atât de mare. Iar eu sunt genul de persoană care se acomodează foarte ușor, în orice situație.

Însă iată că viața m-a luat prin surprindere și mi-a arătat că nu e chiar așa. Mi-a arătat că uneori sunt mai slabă decât credeam. Eu încă visez la o reîntoarcere în țară. Încă îmi imaginez că totul e doar pe termen scurt, până când o să spună soțul că e momentul să revenim în România. În rest, aici totul e noi. Viața de familie, viața de soție. În fiecare zi învăț câte ceva nou.

Am citit cândva că spuneai despre o „pseudocredinţă”, pe care o aveai, înainte de a înţelege cu adevărat Cine e Dumnezeu. Sunt sigură că multe femei necăsătorite se confruntă cu singurătatea şi deznădejdea, când Dumnezeu întârzie cu aducerea prinţului în viaţa lor. 🙂 Hai să vorbim despre perioada de celibat a unei femei. Cum a fost pentru tine, şi ce ai învăţat din ea?

Monica, pentru mine viața de celibat să știi că nu a fost grea. Da, aveam momente în care mă simțeam singură, însă în majoritatea timpului eu aveam câte ceva de făcut. Am fost foarte activă și m-am implicat în multe proiecte. Mi-a plăcut să investesc în mine și în cei din jur. Am călătorit foarte mult, ceea ce mi-a deschis orizontul. Chiar a fost o binecuvântare acel timp petrecut singură. Cred că dacă ești ancorat bine în Dumnezeu, viața e o aventură, fie că ești singură sau căsătorită.

  Ce ar trebui să accepte şi ce ar trebui să nu accepte o femeie, de la un bărbat, înainte de căsătorie?

Aici depinde de principiile fiecărei femei. Cred că fiecare femeie își setează propriile limite și reguli. Unele sunt dispuse să accepte mult, altele nu sunt dispuse să accepte mai nimic. Însă sunt tot mai ferm convinsă că ce accepți înainte de căsătorie, o să trebuiască să accepți dublu după ce ai devenit soţia lui.

 Cum va şti o femeie că el e „the one”, bărbatul trimis de Dumnezeu pentru a fi un exemplu de cuplu, prin care El îşi arată slava? Cum vorbeşte Dumnezeu celei ce se roagă pentru călăuzire?

Din nou, aici depinde de fiecare caz în parte. Dacă am avea un răspuns exact la această întrebare, tare fericite am mai fi, nu? Însă iată că nu există unul. Important este ca femeia să nu facă deloc compromisuri de dragul bărbatului, ci să rămână o femeie curată și credincioasă.

Nu există că se va schimba după nuntă, ba chiar de cele mai multe ori se va agrava. Bine, o minune poate face să se schimbe. Însă e nevoie de multă rugăciune, răbdare și chiar suferință… Femeia e bine să se roage, să trăiască frumos și cred că Dumnezeu nu o va lăsa la greu…

 Care crezi că sunt calităţile pe care trebuie să şi le dezvolte o femeie, înainte de căsătorie, pentru a fi cu adevărat ajutorul potrivit pentru soţul ei?

Ufff… Răbdarea :)) Depinde ce fel de soț are și de așteptările lui. Unul are așteptări ca ea să fie mare bucătar chef, iar altul se așteaptă ca ea să fie o femeie de carieră de succes. Bine, mai este și categoria care le vrea pe toate într-o femeie, dar să nu discutăm despre lucruri ireale și imposibile.

Lăsând gluma la o parte, cred că în primul rând o femeie trebuie să se concentreze să fie cea pe care a creat-o Dumnezeu. Aia e o realizare mare! Să ajungi persoana care vrea Dumnezeu să fii. Iar dacă ajungi să fii o femeie cu Dumnezeu în inimă, cu siguranță ești și un ajutor potrivit pentru soțul tău.

  Este important ca partenerul tău să fie creştin, sau crezi că se poate construi o familie frumoasă, şi cu un bărbat care respectă numai regulile de morală, fără a-L cunoaşte pe Dumnezeu cu adevărat? DE CE?

Dacă te referi strict la construirea unei familii, cred că se poate face asta și cu un bărbat care e doar moral, dar nu-L cunoaște pe Dumnezeu. De multe ori am văzut bărbați care se declară creștini, care ar avea de învățat de la un bărbat care presupunem noi că nu-L cunoaște pe Dumnezeu și e doar moral.

Însă de ce e important ca bărbatul să aibă aceeași credință ca și femeia? Pentru că ea o să tânjească la a-L cunoaște tot mai mult pe Dumnezeu, iar bărbatul nu o să poată înțelege asta. Ori duminica ea o să dorească să meargă la biserică, iar el o să prefere să stea să doarmă. Și dacă vorbim și de educația copilului, că ea o să dorească să-l educe într-un fel, iar el în altul, atunci apar conflicte și mai mari.

E cam greu să ai o apropiere foarte puternică de cineva care nu are același țel ca și tine. Ori tu, ca femeie creștină, ai țelul și dorința de a trăi după voia lui Dumnezeu. Iar lui nu o să-i pese. Și uite de aici apar frământările, durerile, nemulțumirile…

Mulţumim, Alina Ilioi, pentru cărţile taleAşa vei şti că l-ai întâlnit pe EL si Te iubesc pe nevăzute ), pentru bucuria pe care ne-o dai cu fiecare cuvânt, pentru sinceritate şi  sfaturi “din Dumnezeu”, cum îţi place ţie să spui!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Ajută-ţi copilul doar când nu poate singur. Oricând altcândva este o piedică în calea dezvoltării lui

Copii tipici

Ajută-ţi copilul doar când nu poate singur. Oricând altcândva este o piedică în calea dezvoltării lui

Distribuiți vă rog

Dragă părinte, îţi scriu de azi înainte, câte o scrisoare, în locul tipicelor articole. Am ales calea asta, pentru că te simt mai aproape de sufletul meu. Eu, această mămică de copil nenăscut. Care ţi-a ajutat copilul să spună MAMA, să se încalţe, să se îmbrace, sau să spună “NU!” Plângând, râzând sau pe-amândouă o dată.

Îşi scriu, părinte drag, pentru a te ajuta să creşti un copil frumos, ca iubirea ce i-o porţi. Pentru că şi eu am fost copil. Şi-am vrut. Şi n-am vrut. Să fi avut. Şi să nu fi avut. Lucruri şi fiinţe. Vise şi realizări.

Îţi scriu astăzi despre ce înseamnă să-ţi opreşti copilul din dezvoltarea firească. Am multe pe suflet, şi e posibil să par dură, prea directă, sau rigidă. Oricum ar fi, îmi asum. Şi o fac pentru că ştiu cum e să nu ai dreptul la cuvânt, doar pentru că eşti copil, dar ştiu şi ce înseamnă să ai numai drepturi, şi nici o obligaţie, doar pentru că eşti mic.

Ce înseamnă, aşadar, dezvoltarea copilului?

Înseamnă să crească fizic, psihic şi spiritual. Să înveţe tot ce are nevoie pentru a se descurca în viaţă.

Fiecare etapă de vârstă are propriile hopuri de trecut, propriile nelinişti, frici, reuşite şi bucurii. Rolul tău este acela de a-ţi ajuta copilul să le treacă pe toate. Cu lacrimi, cu siguranţă, căci nimic bun nu se obţine bătând din palme!

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Ia-ţi copilul de mână, mamă frumoasă, şi învaţă-l să sară! Nu, nu îşi va frânge picioarele, nu va face pneumonie pentru că transpiră, nu va deranja vecinii (şi dacă o va face, îţi poţi cere scuze cu o faţă de mămică obosită şi smerită, şi îţi continui viaţa!) şi nici nu va strica salteaua. Asta pentru că vei avea grijă să-i cumperi o plasă de sărit.

Stai cu el la masă şi învaţă-l să mănânce singur! Nu, nu se va îneca nici cu bucăţica de carne, nici cu apa din pahar. Atâta timp cât ai grijă să îi asiguri tot ce are nevoie pentru a fi în siguranţă, (dragostea ta, prezenţa ta, răbdarea ta, încurajarea ta!) va fi mândru să-ţi arate ce poate!

Mergi cu el în magazine şi învaţă-l să pună în coş, să aleagă împreună cu tine fructele şi legumele, să cântărească, să împingă coşul! Poate şi vrea să fie de ajutor, trebuie doar să-i dai voie să se desprindă de “fusta ta”!

Mergi cu el în parc şi învaţă-l să se împrietenească! Dacă îl loveşte un copil, fii înţelegătoare, atâta timp cât nu este ceva grav. Dacă vrea să se dea pe tobogan fără tine, stai mai departe şi priveşte-l (asigură-te numai că este unul conform vârstei lui!), nu vorbi în locul lui, atunci când cineva îl întreabă ceva, şi nu interveni dacă se ceartă. Atâta timp cât nu există pericole de agresivitate, lasă-i posibilitatea să se descurce.

Dă o fugă în magazine şi cumpără-i bicicletă, trotinetă şi role! Nu, nu va ajunge în ghips, atâta timp cât eşti atentă la nevoile lui. Şi chiar dacă o va face, nu e capăt de lume! Ştiu că te doare, dar nu vei putea niciodată să stai în spatele lui. Va trebui să înveţe ce înseamnă pericolul.

 

Du-l în locuri cu obstacole: munte, mare, căţărări, diverse sporturi, locuri de joacă, etc. E necesar pentru dezvoltarea sa, atât fizică, dar mai ales psihică, să înveţe să facă faţă vieţii, şi să găsească soluţii când este în impas. Ajută-l mereu, explicându-i ce are de făcut, dar nu înainte de a-l lăsa pe el să gândească primul soluţia.

Aşează-te în genunchi şi învaţă-l să se închidă la şireturi, să se încalţe şi să se îmbrace! Ştiu că eşti mereu pe fugă, dar fiecare clipă în care faci ceva în locul lui, înseamnă timp pierdut pentru crearea propriei sale independenţe. Şi crede-mă, dacă nu ai un copil cu nevoi speciale, nu ştii ce înseamnă să plăteşti mai târziu un terapeut să ţi-l înveţe ceea ce tu nu ai avut timp!

Ia-l în braţe seara şi citeşte-i poveşti! Da, de la câteva săptămâni! Aude! Nu aştepta să înţeleagă, crezând că apoi poţi începe să-i citeşti! Copilul învaţă în timp ce tu îi vorbeşti, nu invers!

Ia-l cu tine la bucătărie şi învaţă-l să toarne făină când faci prăjituri, să spele farfuria, să pună şi să strângă masa, să-şi facă sandvish, să toarne apă, să şteargă masa, să te ajute cu aspiratorul! Toate acestea îl vor ajuta să se simtă util, iubit şi important pentru tine!

Dragă părinte, copilul nu este un bibelou atât de fragil, care se sparge dacă doar l-ai atins, ci o comoară a cărei valoare o creşti cu fiecare pas pe care îl încurajezi să-l facă! Fiecare copil are nevoie de independenţă! Şi ţi-o spune cu lacrimile în suflet, un terapeut care şi-a auzit clienţi strigând cu durere: “Dacă părinţii mei m-ar fi învăţat să pescuiesc, decât să-mi dea peştele de-a gata, azi nu aş fi într-un spital de psihiatrie sau dependent de pastile, crezând că nu pot să fac nimic fără ei!”

Dacă ai întrebări sau vrei să ne împărtăşeşti povestea ta te aştept AICI sau într-un comentariu, şi dacă vrei să-i scrii copilului o scrisoare personalizată, comandă AICI! Dacă aceste rânduri ţi-au fost de folos, ajută cu un share şi alţi părinţi care au nevoie de ele!

Sursă foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
IUBIRILE adevărate se trăiesc fără pastile şi medici

Relatii

IUBIRILE adevărate se trăiesc fără pastile şi medici

Distribuiți vă rog

Ca femeie, mi-a fost dat să sufăr abuziv. Așa aș fi spus acum ceva vreme. Pentru, chipurile, bărbați pe care i-am iubit și care m-au mințit. Aș, spun acum, de unde? Am suferit pentru că mi-am asumat riscuri care nu se potrivesc destinului meu. Dar când omul se luptă cu Dumnezeu, ce să-i faci? Află pe propria piele, dacă nu pe propria viață, că nu are cum să iasă învingător.

Așa am aflat o poveste tristă. Ca o colindă căreia omul nu i-a dat nici măcar o gutuie galbenă. O poveste a multor suflete mutilate de dureri sufletești, numite depresii.

O poveste în care el, rămas singur fără femeia cu care trăia o singurătate apăsătoare, decide să renunțe la viață pentru că nu mai poate întâlni pe nimeni ca ea. Iubi pe nimeni ca pe ea. Care să-i ofere ce i-a oferit ea.

Mă cutremură siguranța oamenilor de a nu mai putea trăi fără cei pe care cred că-i iubesc, când de fapt sunt dependenți emoțional de ei. O dependență patologică. Îţi recomand cartea DRAGOSTE SAU DEPENDENŢĂ, care pe mine m-a ajutat cu ani în urmă să înţeleg neînţelesul din sufletul meu.

Să iubești e frumos. Cu toate durerile aferente. Dar să iubești sănătos. Iubirea să n-aibă nevoie de depresii. De umilințe. De frici absurde. De psihiatri. Și saloane întunecate de spital. Doar de felii de suferință dulce-amăruie.

În povestea asta, el încearcă de câteva ori să se sinucidă. Cineva îl scapă de fiecare dată. Omul acesta crede că iubește dumnezeiește o femeie-înger care nu răspunde chemării lui de-a se întoarce acasă. Crede că astfel o va face să se simtă vinovată. Ca va plânge după el. Va regreta că nu s-a întors. Va suferi ca și el.

În povestea asta banal de tipică, un el crede că dragostea înseamnă sacrificiu suprem. Ca dragostea înseamnă să nu poți trăi fără ființa aceea. Când, de fapt, iubirea înseamnă viață trăită suprem cu ființa aceea lângă tine. Sau departe de tine, dar dându-i libertatea să aleagă lângă cine vrea a trăi.

Ca un nebun de alb, el nu mai găsește rostul în lumea în care existau doar ei doi. Iubirea asta, oameni buni, să însemne ea, oare, izolare de lume? Să devenim oare nebuni închiși în sanatorii, în numele iubirii? Să însemne, oare, dragostea nevoie de celălalt?

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Eu cred că astea sunt semnele unei boli care, netratată, duce realmente la sinucidere. Dar nicidecum din iubire. Ci din neopriri la timp, din neplecări la timp din relații toxice. Cu care ne-am injectat cu bună știință. Ca un drog din care nu te mai poți opri decât cu ajutor. Și de-l refuzi, alegi moartea ca singură soluție. Vrând apoi să fii recunoscut ca martir: în numele iubirii! Și ea, femeia-drog pe care ai tot înghițit-o ani la rând, să-ți scrie pe cruce: te-am iubit!

L-au acuzat, am văzut de atâtea ori, pe soțul Mădălinei Manole de crimă. Din vina lui ea… oare? De ce punem în cârca celor rămași păcatele celor plecați? De bunăvoie și nesiliți de nimeni. Doar speriați de o boală de care nu cei în viață sunt responsabili. Poate doar vinovați de prea puțină implicare emoțională. Sau de prea multă suferință ce au provocat. Dar dacă vina le revine lor pentru suferință, responsabilitatea revine sinucigașului pentru alegerea morții.

În povestea asta, a multora dintre noi, un el întâlnește într-o zi o altă ea care îi arată că dragostea se trăiește. Nu se moare. Se simte, nu se cerșește. Moare, nu e ucisă. Și mai presus de toate, iubirea nu se sinucide. Ea nu e egoistă. Și nu se gândește să pedepsească pe nimeni prin moartea ei. Ea moare de moarte bună. De chin ce-a trăit.

Sinucigașul nu iubește. Decât când a decis să trăiască. Pentru o altă iubire. Una adevărată, nu una care se tratează la psihiatru.

Iubirile adevărate se găsesc în afara ospiciilor. Se trăiesc fără pastile și medici. Iubirea adevărată nu se transformă în obsesie. După iubirea adevărată nu alergi cu ochi tulburi de spaime, cu picioare împleticite de alcool, cu minte absorbită de deliruri, cu brațe ciuruite de perfuzii, cu chip sfârtecat de durere.

După iubirea adevărată alergi cu brațe deschise, cu picioare puternice, cu ochi frumoși, cu chip de înger.

Omul care iubește și nu (mai) este iubit reciproc își trăiește iubirea până când ea decide să moară singură. Nu caută și nu admite înlocuitori.

Iubirea adevărată respectă doliul și nu se angajează imediat în alte iubiri pasagere sau de tranziție. Nu se mută de la un om la altul. Și nu se chinuie să se dea celui ce nu are nevoie de ea.

Iubirea adevărată moare de foame. Dar niciodată de orgoliul că nu a iubit-o pe ea.

Să schimbați deci, sloganul iubesc, deci mă sinucid cu: iubesc, deci trăiesc!

# Articol publicat şi în revista Catchy.

Comandă AICI cartea mea, PUNE ULTIMA PIESĂ! şi află poveşti adevărate, despre iubiri bifate greşit!

Distribuiți vă rog