Etichetă: binecuvantare

5 motive pentru care L-am ales pe Dumnezeu

Credinta

5 motive pentru care L-am ales pe Dumnezeu

Distribuiți vă rog

5 motive pentru care L-am ales pe Dumnezeu
Când îţi trăieşti viaţa pe şinele trenului, ai impresia că Dumnezeu te-a blestemat. Că cel mai bun lucru ar fi să vină trenul ăla mai repede şi să scapi de tot. Adică de NIMICUL DIN TINE!
Am fost un copil credincios. Vorbeam cu Dumnezeu când eram mică. Îl rugam să mă iubească, pentru toată neiubirea ce o primeam. Îl rugam să aibă grijă de mine, pentru toate clipele în care trebuia să mă descurc singură. Îl rugam să îmi arate cum să trăiesc singură, într-o lume plină.
Când am crescut însă mare, şi am întâlnit oameni cu care mă simţeam valoroasă, am încetat să mai vorbesc cu El. Acum aveam cu cine…
Am crescut şi mai mare, şi am întâlnit şi mai mulţi oameni. Şi am avut tot mai puţină nevoie de El, căci se găsea câte cineva de fiecare dată să mă asculte.
Până într-o zi, când am înţeles că bucuria adevărată nu are nimic în comun cu mulţimea. Că nu turma mă va mântui, ci Dumnezeul pe care L-am părăsit…
Am 5 motive pentru care L-am ales, după ani în care am rătăcit prin lume, flămândă, nesigură, neiubită, nerespectată, întunecată.
5 nevoie pe care mi le-a împlinit, exact când eu am devenit sigură că NIMENI, NICIODATĂ, nu-mi va oferi nimic. Pentru că … nu merit!

1) Nevoile fiziologice şi de siguranţă: am fost foarte speriată ani la rând de ideea că neavând o familie bogată, o să vină o zi în care nu voi mai avea ce să mănânc sau cu ce să-mi plătesc chiria. Au fost multe momente asemenea, dar întotdeauna, chiar când nu-L cunoşteam pe Dumnezeu, găseam soluţii.
Matei, 6:25, spune: „De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrană, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?”
A nu se înţelege greşit acest verset, Nu spune Dumnezeu să stăm pur şi simplu, aşteptând mană cerească. Ar fi un păcat să nu ne folosim darurile date de El, şi să trăim de azi pe mâine. Dar am înţeles că fricile mele nu aveau nimic în comun cu realitatea: mă speriam de multe ori de gânduri care niciodată nu se concretizau.
Am înţeles că El mă iubeşte atât de mult, încât, şi de aş trăi fără apă şi mâncare, o perioadă, El ştie motivul pentru care mă trece prin acea încercare.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

2) Nevoile de iubire şi aparteneţă: A fost greu cu ideea de familie. Mi-am dorit una. A mea, în afară de cea biologică. Mi-am dorit să am soţul meu, copiii mei. Despre asta voi scrie altădată, dar ce vreau să vă spun acum este că am înţeles că frica mea de a nu fi „în rândul lumii” nu avea nimic de a face cu planul lui Dumnezeu. El ştie mult mai bine ca mine de ce a îngăduit atâtea dureri. De ce am bifat greşit iubiri care m-au sfâşiat. Azi sunt bine, cu tot cu singurătatea asta pe care multă lume o condamnă.
Despre sexualitate e mult de spus, şi, cu sigurnaţă voi vorbi într-un articol. Dar ce vreau să ştiţi este că această nevoie nu este vitală! Dacă în urmă cu ceva ani credeam că voi avea toate bolile de pe pământ în cazul unei vieţi sexuale inexistente, azi ştiu că Dumnezeu are control în toate. Şi credeţi-mă, dacă ai o viaţă sexuală activă şi nu te îmbolnăveşti de la abstinenţă, 🙂 (cum ni se spune acum!) şi dă peste tine o maşină … nu e nici o diferenţă!
E mult de spus aici, tocmai de aceea mă rezum la a vă spune că iubirea şi sexualitatea în cuplu nu sunt cele care vor garanta viaţa voastră veşnică! Ce garantează asta este credinţa într-un Mântuitor care va judeca altfel decât o fac cei mai buni judecători ai timpurilor noastre!

3) Stima: Şi aici e greu. Cunosc oameni care cred că noi, creştinii, suntem nişte cârpe cu care Dumnezeu şterge pe jos, căruia „Îi pupaţi tălpile că nu aveţi încredere în voi. Dumnezeu ăsta vă face să vă înjosiţi, să staţi în genunchi, să vă umiliţi!”
E trist să auzi asta, ca şi creştin. Dumnezeu ne-a creat unici, El. Deci vrea de la noi unicitate şi respect faţă de noi înşine. El ne-a creat, şi dacă noi nu ne respectăm pe noi înşine, Îi aducem Lui o mare jignire: nu iubim creaţia lui. Noi suntem lucrarea unor Mâini perfecte, unor mâini de Dumnezeu. El mi-a împlinit nevoia de valorizare, ajutându-mă să întâlnesc oameni care mi-au arătat că sunt importantă, pentru simplul fapt că sunt creaţia Sa, nu pentru cât de frumoasă, deşteaptă şi cuminte sunt:).
Am nevoie de respectul celorlalţi oameni, ca şi tine, însă Dumnezeu m-a învăţat că dacă nu o primesc de la toţi, nu înseamnă că sunt defectă. Am de lucrat la mine, cum toţi avem, căci toţi suntem păcătoşi, însă nu sunt „scoasă din folosinţă” pentru că alţii mă resping, mă jignesc sau mă urăsc. Am învăţat că la El găsesc tot sprijinul de care am nevoie, căci El a fost crucificat. El a fost umilit, El nu a fost respectat. El ştie ce simt eu. Tot ce am de făcut este să mă încred în ce a spus El: „Te iubesc cu o iubire veşnică!” (Ieremia 31:3)
Ultima nevoie, cea de 4) Dezvoltare de sine, e cea cu care m-am luptat cel mai mult. Nu am înţeles mulţi ani de ce m-am născut. Nu pricepeam ce rost am pe lumea asta, dacă nimeni nu mă vroia. Adică nu mă vroia aşa cum eram. Toată lumea vroia să schimbe ceva la mine. Nu că aş fi perfectă, dar nevoia de acceptare necondiţionată e vitală, pentru oricine. Dacă nu mă crezi, gândeşte-te cum te simţi dacă iubitul tău îţi spune: „Te iubesc. Dar dacă spargi farfuria, se duce iubirea mea. Te iubesc, dar dacă te îmbolnăveşti, nu mai pot fi cu tine!”
Ce zici? Cum te-ai simţi?
Am înţeles după multe lupte şi multe îngenuncheri, că nevoia mea de a fi recunoscută pentru ceea ce sunt nu va fi niciodată mai împlinită decât atunci când voi avea curajul să mă prezint lumii aşa cum sunt, dar cu dorinţa şi lupta mea de schimbare în bine.

Acest blog a început tocmai în clipa în care am înţeles pentru prima dată că Dumnezeu mi-a dat în viaţa asta tot ce i-am cerut.

Aşa greşit cum am cerut, m-a făcut să văd consecinţele propriilor cereri şi acţiuni.
Aşadar, am decis să îmi folosesc cel mai frumos dar pe care El mi l-a dat, acesta de a scrie, să spun lumii mărturia mea. Să spun lumii că se poate, oricât de plin de noroi ai fi, să te cureţi. Pentru că El te va face mai alb ca neaua.
„Curăţă-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada!”
(Ps.51:7)
Cel mai important lucru pe care l-am învăţat a fost că viaţa mi-a fost dată pentru a aduce glorie lui Dumnezeu. Şi pentru NIMIC altceva!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Suntem noi, oamenii, perfecţi? Provocarea de a fi tu însuţi

Credinta

Suntem noi, oamenii, perfecţi? Provocarea de a fi tu însuţi

Distribuiți vă rog

Suntem noi, oamenii, perfecţi?

„Se spune că fericirea înseamnă să tinzi spre perfecţiune ştiind că nu o vei atinge niciodată. Că e important să savurezi drumul spre destinaţie.” – zicală populară

Deseori aud oameni care refuză să devină ceea ce i-a creat Dumnezeu să devină, din teama de imperfecţiune. Din frica de a eşua şi de a le pune cei din jur eticheta de IMPERFECŢI.

Te doare. Pentru că ştii că Dumnezeu e Singurul perfect şi nimeni altcineva. Pentru că ştii că păcatul ne-a făcut robi, dar Hristos ne-a făcut fii de Dumnezeu, prin moartea Lui. Ne-a curăţat şi ne-a iubit mai presus de orice frică a noastră şi de orice greşală.

Ştii că nimeni nu va putea ierta păcatele afară de Cel ce le-a luat asupra Sa. Afară de Cel care Şi-a dat viaţa pentru salvarea noastră. Iar noi înţelegem greşit jertfa Lui. Ne credem Dumnezeu şi avem curajul să nu avem curaj. Să nu îndrăznim, de teama eşecului.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Deşi am citit de sute de ori: „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16:33) ne vrem demni de iubirea Lui şi atunci ne gândim că trebuie să-I arătăm cât de buni suntem. Câte sacrificii facem, parcă pentru a ne cumpăra mântuirea. Fără PERFECŢIUNE parcă ni se pare că El nu ne va accepta. De parcă moartea Lui n-ar fi de ajuns. Îl comparăm pe Dumnezeu cu lumea şi ne aşteptăm de la El la aceleaşi judecată cu a celor de pe pământ.

Sursă: Google

„Nu eşti bun de nimic! Nu ai reuşit să iei nota 10, eşti mai prost ca Ionel!”

Şi deşi Îl descoperim pe Dumnezeu într-o zi, poate după lungi agonii pe paturi de viaţă ajunsă la răscruce, în loc să ne predăm toată viaţa Lui, ne ascundem de El, să nu cumva să ne vadă imperfecţiunile. Convinşi fiind că Dumnezeu ne iubeşte condiţionat.

Nu l-a întrebat oare Dumnezeu pe Adam, după căderea în păcat: „Adame, unde eşti?” Ba da, dar noi nu mai vedem că deşi Adam şi-a primit consecinţa pentru căderea Lui, a venit într-o zi Hristos şi a schimbat tot.

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” Şi luăm cuvintele acestea ca pe nişte truisme cărora le privim ambalajul şi-l confundăm cu marfa… Şi alegem să nu îl cumpărăm, de teamă că nu vom avea bani. Şi ne-om face de râs în faţa lumii, de vom arăta că avem buzunarele goale.

Ne străduim să fim perfecţi pentru a fi iubiţi, neînţelegând că Dumnezeu ştie foarte bine păcătoşenia noastră. Fără să recunoaştem că pentru El, păcătosul nu este cel stigmatizat. Cel aruncat la ghenă. Ci cel cu care El a stat la masă. Cel pe care îl cheamă în fiecare clipă să vină să-i dea apa vieţii.

Când vom înţelege oare că Dumnezeu nu ne vrea perfecţi? Ci smeriţi. Oameni care să îşi recunoască imperfecţiunile şi să admită că fără El nu sunt nimic. Nu ne vrea obedienţi. Nu are nevoie să fim sclavii Lui. El nu are nevoie de nimic.

Şi noi, „sărmani artişti”, vrem să-I dăm operele noastre de artă, când de fapt SUNTEM NOI ÎNŞINE OPERELE LUI DE ARTĂ!

#Scrie şi tu pe Învaţă.Crede.Iubeşte, folosind formularul de contact!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Dacă Dumnezeu ar fi negustor …

Relatii

Dacă Dumnezeu ar fi negustor …

Distribuiți vă rog

Dacă Dumnezeu ar fi negustor …

Noi, oamenii, cerem neîncetat ceva: sănătate, bani, mașină, casă, iubire, soție, copii, concedii… și lista e lungă. Cerem unui izvor nesecat. Dacă Dumnezeu ar fi negustor, cu siguranță ar fi de temut. Dar fiindcă e Dumnezeu și ne permite să cerem fără a plăti pe loc, Îl tratăm ca pe lampa lui Aladin.

De parcă ceva din ceea ce suntem ni s-ar cuveni, cerem minuni fără să ne gândim că tot ce primim e cu împrumut. ”Avans 0, rate fără girant și fără dobândă!” Câteva cuvinte și gata, facem creditul și continuăm să cerem. Nici măcar nu ni se impune o sumă maximă pentru risipă. Putem lua cât vrem. Profităm, căci ”pomeni” nu-s multe pe lumea asta! Iar proști sunt destui să ne împrumute dacă n-avem cu ce să plătim o lună-două.

Noi, oamenii, credem că ne jucăm „Război” cu Dumnezeu. Care adună mai mult, câștigă: Doamne, uite, acum am mai mult ca Tine! Am luat eu! Punctajul la final! Hai, Doamne, continuă să joci cu mine, poate de data asta câștig eu!

sursă: Google

Dumnezeu intră în joc ori de câte ori Îl chemi. Pentru că El ia toate sanșele ca oportunități de a ni Se dezvălui. Chiar și-n război. Deși vede că la final a câștigat mai mult, ne lasă să-L păcălim. El știe că ne păcălim singuri. Îl chemăm în război și în pace Îl lăsăm la ușă. În pacea cu alții. ”Doamne, lucrează Tu la inima lui, să mă poată ierta pentru cât i-am greșit! Doamne, îți promit că dacă… ”

Și El lucrează. Și suntem iertați. Și după ce primim iertarea greșim altcuiva. Sau tot lui, dar în alte feluri. Și iar cerem împrumut de la Dumnezeu. Și-i cumpărăm omului iertarea. Da, i-o cumpărăm, căci nimic nu ni se dă pe gratis. Ci cu preț de sânge. Sânge de Domn.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Și vine o zi când și omul acela ne greșește nouă. Ne revoltăm. Îi întoarcem spatele și după umilințe, îl iertăm. Iar la prima următoare greșală reproșăm: ”Ai mai greșit o dată! Nu ți-ai ținut promisiunea! Mi-ai înșelat încrederea! Eu, care de atâtea ori te-am ajutat, eu, care atâtea am făcut pentru tine… eu, care te-am iubit, eu, care te-am pus pe primul loc mereu, eu, care m-am sacrificat!”

Oh, da! SACRIFICAT! Noi vorbim de sacrificii de parcă am vorbi de aerul pe care-l respirăm. Nu-i așa că noi am fost răstigniți, biciuiți, huliți, scuipați? Pentru greșelile altora! ”Da, eu m-am sacrificat în relația asta să-ți fie ție bine, am muncit să-ți asigur ție decența, să ajungi cine ești, să ajungi CE ești, să te vindeci, să te descoperi, să îți faci relații…” și atâtea ”Să”-uri … Chiar așa, tocmai eu, care am așteptat atâta să te întorci tu la mine, care am avut atâta răbdare să nu mai joci la poker, să nu mai fumezi, să nu mai bei, să nu mai lipsești nopțile! Tocmai pe MINE să mă părăsești, să mă înșeli, să mă lovești, să mă folosești, să mă acuzi… și tot atâtea ”Să”-uri… avem atâtea drepturi și o singură obligație: SĂ CEREM!

Dacă Dumnezeu ar fi negustor…

Căutăm dreptatea la semenii noștri, să ni se dea cu aceeași mână cu care am dat, să ni se măsoare cu aceeași măsură cu care am măsurat (nici mai mult nici mai puțin, dar, Doamne, dacă se poate… pune la mine mai mult!)!

”Nu e drept să te iubesc și tu să nu mă iubești, și pe deasupra să mă mai și minți! Nu e drept să mă folosești, și pe deasupra să mă mai și rănești!” Nu sunt drepte atâtea nedreptăți care ni se fac!

Și vă întreb acum: dacă pentru noi nu e drept, pentru El cum a fost? Pentru El cum e când noi promitem și uităm să împlinim, când luăm și nu mai plătim, când judecăm și nu mai cerem iertare, când aruncăm și nu mai luăm înapoi? Când avem mândrie, și nu știm nici măcar antonimul ei?

”ce-ar fi fost cu noi, ce s-ar fi ales de noi, oamenii, daca tot Dumnezeu n-ar fi încercat să ” facă pace” cu noi? să ne aducă la Pace?…

fiindcă, daca s-ar fi purtat cu noi dupa adevăr, dupa dreptatea dumnezeiasca… s-ar fi ales praful de noi!…” (Mihaela C.)

Dacă Dumnezeu ar fi negustor…

Oare dacă am da oamenilor pacea noastră, mai degrabă decât dreptate în ceea ce fac, am putea să lăcrimăm mai puțin? Dacă am plânge mai degrabă pentru noi, decât după alții pe care-i acuzăm că nu ne-au iubit și am plânge neputința lor de-a ne iubi, am putea să vedem că Dumnezeu NU E NEGUSTOR și noi nu suntem judecători?

#articol publicat pe Catchy

¤Dacă vrei să scrii pe acest blog, foloseşte formularul de contact! Aşteptăm să ne împărtăşeşti clipe şi vise:)

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Până când află că ne e dor… apoi le e dor lor, de altele?!

Relatii

Până când află că ne e dor… apoi le e dor lor, de altele?!

Distribuiți vă rog

„Mi-a fost dor de el până m-am făcut mare…” (Mihaela Rădulescu)

Dragă Mihaela,

Să ştii că că există câte un Ayan în inima fiecărei femei. Chiar şi-n a ta. Eu n-am fost aşa norocoasă, să-l fi lăsat acolo, departe, când m-am făcut mare.

S-a făcut şi el. Mai mare ca mine. Şi s-a făcut mai mare şi dorul. Meu.

Au venit multe peste noi. Peste noi amândoi, separat.

Dureri. Frici. Tentaţii. Păcate. Ispite. Iubiri. Despărţiri. Împăcări. Suferinţe. Iertări. Biruinţe. Ridicări. Căderi. Zboruri. Vise şi adevăruri. Minciuni şi dezastre. Deliruri şi vindecări.

Am crescut frumos, Mihaela, cu toate rănile cărora le-am pus fundiţe roşii, crezând că aşa vor durea mai puţin. S-au făcut mari  până şi ele. Rănile, zic. Şi-au aruncat în lume blesteme de dor nesfârşit.

S-au prins blestemele alea. La mine. La mine, pentru că eu n-am crezut nici în ele, în blesteme, şi nici în Dumnezeu. Am crezut că timpul le-o vindeca pe toate, le-o şterge şi mi-o muri şi mie dorul. Îl voi îngropa într-o margine de drum, voi fura o Aripă de înger şi voi zbura spre alte lumi, mai bună ca asta în care n-a fost să-l am pe el.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

M-am făcut mare, Mihaela. Atât de mare, că toate lumile s-au strâns în mine, să se războiască, una cu alta. S-a făcut şi el mare. Atât de mare, că a ajuns până la cer. S-a mutat acolo, cu Aripile câştigate prin trudă multă.

„From zero to hero”, cum spunea Felix în interviul cu tine, a fost multă zbatere. Multe bătălii pierdute. Dar singurul război câştigat.

Singurul care conta. Al uitării de mine. De ce-a fost şi ce-am jurat să fie. Împreună.

S-a oprit într-o zi, la marginea unei iubiri agonizând a viaţă, s-a uitat lung la mine, şi mi-a spus, de pe prispa avionului său de hârtie:

„Mi-a fost dor de tine până m-am făcut mare…”

Şi de-atunci… nu l-am mai auzit niciodată.

Să fie oare adevărat că bărbaţilor le e dor până se fac mari iubirile femeilor lor, apoi le e milă? Ori greaţă? Ori lehamite?

De femeile acelea ….

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Gyuri Pascu, ţi-ai pus Aripi de drum… prea devreme

Oameni cu aripi

Gyuri Pascu, ţi-ai pus Aripi de drum… prea devreme

Distribuiți vă rog

Ploua dimineaţă, când am primit vestea că ai început zborul. În clipa aceea, mi-am amintit de vorbele colegei tale, Alice Nicolae, spuse în urmă cu nici o săptămână:

 „Ştii că Dumnezeu are umor câteodată?”

N-am crezut vestea. Dar lui Alice îi răspund azi la întrebare:

Acum ştiu, draga mea! Tocmai am aflat. Atâta umor are, că pe noi, oamenii, ne lasă cu tragedia din el. După ce se duc toate ale lumii. După ce se duc şi cei pe care El, umoristul perfect, i-a învăţat  să trăiască din el. Din umor zic!

Gyuri, tocmai pregătisem pentru astăzi un articol despre cei ca tine. Despre „artiştii lumii”, cum spune mereu prietena ta, Clara Mărgineanu. Artiştii ăştia care ne dau nouă, celor ce ne plângem de prea multe lacrimi, bucuria.

„De ce clovnii plâng în spatele măştii?” Aşa se numeşte articolul meu. Predestinat ori ba, încheiam cu „… s-o facem să râdă – viaţa- şi când ne încheiem socotelile cu ea, să plângem liniştiţi râsul grăbit. Rolul încheiat şi povestea făcută Destin.”

N-am mai apucat să-l postez. Ai decis tu să te înalţi. Şi ai luat cu tine toate cuvintele. Ai lăsat tăcerea. Aceea care rămânea după ce îţi încheiai spectacolele cu  dictonul:

„Să vă ferească Dumnezeu de neiubire!”

Gyuri, e greu să vorbim DESPRE tine. După ce lumea vorbeşte CU tine, îi intri în sânge. Tu, omul Gyuri.

E greu să plângem DUPĂ tine. Când am râs şi-am plâns atâta cu tine. Cu fiecare personaj pe care l-ai interpretat.

Ţi-aduci aminte de Mess? Ne învăţa despre Dumnezeu. Despre iubire. Despre prietenie. Mess, personajul creat de Daniela Marin. Mess, cel care stătea cuminte, în cutia lui de carton…

Noi nu-l vom mai revedea  niciodată. Iar cei ce nu l-au văzut, au pierdut şansa de a învăţa să iubească. Necondiţionat…

Ţi-aduci aminte de Regizorul din „4X4 Personaje” ? Ne-a învăţat despre artă. Despre ce lăsăm în urma noastră. Când ne facem din destin aripi şi plecăm de pe pământ…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Nici pe el nu-l vom mai revedea vreodată, Gyuri! Te-ai transformat peste noapte, din regizor, în actor. Unul pe care Dumnezeu l-a pus să joace după piesa Lui. Detaliu cu detaliu. Dacă nu aş fi copil de Dumnezeu, cu siguranţă m-aş certa cu El. Aş arunca în El cu scenariul ăsta absurd. L-aş opri să te oblige să joci un rol mediocru. Acela de zburător în lumea de dincolo.

Dar sunt copil de Dumnezeu. Şi ştiu, la fel ca tine, că El ştie mai bine de ce. De ce a ales să te oblige să închizi uşa acestei lumi şi să pleci dincolo. Nouă nu ne-ai dat tot ce aveam nevoie, socotelile cu noi încă nu le încheiaseşi. Pe noi nu ne întorseseşi la Dumnezeu. Asta ţi-era dorinţa. De asta ai şi decis „Teatrul spiritual”, împreună cu Daniela.

Ţi-aduci aminte de tehnicianul din 4×4 Personaje? Eu nu voi putea uita niciodată replica ta: 

„Pentru mine nu e nici o problemă, eu mai pot sta (la teatru) cât mai circulă 91 (troleul)!”

Atunci aveai timp… azi ne-ai fost dovadă că nu, nu mai e timp. Şi noi habar n-avem că nu mai e… Ne facem planuri. Şi lăsăm pe mâine. Zicem să nu ne grăbim.

Nu mai e timp, Gyuri! Şi uite de ce zicea Alice că Dumnezeu are umor: 91 va continua să circule! Tu, în schimb, ţi-ai terminat rolul, Dumnezeu a tras cortina, şi noi, spectatorii, te aplaudăm azi la scenă deschisă. Numai că, de data asta, nu-ţi mai putem spune: „La revedere!” pe scena asta. Ne revedem, de-o fi să-L cunoaştem şi noi pe Dumnezeu, ca tine, pe scena de dincolo. Pe scena aceea unde toţi fi-vom prieteni. Şi tu nu vei avea doar un căţeluş tovarăş de drum, cum avea Mess.

Gyuri, ce-mi vine acum în minte e clipa în care ţi-am dat cartea „Pune ultima piesă!” Nu la piesa asta am vrut să se gândească Dumnezeu.  Nu pe asta am vrut să te înveţe să o pui…

Sau… cine ştie? Tu oi fi piesa lipsă din cer. Poate unui înger îi lipseşte o aripă. Şi doar tu te potriveai acolo. Cine sunt eu să-L învăţ pe Dumnezeu cum se potrivesc piesele în puzzle-ul numit „Eternitate” ?

Cine suntem noi, Gyuri, să ne certăm cu El şi să-i reproşăm că nu ne mai dă din tine? Chiar aşa, om frumos, când te-am avut lângă noi… dar mă opresc. Ştii şi tu continuarea. Şi-ai fi trist s-o vorbim. Tu ne-ai învăţat să tăcem. Şi din tăcerea asta să facem iubire. De Dumnezeu.

Mulţumim, suflet drag, pentru tot ce ne laşi! Suntem încredinţaţi că ne iubeşti. Nouă, celor ce te-am aplaudat de pe margine, ne vine azi rândul să ne înclinăm în faţa ta, şi să-ţi mulţumim pentru că ne aplauzi, de azi, de pe scaunul din faţă al celeilalte scene. Pentru fiecare piesă pe care o jucăm în propriile vieţi.

Ştii, Gyuri? În “4×4 Personaje”, întrebarea care pe mine m-a zguduit a fost:

„Ăsta e finalul?”

Dacă vei dori vreodată să stăm la un pahar de vorbă, aş vrea să ne vorbeşti despre întrebarea asta. Şi să ne dai un răspuns ….

Te îmbrăţisăm,

Oamenii

 *** De la Gyuri va puteţi lua rămas bun la capela cimitirului Bellu Ortodox începând de marți 27 septembrie ora 14:00 până miercuri 28.09 ora 13:00. (anunţ preluat de la Daniela Marin)

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum am înnebunit?  Legea şi harul lui Dumnezeu

Credinta

Cum am înnebunit? Legea şi harul lui Dumnezeu

Distribuiți vă rog

Legea şi dragostea

Pentru că am fost întrebată de sute de ori, cum am înnebunit şi cum de spun acum numai ceea ce mi s-a injectaat în creier de către pocăiţi, şi cum de reuşesc să răspund calm şi cu respect celor ce îşi bat joc de legile pe care eu le respect, zic să răspund ambelor întrebări printr-un scurt articol.

Aşadar:

1) Am „înnebunit”  în clipa în care am înţeles Legea lui Dumnezeu. Am înţeles că El este asemeni unui tată care îşi iubeşte cu adevărat copilul: îl disciplinează şi îl pedepseşte, ÎN şi CU dragoste. Nu îl blesteamă şi nu îl urăşte, dar nici nu trece peste greşelile copilului, fără a-l învăţa o lecţie. Uneori dură, alteori mai blândă, dar de fiecare dată corectă.

Mi-a fost greu să înţeleg diferenţa între Legea mozaică – cea a Vechiului Testament, dată de Moise, şi cea a Noului Testament, dată de Hristos. Am înţeles însă, apoi,  că aceasta din urmă nu o înlocuieşte pe cea veche, ci o completează. În sensul că azi, prin moartea lui Hristos, noi nu mai suntem „sub lege, ci sub har.” (Romani, 6:14)

Hristos a murit pentru ca noi să avem viaţa veşnică, a murit pentru „toate încălcările de Lege” (Josh McDowell). Dar asta nu înseamnă că, prin moartea Sa, se anulează principiile morale ale legii mozaice. Hristos a schimbat doar contextul, nu şi conţinutul: contextul Legii este harul, nu judecata.

Dacă în V.T, pedeapsa pentru adulter era moartea, în N.T, dacă se comite adulter prin har, nu se plăteşte cu viaţa. Ci, conform lui Pavel, cel ce a comis adulterul este înlăturat din biserică pentru a fi disciplinat, (1Corinteni 5:1-5), apoi este primit înapoi şi încurajat, spre a nu mai cădea în păcat. (1 Corinteni 2:5-8)

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Ceea ce m-a ajutat cel mai bine să înţeleg diferenţa, a fost cartea lui Josh McDowell,  „Dragostea are întotdeauna dreptate”.  Acesta dă un exemplu care explică  foarte clar asemănările şi deosebirile:

„Dacă depăşeşti viteza legală, încalci legea şi în Anglia şi în SUA. Însă, dacă eşti prins că ai depăşit viteza legală la Los Angeles, nu înseamnă că ai încălcat legea la Londra.”

Aşadar, vorbim de aceeaşi lege, dar în ţări diferite. În ambele ţări vei plăti pentru nerespectarea legii, dar există pedepse mai aspre sau pedepse mai blânde, în funcţie de ţară. Cu toate acestea, legea lui Dumnezeu spune că, deşi nu mai eşti blestemat moral pentru încălcarea legii, totuşi, consecinţele păcatului tău vor exista. Atât în plan fizic, cât şi în plan emoţional.

Luând exemplul de mai sus, cu adulterul, este adevărat că nu te va mai omorî nimeni, ca în legea mozaică, însă păcatul tău nu va rămâne nepedepsit: poţi suferi un divorţ, te poţi îmbolnăvi de o boală cu transmitere sexuală, poţi atrage ura sau dispreţul celorlalţi oameni.

2) Reuşesc să răspund calm şi cu respect celor ce îşi bat joc de legile pe care eu le respect, datorită dragostei. Pentru că Hristos a vorbit despre cel puţin 2 legi ale dragostei: una pentru Dumnezeu, alta pentru oameni. (Matei, 22:37-39)

El a venit să împlinească Legea, nu să o anuleze. (Matei 5:17). Dacă eu le-aş întoarce spatele celor care râd pe seama credinţei mele, dacă aş refuza să mai petrec timp cu ei, unde ar fi dragostea mea pentru semeni?

Pentru mine, factorul esenţial pe care îl au în comun Legea veche şi Legea Nouă: dragostea, este suficient pentru a mă ajuta să mă comport cu oamenii aşa cum aş dori să se comporte ei cu mine şi cu Hristos.

Asta nu înseamnă însă că eu nu mă mânii, sau că permit cuiva să îmi vorbească urât,sau să Îl insulte pe Hristos. Dacă aş lăsa pe cineva să vorbească urât de El, ar însemna că respectul şi devotamentul meu faţă de Dumnezeu nu ar include veneraţie faţă de Numele Său şi de Persoana Sa.

Am trecut printr-o situaţie în care un amic  L-a înjurat pe Hristos. Nu orice fel de înjurătură, ci una pe care nici măcar eu, ca păcătos autentic, nu aş permite-o vreodată altui păcătos. Atunci am luat atitudine, şi, plină de respect şi dragoste pentru acel bărbat, am spus scurt şi la obiect:

„Te rog ca în faţa mea, să nu mai foloseşti aceste cuvinte despre Hristos. E ca şi cum ţi-aş jigni eu, ţie, familia. Dacă nu vei putea să mă respecţi aşa cum te respect eu, voi alege să nu mai stau în preajma ta, decât în situaţiile în care vei vorbi cu respect.”

Mi-am asumat un risc foarte mare: acela de a nu mai vedea acest amic niciodată, însă consider că a lăsa oamenii să trăiască în păcatele lor, fără a le pune limite şi fără a încerca să-i faci să înţeleagă motivul schimbării tale, este egal cu a urî omul respectiv. E ca atunci când tu ştii că el va intra la închisoare daca ucide pe cineva, şi cu toate acestea, tu îl încurajezi să o facă. E drept că nu vei putea convinge pe nimeni să se oprească din păcat, dar îţi faci datoria morală de a-l avertiza cu privire la consecinţele actelor sale.

De sunt nebună, vă spun cu certitudinea nebunului frumos: Dumnezeu mi-a dar Aripi de Drum, şi nimeni nu mi le va tăia vreodată!

Voi cum staţi cu Nebunia? 🙂

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Corina Ozon: “Feminitatea este un rezultat al experienței și al conștientizării propriilor valori.”

Oameni cu aripi

Corina Ozon: “Feminitatea este un rezultat al experienței și al conștientizării propriilor valori.”

Distribuiți vă rog

Pornind de la “Feminitatea este un rezultat al experienței și al conștientizării propriilor valori.”, ce m-a determinat să o pictez pe Corina Ozon într-o zi,  a fost amantlâcul.

Chiar aşa! Am scris cândva şi eu despre el, cu ceva ani în urmă,  “dur şi răutăcios”, cum mi-au spus mulţi… Aici. M-am oprit într-o zi, când am înţeles că amanţii nu sunt criminali în serie, 🙂 ci dureri nevindecate. Şi atunci n-am mai putut să-i acuz, să-i urăsc ori să-i blamez.

Am citit-o pe Corina din curiozitate. Să văd cum percep femeile poveştile astea care promit mult şi dau nimic, ori dau tot şi nu promit nimic. Să văd dacă cineva are curajul să spună direct, fără perdea, despre ceea ce oamenii ascund de obicei în spatele ei. Corina a rupt perdeaua asta, ori a ars-o. A avut curajul să se lase privită de la geamul murdar de iubiri condamnate la cătuşe.

Îmi recunosc reticenţa şi întrebarea: “Cum poţi fi atât de directă, în scris, cum poţi transmite atâta pornografie?” ,  atunci când am citit “Amanţii”. Dar azi, ca femeie creştină, îmi recunosc păcatul de a fi judecat. Şi, mai mult de atât, recunosc realitatea  în care trăim: o lume în care a fi “the other one” a devenit mai degrabă regulă, (dacă vrei să trăieşti intens!) decât excepţie.

Ori realitatea asta, Corina o prezintă fără sfială. Şi pentru asta, este, probabil, atât de citită şi iubită. Nu e uşor, cu siguranţă, să ai curajul de a rupe barierele şi de a vorbi despre ceea ce se întâmplă, dar nu se povesteşte, căci trebuie să dăm bine pe sticlă.

“Adică dai o viaţă banii pe curve şi nu te saturi nici după moarte! “/L-am întrebat dacă are ofertă şi pentru femei, adică să fie plimbate cu sicriul de bărbaţi tineri dezbrăcaţi. A zis că nu, că femeile au tendinţa să se pocăiască la bătrâneţe şi să pozeze în sfinte după moarte. Şi m-am gândit că aici are dreptate.” (Nopţile amanţilor)

 

Mi-am făcut, aşadar, curaj, într-o seară, şi am întrebat-o direct, dacă acceptă să stăm la un pahar de poveşti. Fără perdea. A fost la fel de deschisă, cum o ştiam din filele cărţilor sale.

Să respirăm puţin, o clipă de Ozon, zic, şi să vedem ce efect are!

Aripi de drum: Sunteţi o scriitoare controversată :), pare-se! Dacă i-am arde cartea de vizită, cine e, de fapt, Corina Ozon?

Corina: O timișoreancă ajunsă în București odată cu admiterea la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, oraș din care a zis că pleacă după absolvire, dar de care s-a îndrăgostit iremediabil. Un om care a ars toate etapele pentru a face ce îi place: 10 ani de televiziune și doi ani de presă scrisă. Updatată cu PR&Comunicare și cu un MBA româno-francez. Îți spun toate aceste lucruri nu ca să mă laud cu CV-ul, că nu e un interviu de angajare. Ci ca să vezi că sunt o femeie normală, care și-a construit o carieră, dar a făcut și face ce îi place. În prezent sunt Șef PR&Comunicare la Imprimeria Națională, am o fată proaspăt studentă la Marketing, iar în timpul liber sunt scriitor.

Aşa deci. Corina e normală. 🙂 E greu de crezut, după toate câte citeşti.

Să îl contrazicem pe domnul care spune direct: „Femeia asta, autoarea adică, nu e întreagă la minte și nici ăia care o citesc, adică nici eu! ” (Cristian Niculescu, București) ? 🙂

Aripi de drum: De ce scrieţi şi pentru cine?

Corina: Când începi să scrii, o faci pentru tine. Este ca orice îndeletnicire pe care o faci din plăcere și din nevoia de a te cunoaște mai bine. Abia după ce ajungi să te cunoști, scrii și pentru cei din jur. După părerea mea, un scriitor este acel om care dorește să se cunoască pe el și își explorează sinele fără rețineri. Nu poți împărtăși scriitura ta, dacă nu știi exact cum ai ajuns să o faci, de ce o faci și mai ales cât de bine o faci. Scriitura este un act de mare responsabilitate față de cititori. Pentru mine a fost o etapa în maturizare și mi-a adus multe beneficii, mai ales interumane și spirituale.

Răspunsul acesta, mie mi-a vorbit despre responsabilitate, smerenie şi curaj. Acela de a recunoaşte că nu eşti perfect, şi că maturizarea presupune arderea unor etape. Fără perdea, şi ea… Vouă despre ce v-a vorbit?

Aripi de drum: Pentru că sunteţi specialist in PR si Comunicare, şi v-aţi ocupat personal de promovarea propriilor cărţi, spuneti-ne cum îşi poate face singur, un autor nou, marketingul?

Corina: Cu multă muncă și renunțare la programul obișnuit. Și, desigur, strategiile sunt definitorii. Iar pentru acest lucru e nevoie de multă experiență și îndemânare. Marketing nu înseamnă doar să promovezi contra cost pe Facebook și nici să te agăți de succesul altora, dacă vrei să ai o identitate. Sunt multe de spus, am în lucru un proiect pe această temă.

Cred că în România este nevoie stringentă de acest proiect despre care vorbeşte Corina. Sunt mulţi oameni talentaţi, care rămân cu talentul în buzunarul de la piept, în dreptul inimii, căci nu ştiu cum să-şi construiască o identitate. Vă promit să vin cu detalii imediat ce va fi gata!

Aripi de drum: Mulţi spun că în România, şi în materie de scriitură, vinde tot sexul. Dacă nu scrii ceva prin care cititorul să facă rost măcar de un orgasm, tu, ca scriitor, n-ai nici o şansă. Căci nimeni nu mai citeşte romantisme. Cum comentaţi aceste păreri? Trebuie, şi scriitorul, ca şi cântăreţul, să se adapteze vremurilor, pentru a supravieţui, sau se poate trăi doar din artă curată, fără a face compromisuri şi a scrie despre „ce se poartă”?

Corina: Eu nu cred acest lucru. Nu cred că publicul român e pervers sau obsedat, pentru că asta s-ar înțelege, nu? Oamenii citesc literatură bună, care să le stârnească sentimente îngropate adânc în uitare, poate. Eu m-am declarat așa: „Colecționar de povești, hacker de minți și sentimente, furnizor de stări”. Cred că un autor este un furnizor de stări ca orice artist. Doar canalul prin care le transmite e diferit. Spre exemplu, ultimul meu volum din trilogia „Amanții”, „Amanții 3.0”, nu conține nicio scenă de sex. A fost devorată la fel ca primele două cărți și puțini au realizat că nu are nimic erotic, pentru că au fost prinși de poveste. Pe de altă parte, sexul face parte din viața noastră. Dacă intervine și în scriitură înseamnă că acolo își are locul, pentru că transmite ceva. Oricum sunt foarte încântată că cititorii români nu sunt atât de pudibonzi cum se credea. Prin cărțile mele am cunoscut oameni deschiși la minte și dornici de lectură. Românii din străinătate îmi mulțumesc pentru că le-am redeschis gustul pentru citit în limba română. Când scrii despre viață, sesizezi toate nuanțele. Dar sexul nu e un scop în sine în scris, decât dacă e vorba de cărți de specialitate, sexologie de exemplu. Un autor poate face dintr-o scenă de sex un poem care să dea fiori. Sau să redea latura dramatică și agresivă a umanului în cazul unui viol. Mai în glumă, mai în serios, să știi că nu e ușor să scrii despre aceste lucruri.

Cuvintele Corinei îmi amintesc despre interviul cu Andrei Neagu, de săptămâna trecută. Iată cum artiştii lumii îşi dau mâna, spre a rupe lanţurile judecăţilor. Mare dreptate, Corina, când vorbeşti despre scriitura despre viaţă. Mi se pare că atât de mult vorbim despre ideal, că pierdem din vedere realul. Iar realitatea e dură. Cu amantlâcurile ei cu tot …

Aripi de drum: Cum e cu feminitatea? Ce anume  o face pe o femeie cu adevărat  feminină, într-o lume în care sexul între „friends with benefits” bate sufletul?

Corina: Fără îndoială că atitudinea și educația. Principiile personale se formează pe parcurs. Mobilitatea acestora însă este foarte importantă în relația sentimentală. Însă tu aduci aici în discuție două concepte diferite care nu se bat cap în cap. „Friends with benefits” este un tip de relație asumat care nu exclude feminitatea. Feminitatea e o atitudine, așa cum am spus. Spre exemplu, cunosc femei extrem de atractive și care au făcut pauze lungi de sex. Feminitatea implică o doză de încredere în propria sexualitate, pe care o poți controla. Cei nesiguri pe sexualitate vor fi mereu într-o căutare instabilă sau impusă de convenții, pentru că necunoscându-se pe ei nu știu ce li se potrivește. De aici, dezamăgiri și eșecuri. Feminitatea este un rezultat al experienței și al conștientizării propriilor valori.

Asta cu potrivitul şi cu necunoscutul lui, mă aruncă în oceanul de tentaţii de a scrie articole întregi despre feminitate:). Despre cine ne învaţă despre ea şi Cine ar trebui să ne fie profesor. Îndrăznesc, aşadar, să o întreb despre iubire. Sunt curioasă dacă o vede ca parte a feminităţii.

Aripi de drum: Se mai iubeşte azi, sau e totul o goană după orgasme, ca după pokemoni?

Corina: Eu sunt optimista de serviciu. 🙂 Și chiar dacă o văd în jur sub diverse aspecte, cred că speranța nu moare. Oamenii și-au schimbat poate modul de manifestare a sentimentelor, însă trăirile sunt aceleași. Ca și suferința în urma unei rupturi.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Aripi de drum: Am fost întotdeauna curioasă să aflu cum vede un artist creşterea spectaculoasă a divorţurilor. Se iubea mai mult pe vremuri, când divorţul era o excepţie, sau „se juca după alte reguli”, iar femeile se complăceau în căsnicii abuzive?

Corina: Pe vremuri, divorțul era un stigmat, un afront adus „celulei de bază a societății”. Este indicat ca doi oameni care au epuizat toate canalele de comunicare și vorbesc alte limbi, metaforic, să aiba varianta divorțului. Cred că lucrurile se vor așeza o dată cu noile generații, crescute libere și fără prejudecăți. Cred că pe vremuri, cum spui tu, oamenii aveau mai mult timp să iubească, acum totul este comprimat într-un timp scurt, cu intensitatea unor luni sau ani. Gândește-te că acum oamenii se cunosc mult în online. Sar etapele acelea din real, iar emoționalul este foarte solicitat la prima întâlnire, de exemplu. Dar divorțul nu este decât o consecință a unor alegeri nepotrivite.

Corina parcă e un terapeut care mânuieşte perfect tehnica terapeutică “stroke and kick” : îmi dă speranţă, apoi mi-o spulberă într-o clipă. :)”Generaţiile online”, pe mine mă sperie. Tocmai pentru că în spatele unui ecran, fiecare e cine vrea să fie. Iar amanţii ăştia … 🙂 Să mă opresc, însă, din presupus, şi să trec la subiectul preferat al Corinei:

Aripi de drum: Cum e cu amanţii? 🙂 sunt ei îndreptăţiţi să joace la dublu, sau ar trebui „judecaţi înainte de-a ajunge în iad”?

pana-cand-ma-voi-vindeca-de-tine-povestiri-despre-realitatea-dintre-el-si-ea

Corina: Amanți au fost dintotdeauna. Nu cred că e bine să judecăm pe cineva. La urma urmei, fiecare este răspunzător de ceea ce face în viața lui. Supape vor exista mereu, oamenii au nevoie de reconfirmări ale sexualității și de o reșapare a senzorilor de atracție. Abilitatea de a trasa granițe însă ține de puterea de discernământ a fiecăruia.

Aripi de drum: De ce înşală bărbaţii, şi de ce înşală femeile?

Corina: Din același motiv: dorința de cunoaștere care nu a fost satisfăcută pe parcursul unei perioade de timp.

Scurt şi la obiect, pare-se că “blonda” nu are nevoie de romane întregi pentru a explica simplitatea. Esenţialul şi realitatea. Mulţumim, Corina, pentru promptitudine şi detaşare, şi hai să ne povesteşti puţin şi despre “ceva”- ul care ţine aşa strâns amantlâcurile astea pe care le descrii atât de bine în trilogie.

Aripi de drum: Ce aţi picta într-un tablou numit IUBIRE?

amanti-3

Corina: Depinde la ce tip de iubire de referi. Unul ar fi cu oameni care au grijă de animale, în natură. Altul, cu un bărbat și o femeie îmbrățișați. Îmbrățișarea este cea mai frumoasă formă de cunoaștere fără cuvinte. Prilejul de a veni în contact cu celălalt pe o suprafață mare a corpului este de neprețuit și atât de intimă, încât mă mir că nu a fost interzisă în public. De aceea ar trebui să ne îmbrățișăm des, nu se știe ce vremuri vor veni. 

Eu am spus că e terapeut “blonda asta”. 🙂 Am citit cândva că un terapeut foarte bun este, în acelaşi timp, şi un foarte bun artist-scriitor. Numai aşa poţi înţelege cu adevărat trăirile din spatele unei măşti de clovn. Ori de paiaţă. Ori de OM.

Şi, cum îmbrăţişarea a fost creată de Dumnezeu, şi vorbim aici cu “autoarea unor amanţi celebri”, îmi fac curaj să o întreb dacă Dumnezeu are vreun loc în ecuaţia asta:

Aripi de drum: În ce relaţie sunteţi cu … Dumnezeu? Este El o născocire a unor „schizofreni”, sau există cu adevărat?

Corina: Dacă știam răspunsul la această întrebare, eram un om bogat.:) După mine, relația cu Dumnezeu înseamnă împăcarea cu sine și apoi cu cei din jur, pentru a trăi în liniște.

Corina, nu ştiu la ce bogăţie vă referiţi, dar cred că subiectul acesta îl vom diseca într-o zi, spre vindecare, cu siguranţă! 🙂

Aripi de drum: Spuneţi-mi o carte în care aţi vrea să vă mutaţi.

Corina: Trăiesc atât de mult în cărțile mele în ultimii ani, în sensul că în marea parte a timpului scriu, încât îmi doresc să mai trăiesc și în viața mea. 🙂

Pentru că avem nevoie s-o lăsăm să mai trăiască, aşa cum spune, şi-n viaţa sa, eu vă invit să îi citiţi ultima carte, “Până când mă voi vindeca de tine”.  (poţi comanda aici) Voi scrie într-o zi despre ea, aşa cum simt şi cum REsimt vindecarea prin iubirea adevărată. Să trăim, zic, puţin, în cărţile Corinei, noi, cei sătui de trăit în propriile vieţi! 🙂

zilele-amantilor

Aripi de drum: Pe cine aţi dori să citiţi în filele blogului „Aripi de Drum” ?

Corina: Era să zic Ana Barton, prima care mi-a venit în cap, pentru că e un om pe care îl prețuiesc, dar deja ai intervievat-o. Pot să spun mai multe nume, nu? Cristina Nemerovschi, Ștefan Caraman, Radu Găvan...colegi la editura Herg Benet, o echipă frumoasă și unită prin diversitate. Înțeleg că te referi la scriitori. Altfel, mi-aș dori să-l citesc aici pe Harrison Ford. 🙂

Mulţumesc, Corina Ozon, pentru provocarea unui adevăr pe care tu ni-l prezinţi fără perdea! Şi pentru răspunsurile care nasc întrebări.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Scrisoare către cei mai frumoşi părinţi. Elena şi Gabriel Şandor

Oameni cu aripi

Scrisoare către cei mai frumoşi părinţi. Elena şi Gabriel Şandor

Distribuiți vă rog

Astăzi am scris o scrisoare către cei mai frumoşi părinţi. Elena şi Gabriel Şandor

Dragă mămică,

Tocmai ţi-ai primit îngeraşul. Ştii? Dumnezeu ne trimite copilaşi să ne vindecăm de frici. De nehotărâri şi de egoism. Ieri am scris, nu ştiu dacă e întâmplător sau nu, despre ”Ce să faci după un avort?”

Azi, Dumnezeu a trimis un înger. Probabil să ne arate ce înseamnă binecuvântarea. Şi ce contează cu adevărat. Să ne spună, prin primul strigăt al fetiţei tale, că viaţa nu se interzice. Nu se aruncă la gunoi şi nu se taie. Că fiecare copil are o poveste de împlinit. Aceea scrisă de Dumnezeu.

Îţi mulţumim, mămică frumoasă, pentru lecţia de viaţă pe care ne-ai dat-o! Aceea de a lăsa de o parte egoismul, partea de sine care se cere iubită, pentru a te împărţi în 2. Îţi mulţumim pentru că ne-ai arătat că feminitatea se trăieşte între 3 bătăi de inimioară, între 2 pase de fotbal, 🙂 (jucat la tine în burtică) şi într-un singur trup. De mamă.

Îţi mulţumim, Elena, pentru optimismul tău, pentru bunătatea şi răbdarea pe care ni le-ai arătat în timpul în care Emma înota între 2 respiraţii ale tale!

Îţi mulţumim pentru că ne-ai suportat când îţi puneam întrebări, când vroiam răspunsuri, când ne grăbeam să mai prindem un gram de tine, până te va acapara cu totul Emma! 🙂

Îţi mulţumim pentru că lecţiile de viaţă care au venit din partea ta au fost împachetate în pace. Aceea dată de Dumnezeu. Ne-ai predat, fără să ştii, arta feminităţii: întotdeauna atentă la tine însăţi, întotdeauna atentă la ceilalţi, întotdeauna atentă la semafor. Ăla al inimii.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Ne-ai spus cândva, cu mult înainte de a exista Emma, că femeia nu e sclavă. Că trebuie respectată şi iubită pentru ceea ce e, nu pentru ceea ce dă. Am greşit amândouă. Am bifat greşit iubiri ce ne-au redus la tăcere. Aceea trăită între 4 pereţi, strigată la Dumnezeu şi blestemată.

Nu te-am ascultat, dintr-o siguranţă lumească. Ne-am crezut mai cunoascătoare. Poate mai puternice şi mai demne de a schimba şarpele în înger.

Când ne-am trezit cu braţele goale şi cu inimile pline de zgură, ne-am amintit de tine. De determinarea şi de siguranţa ta. De a fi femeie.

Îţi mulţumim pentru că ne-ai primit înapoi, să stăm la poveşti, fără să ne judeci. Fără să ne aminteşti la fiecare pas de greşelile noastre. De rolurile noastre.

Să ştii că nu vrem să te facem să plângi! 🙂 Plângem noi, de emoţia unei vieţi noi. De minunea de lângă tine. Acum, când îţi scriem, eşti încă în operaţie. N-ai cum să ştii că împărtăşim una cu alta bucuria de a fi devenit tu,  mămică.

Ne rugăm pentru Aripi de Drum fără noroi. De-or fi munţi de urcat pe drumul ăsta, nu ne facem griji! Ştim că o vei ajuta pe Emma să urce, să ajungă în vârf şi să strige de acolo:

„Am reuşit! Datorită acestor 2 oameni care au crezut în mine! MAMA şi TATA!”

Tătic drag, îţi mulţumim pentru lecţia de viaţă pe care ne-ai dat-o, iubind şi respectând femeia care ne-a fost model. Să ştii că nu am uitat niciodată când ne-ai spus cu demnitate:

„Un bărbat trebuie să fie capul unei familii. Dacă nu Îl are pe Dumnezeu, nu va avea nici o familie fericită!”

Erai în sufragerie la logodnica ta:). La Elena, adică! 🙂 Am ştiut de atunci că vei fi soţul trimis de Dumnezeu pentru ea. Îţi mulţumim că ai avut grijă de ea, că ai iubit-o şi când a fost greu, că ai respectat-o şi când îţi venea s-o trimiţi puţin la plimbare:). Îţi mulţumim că ai susţinut-o şi ai încurajat-o să devină ceea ce este, şi ai schimbat-o în femeia de acum!

Iar azi, în mod special, îţi mulţumim că ai ales să fii tată! Tată de înger!

Vă îmbrăţişăm, părinţi frumoşi, cu tot caldul inimii noastre, şi ne rugăm pentru un Drum în 3, pe care să găsiţi mereu lumina în întuneric, puterea paşilor siguri şi Cuvântul care ne face liberi: Dumnezeu!

Emma, ai primit deja prima ta scrisoare:)! Abia aşteptăm să o lăsăm pe mami să scrie pe blog, şi să te furăm la o tură de shoping! 🙂

Vă îmbrăţişăm tăcut,

Monica, Alina şi Maya!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Alice Nicolae- actriţa care trăieşte între Dumnezeu şi artă

Oameni cu aripi

Alice Nicolae- actriţa care trăieşte între Dumnezeu şi artă

Distribuiți vă rog

Alice Nicolae- actriţa care trăieşte între Dumnezeu şi artă

Alice  este actriţă. Asta aşa, să îi dau un nume Iubirii ei. Altfel, eu aş numi-o simplu, Operă. De Artă. Aceea ascunsă în fiecare dintre noi. Noi,ăştia care de (cele mai) multe ori ne ascundem de lume din teamă. De a nu fi criticaţi, judecaţi, loviţi. Ignoraţi.

N-aş putea spune că am cunoscut-o pe Alice. Am întâlnit-o numai. Şi cum întâlnirile oamenilor nu sunt niciodată întâmplătoare, s-a întâmplat să fie pe o scenă. Unde mi-am văzut jucată Iubirea. Citiţi aici despre piesa în care am văzut un creion, 2 codiţe şi o mare iubire.

Am întâlnit-o şi m-am recunoscut în rolul ei. Şi atunci am spus că trebuie, într-o zi, s-o întreb cum face, ce face. Cum face să treacă dintr-un rol într-altul atât de rapid şi de convingător, că n-am recunoscut-o în niciunul din acte, de prima oară.

De Alice mă leagă nu o prietenie. Nici o colaborare. Şi nici un trecut. Că Cineva va decide să ne lege într-o zi printr-una din acestea, acest Cineva ştie mai bine de ce şi dacă…

De Alice mă leagă, însă, o întâlnire: o scenă, o fetiţă timidă, un creion şi … o mare iubire. De Dumnezeu.

Mi-am făcut curaj, într-o seară, pe Facebook ,(mulţumim, domnule, pentru că l-ai inventat!) 🙂 să-i spun că mă chinui să învăţ să recit o poezie pe care trebuia să o spun pentru un curs de teatru, la care mă înscrisesem. I-am spus că mă uit la Florin Piersic, pentru că el recita poezia mea de suflet: „Nu-i singur Iuda vinovat”.

Răspunsul lui Alice m-a blocat:

Nuuuuu, să nu asculţi cum interpretează altul, ci să faci cum simţi tu! Tu eşti creatorul, tu ai dreptate! Fiecare cu felul lui de a fi! Spune cum simţi!

N-am mai ajuns eu să recit poezia, însă am ajuns la întâlnirea cu Alice, de la Starbucks Unirea. 🙂

Îmbrăcată cu o rochie albă, lungă, pe o caniculă care topea până şi gheaţa din inimile fără suflet, a fost atât de punctuală, că putea fi folosită cu succes de Isis:). Bombele cu ceas, ştiţi voi! 🙂

Ne aşezăm la masă (încăpere fără aer condiţionat, ţin a menţiona! Domnilor „din centru”, merităm, data viitoare, 3 fresh-uri din partea casei!) 🙂 şi povestim puţin despre drum. Mă uit la Alice cu uimire. Nu pare niciuna din personajele pe care le-am văzut. Altă voce parcă, altă atitudine, altă fizionomie. Alt tot … Parcă …

E … simplă. Simplitatea aceea care te diferenţiază. Pe care ai vrea s-o cumperi.

În clipa asta mi-aduc aminte de câteva versuri dintr-un poem al meu, de demult. Învechit. Cred …

„M-am decis să te cumpăr.

Pentru că pari ieftin şi bun,

Putred de simplitate şi fără filozofie…”

 Asta-mi spune fără vorbe Alice. Acum.

Ce-am vorbit, redau aici. Mai fidel decât cel mai îndrăgostit bărbat existent pe lumea asta!

Aripi de drum: Alice, îţi mulţumesc pentru promptitudinea cu care ai răspuns invitaţiei mele de a face parte din piesa mea:). Nu vreau să facem din viaţa ta subiect de Can Can, aşa că te voi ruga să îmi spui ce ai vrea tu să ştie lumea despre tine …

 Alice Nicolae: Cea mai grea întrebare, „Spune ceva despre tine!”

Nu îmi vine uşor să vorbesc la liber despre mine, dar pentru că-mi eşti dragă şi pentru că am venit cu bucurie aici, o să-ţi spun că dacă aş vrea să mă ţină minte oamenii cumva, aş vrea să mă ţină minte pentru bucuria de a trăi, pentru credinţa în Dumnezeu, şi pentru că, cred eu,  la un moment dat o să fiu o mamă excepţională.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

(La partea cu Dumnezeu fac ochii mari. Nu-mi vine să cred! Am în faţă un copil al Lui, care nu se dezminte?! O să aflu!)

Aripi de drum : Te-am ales să povestim despre Iubire. Pentru că am simţit-o în ochii tăi, pe scenă. Spune-mi, te rog, ce ai desena tu într-un tablou care s-ar numi IUBIRE?

Alice Nicolae: Mult verde, un chip blond, între mamă şi înger.

(Fac iar ochii mari. Iubeam, când eram în liceu, să fac comentarii pe text. Îmi trec acum, prin minte, o mie de explicaţii ale tabloului ei. Dar o las pe ea să explice…)

Aripi de drum: Şi…  înseamnă ceva asta?

Alice Nicolae : Asta, artistul din mine a grăit, pictorul inexistent din mine a vorbit.

Râde… râd şi eu cu ea, dar ochii ei îmi spun un început de poveste. Pe care vreau neapărat să-l scriu. aşa că întreb, un pic timid:

Aripi de drum: Ai vreun talent artistic, altul decât teatrul?

Alice: Da, fac nişte ouă prăjite excepţionale. (râde)

Mi-e greu să cred că nu. Nu ştiu de ce, dar simt că are ceva de spus. Şi de trăit. Aşa că tac. Promit în gând să tac până când ea va spune. Adevărul. Dar nu trec decât câteva secunde:

Alice: Scriu poezii şi cânt. Şi iubesc asta. Vă aştept deseară la karaoke, între orele 21 … (râde)

A.D: Wow. Şi faci asta doar ca pasiune?

Alice: Da. Deocamdată. Dar dacă cineva se oferă să-mi ofere un rol în care să fiu deplină: cântat, dansat … zic DA!

A.D: A fost o piesă cu Gyuri (Pascu) în care ai cântat…

Alice: Da. “Casa inimii”. Şi sunt sigură că o să mai fie.

A.D: A fost înnăscut talentul acesta, sau l-ai cultivat?

Alice: La 7 ani am făcut pian. Până la  11 ani am făcut liceul de muzică. Eram la canto clasic. Vroiam să mă fac cântăreaţă de operă. S-a întâmplat ceva, şi , ulterior,  la faculate,  am luat cursuri de canto. Pentru un actor e foarte bine să cânte.  Am avut colegi foarte talentaţi. Şi, acesta fiind mediul, nu pot să zic nici că am făcut vreun efort să mă educ, dar nici nu pot să spun că nu am făcut nimic. Am urmat cursurile de canto obişnuite la Universitate. Am mai luat câte o oră-două de canto după facultate. E ceva ce fac cu bucurie.

A.D: Ţi-ar fi plăcut să ai şi alt talent?

Alice: Mmm … nu. Sunt deplină. Mi se pare că la cât mi-a dat Dumnezeu, mai am eu de lucru ca să cizelez. E mult, nu mă plâng. E har mult. Acum, să fiu şi eu vrednică să împlinesc partea mea. De la începutul existenţei mele, Dumnezeu mi-a dat un bagaj foarte frumos şi mare. Şi eu am de aici în colo de lucru cu asta.

Aşa deci… partea cu tabloul se pare că nu e chiar departe de adevăr. Pictorul inexistent din ea, cum spune, e, se pare, unul ce pictează cu sufletul „mult verde. Un chip blond, între mamă şi înger.” Să aflăm, zic, restul peisajului … sau „ce vrea să spună poetul prin …” 🙂

A.D: Să rămânem la talente. În rolul din „4×4 personaje”, ai fost de 4 ori femeie:).  (râde) Spune-mi despre ele. Cum e sa te poţi transforma dintr-una în cealaltă, cât de greu…?

Alice: Uh… mă rog la Dumnezeu să-ţi dau răspunsurile cele mai lesne ghidate de El, să nu-ţi răspund de la mine, ci să-ţi răspund de la adevărul Lui. Nu am făcut nici un efort. Cred că de când am început meseria asta, de mică,  mi s-a părut ceva foarte frumos să nu fii tu pe scenă, ci să laşi personajul să te locuiască. Asta a însemnat pentru mine de la început, să fii actor. Nu să fii tu în diferite ipostaze, ci să-i dai respectul tău acelui personaj şi, prin respectul tău, să–l laşi să fie cum e el. Cu siguranţă are trupul tău, te foloseşti de tine, dar trebuie să-ţi doreşti mai puţin să fii tu, decât să-l laşi pe el să existe. Şi cred că aşa am pornit la drum, şi Daniela Marin, un om extraordinar, mi-a dat libertatea să pun în practică acest concept al meu, ba mai mult, cred că l-a înţeles şi-a şi susţinut foarte mult… cam asta ar fi ideea. Am lăsat doar lucrurile să fie, şi multe dintre gesturi nici măcar nu le-am controlat. Au fost o binecuvântare, un fel de dar de la Dumnezeu, să fie cum e nevoie să fie, nu cum vreau eu să fie.

A.D: Adică trăiai în momentele acelea exact în postura acelui personaj?

Alice: Da. Şi aş menţiona cu maximă sinceritate că în personajul din actul 3, fetiţa timidă, sunt multe gesturi şi faţete ale situaţiei, pe care nu le-am controlat deloc, ci i-am dat pur şi simplu voie să fie.

A.D: Mă gândeam că pentru personajul acela ai făcut miliarde de repetiţii, ca să iasă atât de credibil…

Alice: Nu. Acea întâlnire cu acea fetiţă timidă din mine, – acolo da, am avut o întâlnire şi cu mine, şi mărturisesc deschis că acea întâlnire a fost de la prima repetiţie-, i-am spus VINO! Şi pur şi simplu a venit. Sigur că deocamdată sunt foarte la început de drum şi încă mai am multe de învăţat despre această meserie, dar dacă ar fi să împărtăşesc cu cititorii tăi un secret al acestei meserii frumoase, acela ar fi că trebuie să uiţi puţin de control. A nu se înţelege că nu e muncă şi măiestrie, că nu trebuie să repeţi, şi să te străduieşti, dar în ceea ce priveşte întâlnirea cu personajele, ele sunt, trebuie doar să le laşi şă vină către tine.

Pe bune? Eşti la început de drum? – îmi vine să-i strig. Câtă smerenie trebuie să aibă un om, să spună asta? Cât Hristos trebuie să sălăşluiască în tine, ca actor, să spui cu atâta uşurinţă „mai am multe de învăţat” ? Vă întreb pe voi, cititorii…

A.D: De cât timp faci actorie?

Alice: Dacă punem şi facultatea, ar fi 11 ani… şi încă din liceu, ar fi cam 13. Dar … simt că mai e de lucru şi de învăţat şi că sunt la început. Şi până la finalul vieţii mele, dacă Dumnezeu îmi îngăduie să fac meseria asta cât oi trăi, probabil că şi atunci când îmi va pune capacul la coşciug o să zic: „Mai am ceva de zis pe scenă!”

Mă uit fix la ea şi tac. Să trăiesc, o dată cu ea, ultimele cuvinte. Lasă privirea în jos şi zâmbeşte. Mă întreb ce tablou pictează în clipa asta?! Poate ne va spune într-o zi…

A.D: Ţi-ai dorit de mică să faci asta, sau a fost un har descoperit şi îmbrăţişat  pe parcurs?

(Râde.)

Alice:  Şi asta e o întrebare foarte frumoasă la care răspund cu mare drag. Nu, n-am vrut de mică, dar ce pot să spun că în perioada 0-7 ani, adormeam cu piese de teatru radiofonic, pentru că acel radio era singurul divertisment din casa bunicii, nu avea televizor. Ea citea şi pe mine mă culca cu teatrul radiofonic. Mari voci, maestrul Beligan, Adrian Titieni, meşterul Mircea Albulescu. Am adormit în fiecare seară cu aceste voci şi, cu siguranţă, mai târziu, la 17 ani, când am luat decizia să dau la actorie, de undeva dinlăuntrul meu au ieşit aceste amintiri ca să susţină visul. Sau poate că au fost la baza visului meu, fără ca eu să fiu foarte conştientă. Şi altceva foarte frumos, e că râdeam şi plângeam în acelaşi timp, eram recunoscută, ca un fel de marcă întregistrată a lui Alice în familie şi mama îmi spunea mereu: „Măi fată, măi, tu o să te faci actriţă!” Nu ştiu dacă însemna ceva pentru mine asta, dar, cu siguranţă, şi acest lucru s-a pus undeva acolo şi la 17 ani am decis să nu mai merg la medicină, ci la actorie.

A.D: E o moştenire din familie?

Alice: Nu. A fost pur şi simplu. Mă rog, pur şi simplu nu e niciodată. A fost moştenirea mea… tata cânta la chitară, mama la vioară, sora mea la pian, şi a şi ales meseria de muzician, dar actoria nu …nu e moştenire.

A.D: Adică o familie de artişti…

Alice: Sufletul lor … da. Ceea ce m-a ajutat pe mine.  Ei au reuşit să mă înţeleagă mult mai uşor. A fost tot un dar.

A.D: Pentru că vorbim despre iubire şi carieră- pasiune, ce meserie ţi se pare cea mai grea din lume?

Alice: Cea de actor.

 Râde

Alice:  Nu.

A.D: Nu?

Alice: Nu. Are şi ea gradul ei de dificultate, dar nu cred că e cea mai grea. De fapt, nimic din ceea ce faci cu iubire nu e greu. Dacă eşti sincer cu tine când porneşti pe un drum, oricât de greu ar fi, nu o să fie greu. Şi oricât de des ai zice: nu o mai fac, tot o s-o faci, chiar la 5 minute după. Meserie grea …  e aceea pe care o faci fără plăcere. Poţi să fii avocat şi să fie cea mai grea pentru tine, pentru că nu o faci cu bucurie. Mi-ar fi plăcut să pilotez un avion, am pilotat un planor (zâmbeşte), dar nu ca meserie; mi se pare delicat să operezi, dar  şi asta, dacă e menirea ta o vei face cu uşurinţă, dar … uite, că acum, vorbind cu tine, mi se pare că o meserie grea e aceea în care îi îndrumi pe ceilalţi către Dumnezeu. Sau, mai degrabă, aceea de îndrumător spiritual. Pentru că ai o responsabilitate foarte mare faţă de destinul şi viaţa celorlalţi. Dacă mergi la medic şi a murit pacientul, e un lucru foarte limpede: a murit. Poţi cuantifica. Dar în partea asta de sănătate a sufletului, lucrurile nu sunt atât de exacte. Acolo poate fi delicat.

Din nou fac ochii mari. Din nou Dumnezeu. Mă abţin să nu pun întrebarea decisivă.

 A.D: Hai să revenim la iubire. Ce sacrificii ai fi dispusa sa faci pentru o mare iubire?

Alice: Pentru o mare iubire? Wow… da… păi o mare iubire pentru mine e teatrul, şi pentru această mare iubire am renunţat într-adevăr la foarte multe, cum ar fi nevoia de stabilitate, de concret, de exact, de program fix, pe care cred că fiecare dintre noi, într-o măsură mai mică sau mai mare, o avem. Sunt … plutesc. Sunt la liber, sunt în gol şi asta e minunat. Adică să renunţi la tine pentru ceva ce vei fi sau vei deveni şi nu ştii exact ce va fi acel lucru, este, cred, un mare şi frumos sacrificiu.

A.D: Adică asta ar fi iubirea ta, adevărată?

Alice: Da, dar vezi tu cum e cu iubirea asta? Sau cel puţin ce am descoperit în ultima perioadă…? S-ar putea ca peste ceva vreme să cred altceva şi o să te rog să-mi dai voie să mai facem un interviu ca să updatăm situaţia … iubirea nu cere sacrificii, ea de obicei dăruieşte foarte mult. E doar foarte important să o laşi să trăiască prin tine, sau să o laşi să te pătrundă, sau să te locuiască. Atunci când îi laşi locul, în inima ta, nu mai simţi că faci sacrificii, simţi pur şi simplu că te locuieşte, că te trăieşte, şi că viaţa ta ia o formă care nu mai e dată doar de dorinţa ta şi de cum crezi tu că ar trebui să fie lucrurile.

„Ea de obicei dăruieşte foarte mult.” Mi-duc aminte că am participat de curând la un eveniment dedicat femeilor maltratate (aici) şi îmi fac curaj să deschid un subiect care doare:

A.D: De ce crezi ca un barbat loveşte o femeie căreia îi spune că o iubeşte?

Alice: Sunt bărbaţi care lovesc femei?

A.D: Din păcate… da …

Alice: Oh, Doamne …  (tace)

 Mă bucur foarte mult că îmi dai ocazia să vorbesc despre astfel de lucruri, mărturisesc că nu am avut ocazia să trăiesc astfel de momente, nici acasă, cu tata, nici în relaţiile mele, nici nu am reflectat foarte mult la asta, dar am reflectat la iubire, iar tu despre asta vorbeşti. Pffff ….

Face o pauză. Când te uiţi la Alice în clipele de tăcere, e ca o operă. De artă. Caută perfecţiunea fără să ştie şi se lasă sculptată de Dumnezeu. Pe cuvânt!

Alice: Cred că e momentul să înţelegem cu toţii că iubirea nu te lasă să fii oricum cu persoana de lângă tine, dacă spui că iubeşti … iubirea are o altă dimensiune… nici nu ştiu cum să explic, dar îmi caut cuvintele …

O privesc fix, în tăcerea de câteva secunde, şi mă întreb cum e să fii Alice. Cum e să trăieşti în rolul femeii-personaj. Cum e să te îmbraci cu iubirea din ea, şi cu simplitatea-i de pe pleoape.

Înainte însă de a mă adânci în necuvintele ei, mă izbeşte apăsarea din glasul calm. Nu e furie în tonul ei, dar e ceva ce îmi sună a revoltă. Dar una blândă, ca sufletul ei. Se amestecă frazele, dezordinea din privire îmi spune că femeia din ea strigă a dreptate:

Alice: Ce să mai domne, nu iubeşte femeia, dacă o loveşte. Înţelegi? Nu e iubire, e altceva. E dorinţa de a o poseda, de a o avea, e bunul lui, e dorinţa de a … nici nu ştiu cum să-i spun. Nu o iubeşti. Asta nu e iubire. Iubirea e inclusiv atunci când… sau mai bine zis, o formă superioară a iubirii, când  îl vezi pe celălalt că vrea să plece de lângă tine şi tu îl laşi să plece, iubindu-l şi dorindu-i tot ce e mai bun. Iubirea nu te face să-l ţii pe celălalt cu forţa lângă tine, nu te face să vrei de la celălalt să facă doar ce vrei tu, şi, dacă, în cazul în care nu vrea, îi arăţi tu cum stă treaba. Asta nu e iubire…

Tace. Din nou, privirea în pământ. Parcă mi-ar spune: „Nu e drept! Nu, nu e drept, şi să nu admiteţi niciodată! Omorâţi iubirea aia, dacă există!” Îmi fac curaj din nou, s-o întreb, scurt:

A.D: Când moare dragostea?

Alice: Păi da, dragostea moare. Iubirea nu moare niciodată.

A.D: Care ar fi diferenţa?

Tace puţin. Mi-aduc aminte de piesa „4×4 personaje”. Îmi trece parcă prin faţă toată, cu tot cu durerile mele făcute lacrimi şi vindecate cu fiecare pas făcut de Alice şi de colegii ei. Ştiu cât m-a durut cuţitul aruncat în inima mea, în timp ce (îşi)  explicau diferenţa dintre aceste două „personaje”. Acolo, pe scenă.  Îi mulţumesc în gând lui Dumnezeu pentru binecuvântarea de a afla exact de la Alice cum se vede diferenţa aceasta, din buzunarul de la piept , din dreptul inimii ei. Nu al rolului ei.

Alice: În sursă. Iubirea vine de la Dumnezeu, dragostea vine de la om. Şi poate să moară. Dragostea e fluctuantă, nestatornică, Iuibirea e ceva foarte clar. Limpede, luminos. Nu ştiu cum să explic.

A.D: Un fel de divin? Şi dragostea mai pământească?

Alice: Exact. Da.

A.D: Şi moare … când?

Alice: Dragostea pământească? Atunci când nu e susţinută de iubire.

A.D: Ce pastrezi dintr-o poveste de dragoste care s-a sfârşit?

Alice: Facem ce facem şi tot la Dumnezeu ajungem. Sora mea îmi tot spune de ceva vreme: Îl iubesc pe Isus din tine. Păstrezi divinul din acel om, amintirile plăcute, păstrezi lumina, căldura, care, fără doar şi poate au existat. De n-ar fi nu s-ar povesti, nu? N-am trecut întunecat, n-am motive să nu-mi aduc aminte de o persoană dragă. Dacă la un moment dat s-a hotărât că trebuie să întâlnim altceva pe parcursul nostru, astea nu au fost lucruri care au depins de mine. Deşi am opus uneori rezistenţă, mi-e tot mai clar, cu trecerea anilor, că nu e ceva faţă de care să te opui. Şi pur şi simplu să laşi să curgă. Totul curge:. „Aicea a fost întâlnirea noastră, mulţumesc pentru asta. Ce va fi de acum înainte, numai Dumnezeu ştie.” Deci păstrez amintirea divină din persoana cealaltă.

 

A.D: Alice, Îţi voi pune acum o întrebare mai intimă …

Alice: Păi care nu a fost intimă până acum?

Râdem.

A.D: În ce relaţie eşti cu Dumnezeu? Ai tot vorbit de El.

Recunosc faptul că mi-e teamă, în general, să pun întrebare asta. Mi-e teamă de reacţii. Nu faţă de mine, ci la adresa Lui. Să nu aud cuvinte dure, şi să mă înfurii. Dar, pentru că ştiu că am mult de lucru la partea cu furia, am decis s-o întreb pe Alice, cu orice risc. Dumnezeu e şi nu e, pentru noi, oamenii. Cu toată blândeţea sufletului ei, tot mi-e frică să nu o alung pe uşă. Dar risc. Şi, iată, răspunsul care m-a învăţat să FIU. Eu însămi, orice ar fi… mulţumesc, Alice, pentru lecţie!

ALICE: Ne cunoaştem, dar nu ne salutăm. (râde) Nu, glumesc. Glumesc. Mă salut cu El în fiecare zi. N-aş zice o întrebare intimă, aş zice o întrebare foarte grea. Am ştiut drumul spre Dumnezeu de mică, neîndrumată de nimeni. Nimeni, ghid pământean. Probabil că Cineva de acolo (arată spre cer)  m-a îndrumat tot timpul. Şi asta nu s-a schimbat niciodată. În schimb, pe parcurs,mai ales în ultima perioadă,  îmi dau seama că întoarcerea acasă, la divinitate, este un drum greu. Şi principalele oprelişti sunt înăuntrul nostru. Adică greul e în noi. Ca să nu zic Răeul e în noi. Şi dacă eşti sincer, şi eşti cu adevărat în căutarea adevărului, îţi dai seama şi recunoşti faţă de tine, îşi dai seama că nu întotdeauna relaţia cu Dumnezeu e cea mai plăcută. De fapt, El ne iubeşte. Relaţia Lui cu noi e bună. Relaţia noastră cu El nu e bună. Pentru că suntem guvernaţi de dorinţe, de ambiţii pământeşti, care nu au de a face cu spiritul. Ceea ce nu e neapărat rău, pentru că suntem făcuţi deopotrivă şi din Duh şi din lut, dar mai ales ai de-a face cu fricile dinăuntrul tău, care înseamnă lipsa iubirii. Şi dacă te priveşti ca într-o  oglindă, îţi dai seama care e relaţia ta cu Dumnezeu, te poţi evalua.

A.D:  E Dumnezeu iubire?

Alice: E Dumnezeu iubire. N-am zis-o eu, a zis-o Ioan, sfântul apostol Ioan, e iubire, şi câte o mai fi şi noi habar nu avem, dar e ACEA iubire. Acea iubire supremă, despre care spun cu părere de rău că foarte puţini dintre oameni o cunosc. Cu toate că spunem toată ziua TE IUBESC. E ACEA iubire. Statornică, dreaptă, puternică, ce îţi dă putere, lumină care nu se îndoieşte.

Răspunsul ăsta mi-a tăiat respiraţia. Un OM. Alice. Am mai scris eu săptămâna asta că nu ştiu ce înseamnă OM mare, dar ştiu ce înseamnă OM. Aici am scris.

Dovada că frica e în noi, şi că omul care nu-şi asumă riscuri nu e OM, ci om. Da, cu litere mici. Cum am ales s-o înfrunt, cum i-am venit de hac! Da, acum înţeleg de ce am simţit atâta iubire în ochii ei, în timpul piesei de teatru: pentru că în ea e Hristos. Şi trăieşte, El, Hristos, acolo. Nu e mort. Mulţumesc. Mulţumesc, Alice, pentru OMUL din tine!

Mă apropii de final şi mi-e greu. Nu vreau s-o obosesc şi nici să-i răpesc prea mult timp. Cine ştie, poate şi aici e tot frica mea. Dar prefer să o las să mă trăiască, şi, îmi promit că va urma o dată viitoare, cu Alice.  Atunci voi avea mai mult curaj.

A.D: Ne apropiem de final. Ultima întrebare.

Alice: Şi ce rău îmi pare …

A.D: … un cunoscut pe care ai dori să îl citeşti în filele acestui blog…?

Alice: Imediat m-am gândit la Eric Emanuel Schmitt. Nu e român, dar vine pe la noi prin ţară şi …

A.D: Cine ştie? Poate ajung să vorbesc cu el.

Râdem. Dar nu e râsul nostru, ştiu eu bine:). Nimic nu e întâmplător. Cu siguranţă!

Alice: Dacă ajungi să vorbeşti cu el să-i spui că mai e o domnişoară care ar vrea să-l scoată la o cafea. Şi … nu doar unul. Am 4 colegi minunaţi pe care ţi-i recomand cu inima deschisă. Daniela Maria Marin, Ioan Gyuri Pascu, Ioana Ancea şi Andrei Bogdan Roşu.

A.D: Am zis că e ultima întrebare, dar ai adus vorba exact de marea mea pasiune, cartea, şi nu pot să te las. Zi-mi ceva despre Schmitt.

Alice: La prima mână, când îl citeşti, poate, pe alocuri, să ţi se pară siropos, dar cred că nu e. Ci un om cu har şi dăruire. Şi, cel mai important, Adevărul. Îl caută mereu. Mi-a plăcut foarte mult experienţa lui cu deşertul: a intrat ateu de acolo şi a ieşit creştin. Cred că aici trebuie să mai forăm, să aflăm ce s-a întâmplat acolo, de a reuşit să trăiască o aşa transformare.  Dar asta, poate, în interviul cu tine. (râdem) Mi se pare de-a dreptul fermecător.

A.D: O carte care îţi place? De a lui?

Alice: Oscar şi tanti Roz. O carte tulburătoare. E piesă de teatru. Tulburătoare prin candoarea cu care prezintă o sizuaţie foarte delicată. Un copil bolnav, în stadiu terminal. Candoarea aceea, specifică zodiei lui. E berbec, la fel ca şi Charlie Chapplin, ca şi Daniela Marin. (râdem cu poftă) Mi-a plăcut foarte mult „Elixirul Dragostei”. În franceză este „L elixir d’amour”. Deci ar putea fi tradusă şi ca „Elixirul Iubirii”. Deşi e dragoste în piesă, dragoste, mai mult decât iubire, dar asta o să judece cititorii tăi. Nu i-am citit toată opera, dar tot ce mi-a picat în mâna m-a impresionat. „Milarepa” …

Tăcem. Când e vorba de carte, nu văd un respect mai mare decât tăcerea care vorbeşte prin noi. Mă uit în ochii ei şi văd mult har. Atât de mult, că, dacă am cere şi noi, ar avea de unde să ne dea, şi ar mai rămâne să umple multe coşuri. Ca minunea făcută de Hristos. Din 5 pâini şi 2 peşti, a săturat mii. Cu 2 ochi şi un suflet, Alice umple inimile miilor de oameni.  Îi mulţumesc din nou lui Dumnezeu pentru şansa de a împărţi bucuria cu ea. Şi îi promit solemn, acum, fără grai, să fac tot posibilul să ajung cumva la Schmitt. Nu ştiu când, şi nu ştiu cum. Dar ce ştiu sigur e că primul pas spre reuşită e să vrei! Şi Alice mi-adat Aripi. De drum, cu siguranţă. Să plec să-l caut. Atât!

A.D: Adică îţi place să citeşti …

 Alice: Aaaaa…  Avem de ales?

La întrebarea asta eu am simţit nevoia s-o îmbrăţişez. Prima dată în viaţa mea, când simt că cineva trăieşte mai mult de o singură viaţă. Fără să ştiu ce va urma să-mi spună, am simţit că un înger mi-a adus pacea. O dată cu vorbele ei.

Alice: Nu ştiu dacă avem de ales! continuă, privindu-mă fix, în ochi. O singură viaţă e prea puţin. Şi atunci trebuie să citeşti ca să îţi faci mai multe. Omul inteligent învaţă din experienţele altora. Şi atunci, cred că ele, cărţile te ajută mult.

Iar simt cum mi se taie respiraţia.Şi trăiesc doar prin Cuvânt. Singurul care m-a ţinut în viaţă. Închei, cu un mare regret în suflet, nu interviul, ci povestea scrisă împreună cu Alice. Poveste ce, sper, vă va învăţa să fiţi voi înşivă, să iubiţi şi să credeţi în visele voastre.

A.D: Mulţumesc tare mult, Alice! Mulţumesc!

Alice: Foarte frumos interviul, mulţumesc şi eu mult.

Ne îmbrăţişăm şi îmi opresc cu greu o lacrimă. De bucurie. Aceea pe care nu mulţi ne-o permitem. Pe care o îmbrăcăm -pe ea, pe bucurie, zic!-  în atât de multe zorzoane, că ajunge să fie blamată.

Să ne punem Aripi de Drum, zic, OAMENI frumoşi, şi să învăţăm unii de la alţii arta iubirii. E o artă, cred cu tărie asta!

 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog