Etichetă: adevar

Cum am înnebunit?  Legea şi harul lui Dumnezeu

Credinta

Cum am înnebunit? Legea şi harul lui Dumnezeu

Distribuiți vă rog

Legea şi dragostea

Pentru că am fost întrebată de sute de ori, cum am înnebunit şi cum de spun acum numai ceea ce mi s-a injectaat în creier de către pocăiţi, şi cum de reuşesc să răspund calm şi cu respect celor ce îşi bat joc de legile pe care eu le respect, zic să răspund ambelor întrebări printr-un scurt articol.

Aşadar:

1) Am „înnebunit”  în clipa în care am înţeles Legea lui Dumnezeu. Am înţeles că El este asemeni unui tată care îşi iubeşte cu adevărat copilul: îl disciplinează şi îl pedepseşte, ÎN şi CU dragoste. Nu îl blesteamă şi nu îl urăşte, dar nici nu trece peste greşelile copilului, fără a-l învăţa o lecţie. Uneori dură, alteori mai blândă, dar de fiecare dată corectă.

Mi-a fost greu să înţeleg diferenţa între Legea mozaică – cea a Vechiului Testament, dată de Moise, şi cea a Noului Testament, dată de Hristos. Am înţeles însă, apoi,  că aceasta din urmă nu o înlocuieşte pe cea veche, ci o completează. În sensul că azi, prin moartea lui Hristos, noi nu mai suntem „sub lege, ci sub har.” (Romani, 6:14)

Hristos a murit pentru ca noi să avem viaţa veşnică, a murit pentru „toate încălcările de Lege” (Josh McDowell). Dar asta nu înseamnă că, prin moartea Sa, se anulează principiile morale ale legii mozaice. Hristos a schimbat doar contextul, nu şi conţinutul: contextul Legii este harul, nu judecata.

Dacă în V.T, pedeapsa pentru adulter era moartea, în N.T, dacă se comite adulter prin har, nu se plăteşte cu viaţa. Ci, conform lui Pavel, cel ce a comis adulterul este înlăturat din biserică pentru a fi disciplinat, (1Corinteni 5:1-5), apoi este primit înapoi şi încurajat, spre a nu mai cădea în păcat. (1 Corinteni 2:5-8)

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Ceea ce m-a ajutat cel mai bine să înţeleg diferenţa, a fost cartea lui Josh McDowell,  „Dragostea are întotdeauna dreptate”.  Acesta dă un exemplu care explică  foarte clar asemănările şi deosebirile:

„Dacă depăşeşti viteza legală, încalci legea şi în Anglia şi în SUA. Însă, dacă eşti prins că ai depăşit viteza legală la Los Angeles, nu înseamnă că ai încălcat legea la Londra.”

Aşadar, vorbim de aceeaşi lege, dar în ţări diferite. În ambele ţări vei plăti pentru nerespectarea legii, dar există pedepse mai aspre sau pedepse mai blânde, în funcţie de ţară. Cu toate acestea, legea lui Dumnezeu spune că, deşi nu mai eşti blestemat moral pentru încălcarea legii, totuşi, consecinţele păcatului tău vor exista. Atât în plan fizic, cât şi în plan emoţional.

Luând exemplul de mai sus, cu adulterul, este adevărat că nu te va mai omorî nimeni, ca în legea mozaică, însă păcatul tău nu va rămâne nepedepsit: poţi suferi un divorţ, te poţi îmbolnăvi de o boală cu transmitere sexuală, poţi atrage ura sau dispreţul celorlalţi oameni.

2) Reuşesc să răspund calm şi cu respect celor ce îşi bat joc de legile pe care eu le respect, datorită dragostei. Pentru că Hristos a vorbit despre cel puţin 2 legi ale dragostei: una pentru Dumnezeu, alta pentru oameni. (Matei, 22:37-39)

El a venit să împlinească Legea, nu să o anuleze. (Matei 5:17). Dacă eu le-aş întoarce spatele celor care râd pe seama credinţei mele, dacă aş refuza să mai petrec timp cu ei, unde ar fi dragostea mea pentru semeni?

Pentru mine, factorul esenţial pe care îl au în comun Legea veche şi Legea Nouă: dragostea, este suficient pentru a mă ajuta să mă comport cu oamenii aşa cum aş dori să se comporte ei cu mine şi cu Hristos.

Asta nu înseamnă însă că eu nu mă mânii, sau că permit cuiva să îmi vorbească urât,sau să Îl insulte pe Hristos. Dacă aş lăsa pe cineva să vorbească urât de El, ar însemna că respectul şi devotamentul meu faţă de Dumnezeu nu ar include veneraţie faţă de Numele Său şi de Persoana Sa.

Am trecut printr-o situaţie în care un amic  L-a înjurat pe Hristos. Nu orice fel de înjurătură, ci una pe care nici măcar eu, ca păcătos autentic, nu aş permite-o vreodată altui păcătos. Atunci am luat atitudine, şi, plină de respect şi dragoste pentru acel bărbat, am spus scurt şi la obiect:

„Te rog ca în faţa mea, să nu mai foloseşti aceste cuvinte despre Hristos. E ca şi cum ţi-aş jigni eu, ţie, familia. Dacă nu vei putea să mă respecţi aşa cum te respect eu, voi alege să nu mai stau în preajma ta, decât în situaţiile în care vei vorbi cu respect.”

Mi-am asumat un risc foarte mare: acela de a nu mai vedea acest amic niciodată, însă consider că a lăsa oamenii să trăiască în păcatele lor, fără a le pune limite şi fără a încerca să-i faci să înţeleagă motivul schimbării tale, este egal cu a urî omul respectiv. E ca atunci când tu ştii că el va intra la închisoare daca ucide pe cineva, şi cu toate acestea, tu îl încurajezi să o facă. E drept că nu vei putea convinge pe nimeni să se oprească din păcat, dar îţi faci datoria morală de a-l avertiza cu privire la consecinţele actelor sale.

De sunt nebună, vă spun cu certitudinea nebunului frumos: Dumnezeu mi-a dar Aripi de Drum, şi nimeni nu mi le va tăia vreodată!

Voi cum staţi cu Nebunia? 🙂

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Sa stii ca Dumnezeu e demodat!

Credinta

Sa stii ca Dumnezeu e demodat!

Distribuiți vă rog

M-am pus pe spionat amintiri. Doamne, cate am aflat! Ca, in ciuda aparentelor, se certau intre ele cu ura, ca se loveau una pe alta fara mila, ca isi spuneau nu vorbe, ci blesteme urate. Atat de urate, ca nimeni nu le-ar mai fi mangaiat vreodata.

Am spart lacatul cu “Au fostodata…” si ce-am gasit inauntrul camerei vopsite in rosu, mi-a inghetat sangele. Cununi de spini, atarnate de lustre, maini taiate din incheieturi, inca in rugaciune, talpi fara pasi, genunchi facuti franjuri, si multa, atat de multa cenusa!

Cineva a inchis usa, in urma mea…

Bifasem gresit. Din nou …

Am ingenuncheat in fata intunericului din mine si l-am rugat sa-mi spuna pe unde se iese. Din infern, zic! Nu mi-a raspuns. Se uita doar, la mine, cu mila magnatului care si-aduce aminte ca odata, demult, traia pe pamant o femeie la fel de umilita ca mine. Ii era mama. Cineva n-a vrut sa-i dea cheia, sa deschida usa, cand a izbucnit incendiul. Din inima.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Acum se razbuna si el, pe altele, cum poate. Cu sufletul facut carbune, si cu razbunarea facuta chibrit. Lacrimile ii sunt combustibil. Aprinde cu ele dezastre.

Strig catre Dumnezeu, cu ochii lipiti de spini.

  • Dumnezeu e demodat, fetita! Se aude un glas nemilos. L-au folosit altii, in vremuri prea vechi. Pe post de brand. S-a schimbat moda. Mai uita-te si tu la prezent!
  • Aveti dreptate, domnule, raspund cu glasul stins. S-a schimbat brandul. Acum se poarta Lucifer. Acum, femeile nu se mai cuceresc, se cumpara. Iar barbatii nu se mai dueleaza cu spada, s-a inventat cardul. Femeile si barbatii nu mai danseaza la hore, ci in pat. Pe muzica celui ce poarta coarne, nu coroana de spini! Aveti dreptate, domnule, Dumnezeu e demodat! In trend e Pokemonul.

Cui sa mai pun azi Aripi de drum? Am auzit ca numai ingerii le poarta.

Dar s-au demodat… Si ei …

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Corina Ozon: “Feminitatea este un rezultat al experienței și al conștientizării propriilor valori.”

Oameni cu aripi

Corina Ozon: “Feminitatea este un rezultat al experienței și al conștientizării propriilor valori.”

Distribuiți vă rog

Pornind de la “Feminitatea este un rezultat al experienței și al conștientizării propriilor valori.”, ce m-a determinat să o pictez pe Corina Ozon într-o zi,  a fost amantlâcul.

Chiar aşa! Am scris cândva şi eu despre el, cu ceva ani în urmă,  “dur şi răutăcios”, cum mi-au spus mulţi… Aici. M-am oprit într-o zi, când am înţeles că amanţii nu sunt criminali în serie, 🙂 ci dureri nevindecate. Şi atunci n-am mai putut să-i acuz, să-i urăsc ori să-i blamez.

Am citit-o pe Corina din curiozitate. Să văd cum percep femeile poveştile astea care promit mult şi dau nimic, ori dau tot şi nu promit nimic. Să văd dacă cineva are curajul să spună direct, fără perdea, despre ceea ce oamenii ascund de obicei în spatele ei. Corina a rupt perdeaua asta, ori a ars-o. A avut curajul să se lase privită de la geamul murdar de iubiri condamnate la cătuşe.

Îmi recunosc reticenţa şi întrebarea: “Cum poţi fi atât de directă, în scris, cum poţi transmite atâta pornografie?” ,  atunci când am citit “Amanţii”. Dar azi, ca femeie creştină, îmi recunosc păcatul de a fi judecat. Şi, mai mult de atât, recunosc realitatea  în care trăim: o lume în care a fi “the other one” a devenit mai degrabă regulă, (dacă vrei să trăieşti intens!) decât excepţie.

Ori realitatea asta, Corina o prezintă fără sfială. Şi pentru asta, este, probabil, atât de citită şi iubită. Nu e uşor, cu siguranţă, să ai curajul de a rupe barierele şi de a vorbi despre ceea ce se întâmplă, dar nu se povesteşte, căci trebuie să dăm bine pe sticlă.

“Adică dai o viaţă banii pe curve şi nu te saturi nici după moarte! “/L-am întrebat dacă are ofertă şi pentru femei, adică să fie plimbate cu sicriul de bărbaţi tineri dezbrăcaţi. A zis că nu, că femeile au tendinţa să se pocăiască la bătrâneţe şi să pozeze în sfinte după moarte. Şi m-am gândit că aici are dreptate.” (Nopţile amanţilor)

 

Mi-am făcut, aşadar, curaj, într-o seară, şi am întrebat-o direct, dacă acceptă să stăm la un pahar de poveşti. Fără perdea. A fost la fel de deschisă, cum o ştiam din filele cărţilor sale.

Să respirăm puţin, o clipă de Ozon, zic, şi să vedem ce efect are!

Aripi de drum: Sunteţi o scriitoare controversată :), pare-se! Dacă i-am arde cartea de vizită, cine e, de fapt, Corina Ozon?

Corina: O timișoreancă ajunsă în București odată cu admiterea la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, oraș din care a zis că pleacă după absolvire, dar de care s-a îndrăgostit iremediabil. Un om care a ars toate etapele pentru a face ce îi place: 10 ani de televiziune și doi ani de presă scrisă. Updatată cu PR&Comunicare și cu un MBA româno-francez. Îți spun toate aceste lucruri nu ca să mă laud cu CV-ul, că nu e un interviu de angajare. Ci ca să vezi că sunt o femeie normală, care și-a construit o carieră, dar a făcut și face ce îi place. În prezent sunt Șef PR&Comunicare la Imprimeria Națională, am o fată proaspăt studentă la Marketing, iar în timpul liber sunt scriitor.

Aşa deci. Corina e normală. 🙂 E greu de crezut, după toate câte citeşti.

Să îl contrazicem pe domnul care spune direct: „Femeia asta, autoarea adică, nu e întreagă la minte și nici ăia care o citesc, adică nici eu! ” (Cristian Niculescu, București) ? 🙂

Aripi de drum: De ce scrieţi şi pentru cine?

Corina: Când începi să scrii, o faci pentru tine. Este ca orice îndeletnicire pe care o faci din plăcere și din nevoia de a te cunoaște mai bine. Abia după ce ajungi să te cunoști, scrii și pentru cei din jur. După părerea mea, un scriitor este acel om care dorește să se cunoască pe el și își explorează sinele fără rețineri. Nu poți împărtăși scriitura ta, dacă nu știi exact cum ai ajuns să o faci, de ce o faci și mai ales cât de bine o faci. Scriitura este un act de mare responsabilitate față de cititori. Pentru mine a fost o etapa în maturizare și mi-a adus multe beneficii, mai ales interumane și spirituale.

Răspunsul acesta, mie mi-a vorbit despre responsabilitate, smerenie şi curaj. Acela de a recunoaşte că nu eşti perfect, şi că maturizarea presupune arderea unor etape. Fără perdea, şi ea… Vouă despre ce v-a vorbit?

Aripi de drum: Pentru că sunteţi specialist in PR si Comunicare, şi v-aţi ocupat personal de promovarea propriilor cărţi, spuneti-ne cum îşi poate face singur, un autor nou, marketingul?

Corina: Cu multă muncă și renunțare la programul obișnuit. Și, desigur, strategiile sunt definitorii. Iar pentru acest lucru e nevoie de multă experiență și îndemânare. Marketing nu înseamnă doar să promovezi contra cost pe Facebook și nici să te agăți de succesul altora, dacă vrei să ai o identitate. Sunt multe de spus, am în lucru un proiect pe această temă.

Cred că în România este nevoie stringentă de acest proiect despre care vorbeşte Corina. Sunt mulţi oameni talentaţi, care rămân cu talentul în buzunarul de la piept, în dreptul inimii, căci nu ştiu cum să-şi construiască o identitate. Vă promit să vin cu detalii imediat ce va fi gata!

Aripi de drum: Mulţi spun că în România, şi în materie de scriitură, vinde tot sexul. Dacă nu scrii ceva prin care cititorul să facă rost măcar de un orgasm, tu, ca scriitor, n-ai nici o şansă. Căci nimeni nu mai citeşte romantisme. Cum comentaţi aceste păreri? Trebuie, şi scriitorul, ca şi cântăreţul, să se adapteze vremurilor, pentru a supravieţui, sau se poate trăi doar din artă curată, fără a face compromisuri şi a scrie despre „ce se poartă”?

Corina: Eu nu cred acest lucru. Nu cred că publicul român e pervers sau obsedat, pentru că asta s-ar înțelege, nu? Oamenii citesc literatură bună, care să le stârnească sentimente îngropate adânc în uitare, poate. Eu m-am declarat așa: „Colecționar de povești, hacker de minți și sentimente, furnizor de stări”. Cred că un autor este un furnizor de stări ca orice artist. Doar canalul prin care le transmite e diferit. Spre exemplu, ultimul meu volum din trilogia „Amanții”, „Amanții 3.0”, nu conține nicio scenă de sex. A fost devorată la fel ca primele două cărți și puțini au realizat că nu are nimic erotic, pentru că au fost prinși de poveste. Pe de altă parte, sexul face parte din viața noastră. Dacă intervine și în scriitură înseamnă că acolo își are locul, pentru că transmite ceva. Oricum sunt foarte încântată că cititorii români nu sunt atât de pudibonzi cum se credea. Prin cărțile mele am cunoscut oameni deschiși la minte și dornici de lectură. Românii din străinătate îmi mulțumesc pentru că le-am redeschis gustul pentru citit în limba română. Când scrii despre viață, sesizezi toate nuanțele. Dar sexul nu e un scop în sine în scris, decât dacă e vorba de cărți de specialitate, sexologie de exemplu. Un autor poate face dintr-o scenă de sex un poem care să dea fiori. Sau să redea latura dramatică și agresivă a umanului în cazul unui viol. Mai în glumă, mai în serios, să știi că nu e ușor să scrii despre aceste lucruri.

Cuvintele Corinei îmi amintesc despre interviul cu Andrei Neagu, de săptămâna trecută. Iată cum artiştii lumii îşi dau mâna, spre a rupe lanţurile judecăţilor. Mare dreptate, Corina, când vorbeşti despre scriitura despre viaţă. Mi se pare că atât de mult vorbim despre ideal, că pierdem din vedere realul. Iar realitatea e dură. Cu amantlâcurile ei cu tot …

Aripi de drum: Cum e cu feminitatea? Ce anume  o face pe o femeie cu adevărat  feminină, într-o lume în care sexul între „friends with benefits” bate sufletul?

Corina: Fără îndoială că atitudinea și educația. Principiile personale se formează pe parcurs. Mobilitatea acestora însă este foarte importantă în relația sentimentală. Însă tu aduci aici în discuție două concepte diferite care nu se bat cap în cap. „Friends with benefits” este un tip de relație asumat care nu exclude feminitatea. Feminitatea e o atitudine, așa cum am spus. Spre exemplu, cunosc femei extrem de atractive și care au făcut pauze lungi de sex. Feminitatea implică o doză de încredere în propria sexualitate, pe care o poți controla. Cei nesiguri pe sexualitate vor fi mereu într-o căutare instabilă sau impusă de convenții, pentru că necunoscându-se pe ei nu știu ce li se potrivește. De aici, dezamăgiri și eșecuri. Feminitatea este un rezultat al experienței și al conștientizării propriilor valori.

Asta cu potrivitul şi cu necunoscutul lui, mă aruncă în oceanul de tentaţii de a scrie articole întregi despre feminitate:). Despre cine ne învaţă despre ea şi Cine ar trebui să ne fie profesor. Îndrăznesc, aşadar, să o întreb despre iubire. Sunt curioasă dacă o vede ca parte a feminităţii.

Aripi de drum: Se mai iubeşte azi, sau e totul o goană după orgasme, ca după pokemoni?

Corina: Eu sunt optimista de serviciu. 🙂 Și chiar dacă o văd în jur sub diverse aspecte, cred că speranța nu moare. Oamenii și-au schimbat poate modul de manifestare a sentimentelor, însă trăirile sunt aceleași. Ca și suferința în urma unei rupturi.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Aripi de drum: Am fost întotdeauna curioasă să aflu cum vede un artist creşterea spectaculoasă a divorţurilor. Se iubea mai mult pe vremuri, când divorţul era o excepţie, sau „se juca după alte reguli”, iar femeile se complăceau în căsnicii abuzive?

Corina: Pe vremuri, divorțul era un stigmat, un afront adus „celulei de bază a societății”. Este indicat ca doi oameni care au epuizat toate canalele de comunicare și vorbesc alte limbi, metaforic, să aiba varianta divorțului. Cred că lucrurile se vor așeza o dată cu noile generații, crescute libere și fără prejudecăți. Cred că pe vremuri, cum spui tu, oamenii aveau mai mult timp să iubească, acum totul este comprimat într-un timp scurt, cu intensitatea unor luni sau ani. Gândește-te că acum oamenii se cunosc mult în online. Sar etapele acelea din real, iar emoționalul este foarte solicitat la prima întâlnire, de exemplu. Dar divorțul nu este decât o consecință a unor alegeri nepotrivite.

Corina parcă e un terapeut care mânuieşte perfect tehnica terapeutică “stroke and kick” : îmi dă speranţă, apoi mi-o spulberă într-o clipă. :)”Generaţiile online”, pe mine mă sperie. Tocmai pentru că în spatele unui ecran, fiecare e cine vrea să fie. Iar amanţii ăştia … 🙂 Să mă opresc, însă, din presupus, şi să trec la subiectul preferat al Corinei:

Aripi de drum: Cum e cu amanţii? 🙂 sunt ei îndreptăţiţi să joace la dublu, sau ar trebui „judecaţi înainte de-a ajunge în iad”?

pana-cand-ma-voi-vindeca-de-tine-povestiri-despre-realitatea-dintre-el-si-ea

Corina: Amanți au fost dintotdeauna. Nu cred că e bine să judecăm pe cineva. La urma urmei, fiecare este răspunzător de ceea ce face în viața lui. Supape vor exista mereu, oamenii au nevoie de reconfirmări ale sexualității și de o reșapare a senzorilor de atracție. Abilitatea de a trasa granițe însă ține de puterea de discernământ a fiecăruia.

Aripi de drum: De ce înşală bărbaţii, şi de ce înşală femeile?

Corina: Din același motiv: dorința de cunoaștere care nu a fost satisfăcută pe parcursul unei perioade de timp.

Scurt şi la obiect, pare-se că “blonda” nu are nevoie de romane întregi pentru a explica simplitatea. Esenţialul şi realitatea. Mulţumim, Corina, pentru promptitudine şi detaşare, şi hai să ne povesteşti puţin şi despre “ceva”- ul care ţine aşa strâns amantlâcurile astea pe care le descrii atât de bine în trilogie.

Aripi de drum: Ce aţi picta într-un tablou numit IUBIRE?

amanti-3

Corina: Depinde la ce tip de iubire de referi. Unul ar fi cu oameni care au grijă de animale, în natură. Altul, cu un bărbat și o femeie îmbrățișați. Îmbrățișarea este cea mai frumoasă formă de cunoaștere fără cuvinte. Prilejul de a veni în contact cu celălalt pe o suprafață mare a corpului este de neprețuit și atât de intimă, încât mă mir că nu a fost interzisă în public. De aceea ar trebui să ne îmbrățișăm des, nu se știe ce vremuri vor veni. 

Eu am spus că e terapeut “blonda asta”. 🙂 Am citit cândva că un terapeut foarte bun este, în acelaşi timp, şi un foarte bun artist-scriitor. Numai aşa poţi înţelege cu adevărat trăirile din spatele unei măşti de clovn. Ori de paiaţă. Ori de OM.

Şi, cum îmbrăţişarea a fost creată de Dumnezeu, şi vorbim aici cu “autoarea unor amanţi celebri”, îmi fac curaj să o întreb dacă Dumnezeu are vreun loc în ecuaţia asta:

Aripi de drum: În ce relaţie sunteţi cu … Dumnezeu? Este El o născocire a unor „schizofreni”, sau există cu adevărat?

Corina: Dacă știam răspunsul la această întrebare, eram un om bogat.:) După mine, relația cu Dumnezeu înseamnă împăcarea cu sine și apoi cu cei din jur, pentru a trăi în liniște.

Corina, nu ştiu la ce bogăţie vă referiţi, dar cred că subiectul acesta îl vom diseca într-o zi, spre vindecare, cu siguranţă! 🙂

Aripi de drum: Spuneţi-mi o carte în care aţi vrea să vă mutaţi.

Corina: Trăiesc atât de mult în cărțile mele în ultimii ani, în sensul că în marea parte a timpului scriu, încât îmi doresc să mai trăiesc și în viața mea. 🙂

Pentru că avem nevoie s-o lăsăm să mai trăiască, aşa cum spune, şi-n viaţa sa, eu vă invit să îi citiţi ultima carte, “Până când mă voi vindeca de tine”.  (poţi comanda aici) Voi scrie într-o zi despre ea, aşa cum simt şi cum REsimt vindecarea prin iubirea adevărată. Să trăim, zic, puţin, în cărţile Corinei, noi, cei sătui de trăit în propriile vieţi! 🙂

zilele-amantilor

Aripi de drum: Pe cine aţi dori să citiţi în filele blogului „Aripi de Drum” ?

Corina: Era să zic Ana Barton, prima care mi-a venit în cap, pentru că e un om pe care îl prețuiesc, dar deja ai intervievat-o. Pot să spun mai multe nume, nu? Cristina Nemerovschi, Ștefan Caraman, Radu Găvan...colegi la editura Herg Benet, o echipă frumoasă și unită prin diversitate. Înțeleg că te referi la scriitori. Altfel, mi-aș dori să-l citesc aici pe Harrison Ford. 🙂

Mulţumesc, Corina Ozon, pentru provocarea unui adevăr pe care tu ni-l prezinţi fără perdea! Şi pentru răspunsurile care nasc întrebări.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Andrei Neagu: “Starea de anxietate se poate transforma într-o piesă extraordinară. Dar niciodată dacă nu îţi place ceea ce faci. Poţi să scrii în timp record, dar nu poţi scrie despre orice.”

Oameni cu aripi

Andrei Neagu: “Starea de anxietate se poate transforma într-o piesă extraordinară. Dar niciodată dacă nu îţi place ceea ce faci. Poţi să scrii în timp record, dar nu poţi scrie despre orice.”

Distribuiți vă rog

Îl ştiu pe Andrei de când era încă student. Ne-am cunoscut într-un „proiect călător”, RomStud Travel.

Am cântat împreună, am râs împreună şi am colindat împreună. Puţin, dar suficient încât să îmi rămână o amintire frumoasă şi dragă. Am decis, aşadar, revederea după ani. Nu am calculat câţi au trecut de când nu ne-am mai văzut… Ce ştiu este că mi-a spus, în urmă cu mulţi ani: „Ar trebui să faci ceva cu talentul tău de a scrie. E păcat…”

Şi cum nu poţi uita niciodată oamenii care te-au susţinut, artist nebun cum eşti… vine o zi când porneşti la reîntâlnit şi la povestit viaţa…

 Ajung la el şi mă aşez confortabil, ca în vremuri trecute, la un pahar de suflet. Doar că acum sunt în partea lui de lume, o garsonieră micuţă, dar cochetă şi cu iz de vis devenit realitate.

Mă serveşte cu un cheesecake cu dulceaţă de căpşune. Făcută de el. Arta, la Andrei, se împarte la cel puţin 2. Ca dragostea, pare-se! 🙂 Şi ea se făcea parcă, după un alt artist, în minim 2:).

Nu e bună prăjitura asta, e artă. Şi arta nu e niciodată bună sau rea. E artă. Îi mulţumesc pentru  pacea din suflet şi mă întreabă dacă vreau să-mi facă prajitură de ciocolată cu alune. Live.

Asta mai lipsea! După bucuria revederii şi confortul unui colţ de Rai, alt dulce în viaţa mea. Prea mult pentru sufletul meu!

„Să se consemneze în interviu că Monica stă pe fotoliu ca la ea acasă, şi se simte ca la Roma” , îmi spune zâmbind, după ce îmi creionează povestea căsuţei lui.

Ne aducem aminte de noaptea de 8 martie 2011, când eu cântam muzică populară, el orice:) şi presimţeam că într-o zi va ajunge artist. Mare. (nu am permisiunea să vă arăt filmuleţele de atunci!:) dacă o voi avea vreodată, am să vă invit la o felie de trăire.)

Andrei: Mai e mult până acolo, Monica! Mai e mult, pentru că arta în general, se află într-o competiţie acerbă. Şi asta pentru că toate se învârt în jurul perseverenței dar și a unor interese.

 Aripi de drum: Aşa le-a fost tuturor, sau unii au şi alţii n-au noroc?

 Andrei: Eu cred aşa: că toţi oamenii care au reuşit au fost lângă oamenii potriviţi la momentul potrivit. Talente vezi peste tot. Propune-ţi tu să faci o plimbare o zi întreagă prin Bucureşti, şi vei găsi cel puţin 3 oameni care te vor da pe spate. Dar oamenii ăia rămân, din păcate, doar la nivelul de cântăreţi ambulanţi, cântăreți de evenimente și cluburi.  Şi nu e vina lor. E vina sistemului. În State, de exemplu, există o şansă pentru fiecare. Vezi acolo artişti care apar în topurile Billboard peste noapte, fiind cântăreţi entuziaşti pe youtube sau în mici baruri. Ori sunt compozitori într-un dormitor, aşa, cum am eu aici. (îmi arată, plin de entuziasm, mica lui comoară)

Îşi scriu piesele şi bat la uşa câtorva case de discuri, şi au şanse mai mari să fie semnaţi,, decât va exista în România, pentru un artist, să semneze cu un label de-al nostru. La ei există market pentru orice tip de muzică, şi, ca atare, entuziasmul e net superior celui de la noi.

 Aripi de drum: De ce?

 Andrei: Pentru că acolo, chiar dacă nu ai şansa să fii cunoscut „pe sticlă”, măcar ai un public de 5000-6000 de oameni care vin la concertele tale. Public construit singur, de tine. Artiştii de acolo au câte un manager şi îşi lansează câte un turneu. Aici, dacă nu eşti un nume deja, nu prea ai din ce să alegi. La noi singurele rampe de lansare sunt Vocea României şi  X Factor,  sau mergi  la un studio să faci parte din echipă. Sau să le trimiţi un demo. Iar acel demo, atenţie, nu îl trimiţi pe e-amil, căci nu-l ascultă nimeni. Te duci tu acolo, direct. Te duci la restaurantul x. Înţelegi? Nu te aştepţi ca ei să vină spre tine.  Dai din coate.

Din nou vorbim de a da din coate. Acelaşi lucru ni l-a spus şi Elena Şandor, vă amintiţi?

Să fie oare vorba despre a lupta pentru visul tău, căci Dumnezeu ne dă talanţii, dar noi trebuie să-i înmulţim? Să vedem dacă descoperim…

Aripi de drum: Vorbeşte-mi de începutul unui artist. De începutul tău.

Andrei: Început…  -gustă din propriul cheese cake:), se uită în gol, şi-mi vorbeşte calm, cu emoţie sugrumată de trecut- păi începutul e cam aşa:  cânţi pro bono, apoi pe 2 lei, apoi pe 5 lei, până te ridici. Eu am început la Readers Caffe , de exemplu. Nu pot să spun că e uşor. Nu pot să spun că e nici greu, dar e muncă. Multă. Şi nu doar munca ta, ca artist. E multă muncă a ta, ca om. Înveţi să accepţi NU-urile. Să perseverezi. Să te dezvolţi. Nu-urile te transformă în persoana asta, – arată spre sine- pe care o vezi tu acum, stând în faţa ta.

Persoana asta, pe care eu o văd acum, este cea care nu a cedat. Dacă aţi fi lângă mine, să vedeţi puterea din ochii lui, aţi înţelege că „persoana asta” a trebuit să treacă prin foc să se descopere pe sine. Să evolueze şi să realizeze că un artist adevărat nu încetează niciodată să se dezvolte.

Aripi de drum: Unde cânţi acum? Mai faci ceva pe lângă voce?

Andrei: Nu am un loc fix, cânt în locaţii diferite. Şi da, pe lângă voce, compun. Investesc mult în partea asta, aparatură, studiu de instrument.

Aripi de drum: Am o curiozitate. Marius Moga, de exemplu, bănuiesc că a pornit şi el tot de jos. Dar acum, e acolo unde mulţi poate nu vor ajunge niciodată. Cât de greu poţi ajunge la un artist ca Moga?

Andrei: Poţi ajunge şi azi. Dai din coate şi ajungi. Dar nu te  aştepta să spargi topurile, doar pentru că ai păşit în studioul lui. Cel puţin nu din prima.  Eu doar îmi dau cu presupusul, însă un producător precum  Moga nu lansează pe oricine.  Adică, dacă vrei o părere, mergi să i-o ceri;  dacă te potriveşti cu stilul şi viziunea lui, de exemplu, du-te să-i spui ce vrei să faci, dar nu te aştepta ca uşa deschisă  să însemne utomat  lansarea ta, sub semnătura lui! Dacă crede în tine te semnează, nu oricum. Sau poţi să fii „clientul lui Moga”: plăteşti înregistrările, ţi-ai făcut piesele şi faci ce vrei tu cu ele.

Dovada, se pare, a faptului că nu e de ajuns să „fii cineva” sau să „ajungi cineva” ca să-l poţi îndupleca pe vreun mare artist, ca Moga. Iată că, înţeleg de la Andrei, în România nu se face numai „playback pentru piţi”, cum am tot auzit. Am multe de întrebat, dar probabil că într-o zi voi afla răspunsurile şi de la Marius Moga. Şi de la alţii ca el, care au pornit de jos şi au ajuns azi să trăiască realitatea unui vis căruia nu i-au dat drumul niciodată…

Aripi de drum: Fac artiştii compromisuri, pentru faimă? Îşi schimbă ei stilul muzical, doar pentru că e în trend altceva decât ce i-a consacrat?

Tace. Mi se pare că ar vrea să spună ceva şi trebuie să îţi ucidă strigătul. Îl las să privească corzile chitarei, să îşi pună farfuria pe masă, şi aştept. Tăcerile spun demulte ori mai mult decât o mie de cuvinte. Cine nu ştie asta?

Andrei: Fac. Nu vreau să intru în detalii, însă. E adevărat că artiştii trebuie să se adapteze, căci publicul nu va fi mereu acelaşi, de 12-18 de ani. Nu va asculta nimeni, de la 12 la 70 de ani acelaşi stil de muzică. Apoi, lumea de schimbă. Îţi spun doar atât: dacă mergi acum la concerte cu trupe româneşti, vei vedea copii de 12-15 ani. Pentru ei se cântă. Nu pentru noi. Puţine trupe au rămas la stilul vechi. Se fac colaborări cu artişti care ocupă primele locuri în topuri, pentru consacrare…

 Ai dreptate, Andrei, nu se (mai) cântă pentru noi. E trist şi mi-e trist sufletul. Să vadă copii care ascultă şi se uită la sâni dezgoliţi. La fese dezvelite şi la buze de plastic. Noi, ăştia, trecuţi puţin prin chinuri, nu ne mai uităm la aparenţe… ce bine-ar fi dacă i-am putea educa pe copii aceştia să nu îşi mai îndrepte privirile spre trup, ci spre devenire … Şi-aş mai spune eu multe …

Aripi de drum: Cei mai puţin cunoscuţi, pentru a câştiga foarte bine din radio, să zicem,  fac câte o colaborare cu cei foarte cunoscuţi? Chiar dacă, pentru această colaborare, ei trebuie să îşi schimbe stilul muzical, şi să facă mari compromisuri?

 Andrei: Exact. Toate apariţiile sunt plătite. Mulţi se întreţin numai din asta. Cu cât piesa ta e mai difuzată, cu atât câştigi mai mult. Înţelegi ideea?

O înţeleg. Şi parcă doare. Căci la fel se întâmplă uneori şi cu sciitura artiştilor. Ajung să scrie despre sex, că ăsta se vinde. Dar nu că scriu de sex ca artă. Asta e altă poveste. Scriu pornografic. Parcă înţeleg durerea din inimile marilor artişti, care privesc cum se destramă visele lor, doar pentru că acum în trend nu mai e ce e frumos, ci ce e sexy…

Aripi de drum: Hai că mă întristez. Şi e prea bună prăjitura asta, să-mi amărăsc sufletul. Zi-mi, pentru îndulcire, ce e cu pasiunea ta pentru gătit.

 Andrei: Păi… gătitul e tot artă. Îmi place să creez. Şi cum timpul este foarte important pentru mine, sunt multitasking: în timpul în care se coace ceva, scriu o melodie. Sau înregistrez ceva. Inspiraţie din orice:).

Zâmbeşte. E alt Andrei. Vorbeşte altfel, gândeşte altfel, trăieşte altfel.  Faţă de cel de acum ani …

Aripi de drum: Majoritatea timpului stai aici, în garsoniera ta:), şi compui. Data viitoare ne dai o reţetă de „artă pe farfurie”?

 Andrei: Cu drag. Data viitoare.

Curiozitatea mea nu are margini, când văd bărbaţi pasionaţi de culinar. Trebuie să vă dezvălui într-o zi reţetele lui Andrei. Aş fi egoistă să trăiesc numai eu bucuria simplă, a cotidianului.

Aripi de drum: Am altă curiozitate: Poate exista, în muzică, NUME fără voce, un fel de diplomă fără inginer, cum spunea tatăl meu?

 Andrei: Nu. În arta adevărată, în muzica adevărată, nu e aşa. Nu la nivel înalt. Nu vorbesc de cazurile alea în care te întrebi cum o fi ajuns fătuca aia pe sticlă. Şi dacă a ajuns, nu rezistă. Moga nu e acolo că e un nume. Chiar şi un ascultător neantrenat îşi dă seama când sună fals ceva… Înţelegi ideea…

 Îşi ia chitara şi mă duc în trecut. E mult de retrăit. Are Andrei un stil de-a te trezi la realitate… ori aşa or avea toţi artiştii lumii… întrebările ameţesc şi aş vrea să tac. Cel puţin până termină de spus povestea asta, pe note…apoi să mai tac vreo câteva vieţi, până se poate trăi din artă… până se poate muri în hohote de râs, ştiind că te duci dincolo, să bucuri îngerii.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 Aripi de drum: A treia curiozitate şi am încheiat capitolul „Cum?” 🙂 Cum trăieşte un artist? Când doar din asta trăieşte. Nu are job, nu are program.

 Andrei: Mmm… nu e chiar fără program, doar că ţi-l faci tu. În aşa fel încât să rezolvi totul, începând de la cele pe termen scurt. Şi noi avem reguli. Când mixexi o piesă şi reglezi volumele, iei o pauză la 30 de minute, să-ţi odihneşti urechile. Îţi pui în ordine priorităţile: azi compun, mâine vorbesc cu tine, poimâine plec la mare, săptămâna viitoare înregistrez. Şi tot aşa.

Nimic fără structură, aşadar. Te disciplinează şi arta, se pare. 🙂 Dacă vrei să fii cu adevărat artist…

Aripi de drum: Ai zile în care faci ceva doar pentru tine, care nu are legătură cu muzica?

 Andrei: Rar. Pentru că sunt în fuga după informaţie şi studiu individual. Am o ambiţie mai mare decât în facultate. Acum învăţ pentru mine, şi învăţ să cânt. Să  mănânc pe pâine arta. Nu învăţ geografie, care nu-mi foloseşte. Dar există şi perioadele acelea rare, când plec la munte să-l simt cum cade pe mine. Să scap de stres. Cred în energie. Bucureştiul te încarcă cu multă energie negativă. Te întrebi de ce eşti obosit. Noi amândoi venim din provincie, şi ştim că 2 ore de Bucureşti înseamnă 30 zile de muncă la ţară. Iubesc Bucureştiul, are foarte multe contraste, dacă ştii să-l simţi şi să culegi din el ce trebuie. Însă e obositor uneori.

 Aripi de drum: Când vine inspiraţia? E adevărat că ea vine doar în singurătate?

 Andrei: Păi uite, Angela, chitara adică, a fost cu mine la munte. Vine când stai tu singur, cu ea. Când eşti doar tu cu muntele. Hai să-ţi cânt ceva ce mi-a venit în metrou.

 Începe să cânte şi te simţi mic. Într-o lume prea mare pentru nevoile tale. Când asculţi strigătul chitarei, nu te mai interesează 3 vile cu psicină sau 5 maşini la scară. Ai nevoie doar de tăcere. Atât.

Ştiu cum e cu inspiraţia. Ştiu cum e să scot rapid telefonul pe stradă, sau la coadă la Orange:) şi să scriu. „Nu deschizi cămara şi spui inspiraţiei: Acum!”, spunea Ana Barton.

Inspiraţia vine din suferinţă. Din amintiri. Pe drumul de la facultate la cămin, în cameră, când fac cercuri.

Inspiraţia vine pur şi simplu. Uneori ai nevoie doar de o bucăţică, şi restul vine de la sine. Sau compui în habit de studio, compui lângă o muză, alţii compun cu prietenii lângă ei.

 Aripi de drum: Poate un artist să compună “la comandă” ?

 Andrei: Într-o stare de deadline, da. Poate să fie. Nu poţi să chemi la tine un câine vagabond, să-l scarpini când el are chef de ros osul! Nu poţi să-i dai cereale când el mănâncă doar carne crudă. Nu poţi obliga un om să facă ceva sub presiune. Nici să conduci cu frânele încinse. Dar te poţi plia. Şi momentele de deadline pot fi generatoare de inspiraţie. Starea de anxietate se poate transforma într-o piesă extraordinară. Dar niciodată dacă nu îţi place ceea ce faci. Poţi să scrii în timp record, dar nu poţi scrie despre orice. Vorbim de artă adevărată, nu?

Aripi de drum: Ar fi mai …

 Andrei începe din senin să cânte. Mă opresc.  Artiştii lumi … îmi pare rău că nu vă pot aduce aici, pe blog, decât o parte din sufletul lui. Dar veniţi la concertele acestui om, şi veţi trăi.

Se opreşte la fel de brusc cum a început:

Andrei: Aşa…

 Aripi de drum: Nu ştiu cum e la voi, cu muzica. Dacă eu am o stare în care simt că trebuie să scriu, mă opresc  pe stradă, şi scriu. Scriu din mers. Cum faceţi voi? Când te plesneşte starea, ai ce-i face?

 Andrei: Păi ai. Eu scriu sau cânt pe stradă. Fie mă înregistrez cu telefonul. Nu există ruşine. Pentru că ideea poate fi uitată. Ai nevoie de etichete, creierului îi pui etichete, să-şi aducă aminte la ce te-ai gândit. Şi starea revine. Dar trebuie să reacţionezi cumva. Exact atunci când se întâmplă.

Artistul înţelege artistul. Fie că e vorba de scriitură, de dans, de pictură, de orice formă de artă, pare-se că toţi avem acelaşi motto: în adevărata iubire nu există ruşine sau orgoliu. Există doar o mare pasiune. Care cere a fi trăită până la epuizare. Indiferent de risc.

Aripi de drum: Andrei, e greu să trăieşti din muzică, în România?

 Andrei: Un răspuns subiectiv şi foarte complex, pentru că depinde ce vrei să faci. Poţi să fii cântăreţ, compozitor, producător, carierist, şi pentru fiecare din ele există un alt răspuns. Dacă încerci să faci câte puţin din fiecare, te împarţi prea mult.

 Aripi de drum: Se pretează un artist la a cânta la nunţi şi atât?

 Andrei: În primul rând să terminăm cu ideologiile cum că facem muzică din plăcere. Da, facem din plăcere, dar cheamă-mi tu un cântăreţ care pretinde că o face doar din plăcere, şi propune-i să îţi cânte o lună de zile fără nici un ban. În al doilea rând, hai să facem distincţia între artist şi performer. Artistul e cel care compune, care are o idee, care crează, şi care îţi şi cântă arta. Performerul e cel ce cântă incredibil de bine, dar nu crează. El cântă linia melodică a altuia şi versurile altuia. Una e să ai o fire artistică, şi alta e să fii artist. Uite, Laurenţiu Duţă e artist. Ţi-l dau  exemplu pentru că ştiu că îţi plăcea ţie, pe vremuri. Hai să nu mai spunem “artist” oricărui om care are un microfon în mână. Orice cântăreţ trebuie să aibă un minim de cultură muzicală, măcar să ştie o gamă. Să faci solfegii. Uite! Dă respect oricărui performer, pentru că pot fi extraordinari, dar e nevoie să facem diferenţa!

De asta există studiu, Monica! Muzica e matematică, şi trebuie s-o înţelegi! Instrumentiştii sunt artişti, să ştii! Ei sunt creierul din spatele performerului, pentru că ei fac orchestraţia, ei ştiu muzică.

 Aripide drum: Sunt cei din spatele performerului, recunoscuţi?

 Andrei: Unii da. Ia-l ca exemplu pe chitaristul lui Smiley. Îndrăznesc să spun că e unul din cei mai buni din România. Da, el e un artist.

 Aripi de drum: Ce e foarte important în „meseria” de artist? Cum îţi menţii vocea şi cum ţi-o şlefuieşti? Mi-aduc aminte de „Capra cu 3 iezi” din copilărie, şi mereu vă compar cu lupul.

 Andrei: Odihna. Este esenţială. Vocalizele. Fotbaliştii îşi fac antrenamentele, se încălzesc, dau câteva ture de teren, de exemplu. Aşa şi noi. Orice cântăreţ trebuie să ştie să facă vocalize. Măcar 15-30 de minute pe zi. Antrenamentul vocii este important, şi asta ţin să subliniez.

 Reîncepe să cânte. Brusc. Andrei este prima persoană la care am venit fără întrebări, fără nimic pregătit în prealabil. N-am putu să gândesc nimic. Probabil că am simţit că nu e cazul. Şi iată, mai ai timp să te uiţi pe nişte întrebări, când chitara îţi şopteşte ce să întrebi?

Tac din nou, şi-aş continua să vorbesc cu sufletul meu. Dar ştiu că ar trebui să stau aşa câteva zile. Şi oricât aş sta, n-aş încheia niciodată tăcerea. E un discurs prea aprins, să poată fi oprit vreodată… Mă uit deodată la corzile chitarei, şi-mi vine în minte cuvântul SOARTĂ.

Aripi de drum: Crezi în soartă? Ca artist ?

 Andrei: Haha. Oracolul, unde era… ai avut?

 Aripi de drum: Nu. Aveau alţii. Eu doar completam.

 Andrei: Era cu surprize. La jumătate. Se ardea pagina aia pe margine, fetele se dădeau cu ruj şi pupau foaia. Aşa mă simt acum, cu întrebarea asta, ca la oracol. Soarta …  se gândeşte puţin, se uită din nou în gol, şi spune convins:

  • În general, eu las lucrurile să se întâmple. Cred că viaţa ne-o facem singuri. Univerul îţi dă; dacă tu nu iei, şi nu lupţi, nu-ţi bagă în sac. Acesta e dictonul meu. Te dai jos din pat şi începi să munceşti pentru ce vrei să devii. Nu va veni soarta să facă nimic în locul tău.

Cântă din nou la chitară, se uită la mine şi văd în ochii lui mult har. Întreb dintr-o dată, fără să mă gândesc dacă ar fi potrivită acum întrebarea:

 Aripi de drum: Are vreo legătură Dumnezeu în toată povestea asta?

 Andrei: Da, normal că are nu legătură, ci toată legătura. Tot ce mi s-a întâmplat se datorează Lui. Sunt aici acum, făcând ceea ce îmi place, pentru că El mi-a fost călăuză.

 Aripi de drum: Cine e Dumnezeu?

 Andrei: E ceva deasupra tuturor. O energie puternică, ce te călăuzeşte. Dacă ştii să te sincrenozezi cu El, ajungi să înţelegi şi să simţi.

 Aripi de drum: E Dumnezeu Creator?

 Andrei: Păi tu crezi că eu am făcut fotoliile astea?

 Aripi de drum: A fost odată o maimuţă…

Andrei: Da, sigur, Big Bang şi gata au apărut norii. Despre ce vorbim? E mult prea mare coincidenţa ca totul să fie atât de bine gândit. Ştiinţa nu va explica niciodată totul. Dacă ar fi fost haosul de care se vorbeşte, şi lumea ar fi fost un haos, şi probabil nu aveam soare pe cer, sau aveam doar 3 ore pe zi. Monica, tu îţi construieşti în primii ani ai vieţii o logică. Dacă îţi vezi părinţi că beau apă, vei înţelege că apa e bună. Înveţi despre lume. Înţelegi ideea?

 Înţeleg din nou. Şi tare îmi aduce aminte Andrei de Josh McDowell, unul din exegeţii mei preferaţi. Explică perfect teoria Big Bang-ului în cărţile lui. Cum noi, oamenii, găsim aşa repede explicaţii pentru miracole, doar-doar ne-om convinge că Dumnezeu e doar o idee…

Mai povestim câte ceva, şi dintr-o dată, se opreşte înregistrarea. Când îmi dau seama ce se întâmplă, Andrei îmi ia locul:

Andrei: Ne-am întors, o am lângă mine pe Monica Berceanu,o invitată căreia îi voi da un test. Ai gustat, aşadar, din bucătăria mea, o plăcintă foarte bună. Spune-mi ce lucru nu te-ai aşteptat să fie în această prăjitură.

 Inversarea rolurilor îl prinde. Între noi fie vorba, îl imită pe Florin Piersic atât de bine, că mă gândeam zilele astea că i-ar da clasă şi lui Bendeac. J Aşadar, când îl prindeţi, nu-l lăsaţi până nu acceptă un live.

Aripi de drum:  Pe bune? La cât talent am eu în bucătărie… 

 Andrei: A existat chiar şi coajă de lămâie, pe care nu ai simţit-o. Pun pariu. E un secret pe care …

 Aripi de drum: Artistul din tine…

 Andrei: L-a creat. Da. Un alt secret, că tot vrei reţete, (dar deocamdată îţi dau gratis câteva trucuri), este să pui în orice mâncare un pic de zahăr. Aşadar, în studiourile noastre, alături de Monica Beeeerceanu! Haideţi să continuăm interviul, după un scurt moment publicitar. Am uitat să mai dăm un spot: pentru sănătatea dumneavoastră,  evitaţi consumul excesiv de sare, zahăr, şi grăsimi.

Eu v-am zis că e multitasking:). Dovada, zic! Voice-over, deci, Andrei Neagu! Ne reluăm rolurile, şi continuăm interviul, cu Andrei în rolul principal.

Aripi de drum: De ce nu încerci şi partea de voice-over?

Andrei: Sunt.

 Şi reîncepe să cânte. Un fel de concert am avut azi:). Norocos trebuie să fii, să priveşti prin corzile unei chitare, un suflet…

Nu dă detalii despre partea de voice-over, îmi spune doar că nu e pasiune. E doar ceva la care e bun.

Aripi de drum: Andrei, ne apropiem de final. Spune-mi, te rog, pe cine ai vrea să citeşti în filele blogului meu?

 Andrei: Pffff… sunt atât de multe persoane ….

Tace iar. Se uită la chitară, apoi în gol. Întrebarea asta îl provoacă să îşi verifice sufletul.

Andrei: Uite, vreau să văd un interviu cu Oana Pellea.

Un motiv în plus să-mi fac curaj să ajung la omul acesta frumos, care se cheamă Oana Pellea. Frumos, ca oraşul meu, Băileşti…

 Andrei: Şi Dan Puric. Iar din muzică, Ailyn Cadir. Şi pentru că tot m-ai provocat, îţi dau de lucru: Andreea Raicu.

Vă mulţumesc aşadar pentru că aţi fost alături de mine, în micu-mi spaţiu artistic, cu freza mea de Făt Frumos.

 Nu apuc să-i mulţumesc, pentru că începe să cânte o melodie proprie, care îmi taie respiraţia. Când decide că e vremea să o lanseze, vă anunţ, să veniţi, cu mic, cu mare. Când aveţi nevoie de suflet, poftiţi la trăit! Cu Andrei Neagu.

Punct.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
În căutarea certitudinii- Josh McDowell

Credinta

În căutarea certitudinii- Josh McDowell

Distribuiți vă rog

Josh McDowell. De data asta, cu Thomas Williams.

O carte-dovadă, care răsopunde întrebărilor: „Există adevăr? Şi dacă da, îl putem cunoaşte?”

Josh începe această carte cu întrebarea: „Contează ce cred?” Pe mine întrebarea asta m-a pus pe gânduri cu mult înainte de a mă întoarce la Dumnezeu. Pentru că mi se părea nedrept să primească toţi oamenii aceeaşi notă, deşi răspunsurile lor la această întrebare erau diferite. 🙂 Pe atunci nu ştiam să iubesc necondiţionat.

Aşadar, m-am pus pe căutat răspunsuri. Am aflat, aşadar:

  • De ce e Biblia adevărată
  • Ce vine mai întâi: adevărul sau credinţa?
  • În ce ar trebui să îmi pun încrederea?
  • Este raţiunea demnă de încredere?
  • Cine decide ce este drept?
  • Ce rost are totul?
  • Este Universul un acceident cosmic?
  • De ce cred oamenii în evoluţie?
  • Cum pot să-L cunosc pe Dumnezeu?

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Pasaje din carte care m-au pus pe gânduri:

„Este imposibil să dovedim că raţiunea umană este demnă de încredere, deoarece trebuie să ne folosim de raţiunea umană pentru a o dovedi!”

„Realităţile sunt întotdeauna mai mari ca umbrele lor!”

„Nimic nu poate să se întindă până la infinit, fără să se termine undeva!”

În căutarea certitudinii” este o carte  CU şi DESPRE tine. Cel creat de Dumnezeu.

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
Alice Nicolae- actriţa care trăieşte între Dumnezeu şi artă

Oameni cu aripi

Alice Nicolae- actriţa care trăieşte între Dumnezeu şi artă

Distribuiți vă rog

Alice Nicolae- actriţa care trăieşte între Dumnezeu şi artă

Alice  este actriţă. Asta aşa, să îi dau un nume Iubirii ei. Altfel, eu aş numi-o simplu, Operă. De Artă. Aceea ascunsă în fiecare dintre noi. Noi,ăştia care de (cele mai) multe ori ne ascundem de lume din teamă. De a nu fi criticaţi, judecaţi, loviţi. Ignoraţi.

N-aş putea spune că am cunoscut-o pe Alice. Am întâlnit-o numai. Şi cum întâlnirile oamenilor nu sunt niciodată întâmplătoare, s-a întâmplat să fie pe o scenă. Unde mi-am văzut jucată Iubirea. Citiţi aici despre piesa în care am văzut un creion, 2 codiţe şi o mare iubire.

Am întâlnit-o şi m-am recunoscut în rolul ei. Şi atunci am spus că trebuie, într-o zi, s-o întreb cum face, ce face. Cum face să treacă dintr-un rol într-altul atât de rapid şi de convingător, că n-am recunoscut-o în niciunul din acte, de prima oară.

De Alice mă leagă nu o prietenie. Nici o colaborare. Şi nici un trecut. Că Cineva va decide să ne lege într-o zi printr-una din acestea, acest Cineva ştie mai bine de ce şi dacă…

De Alice mă leagă, însă, o întâlnire: o scenă, o fetiţă timidă, un creion şi … o mare iubire. De Dumnezeu.

Mi-am făcut curaj, într-o seară, pe Facebook ,(mulţumim, domnule, pentru că l-ai inventat!) 🙂 să-i spun că mă chinui să învăţ să recit o poezie pe care trebuia să o spun pentru un curs de teatru, la care mă înscrisesem. I-am spus că mă uit la Florin Piersic, pentru că el recita poezia mea de suflet: „Nu-i singur Iuda vinovat”.

Răspunsul lui Alice m-a blocat:

Nuuuuu, să nu asculţi cum interpretează altul, ci să faci cum simţi tu! Tu eşti creatorul, tu ai dreptate! Fiecare cu felul lui de a fi! Spune cum simţi!

N-am mai ajuns eu să recit poezia, însă am ajuns la întâlnirea cu Alice, de la Starbucks Unirea. 🙂

Îmbrăcată cu o rochie albă, lungă, pe o caniculă care topea până şi gheaţa din inimile fără suflet, a fost atât de punctuală, că putea fi folosită cu succes de Isis:). Bombele cu ceas, ştiţi voi! 🙂

Ne aşezăm la masă (încăpere fără aer condiţionat, ţin a menţiona! Domnilor „din centru”, merităm, data viitoare, 3 fresh-uri din partea casei!) 🙂 şi povestim puţin despre drum. Mă uit la Alice cu uimire. Nu pare niciuna din personajele pe care le-am văzut. Altă voce parcă, altă atitudine, altă fizionomie. Alt tot … Parcă …

E … simplă. Simplitatea aceea care te diferenţiază. Pe care ai vrea s-o cumperi.

În clipa asta mi-aduc aminte de câteva versuri dintr-un poem al meu, de demult. Învechit. Cred …

„M-am decis să te cumpăr.

Pentru că pari ieftin şi bun,

Putred de simplitate şi fără filozofie…”

 Asta-mi spune fără vorbe Alice. Acum.

Ce-am vorbit, redau aici. Mai fidel decât cel mai îndrăgostit bărbat existent pe lumea asta!

Aripi de drum: Alice, îţi mulţumesc pentru promptitudinea cu care ai răspuns invitaţiei mele de a face parte din piesa mea:). Nu vreau să facem din viaţa ta subiect de Can Can, aşa că te voi ruga să îmi spui ce ai vrea tu să ştie lumea despre tine …

 Alice Nicolae: Cea mai grea întrebare, „Spune ceva despre tine!”

Nu îmi vine uşor să vorbesc la liber despre mine, dar pentru că-mi eşti dragă şi pentru că am venit cu bucurie aici, o să-ţi spun că dacă aş vrea să mă ţină minte oamenii cumva, aş vrea să mă ţină minte pentru bucuria de a trăi, pentru credinţa în Dumnezeu, şi pentru că, cred eu,  la un moment dat o să fiu o mamă excepţională.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

(La partea cu Dumnezeu fac ochii mari. Nu-mi vine să cred! Am în faţă un copil al Lui, care nu se dezminte?! O să aflu!)

Aripi de drum : Te-am ales să povestim despre Iubire. Pentru că am simţit-o în ochii tăi, pe scenă. Spune-mi, te rog, ce ai desena tu într-un tablou care s-ar numi IUBIRE?

Alice Nicolae: Mult verde, un chip blond, între mamă şi înger.

(Fac iar ochii mari. Iubeam, când eram în liceu, să fac comentarii pe text. Îmi trec acum, prin minte, o mie de explicaţii ale tabloului ei. Dar o las pe ea să explice…)

Aripi de drum: Şi…  înseamnă ceva asta?

Alice Nicolae : Asta, artistul din mine a grăit, pictorul inexistent din mine a vorbit.

Râde… râd şi eu cu ea, dar ochii ei îmi spun un început de poveste. Pe care vreau neapărat să-l scriu. aşa că întreb, un pic timid:

Aripi de drum: Ai vreun talent artistic, altul decât teatrul?

Alice: Da, fac nişte ouă prăjite excepţionale. (râde)

Mi-e greu să cred că nu. Nu ştiu de ce, dar simt că are ceva de spus. Şi de trăit. Aşa că tac. Promit în gând să tac până când ea va spune. Adevărul. Dar nu trec decât câteva secunde:

Alice: Scriu poezii şi cânt. Şi iubesc asta. Vă aştept deseară la karaoke, între orele 21 … (râde)

A.D: Wow. Şi faci asta doar ca pasiune?

Alice: Da. Deocamdată. Dar dacă cineva se oferă să-mi ofere un rol în care să fiu deplină: cântat, dansat … zic DA!

A.D: A fost o piesă cu Gyuri (Pascu) în care ai cântat…

Alice: Da. “Casa inimii”. Şi sunt sigură că o să mai fie.

A.D: A fost înnăscut talentul acesta, sau l-ai cultivat?

Alice: La 7 ani am făcut pian. Până la  11 ani am făcut liceul de muzică. Eram la canto clasic. Vroiam să mă fac cântăreaţă de operă. S-a întâmplat ceva, şi , ulterior,  la faculate,  am luat cursuri de canto. Pentru un actor e foarte bine să cânte.  Am avut colegi foarte talentaţi. Şi, acesta fiind mediul, nu pot să zic nici că am făcut vreun efort să mă educ, dar nici nu pot să spun că nu am făcut nimic. Am urmat cursurile de canto obişnuite la Universitate. Am mai luat câte o oră-două de canto după facultate. E ceva ce fac cu bucurie.

A.D: Ţi-ar fi plăcut să ai şi alt talent?

Alice: Mmm … nu. Sunt deplină. Mi se pare că la cât mi-a dat Dumnezeu, mai am eu de lucru ca să cizelez. E mult, nu mă plâng. E har mult. Acum, să fiu şi eu vrednică să împlinesc partea mea. De la începutul existenţei mele, Dumnezeu mi-a dat un bagaj foarte frumos şi mare. Şi eu am de aici în colo de lucru cu asta.

Aşa deci… partea cu tabloul se pare că nu e chiar departe de adevăr. Pictorul inexistent din ea, cum spune, e, se pare, unul ce pictează cu sufletul „mult verde. Un chip blond, între mamă şi înger.” Să aflăm, zic, restul peisajului … sau „ce vrea să spună poetul prin …” 🙂

A.D: Să rămânem la talente. În rolul din „4×4 personaje”, ai fost de 4 ori femeie:).  (râde) Spune-mi despre ele. Cum e sa te poţi transforma dintr-una în cealaltă, cât de greu…?

Alice: Uh… mă rog la Dumnezeu să-ţi dau răspunsurile cele mai lesne ghidate de El, să nu-ţi răspund de la mine, ci să-ţi răspund de la adevărul Lui. Nu am făcut nici un efort. Cred că de când am început meseria asta, de mică,  mi s-a părut ceva foarte frumos să nu fii tu pe scenă, ci să laşi personajul să te locuiască. Asta a însemnat pentru mine de la început, să fii actor. Nu să fii tu în diferite ipostaze, ci să-i dai respectul tău acelui personaj şi, prin respectul tău, să–l laşi să fie cum e el. Cu siguranţă are trupul tău, te foloseşti de tine, dar trebuie să-ţi doreşti mai puţin să fii tu, decât să-l laşi pe el să existe. Şi cred că aşa am pornit la drum, şi Daniela Marin, un om extraordinar, mi-a dat libertatea să pun în practică acest concept al meu, ba mai mult, cred că l-a înţeles şi-a şi susţinut foarte mult… cam asta ar fi ideea. Am lăsat doar lucrurile să fie, şi multe dintre gesturi nici măcar nu le-am controlat. Au fost o binecuvântare, un fel de dar de la Dumnezeu, să fie cum e nevoie să fie, nu cum vreau eu să fie.

A.D: Adică trăiai în momentele acelea exact în postura acelui personaj?

Alice: Da. Şi aş menţiona cu maximă sinceritate că în personajul din actul 3, fetiţa timidă, sunt multe gesturi şi faţete ale situaţiei, pe care nu le-am controlat deloc, ci i-am dat pur şi simplu voie să fie.

A.D: Mă gândeam că pentru personajul acela ai făcut miliarde de repetiţii, ca să iasă atât de credibil…

Alice: Nu. Acea întâlnire cu acea fetiţă timidă din mine, – acolo da, am avut o întâlnire şi cu mine, şi mărturisesc deschis că acea întâlnire a fost de la prima repetiţie-, i-am spus VINO! Şi pur şi simplu a venit. Sigur că deocamdată sunt foarte la început de drum şi încă mai am multe de învăţat despre această meserie, dar dacă ar fi să împărtăşesc cu cititorii tăi un secret al acestei meserii frumoase, acela ar fi că trebuie să uiţi puţin de control. A nu se înţelege că nu e muncă şi măiestrie, că nu trebuie să repeţi, şi să te străduieşti, dar în ceea ce priveşte întâlnirea cu personajele, ele sunt, trebuie doar să le laşi şă vină către tine.

Pe bune? Eşti la început de drum? – îmi vine să-i strig. Câtă smerenie trebuie să aibă un om, să spună asta? Cât Hristos trebuie să sălăşluiască în tine, ca actor, să spui cu atâta uşurinţă „mai am multe de învăţat” ? Vă întreb pe voi, cititorii…

A.D: De cât timp faci actorie?

Alice: Dacă punem şi facultatea, ar fi 11 ani… şi încă din liceu, ar fi cam 13. Dar … simt că mai e de lucru şi de învăţat şi că sunt la început. Şi până la finalul vieţii mele, dacă Dumnezeu îmi îngăduie să fac meseria asta cât oi trăi, probabil că şi atunci când îmi va pune capacul la coşciug o să zic: „Mai am ceva de zis pe scenă!”

Mă uit fix la ea şi tac. Să trăiesc, o dată cu ea, ultimele cuvinte. Lasă privirea în jos şi zâmbeşte. Mă întreb ce tablou pictează în clipa asta?! Poate ne va spune într-o zi…

A.D: Ţi-ai dorit de mică să faci asta, sau a fost un har descoperit şi îmbrăţişat  pe parcurs?

(Râde.)

Alice:  Şi asta e o întrebare foarte frumoasă la care răspund cu mare drag. Nu, n-am vrut de mică, dar ce pot să spun că în perioada 0-7 ani, adormeam cu piese de teatru radiofonic, pentru că acel radio era singurul divertisment din casa bunicii, nu avea televizor. Ea citea şi pe mine mă culca cu teatrul radiofonic. Mari voci, maestrul Beligan, Adrian Titieni, meşterul Mircea Albulescu. Am adormit în fiecare seară cu aceste voci şi, cu siguranţă, mai târziu, la 17 ani, când am luat decizia să dau la actorie, de undeva dinlăuntrul meu au ieşit aceste amintiri ca să susţină visul. Sau poate că au fost la baza visului meu, fără ca eu să fiu foarte conştientă. Şi altceva foarte frumos, e că râdeam şi plângeam în acelaşi timp, eram recunoscută, ca un fel de marcă întregistrată a lui Alice în familie şi mama îmi spunea mereu: „Măi fată, măi, tu o să te faci actriţă!” Nu ştiu dacă însemna ceva pentru mine asta, dar, cu siguranţă, şi acest lucru s-a pus undeva acolo şi la 17 ani am decis să nu mai merg la medicină, ci la actorie.

A.D: E o moştenire din familie?

Alice: Nu. A fost pur şi simplu. Mă rog, pur şi simplu nu e niciodată. A fost moştenirea mea… tata cânta la chitară, mama la vioară, sora mea la pian, şi a şi ales meseria de muzician, dar actoria nu …nu e moştenire.

A.D: Adică o familie de artişti…

Alice: Sufletul lor … da. Ceea ce m-a ajutat pe mine.  Ei au reuşit să mă înţeleagă mult mai uşor. A fost tot un dar.

A.D: Pentru că vorbim despre iubire şi carieră- pasiune, ce meserie ţi se pare cea mai grea din lume?

Alice: Cea de actor.

 Râde

Alice:  Nu.

A.D: Nu?

Alice: Nu. Are şi ea gradul ei de dificultate, dar nu cred că e cea mai grea. De fapt, nimic din ceea ce faci cu iubire nu e greu. Dacă eşti sincer cu tine când porneşti pe un drum, oricât de greu ar fi, nu o să fie greu. Şi oricât de des ai zice: nu o mai fac, tot o s-o faci, chiar la 5 minute după. Meserie grea …  e aceea pe care o faci fără plăcere. Poţi să fii avocat şi să fie cea mai grea pentru tine, pentru că nu o faci cu bucurie. Mi-ar fi plăcut să pilotez un avion, am pilotat un planor (zâmbeşte), dar nu ca meserie; mi se pare delicat să operezi, dar  şi asta, dacă e menirea ta o vei face cu uşurinţă, dar … uite, că acum, vorbind cu tine, mi se pare că o meserie grea e aceea în care îi îndrumi pe ceilalţi către Dumnezeu. Sau, mai degrabă, aceea de îndrumător spiritual. Pentru că ai o responsabilitate foarte mare faţă de destinul şi viaţa celorlalţi. Dacă mergi la medic şi a murit pacientul, e un lucru foarte limpede: a murit. Poţi cuantifica. Dar în partea asta de sănătate a sufletului, lucrurile nu sunt atât de exacte. Acolo poate fi delicat.

Din nou fac ochii mari. Din nou Dumnezeu. Mă abţin să nu pun întrebarea decisivă.

 A.D: Hai să revenim la iubire. Ce sacrificii ai fi dispusa sa faci pentru o mare iubire?

Alice: Pentru o mare iubire? Wow… da… păi o mare iubire pentru mine e teatrul, şi pentru această mare iubire am renunţat într-adevăr la foarte multe, cum ar fi nevoia de stabilitate, de concret, de exact, de program fix, pe care cred că fiecare dintre noi, într-o măsură mai mică sau mai mare, o avem. Sunt … plutesc. Sunt la liber, sunt în gol şi asta e minunat. Adică să renunţi la tine pentru ceva ce vei fi sau vei deveni şi nu ştii exact ce va fi acel lucru, este, cred, un mare şi frumos sacrificiu.

A.D: Adică asta ar fi iubirea ta, adevărată?

Alice: Da, dar vezi tu cum e cu iubirea asta? Sau cel puţin ce am descoperit în ultima perioadă…? S-ar putea ca peste ceva vreme să cred altceva şi o să te rog să-mi dai voie să mai facem un interviu ca să updatăm situaţia … iubirea nu cere sacrificii, ea de obicei dăruieşte foarte mult. E doar foarte important să o laşi să trăiască prin tine, sau să o laşi să te pătrundă, sau să te locuiască. Atunci când îi laşi locul, în inima ta, nu mai simţi că faci sacrificii, simţi pur şi simplu că te locuieşte, că te trăieşte, şi că viaţa ta ia o formă care nu mai e dată doar de dorinţa ta şi de cum crezi tu că ar trebui să fie lucrurile.

„Ea de obicei dăruieşte foarte mult.” Mi-duc aminte că am participat de curând la un eveniment dedicat femeilor maltratate (aici) şi îmi fac curaj să deschid un subiect care doare:

A.D: De ce crezi ca un barbat loveşte o femeie căreia îi spune că o iubeşte?

Alice: Sunt bărbaţi care lovesc femei?

A.D: Din păcate… da …

Alice: Oh, Doamne …  (tace)

 Mă bucur foarte mult că îmi dai ocazia să vorbesc despre astfel de lucruri, mărturisesc că nu am avut ocazia să trăiesc astfel de momente, nici acasă, cu tata, nici în relaţiile mele, nici nu am reflectat foarte mult la asta, dar am reflectat la iubire, iar tu despre asta vorbeşti. Pffff ….

Face o pauză. Când te uiţi la Alice în clipele de tăcere, e ca o operă. De artă. Caută perfecţiunea fără să ştie şi se lasă sculptată de Dumnezeu. Pe cuvânt!

Alice: Cred că e momentul să înţelegem cu toţii că iubirea nu te lasă să fii oricum cu persoana de lângă tine, dacă spui că iubeşti … iubirea are o altă dimensiune… nici nu ştiu cum să explic, dar îmi caut cuvintele …

O privesc fix, în tăcerea de câteva secunde, şi mă întreb cum e să fii Alice. Cum e să trăieşti în rolul femeii-personaj. Cum e să te îmbraci cu iubirea din ea, şi cu simplitatea-i de pe pleoape.

Înainte însă de a mă adânci în necuvintele ei, mă izbeşte apăsarea din glasul calm. Nu e furie în tonul ei, dar e ceva ce îmi sună a revoltă. Dar una blândă, ca sufletul ei. Se amestecă frazele, dezordinea din privire îmi spune că femeia din ea strigă a dreptate:

Alice: Ce să mai domne, nu iubeşte femeia, dacă o loveşte. Înţelegi? Nu e iubire, e altceva. E dorinţa de a o poseda, de a o avea, e bunul lui, e dorinţa de a … nici nu ştiu cum să-i spun. Nu o iubeşti. Asta nu e iubire. Iubirea e inclusiv atunci când… sau mai bine zis, o formă superioară a iubirii, când  îl vezi pe celălalt că vrea să plece de lângă tine şi tu îl laşi să plece, iubindu-l şi dorindu-i tot ce e mai bun. Iubirea nu te face să-l ţii pe celălalt cu forţa lângă tine, nu te face să vrei de la celălalt să facă doar ce vrei tu, şi, dacă, în cazul în care nu vrea, îi arăţi tu cum stă treaba. Asta nu e iubire…

Tace. Din nou, privirea în pământ. Parcă mi-ar spune: „Nu e drept! Nu, nu e drept, şi să nu admiteţi niciodată! Omorâţi iubirea aia, dacă există!” Îmi fac curaj din nou, s-o întreb, scurt:

A.D: Când moare dragostea?

Alice: Păi da, dragostea moare. Iubirea nu moare niciodată.

A.D: Care ar fi diferenţa?

Tace puţin. Mi-aduc aminte de piesa „4×4 personaje”. Îmi trece parcă prin faţă toată, cu tot cu durerile mele făcute lacrimi şi vindecate cu fiecare pas făcut de Alice şi de colegii ei. Ştiu cât m-a durut cuţitul aruncat în inima mea, în timp ce (îşi)  explicau diferenţa dintre aceste două „personaje”. Acolo, pe scenă.  Îi mulţumesc în gând lui Dumnezeu pentru binecuvântarea de a afla exact de la Alice cum se vede diferenţa aceasta, din buzunarul de la piept , din dreptul inimii ei. Nu al rolului ei.

Alice: În sursă. Iubirea vine de la Dumnezeu, dragostea vine de la om. Şi poate să moară. Dragostea e fluctuantă, nestatornică, Iuibirea e ceva foarte clar. Limpede, luminos. Nu ştiu cum să explic.

A.D: Un fel de divin? Şi dragostea mai pământească?

Alice: Exact. Da.

A.D: Şi moare … când?

Alice: Dragostea pământească? Atunci când nu e susţinută de iubire.

A.D: Ce pastrezi dintr-o poveste de dragoste care s-a sfârşit?

Alice: Facem ce facem şi tot la Dumnezeu ajungem. Sora mea îmi tot spune de ceva vreme: Îl iubesc pe Isus din tine. Păstrezi divinul din acel om, amintirile plăcute, păstrezi lumina, căldura, care, fără doar şi poate au existat. De n-ar fi nu s-ar povesti, nu? N-am trecut întunecat, n-am motive să nu-mi aduc aminte de o persoană dragă. Dacă la un moment dat s-a hotărât că trebuie să întâlnim altceva pe parcursul nostru, astea nu au fost lucruri care au depins de mine. Deşi am opus uneori rezistenţă, mi-e tot mai clar, cu trecerea anilor, că nu e ceva faţă de care să te opui. Şi pur şi simplu să laşi să curgă. Totul curge:. „Aicea a fost întâlnirea noastră, mulţumesc pentru asta. Ce va fi de acum înainte, numai Dumnezeu ştie.” Deci păstrez amintirea divină din persoana cealaltă.

 

A.D: Alice, Îţi voi pune acum o întrebare mai intimă …

Alice: Păi care nu a fost intimă până acum?

Râdem.

A.D: În ce relaţie eşti cu Dumnezeu? Ai tot vorbit de El.

Recunosc faptul că mi-e teamă, în general, să pun întrebare asta. Mi-e teamă de reacţii. Nu faţă de mine, ci la adresa Lui. Să nu aud cuvinte dure, şi să mă înfurii. Dar, pentru că ştiu că am mult de lucru la partea cu furia, am decis s-o întreb pe Alice, cu orice risc. Dumnezeu e şi nu e, pentru noi, oamenii. Cu toată blândeţea sufletului ei, tot mi-e frică să nu o alung pe uşă. Dar risc. Şi, iată, răspunsul care m-a învăţat să FIU. Eu însămi, orice ar fi… mulţumesc, Alice, pentru lecţie!

ALICE: Ne cunoaştem, dar nu ne salutăm. (râde) Nu, glumesc. Glumesc. Mă salut cu El în fiecare zi. N-aş zice o întrebare intimă, aş zice o întrebare foarte grea. Am ştiut drumul spre Dumnezeu de mică, neîndrumată de nimeni. Nimeni, ghid pământean. Probabil că Cineva de acolo (arată spre cer)  m-a îndrumat tot timpul. Şi asta nu s-a schimbat niciodată. În schimb, pe parcurs,mai ales în ultima perioadă,  îmi dau seama că întoarcerea acasă, la divinitate, este un drum greu. Şi principalele oprelişti sunt înăuntrul nostru. Adică greul e în noi. Ca să nu zic Răeul e în noi. Şi dacă eşti sincer, şi eşti cu adevărat în căutarea adevărului, îţi dai seama şi recunoşti faţă de tine, îşi dai seama că nu întotdeauna relaţia cu Dumnezeu e cea mai plăcută. De fapt, El ne iubeşte. Relaţia Lui cu noi e bună. Relaţia noastră cu El nu e bună. Pentru că suntem guvernaţi de dorinţe, de ambiţii pământeşti, care nu au de a face cu spiritul. Ceea ce nu e neapărat rău, pentru că suntem făcuţi deopotrivă şi din Duh şi din lut, dar mai ales ai de-a face cu fricile dinăuntrul tău, care înseamnă lipsa iubirii. Şi dacă te priveşti ca într-o  oglindă, îţi dai seama care e relaţia ta cu Dumnezeu, te poţi evalua.

A.D:  E Dumnezeu iubire?

Alice: E Dumnezeu iubire. N-am zis-o eu, a zis-o Ioan, sfântul apostol Ioan, e iubire, şi câte o mai fi şi noi habar nu avem, dar e ACEA iubire. Acea iubire supremă, despre care spun cu părere de rău că foarte puţini dintre oameni o cunosc. Cu toate că spunem toată ziua TE IUBESC. E ACEA iubire. Statornică, dreaptă, puternică, ce îţi dă putere, lumină care nu se îndoieşte.

Răspunsul ăsta mi-a tăiat respiraţia. Un OM. Alice. Am mai scris eu săptămâna asta că nu ştiu ce înseamnă OM mare, dar ştiu ce înseamnă OM. Aici am scris.

Dovada că frica e în noi, şi că omul care nu-şi asumă riscuri nu e OM, ci om. Da, cu litere mici. Cum am ales s-o înfrunt, cum i-am venit de hac! Da, acum înţeleg de ce am simţit atâta iubire în ochii ei, în timpul piesei de teatru: pentru că în ea e Hristos. Şi trăieşte, El, Hristos, acolo. Nu e mort. Mulţumesc. Mulţumesc, Alice, pentru OMUL din tine!

Mă apropii de final şi mi-e greu. Nu vreau s-o obosesc şi nici să-i răpesc prea mult timp. Cine ştie, poate şi aici e tot frica mea. Dar prefer să o las să mă trăiască, şi, îmi promit că va urma o dată viitoare, cu Alice.  Atunci voi avea mai mult curaj.

A.D: Ne apropiem de final. Ultima întrebare.

Alice: Şi ce rău îmi pare …

A.D: … un cunoscut pe care ai dori să îl citeşti în filele acestui blog…?

Alice: Imediat m-am gândit la Eric Emanuel Schmitt. Nu e român, dar vine pe la noi prin ţară şi …

A.D: Cine ştie? Poate ajung să vorbesc cu el.

Râdem. Dar nu e râsul nostru, ştiu eu bine:). Nimic nu e întâmplător. Cu siguranţă!

Alice: Dacă ajungi să vorbeşti cu el să-i spui că mai e o domnişoară care ar vrea să-l scoată la o cafea. Şi … nu doar unul. Am 4 colegi minunaţi pe care ţi-i recomand cu inima deschisă. Daniela Maria Marin, Ioan Gyuri Pascu, Ioana Ancea şi Andrei Bogdan Roşu.

A.D: Am zis că e ultima întrebare, dar ai adus vorba exact de marea mea pasiune, cartea, şi nu pot să te las. Zi-mi ceva despre Schmitt.

Alice: La prima mână, când îl citeşti, poate, pe alocuri, să ţi se pară siropos, dar cred că nu e. Ci un om cu har şi dăruire. Şi, cel mai important, Adevărul. Îl caută mereu. Mi-a plăcut foarte mult experienţa lui cu deşertul: a intrat ateu de acolo şi a ieşit creştin. Cred că aici trebuie să mai forăm, să aflăm ce s-a întâmplat acolo, de a reuşit să trăiască o aşa transformare.  Dar asta, poate, în interviul cu tine. (râdem) Mi se pare de-a dreptul fermecător.

A.D: O carte care îţi place? De a lui?

Alice: Oscar şi tanti Roz. O carte tulburătoare. E piesă de teatru. Tulburătoare prin candoarea cu care prezintă o sizuaţie foarte delicată. Un copil bolnav, în stadiu terminal. Candoarea aceea, specifică zodiei lui. E berbec, la fel ca şi Charlie Chapplin, ca şi Daniela Marin. (râdem cu poftă) Mi-a plăcut foarte mult „Elixirul Dragostei”. În franceză este „L elixir d’amour”. Deci ar putea fi tradusă şi ca „Elixirul Iubirii”. Deşi e dragoste în piesă, dragoste, mai mult decât iubire, dar asta o să judece cititorii tăi. Nu i-am citit toată opera, dar tot ce mi-a picat în mâna m-a impresionat. „Milarepa” …

Tăcem. Când e vorba de carte, nu văd un respect mai mare decât tăcerea care vorbeşte prin noi. Mă uit în ochii ei şi văd mult har. Atât de mult, că, dacă am cere şi noi, ar avea de unde să ne dea, şi ar mai rămâne să umple multe coşuri. Ca minunea făcută de Hristos. Din 5 pâini şi 2 peşti, a săturat mii. Cu 2 ochi şi un suflet, Alice umple inimile miilor de oameni.  Îi mulţumesc din nou lui Dumnezeu pentru şansa de a împărţi bucuria cu ea. Şi îi promit solemn, acum, fără grai, să fac tot posibilul să ajung cumva la Schmitt. Nu ştiu când, şi nu ştiu cum. Dar ce ştiu sigur e că primul pas spre reuşită e să vrei! Şi Alice mi-adat Aripi. De drum, cu siguranţă. Să plec să-l caut. Atât!

A.D: Adică îţi place să citeşti …

 Alice: Aaaaa…  Avem de ales?

La întrebarea asta eu am simţit nevoia s-o îmbrăţişez. Prima dată în viaţa mea, când simt că cineva trăieşte mai mult de o singură viaţă. Fără să ştiu ce va urma să-mi spună, am simţit că un înger mi-a adus pacea. O dată cu vorbele ei.

Alice: Nu ştiu dacă avem de ales! continuă, privindu-mă fix, în ochi. O singură viaţă e prea puţin. Şi atunci trebuie să citeşti ca să îţi faci mai multe. Omul inteligent învaţă din experienţele altora. Şi atunci, cred că ele, cărţile te ajută mult.

Iar simt cum mi se taie respiraţia.Şi trăiesc doar prin Cuvânt. Singurul care m-a ţinut în viaţă. Închei, cu un mare regret în suflet, nu interviul, ci povestea scrisă împreună cu Alice. Poveste ce, sper, vă va învăţa să fiţi voi înşivă, să iubiţi şi să credeţi în visele voastre.

A.D: Mulţumesc tare mult, Alice! Mulţumesc!

Alice: Foarte frumos interviul, mulţumesc şi eu mult.

Ne îmbrăţişăm şi îmi opresc cu greu o lacrimă. De bucurie. Aceea pe care nu mulţi ne-o permitem. Pe care o îmbrăcăm -pe ea, pe bucurie, zic!-  în atât de multe zorzoane, că ajunge să fie blamată.

Să ne punem Aripi de Drum, zic, OAMENI frumoşi, şi să învăţăm unii de la alţii arta iubirii. E o artă, cred cu tărie asta!

 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
ARTIŞTII LUMII. 63. Număr. Nimeni. Niciodată.

Oameni cu aripi

ARTIŞTII LUMII. 63. Număr. Nimeni. Niciodată.

Distribuiți vă rog

ARTIŞTII LUMII. 63. Număr. Nimeni. Niciodată.

”Artiștii lumii încearcă să înoate

Chiar sub asfalt, când sunt respinși sau triști

Pot fi bolnavi, ciudați, dar peste toate

Iubiți divinitatea din artiști.

 

Agonizează smirna în lavandă                

Le-nmiresmează clipa Duhul Sfânt

Ei dăruiesc o altfel de ofrandă

Din pâinea rumenită în cuvânt.

 

Artiștii lumii, trăiesc din vise și respiră dor

Ei plâng durerea tuturor

Artiștii lumii, merg pe Titanic

Durerea lumii o simt organic.

 

Doar ei rezistă, și prin minune,

Din naufragiu, refac o lume.

Sunt când pe-un colț de stea, când rătăciți,

Lucizi, înfriguranți, sau fanteziști

Să îi iertați, și-apoi să-i ocrotiți

Căci poate nici n-au vrut să fie artiști.

 

Artiștii lumii, descântă-n lacrimi tot ce trist trăiesc,

Artiștii lumii, robiți iubirii, vă iubesc!”

(Poemul ”Artiştii lumii”, Clara Mărgineanu)

 ”Victima cu numărul 63.” – cam așa era anunțat decesul lui Cristian Mitroi, artistul lumii ce în Colectiv, ne-a dăruit ”o altfel de ofrandă”, viața sa. Așa e, nu acolo s-a stins. Dar acolo s-a oprit din ”fabricat vise”. Acolo a fotografiat ultima dată lumea. Asta care îl va conduce azi-mâine pe drumul acela pavat cu de toate cele ce nu găsim aici. Ori găsim, da „ n-avem vreme de pierdut pentru ele. Că-s altele mai urgente, altele mai bune sau mai scumpe. Sau mai raționale, căci timp de artă n-avem. Nici timp să cumpărăm din ea. Nici interes să ne oprim să o privim. Nici chef să o trăim. Nici interes să o simțim…

Arta asta, fir-ar ea, zic unii, a dus la atâtea morți, la atâtea depresii, la atâtea chinuri și la atâta sărăcie!Că de-ar gândi artiștii ăștia cu mintea ce le-a fosta dată de DUMNEZEU, n-ar trăi de azi pe mâine, n-ar ajunge  bolnavi, ”cerșind pe străzi ceva mâncare”,  nu și-ar asuma riscuri scumpe pentru trăiri ieftine.

Așa o fi, oameni dragi! Noi, artiștii ăștia, fabricanți de iluzii, consumatori de antidepresive uneori, însingurați și rătăciți printre blitz-uri, litere, portative ori pași, culori sau roluri, om avea și noi boala noastră, spitalele noastre de nebuni, (cum spunea Adrian Păunescu) cârciumile noastre,ori viețile noastre trăite pe brânci, dar credeți-ne că scriem mereu cu sângele nostru, destinul fatal al lumii în care trăim. Lume  din care facem nu bani, ci dragoste. Una adevărată, nu aia ce se consumă în aventuri de-o noapte, în pasiuni începute la semafor și sfârșite la ușa primului hotel.

Fotograful ”ăsta” de 30 de ani, ce eterniza la concerte câte-o privire dincolo de care numai artiștii ca el vedeau realitatea,  (crudă sau fericită, dar, cu siguranța perfect de imperfectă!) a plecat ieri de aici ”să înoate chiar sub asfalt”. Și, de-ar fi viață dincolo de vama asta, cu siguranță i-ar învăța și pe cei de acolo să trăiască din artă. Așa, de azi pe mâine. Sau de mâine, pentru totdeauna!

S-a dus așa, simplu, cum trăiește orice artist. În flăcări, ca orice mare chin. Își umezește buzele cu lacrimile celor dragi ai săi, își stingeîncă  focul ăla blestemat cu mâinile arse de rugăciuni ale surorii care i-a iubit pasiunea. I-a dăruit credința și i-a încurajat descurajările. Căci din ele se naște arta adevărată.

Artistul ”ăsta” grafician, așa artist cum era, ne-a dăruit cea mai imperfectă grafică: viața sa. A lăsat-o aici, pe lumea asta, în pământul ăsta, să ne amintim cu toții că ”din pământ am fost făcuți și în pământ ne vom întoarce”. Să ne amintim de azi înainte, de fiecare dată când călcăm apăsat, grăbit și ignorant, că sub acest pământ își trăiesc pasiunile pentru totdeauna, marii artiști ai lumii. Ăștia care au scris cu viața lor viitorul nostru. Propria noastră viață sau au mâzgălit tremurând suferințele noastre. Pentru că numai ei pot să aducă imperfecțiunea la cea mai perfectă stare. Numai ei pot să vadă dincolo de măști. Numai ei au curajul  să moară pentru o pasiune. Ieftină. Sună pleonastic. Cine a văzut vreodată o pasiune scumpă? Ce e scump nu mai e demult pasiune, s-a transformat în obligație, în sete de înavuțire și în competiție. Însă adevărata artă își găsește liniștea și valoarea acolo, în brațele lui Dumnezeu. Căci și El, dintr-o mare pasiune pentru omenire, Și-a dat viața să trăim noi. Și El, tâmplar sărac, artist al lumii decăzute, a trebuit să treacă prin chin să înțeleagă lumea ceva.

Și-a înțeles. Fiecare ce-a vrut.

Dragă Cristian, eu, alt artist ”bolnav, ciudat sau fantezist”, îmi trăiesc viața pe muchie de prăpastie. Una a credinței. Aceea că moartea fiecăruia din noi va schimba ceva în viața celor ce-au rămas.

Ai fost un număr până acum câteva ore. 63. S-a revoltat prietenul tău, Emil Călinescu.  S-o fi săturat și el de măștile astea. De setea asta. De căutătorii ăștia de senzațional. Ori de ignoranță. Ori l-o fi durând atât de tare, că nu mai știe decât să scrie. Tot o artă și-asta!

N-avem arme să ne luptăm cu nimeni. Suntem și noi artiști. Săraci, ”respinși sau triști”, neiertați de alții pentru că nu ne dăm coate să ieșim în față. Și de ieșim, ieșim cu viața noastră. Unii, mai curajoși, ca tine, cu moartea…

Noi,  artiștii acestei lumi, îți trimitem o scrisoare pe un portativ ars. Fă-i tu o grafică mai frumoasă, dacă vrei. Noi ți-o trimitem pe asta. Dureros de reală:

 

 ”Mă ţineam de alb, cu fluturii încleştaţi

Înălţam doliului rugăciuni incolore

Să-ţi aprindă roşul la înviere.

 

Îmi spintecam trupul

Să simt mai bine smulgerea ta

Din curcubeu

Iartă-mă, nu mai am culori!” (poemul ”Tablou sfârtecat”)

 

Semnează,

ARTIȘTII LUMII

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Se va mai naşte altu’ ca Bendeac?

Oameni cu aripi

Se va mai naşte altu’ ca Bendeac?

Distribuiți vă rog

Se va mai naşte altu’ ca Bendeac? Încep prin a spune că NU mă uit la televizor. Nici măcar nu am unul acasă. De ani buni, cu mult mai buni ca sufletul meu în vremuri de mari nedreptăţi.

Nu mă uit şi, ca atare, nu sunt la curent cu nici o emisiune Tv. Tot ce văd, văd online, din articole. Nu mă uit nici în direct, online. Nu că aş crede că toate emisiunile din România sunt despre manelisme şi alte asemenea. Doar că mi se pare că pierd timp preţios, ocupându-mă cu vieţile altora… Şi eu abia am timp de a mea …

Ştiu sigur că există şi oameni inteligenţi în Românica noastră, care nu s-au „contaminat” cu boala banilor luaţi din orice circ. Circ mediatic,adică, nu de-ăla, de-adevăratelea:).

La cel real se munceşte, nu se prostituează. Să-mi fie cu iertare remarca dură…

Aş avea eu multe pe suflet, dar am decis cândva să iau doar ce e bun  din tot răul ăsta din lume …

Unul din „bunuri” e ARTA. Am zis eu cândva, printr-una din paginile acestui blog, că pe mine arta m-a trăit. Dacă nu era ea … muream demult. M-oţi fi crezut ori ba, eu v-am împărtăşit, că păcat ar fi să descopăr o comoară şi să o ţin doar pentru mine …

Vorbesc de ARTĂ, nu de artă! Aşa cum vă spuneam într-o zi despre FEMEIE şi femeie.

ARTA asta, m-a trăit tocmai pentru că am refuzat să rămân om. Am vrut cu tot dinadinsul să devin OM.

Nu mare, ci cu litere mari.

Bunica mea, când am luat drumul Bucureştiului, mi-a cerut OM MARE să mă fac. I-am îndeplinit jumate de dorinţă. Sunt, aşadar, doar OM. Asta, cu MARE, nu prea ştiu cum s-o definesc. Prin urmare, nici reţeta n-o ştiu…

Aş vrea s-o aflu de la OAMENII MARI. Pentru că nu ştiu, însă, nici pe ei unde-i găsesc, aş vrea să-i întreb pe cei care sunt doar OAMENI.

Aşadar, mă adresez vouă, OAMENI frumoşi, la câteva zeci de ore de când l-am văzut pe Bendeac aici. (îl ştiu şi eu pe Bendeac ăsta, chiar dacă n-am televizor!:) ) De-asta l-am văzut aşa târziu…

V-am zis că sunt olteancă, din Băileşti. Amza Pellea a fost un MARE semn de întrebare pentru mine. N-am înţeles niciodată cum a putut omul ăsta să FIE ceea ce E.

E, în continuare, căci MARILE VALORI nu încetează să fie, niciodată.

Încetează numai să trăiască.  Ba, mai mult, când îşi încheie drumul în lumea asta, se nasc, din moarte. E complicat, probabil, ce spun, şi nici nu pot explica … să-mi fie cu iertare lipsa de sens, poate, pe care v-o afişez uneori, când pur şi simplu nu mai înţeleg nimic din atâtea înţelesuri …

Amza Pellea a fost un OM care mi-a marcat adolescenţa. Când îl vedeam, mă întrebam într-una: „Cum s-a născut din Băileşti un aşa OM?”

Mărturisesc că, pe vremea aceea, tare revoltată eram pe oraşul meu, unde multe se făceau doar pentru unii, şi pentru alţii NIMIC. (Credeam eu, pe vremea aia, că numai în Băileşti valorile sunt aruncate la gunoi sau ignorate, şi oamenii – cu litere mici- culegeau laurii în locul lor! Târziu am aflat, ajungând în Bucureştiul ăsta plin de câini ce fug cu gaura covrigului în coadă, că peste tot e nedreptate. Şi că orăşelul meu a născut valori. Problema nu e oraşul, însă, ci oamenii. Da, ăia cu litere mici.)

Aşa, să revin la Bendeac. De el vreau să vă spun azi. Am 2 motive să vorbesc de el:

  1. Asta. Ochii mei au plâns când l-am văzut pe nea’  Mărin al nostru, cum trăieşte prin altul. Un fel de întrupare. Că s-o fi dus, de mila noastră, nea Mărin, în audienţă la Dumnezeu , să-i ceară să ne aline şi nouă, dorul de el, şi L-a rugat să-l trimită pe Bendeac în lume, cu har, ori c-o fi Bendeac cel ce s-a prezentat acolo, şi, în numele băileştenilor, a cerut cu împrumut  un talant de talent – pe care să-l înmulţească, apoi-,  nu ştiu!

Ce ştiu e că m-am întrebat azi noapte, scurt, dar apăsat:

„Se va mai naşte un alt Bendeac, pe lumea asta?”

Pur şi simplu. Să se nască, zic, căci pur şi simplu nu ştiu dacă e Bendeac. Ca adjectiv, adică. Înţelegeti voi ce vreau să zic. Stiu eu că cititorii mei  au gramatica în sânge, la fel ca şi arta. Nu că sunt artişti ori academicieni, ci OAMENI. Aşa c-or înţelege …

2) Asta. 

Am auzit multe de omu’  ăsta. Multe negative. C-o fi, că n-o fi, de ce am fi noi îndreptăţiţi să-l judecăm, nu ştiu … eu nu vorbesc azi de bărbatul Bendeac, pe ăla are timp femeia ce-i va fi alături sau ce i-o fi acum, să-l critice (eu sper, constructiv!) :). N-avem noi, restul, „de pe margine” , dreptul să-l arătăm cu degetul. Ori să-i dăm noi diagnostice sau sentinţe. Oricât de psihologi ori judecători am fi! Diploma noastră de „specialişti” în ale sufletului, creierului, ori dreptăţii, nu ne dă dreptul să aruncăm după gratii marile talente.

Şi omul ăsta, „Bendeac ăsta”, E un mare talent.

E, nu ARE!

Să ne înţelegem!

Am citit cu lacrimile în ochi tot ce a scris aici.

Am citit şi am plâns pentru că are dreptate, OAMENI frumoşi!

Are! În România se nasc valori, dar noi, ăştia, de pe margine, le aruncăm în stradă. Pe valori, zic. Pe ele, le. 🙂

În loc să le aplaudăm, să le dăm din fiinţa noastră, să poată şi ele, la rândul lor, să ne dea din fiinţa lor, noi le găsim defecte, ca oameni. Că fac, că nu fac, că au, că nu au, că dau, că nu dau. Şi încă multe asemenea. Nu suntem niciodată mulţumiţi de ele- de valori, da?- căci (ne) dăm cu presupusul şi cu ciocanul. Devenim călăi. Culmea, tocmai cu cei care POT duce România în lume. Dar nu de „vai de ea ce e!”, ci de „VAI, DE EA AVEM NEVOIE! DE FRUMOASĂ CE E!”

E frumoasă România noastră! Cine nu vede, e pentru că îi condamnă pe cei ca Bendeac „ăsta”. Că e … şi  ee… şi eeeeeeeee…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Că o fi, că n-o fi, spuneţi-mi şi mie, ce legătură are bărbatul Bendeac cu artistul Bendeac? Şi de unde ştim noi, ăştia de pe margine, despre CUM e bărbatul Bendeac? Din ce spune câte o duduie, ori câte un dudui? Vreuna care a avut o relaţie cu el, şi-apoi apare în faţă, să strige defectele lui? Vreunul care i-a fost prieten, apoi a ieşit în faţă, să ne arate nouă lipsurile lui?

Vreunul, tot de pe margine, care n-a ajuns ca el, şi spune apoi că–i acru? Ca vulpea, ştiţi voi, cu strugurii …

Cine vine, OAMENI frumoşi, să ne prezinte „faţa întunecată a lu’  Bendeac ăsta”?

NU cumva oamenii? Da, cei cu litere mici?!

Eu ştiu aşa: că dintr-o mare dragoste rămâi cu amintirea a ce E omul pe care l-ai iubit. Dintr-o mare prietenie rămâi cu respectul pentru cel care te-a ajutat când erai pe marginea prăpastiei. Cât timp te-a ajutat, şi de ce a ales să o facă doar pentru timpul acela,  n-ai tu dreptul să judeci. Tu ai dreptul doar să ai grijă de inima ta, de schimbarea ta…

Cine suntem noi, ăştia, de pe margine, să scoatem paiul din ochiul lu’ „Bendeac ăsta”?

Nu cumva ăia care nu ne-am scos bârna din propriii ochi?

„Se va mai naşte unu’ ca Bendeac?”

Se va mai naşte, OAMENI frumoşi, cu siguranţă! S-a mai născut altul şi ca Amza! Problema nu e că NU s-o mai naşte, ci DACĂ vom fi noi, ăştia de pe margine, capabili să-l respectăm?

Pentru ARTĂ, nu pentru defecte!

Azi, o domnişoară frumoasă, mi-a scris scurt:

 „Ar trebui să nu-l mai distribuiţi pe Bendeac pe pagina dumneavoastră, că e nedemn ca un psihopedagog să-şi asocieze numele cu al unui bărbat care înjură ca la uşa cortului şi numeşte femeile c … ve!”

Femeie frumoasă, să-mi fie cu iertare, nu vreau să supăr pe nimeni cu postările mele. Dar eu am un  mare defect: iubesc ARTA. Dar o iubesc, nu o folosesc!

# Eu nu-l distribui pe Bendeac, aş vrea eu să fi fost regizor, să-l distribui în rolurile mele!:).

Eu doar  arăt  ARTIŞTII LUMII

#Eu nu-mi asociez numele cu al lui Bendeac, aş vrea eu să fi fost actriţă (cu litere mari), să împart scena cu el. Şi afişul 🙂

Eu doar scriu (despre)  ARTIŞTII LUMII!

(Şi DA, Bendeac e un artist!!!)

#Eu nu judec ce face ”Bendeac ăsta” cu femeile şi cu limbajul lui! Eu vorbesc de ARTĂ aici! Aşa e, cum spuneţi dumneavoastră, sunt psihopedagog,  dar în nici un caz una pusă de Dumnezeu să-i ceară  lui Bendeac banii de la porţile Raiului. 🙂

Asta e treaba lui cu Dumnezeu.

Şi da, distribui, însă nu pe Bendeac, ci ceea ce FACE şi ESTE Bendeac ăsta!

Să-mi fie iertate  eventualele supărări ce va pricinui acest articol, dar eu vorbesc despre ARTĂ şi TALENT, nu despre sentinţe!

Eu vorbesc aici despre OAMENI CU ARIPI, nu despre viaţa de dincolo de cortină, a bărbaţilor şi femeilor despre care scriu!

Se va mai naşte altul ca Bendeac, da!

Cu siguranţă! Până atunci, haideţi să ne punem Aripi de Drum şi să zburăm cu ele spre adevăr. Acela din sufletul fiecărui MARE artist, care îşi cheltuie din propria fiinţă, pentru noi, ăştia de pe margine!

 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog