Categorie: Relatii

Cum am aflat ca nu sunt nebuna?! Terapia cetrata pe emotii

Relatii

Cum am aflat ca nu sunt nebuna?! Terapia cetrata pe emotii

Distribuiți vă rog

Suna dur titlul. Stiu.

Despre nebunie se spune ca e tragica. Se ucide, din cauza si in numele ei. Se distrug relatii, cand unul din parteneri sufera de ea. Se ajunge la mutilare din vina ei. Si asa mai departe.

Se zice ca nebunia e cea mai tragica boala psihica din lume. Ar fi sinonimul shizofreniei. Dar o folosim asa usor in discutiile noastre, ca a ajuns comuna. Glumim pe seama ei. Dar, mai ales, criticam persoanele ce au ajuns sa o tina in ele insele.

In urma cu ceva ani, am avut si eu acest diagnostic. Nu ca as fi ajuns pacient psihiatric, ci pentru ca am iubit. Atat de mult, incat am refuzat sa accept ca un diagnostic psihiatric trebuie sa ucida iubirea mea. Sau sa arunce intr-o celula omul iubit.

Am fost numita nebuna pentru ca am luptat cu un diagnostic dur. Impotriva ideii ca medicatia este singura care va ajuta un om sa fie “cat de cat pe propriile picioare, dar niciodata vindecat!” 

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Cand dam verdicte, cream nu doar panica, ci si punti catre dezastru. Asta e diagnosticul, accepta-l, pleaca si nu te uita in urma! Nu e crucea ta, nu ai de ce sa suferi tu!” mi se spunea. Atat de des, ca ajunsesem sa visez numai drumuri. Care aveau la capat disperare, si la inceput un om care se uita in gol si repeta intr-una: “Eu sunt nebun, nu mai am nici o sansa!”

Nu stiu cat de cunoscut va pare scenariul, dar eu am trait cu el multe luni. Cand esti actor principal in rolul asta,  o luna pare o viata…

Am refuzat sa ma conformez lumii, si am continuat sa-i strig: “Am sa va dovedesc ca Iubirea invinge! Si ea va vindeca!”

Am tot strigat pana intr-o zi, cand am incetat. Nu mai aveam glas, nu mai aveam curaj. Am decis ca nu are rost sa ma lupt cu lumea, ci trebuie sa iubesc si atat. Sa las lumea sa ma diagnosticheze in continuare si eu sa imi vad de drumul meu. La capatul caruia insa, nu statea Disperarea, ci Vindecarea.

Si-a venit. Ea, vindecarea, zic! A venit tocmai pentru ca eu am continuat sa “fiu nebuna”. Sa iubesc neconditionat si sa nu ma uit inapoi. Sa privesc inainte, la acea lumina, de la capatul tunelului: Vindecarea.

Un medic psihiatru m-a intrebat atunci: “Ce i-ati facut ? E asa bine… Fara tonele de medicamente luate candva!”

Am raspuns scurt: “Nimic. Doar am iubit.”

Si am refuzat sa dau detalii. Mi-era teama sa nu imi puna si dumneaei acelasi diagnostic dat de oameni: nebunie!

Am sustinut pana in panzele albe ca Iubirea e singura care vindeca, medicatia are rolul ei, dar nu e dumnezeu. Poate  stopa un eventual episod psihotic, poate ameliora o stare.  Si poate… poate multe … Dar ea, medicatia, nu poate da incredere, stima de sine, curaj si speranta. Pe acestea le da Iubirea. Daca nu ar fi medicatia, in cazul asa-numitilor “nebuni”, nu ar inceta fricile duse la absurd. Dar cum s-ar stopa frica de a spune ce simti, de a privi in ochi omul iubit si a-i cere sa te asigure ca nu te va parasi, orice s-ar intampla cu el?

Am sustinut pana in panzele albe ca pastila trebuie insotita de o doza infinita de Iubire. Altfel, daca dispar simptomele, dar ramai cu singuratatea, ce faci?

Exista vreo pastila pe lumea asta care sa ne scape de singuratate?

Nu aveam pe cine sa intreb atunci. Eram insa sigura ca singura cale de a scapa de cuvantul asta cu S este IUBIREA. Singura care va face din singuratate SOLITUDINE. Si cu ea, sa pornim la schimbat vieti …

Eram insa convinsa ca avem nevoie de Iubire mai mult decat de orice altceva, pentru ca numai ea va face “nebunii” sa isi ia tratamentul si sa se priveasca in oglinda, mandri ca au scapat din infern.

Cand fortezi un om sa faca un tratament, il poate lua. Pentru ca tu, medic, ai mai multa putere de a controla. Dar il poti controla cat timp e pe teritoriul tau, in ograda ta, in spitalul de unde  ar fugi … cand, insa, pleaca din spital, nu mai ai nici un control. Trebuie sa-i gasesti o alta pastila, sa-l ajute sa ia medicatia chiar si dupa ce dispare gardul dintre el si lumea de afara …

Exista o astfel de pastila?

Am aflat acum, la acest externship ca da, exista acea pastila. Se numeste Iubire. Cand omul din fata ta are motivatia data de iubirea partenerului, te va privi pe tine, medicul, ca pe sansa de a scapa de cosmar. Iti va multumi pentru ca il ajuti. Pentru ca el a inteles -nu a fost fortat- ca fara acel tratament, nu va putea continua. Poate a fost nevoie sa il internezi nevoluntar, dar, iubit fiind, stie acum ca ai facut-o din iubire.

Cine poate ajuta “nebunul” sa accepte medicatia? Oamenii care ii arata iubirea. Nimeni altcineva. “Cand ai incredere in omul de langa tine, vei face orice iti spune, pentru ca stii ca nu iti vrea raul.”– imi spuneam mie insami.  “Asa va fi si acum!”

Si asa a fost! Am inteles ca Dumnezeu poate orice, pentru ca El este iubire. Si am inteles corect…

In urma cu 3 zile, particip la un Extership: EFT- Terapia centrata pe emotii. Care sustine ca Iubirea este cel mai puternic lucru din lum! Si ea vindeca.

Cineva sustine ca Iubirea vindeca! Si fara ea, suntem distrusi. Cadem in depresii, ajungem la suicid …

Nu stiu sa exprim sentimentul pe care l-am trait in timp ce  Rebecca Jorgensen vorbea. Era ca si cand imi auzeam propriile ganduri. Un om din lumea asta valida pentru prima oara “nebunia” mea.

Iubirea linisteste. anxietatea nu este despre de cate ori facem ceva, ci despre DE CE facem acel ceva…Nu despre de cate ori iti suni iubitul pe zi, ci despre DE CE il suni de atatea ori …  (Rebecca)

Deci nu eram nebuna, nu? 🙂 Eram doar un suflet care a crezut pana la capat ca Dragostea nu este pur si simplu. Este SIMPLA si PURA!

 

Femeia aceasta,  Rebecca Jorgensen, rupea diagnosticul a 2 oameni, sustinand ca nu avem voie sa catalogam si sa reactionam in functie de aceste diagnostice, ci trebuie sa intelegem omul si emotia care se ascunde in spatele comportamentului sau.

Pe bune? 🙂  E greu de crezut ca un om poate sa schimbe viata ta in bine, in cateva ore. Nu sa o schimbe, ci sa o faca sa aiba curajul sa spuna ca a meritat. A meritat sa accepte acuze, jigniri, persiflari, si tot soiul de practici care aveau ca scop reducerea ta, ca om, la absurd… Nu din rautate, ci din credinta ca iubirea nu trebuie sa lupte impotriva stiintei care, am auzit, “sustine ca nu e cale de vindecare”, ci trebuie sa plece sa se aseze in inima altcuiva, capabil sa o valideze. “Nebunii” cica nu o vor valida niciodata. Ca nu o simt …

Am vazut, la acest extership, oameni mai frumosi decat toate minunile lumii, adunate la un loc. Oameni care priveau pentru prima data in fata adevarul. Si desi, poate le era greu sa il accepte, ii dadeau voie sa se aseze cu ei la masa.

– In cazul tulburarilor de personalitate, se lucreaza la Sinele terapeutului. Se fac grupuri de dezvoltare personala pentru terapeuti. Cand punem un diagnostic in mintea noastra, trebuie sa ne dam seama ca ceva ne activeaza pe noi foarte mult. Trebuie sa avem empatie pentru acei oameni si sa aflam ce le determina comportamentul. In cazul tulburari Borderline, de exemplu, acolo sunt probleme de atasament.

Am plans mult zilele acelea. Mult, dar frumos. Mult, dar vindecator. Pentru ca am inteles ca noi, oamenii, punem etichete din cauza unui trecut, nu din cauza rautatii noastre.

Am inteles ca borderline este despre iubire, iubirea aceea bifata gresit

Am inteles ca in viata, mai presus de toate teoriile lumii, se afla Iubirea.

Si despre ea a avut curaj cineva, candva, o femeie puternica, sa scrie.

Si nu doar atat: ci sa o transforme in metoda de terapie, ca oamenii sa inteleaga ca si despre ea se invata. Si despre ea se fac cercetari, nu doar despre lucruri palpabile. Femeia despre care va spun este Sue Johnson.

Multumesc, Simona Herb, pentru cel mai binecuvantat cadou primit vreodata de la o fiinta umana: dovada ca Iubirea este totul!

 

emotii

Simona, esti dovada ca pentru a-ti implini visul, trebuie doar sa-ti pui Aripi de Drum si sa nu te uiti inapoi doar pentru ca lumea te crede “nebun”.

Pentru mine, iubirea este cea mai perfecta Nebunie! De care nu ma voi vindeca niciodata! 🙂

 

Distribuiți vă rog
La masă, domnilor bucureşteni! :)

Relatii

La masă, domnilor bucureşteni! :)

Distribuiți vă rog

La masă, domnilor bucureşteni

Curs EFT. Terapia centrată pe emoții, adică.
După ore frumoase petrecute în prezența Rebeccai Jorgensen, (despre care voi scrie altădată), plecăm la masa de prânz.
Colega mea, Sandra, ne propune un loc unde mănâncă iubitul ei:).
Nu sunt pretențioasă la mâncare  sau localuri, am mâncat în tot felul de tot felul:). Iubirea m-a dus SI pe peronuri de gări, unde am avut cea mai bună înfruptare. Nu că era făcută in cuptoare fermecate. Ci că avea gustul iubirii mele. Bifate greşit. Nu uitați!!
Asa că purced la drum:).

Intrăm într -o clădire simplă, care nu spune multe.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

andra 5

Mi se dă o lecţie perfeectă de viaţă: apatenţele înşală! Da, mai abitir decât bărbaţii! 🙂
Intru într-un loc cu slove. Ce altceva să -mi mai doresc?  🙂 Aripile mele de drum sunt nu doar acceptate aici, ci si expuse, spre zbor!
Mă simt acasă. După mult timp, mă simt acasă.
Acasă,  să ne înțelegem, pentru mine, este orice loc unde îmi vibrează inima.
Eu sunt călătorul care a avut nevoie de aripi tocmai pentru că obosise să meargă.:)
Am făcut o afacere tare bună cu ele, nu-i aşa?:)
Eu sunt mereu cu inima în bagaje. M-am mutat de peste 15 ori in 11 ani :).
Acasă mă simt printre cărți. Să  fie clar! Si cărțile astea se pot citi si pe pereți, da?

 

andra 4

🙂
Mă uit în jur. Linişte. Bun simț. Nimeni nu țipă. Nimeni nu se grăbeşte şi nu se împinge în față. Mă întreb dacă nu am ajuns cumva, cu aripile mele, prin altă țară :).
În România, linişte la “împinge tava” ?
Da!! Aici văd pentru prima oară iubirea îmbinată cu mâncarea. Fluturi în stomac, mai exact, nu?

Comand în aceeaşi linişte. Întrebări puse discret, fără ţipete, fără “Haideţi, doamnă, o dată!” Personal care explică la fel de discret: “Aceea o puteţi comanda separat! Dar aveţi garnitura inclusă. Spuneţi-mi de care doriţi. Avem … ” Mulţumesc frumos şi mă îndrept spre casă.

“Se poate cu cardul? Nu ştiu dacă am bani suficienţi!” (pe cuvânt că nu aveam habar daca imi ajung, mi-am amintit exact atunci că tocmai cumpărasem în drum spre curs ceva şi se putea să …)

“Găsim soluţii. Staţi liniştită, dacă nu aveţi. Există bancomate…”. Un domn la fel de calm, reuşeşte la fel de discret ca şi colegele dumnealui, să îmi alunge teama. Şi, cel mai important, ZÂMBEŞTE! Măi să fie, zic, aici s-a răsturnat carul cu bun simţ? De asta n-or mai fi rămas să ducă şi prin centrul Bucureştiului?

 

mananc

Mâncăm. La oamenii ăştia mâncarea e la fel de liniştită ca ei, se pare:). Deşi timpul nu ne permite, fug să fac câteva poze. Da, să vă arăt! E prea simplu să fie minciună, credeţi-mă! Şi cum simplitatea mă caracterizează, n-am cum să n-o împărtăşesc!

Nu vă uitaţi la dezordinea de pe masa noastră, asta nu e inclusă în meniul lor! Noi, terapeuţii, (în formare!) n-avem răbdare cu lucrurile. Numai cu oamenii. Şi nici timp de dichisit:). Nici nu ne aşezăm ca la poză:). Suntem aşa, mai defecţi.

La oamenii ăştia, e curăţenie, nene, nu glumă! Zici că ai nimerit într-o firmă de Cleaning, nu alta! Mă întreb unde or ascunde magicienii care strâng după noi. Ce ne mai cade din greşală, zic! 🙂

Dar cred că de fapt, românii nu sunt chiar aşa neghiobi cum par. Eu cred că românii imită, frate! Ce văd la stăpân aia fac! Apăi cum să arunc pe jos, dacă oamenii ăştia pe tine te pun pe rană? A lor! 🙂

 

bun

Mă plimb puţin printre lume şi fac poza asta, că prea mi-e dragă! Ce-or fi zis mâncăcioşii:)? Că sunt venită de la coada vacii, şi n-am văzut niciodată “împinge tava”?  Şi-oi confunda localul ăsta cu vreun restaurant de 7 stele? (Acum, între noi fie vorba, nu că n-aş fi venită de acolo, că am crescut cu lapte de la ea. Muls de bunica. Şi-acum îi simt mirosul!)

dar mă gândesc că e ciudat să vezi una mică (adicătelea yo!) că pozează una-alta p-acilea.

Ne trezim c-o doamnă la masa noastră. “Bună ziua, dvs. sunteţi de la …? (n-am reţinut numele firmei)”

“Nu.”

“Mă scuzaţi, vroiam să îi întreb dacă au primit mâncarea şi cum este. Tot întreb care sunt. Dar pentru dvs, cum a fost?”

“Foarte bună!” răspundem.

Măi să fie, zic, la oamenii ăştia se plătesc cursuri de omenie cumva? 🙂 Că n-am văzut interes la nici un “împinge tava”, din partea personalului.

Hai să vă zic de ce tot spun “împinge tava!” Că exact asta e, pe cuvânt! Nu vorbesc de nu-ş ce restaurantul de fiţe. Mă gândesc să le propun să ţinem un curs de “Discret Speaking” domnilor din centru, să înveţe şi domniile lor bunele maniere, că p-acolo nu prea s-a auzit de fineţuri. Să-mi fie cu iertare, sunt olteancă, mai directă aşa.

 

baia

Aşa că, fără praz în paporniţă, mă duc la toaletă. Ca tot omu.

Poza e făcută în grabă, dar sper că se vede curăţenia şi bunul gust! Aveţi cuvântul meu că totul avea iz de frumos. Mai că regret că n-am un praz să las acolo un miros, să văd cât de repede îl dizolvă :). (acum, tot între noi fie zise, prazul e de la mama lui, naturelle, deci s-ar putea să-i bat la miros!) 🙂

Acum, că tot v-am făcut poftă de mâncare, 🙂 vă poftesc afară! Hai, gata! Mâncarăţi destul, domniţelor!  4 zile, cât ţine cursul, eu zic să mâncaţi cât puteţi duce, că e mană cerească, nu vă mai întâlniţi voi cu bunul gust prin centru-de-centru! Faceţi apoi un abonament la fiţo-sală în megaCentru să daţi  jos!

Sau, mă gândesc acum, ia să-i intreb yo mâine pe dumnealor de nu vor să-şi extindă afacerea şi la niscaiva sport! Că e de făcut după aşa servire! N-ai cum să nu mănânci, că … n-ai cum!

Gata cu laudele, că am treabă, cum îi stă bine olteanului. Vorba aceea: “Stă oleacă, mai mănâncă, dar … şi pleacă!”

sandra 8

 

Zic să vă las şi o adresă, unde să-i găsiţi, nu? N-am însă orientarea bună, aşa că e mai bun site-ul, să vă meargă la suflet!

Eu vă mulţumesc, oameni frumoşi, pentru un prânz de Băneasa! 🙂

 

( În zona Băneasa se găseşte bunul simţ. Daţi un search, dacă aveţi nevoie! Poate chiar ne învaţă şi pe noi, ăştia, mai centrali, aşa!)

Ps: Pagina zic că e în construcţie, deci vă las adresa, c-am aflat-o! 🙂

Bulevardul Expoziţiei nr 2!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog

Relatii

Pensiunea Rază de Soare- locul unde mi-am lăsat Aripile

Distribuiți vă rog

– locul unde mi-am lăsat Aripile

Azi scriu despre o altfel de iubire a mea. De data asta, nu bifată greşit. 🙂

Iubirea de natură. Cea pe care Dumnezeu a creat-o pentru noi. Să ne bucurăm de ea. Numai că noi, puşi pe câştigat bani şi faimă, cheltuim timp să cumpărăm câte o bucurie la final de lună. De săptămână ori de viaţă…

Trist … ne e frică să trăim fără bani. Şi la sfârşit, ne e frică să murim fără oameni.

 

Despre iubirea de Aer vreau să vă spun azi. Despre cât de frumos se trăieşte liniştea în Breaza. La pensiunea Rază de Soare. Am fost 4 zile acolo, cu treabă. Impropriu spus la mine, aşa este! Treaba mea e să învăţ copiii cu tulburări de spectru autist să crească frumos. 

Am avut 4 zile în care m-am jucat vreo 15 ore pe zi. M-am jucat, da. Să-l pot învăţa pe copilul frumos să cânte. Să împărtăşească. Să împartă. Să se dea peste cap. Să mângâie. Să vorbească. Să reziste.

Am găsit un loc pe care mi-aş dori să îl întâlnesc şi în Rai.

Oameni frumoşi. Cu suflet plin de har.

Trambulină. Copilărie regăsită într-un loc unde poveştile au gust de corcoduşe necoapte.

Biliard. Locul unde Tom şi Jerry se luptă pentru supravieţuire. Copii care jucau cu părinţii, de drag ce prindeau de raza de soare ce apăruse peste noapte în viaţa lor.

Fotbal. Porţi de Rai, aş zice eu. Copii şi părinţi jucând, strigând. Râzând.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Terase. Ferestre spre cer. Numai lemn. Să simţi România. Să miroşi a foc neaprins.

Grătar. De ars pe el oboseala. De simţit miros de “Am voie!” 🙂

Foc de tabără. Să retrăieşti ce-ai fost odată.

Căruţă cu cal. Mişu, l-a botezat un prichindel de 3 ani şi jumătate. De făcut fercire.

Gâini, cocoşi, puişori. De învăţat copiii să iubească.

Deşi nu am avut timp să scriu, decât o singură postare, am scris pe suflet promisiunea reîntoarcerii. Sper, de data aceasta, cu o gaşcă întreagă de copii. Să-i învăţăm să trăiască frumos.

Rază de Soare, pensiunea unde Cerul şi Pământul se cunună. 

Am fost pe jos, în centrul oraşului. Cu copil de 5 ani de mână. Ne-am dat în tiribombe, în leagăne şi în tobogane. Am cumpărat îngheţată şi jucării de lemn. Să nu uităm să trăim.

După 3 ore, am auzit un glas frumos: “Hai înapoi la pensiune!”

  • De ce? întreb curioasă că al meu copil vrea să ne întoarcem…
  • Să ne dăm în trambulină. Să mă plimb cu căluţul! Să cânte cocoşul.

Mai spui ceva? 🙂 Nu ai cum… Copiii nu spun lucruri trăznite la Rază de Soare. Spun poveşti de trăit.

Mulţumim, Rază de Soare, pentru Aripile de Drum cărora le-am dat pauză 4 zile. Să-şi odihnească bătăile.

Mulţumim pentru frumuseţe, ospitalitate şi copilărie!

Revin, promit sufletului meu că îi voi da această libertate cât de des voi putea. MERITĂ!

Dragii mei, sufletele noastre merită o parte de Rai în fiecare clipă. Să le-o dăruim din când în când, aşa, într-o zbatere de gând! Să ne oprim într-o rază şi să ne odihnim sufletele, obosite de atâta căutat faimă.

 

Opriţi-vă la Rază de Soare, întinedeţi-vă inimile pe iarbă şi mirosiţi bucuria copilului din voi!

Până la revederea cu partea mea de Rai, îmi pun Aripi de Drum şi pornesc spre vis. Acolo unde mă aşteaptă Căluţul Mişu să îmi spună că şi oamenii mari au nevoie să se oprească să îl mângâie. Din când în când.

Atenţie: aici se face artă!

20160619_194618

Desen al unui adolescent cu Autism, de 16 ani! El este căluţul Mişu!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog