terapeut

Sanatate mintala

Cum E Viaţa Unui Terapeut? Adevarul Nespus Din Spatele Uşilor Închise

Distribuiți vă rog

Scriu aceste rânduri după câteva zile de stat la sfat cu mine însămi şi cu Dumnezeu, despre ce înseamnă să trăieşti cu o diplomă în frunte. Sau, altfel spus, vorba manelistului, cum să trăieşti „cu mir în frunte”. 🙂

Oi face eu haz de necaz, dar să ştiţi că cele ce veţi citi vin dintr-un suflet de multe ori lovit de oameni care cred că noi, ăştia, terapeuţii, suntem putrezi de bani, fără să facem mare lucru, ori deştepţi nevoie mare, şi perfecţi, şi… avem o listă întreagă de calităţi nemaiîntâlnite.

Zilele trecute mi-a spus cineva că fac o mare greşală cu acest site, pe care scriu multe detalii din viaţa mea. Căci un terapeut ar trebui să fie un model pentru alţii, fără greşeli, fără eşecuri. Un terapeut trebuie să aibă o viaţă perfectă, altfel nu e de încredere.

M-am supărat, în sinea mea, pe omul acesta, dar mai târziu, stând la poveşti cu Dumnezeu, am aflat că nu degeaba mi-au fost spuse vorbele acestea, căci, aşa cum articolul acesta, devenit viral, a scos părinţi din zona lor de confort şi i-a învăţat, deşi dramatic, ce înseamnă copilăria frântă a propriului copil, sau setea de bani, sau alergarea după diplome şi titluri, la fel poate acest articol va spune ceva celor ce cred că suntem nişte profitori, ori celor ce nu au curajul să îşi spună poveştile de viaţă, de teamă că nu vor mai avea clienţi.

Iată că azi îmi lipesc curajul pe degete şi scriu cu el adevărul…

A fi terapeut nu inseamna a fi perfect

Noi, terapeuţii, avem o viaţă. Proprie. Deşi de multe ori încercăm să o imităm pe a altora, nu putem scăpa niciodată de a noastră. Şi ştiţi şi voi, ceilalţi, că viaţa nu e uşoară. Ne urcă şi ne coboară în ritm infernal uneori, deci degeaba ne minţim noi frumos că şcolile făcute ne-or feri de ghinioane, de destin nemilos şi aşa mai departe!

Dacă deţinem informaţii pe care voi nu le deţineţi, nu înseamnă că suntem mai tari, mai deştepţi, mai frumoşi, mai inteligenţi, mai ceva ca voi. Dacă afirmăm cumva asta, să vă fie dovadă c-am făcut şcolile alea degeaba! Terapeuţii sunt oameni şi ei, care, deşi o să mă pălmuiţi câţiva, „ştiu dureros ce e suta de lei!” (Adrian Păunescu)

Ştim pentru că şi noi o dăm, suta asta, una după alta, pe terapii personale, pe cursuri, pe workshopuri, pe internship-uri, pe taxe şi aşa mai departe. Ştim, pentru că şi noi suntem bolnavi, şi noi ne operăm, şi noi stăm la cozi, şi noi plătim facturi, stăm cu chirie, avem abonamente RATB, avem nevoie de mâncare!

Şi noi, terapeuţii, avem suflet, nu un contract cu Doamne Doamne, care ne-a stipulat că în loc de suflet, o dată cu diploma, ne-a pus o piatră! Şi sufletul ăsta n-are nimic de a face cu informaţiile pe care le aflăm din cărţi. Oricâte am citi, să ştiţi că ne doare şi pe noi, şi ne doare uneori cu mult mai tare, tocmai pentru că tot ce ştim ne face să înţelegem mai bine unde am greşit, cine şi de ce…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Dacă ştim multe, nu înseamnă că suntem scutiţi de suferinţă, de iubiri bifate greşit, de dragoste, de moarte ori de frică.

Şi nouă ne bate inima, şi uneori avem atacuri de cord. Serios! Chiar şi noi, da, avem nevoie de medici, uneori chiar de psihiatri. Nu ne-a asigurat Colegiul Psihologilor scutirea de atacuri de panică, de lipsă de încredere în forţele proprii, de divorţuri, de adulter, de lupte cu noi înşine ori cu alţii, de copii cu diagnostice, ori de moartea propriilor părinţi.

Spun toate acestea pentru că sunt sătulă să tot aud replicile ironice ale lumii: „Ce fel de terapeut e ăla, care a fost părăsit de nevastă? Ce ştie ăla, ca terapeut, dacă pe fi-su n-a fost în stare să-l vindece de autism? Ce a învăţat ăla la şcoală, dacă nu e în stare să îşi trăiască viaţa fără un terapeut personal?”

Şi multe remarci asemenea mi-a fost dat să aud. Dar am tăcut, crezând că se va afla adevărul vreodată… acela că noi, terapeuţii blamaţi, scandalizaţi, jigniţi sau supraevaluaţi, avem vieţi reale. Suntem oameni, nu roboţi, şi, prin urmare, avem poveşti de viaţă în spatele zâmbetelor, al mâinilor care le strâng pe ale voastre, al ochilor ce îi privesc pe ai voştri cu empatie…

Am subliniat supraevaluaţi, pentru că prea aveţi tendinţa să ne credeţi dumnezei! Nu suntem, oameni buni! Nu suntem cu nimic mai presus de voi. Păcătoşi sunteţi voi, păcătoşi suntem şi noi! În faţa lui Dumnezeu suntem la fel de egali.

Cea mai completă şi adevărată caracterizare a unui terapeut am auzit-o la cursul de formare în consiliere creştină, anul trecut: „Terapeutul nu face nimic fără Dumnezeu. Când stă în faţa clientului său, îi vorbeşte ca de la păcătos la păcătos, nu de la superior la amărâtul care şi-a distrus viaţa!”

Nu suntem Dumnezeu! Şi asta ar trebui să strigăm cu toţii în gura mare, să nu ne lăudăm cu şcolile noastre, cu ştiinţa noastră, ori cu te miri ce alte kilograme de mir ce-avem în frunte! Căci pe toate le-am primit de la Dumnezeu, nu de la cărţi şi sesiuni de coach-ing:)

Noi, terapeuţii, avem vieţi reale, nu făurite de alt Dumnezeu decât voi, ceilalţi! Şi nu e înţelept să ne prezentăm în faţa voastră ca superoameni! Ne auziţi? Nu suntem superoameni, şi dacă vi s-a prezentat vreodată un terapeut astfel, fiţi siguri că nu era condus de smerenie şi de adevăr, ci de cine ştie de dorinţă absurdă de a ieşi în faţă cu mirul ăla în frunte!

Pe noi nu ne-a creat Dumnezeu să vă arătăm pe voi cu degetul, să vă judecăm deciziile şi vieţile, să vă aruncăm în faţă cu noroiul din propriile vieţi, cu mândria că suntem mai sfinţi decât Papa!

Nu suntem nici sfinţi şi nici aleşi! Suntem oameni din aceeaşi ţărână din care şi voi aţi fost creaţi! Şi vieţile noastre stau dovadă a umanităţii noastre! Că de multe ori noi ascundem vieţile astea de voi, şi voi ajungeţi dezamăgiţi acasă, convinşi că sunteţi defecţi şi nu veţi ajunge niciodată ca noi, e pentru că nu am înţeles esenţialul din toate cursurile la care am participat! Niciunde nu am fost învăţaţi să vă privim pe voi cu superioritate ori să vă spunem că noi NU avem păcatele, fricile şi nevoile noastre! În nici o carte nu scrie asta!

O lectie de viata… de la terapeuta mea

Cea mai importantă lecţie de viaţă pe care am învăţat-o de la terapeuta mea (da, nici eu nu sunt nebună, cum nici voi nu sunteţi, pentru că merg la terapeut! Sunt exact foarte conştientă de faptul că sunt OM, şi ca oricare altul, am nevoie de înţelegere şi îndrumare!) a fost aceasta:

„Dacă astăzi stau în faţa ta şi te ascult şi îţi validez sentimentele, nu este pentru că sunt cu ceva mai bună ca tine, ci pentru că harul lui Dumnezeu  m-a păzit să nu trec prin ce ai trecut tu! Dar tocmai povestea asta a ta te va transforma într-un terapeut foarte bun. Pentru că ai trecut pe acolo, şi nu vorbeşti din cărţi; pentru că eşti empatică, ştiind cum e să îţi fie rupte oasele la propriu, ori furată copilăria, nu pentru că ai învăţat din cărţi definiţia empatiei şi ţi-ai însuşit teoria referitoare la cum să te comporţi în cabinet! Nu ai suferit degeaba, şi Dumnezeu te foloseşte azi să îi ajuţi pe alţii să iasă din groapă!”

A fost o lecţie de viaţă dură. Dar tocmai lecţia asta mi-a da curajul să scriu azi aceste rânduri, cu demnitatea pe care de multe ori mi-am călcat-o singură în picioare, acceptând în viaţa mea oameni care mi-au târât sufletul în noroi nu pentru că ei ar fi neapărat răi, ci pentru că eu prea puţine ştiam, să pot pleca, ori ignora, ori lăsa în urmă…

Astăzi vă scriu ca de la păcătos la păcătos, ca de la învăţăcel la învăţăcel, să ştiţi că noi nu suntem cu nimic mai presus decât voi! Că eşti IT-ist şi vei păşi într-o zi pragul cabinetului meu, ori că eşti bucătar, ori artist, ori director, ori vedetă TV, ori preot, ori mamă, ori copil, ori soţ, ori SINGUR, nu te aşează pe o treaptă mai joasă decât mine, doar pentru că pe diploma mea scrie TERAPEUT.

Ţine minte: şi eu, când voi avea nevoie de o salată, de un site, de o pastilă, şi aşa mai departe, voi apela la tine! Şi mă aştept să mă tratezi ca pe cineva care NU DEŢINE INFORMAŢIA PE CARE AI AFLAT-O TU ÎN ANI DE MUNCĂ, dar deţin aceeaşi identitate: de OM!

Iar vouă, dragi colegi terapeuti, vă spun cu siguranţa celui ce a căzut de zeci de ori, dar a învăţat că se poate ridica:

Oricât de bine v-aţi ţine vieţile ascunse de ale clienţilor voştri, pozând în perfecţiune, sau în superiori, OMUL va simţi! Degeaba ne punem măşti, să nu afle cei ce ne păşesc pragurile, că am dat-o în bară, că ne-am îndrăgostit de cine nu trebuia, că am fost înşelaţi, minţiţi, prostiţi, ignoraţi, ignoranţi sau răutăcioşi! Degeaba, căci nimic nu va rămâne ascuns sub soarele ăsta!

A da bine pe sticlă, e o mare iluzie! Când vrea Dumnezeu, se sparge sticla, cu toate diamantele pe care le-am pus noi pe ea, să părem mai deştepţi, mai frumoşi cu sufletul, mai empatici, mai interesanţi sau mai scumpi!

Citeam odată o scrisoare deschisă a unei terapeute care spunea: „Şi terapeuţii plâng. Şi nu doar câte o dată!”

Şi tare am vrut să îi mulţumesc acelei colege pentru cuvintele respective, dar din păcate nu am mai găsit articolul! O fac astăzi, public, aplaudând curajul şi smerenia sa:

Îţi mulţumesc, OM frumos, pentru că nu te-ai schimbat în omul cu halatul alb, care se crede superior, doar pentru că i-a dat Dumnezeu har să-i ajute pe alţii. Şi în loc să-i ajute, a ales să-i sfideze şi să-i facă să simtă că sunt cu mult sub valoarea sa!

Ce frumoasă ar fi viaţa noastră, a terapeuţilor, dacă am recunoaşte că în lume toţi avem propriul loc sub soare, şi pentru asta nu este necesar să pozăm în ceea ce nu suntem! E cazul, zic eu, să ne dăm jos machiajele astea sofisticate, şi să recunoaştem că suntem la fel de nechibzuiţi, de netrebnici, de speriaţi, de aroganţi şi ignoranţi, de păcătoşi şi de absurzi ca oricare alţi oameni!

Dacă suntem divorţaţi nu înseamnă că nu putem ajuta oameni aflaţi în impas, dacă suntem singuri nu înseamnă că nu putem pansa răni ale celor ce trăiesc împreună de 20 de ani, dacă am ales greşit nu înseamnă că nu putem ajuta alţii să ia decizii corecte. Şi aşa mai departe!

De ce ne ascundem după cortine ieftine, cumpărate scump de pe tejghelele din Obor, dar pe care le punem în cabinete pe care plătim chirii scumpe… nu ştiu…

De ce nu recunoaştem că nu ştiinţa face diferenţa între OM şi om, ci credinţa… ne priveşte… dar haideţi să recunoaştem în cor că nu suntem cu nimic mai buni ca specialişti dacă oamenii nu ne află trecutul, ori luptele din prezent! Din contră, toate acestea îi pot ajuta cu mult mai mult decât credem noi, tocmai pentru că se vor simţi umani şi vor vedea că noi, cei de pe scaunele din faţa lor, avem propriile vieţi pe care le-am târât prin noroaie, din te miri ce motive, dar asta nu ne-a distrus, ci, din contră, ne-a ajutat să ne construim cariere frumoase şi pline de pasiune!

Pentru oameni!

 

sursa foto: GOOGLE

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog

Lasă un comentariu

Comentarii (5)

  1. Aveti perfecta dreptate!Ne motivati mai mult cand vedem ca persoana din fata noastra care ne sfatuieste a trecut prin greutatiile vietii