Etichetă: verset

Cum să te întorci la Dumnezeu, când L-ai părăsit pentru alţii? Ori pentru tine…

Credinta

Cum să te întorci la Dumnezeu, când L-ai părăsit pentru alţii? Ori pentru tine…

Distribuiți vă rog

Azi e greu. Da, e greu. Printre teancuri de cărţi şi de cursuri, între multe staţii de metrou şi tramvaie bucureştene, azi, sufletului meu i-a fost greu. Nu pentru că a mai fost – pentru a câta oară?! – rănit, ci pentru că azi s-a simţit mai singur. Mai departe de cer, de Dumnezeu şi de dragoste.

Azi, sufletului meu i s-a făcut dor. De linişte. De pace şi de tăcere. 

Se trăieşte frumos în Bucureşti. Între copii. În familii de oameni care ştiu că fără Dumnezeu nu ar putea face faţă încercărilor vieţii.

Se trăieşte la foc automat în Bucureşti. Fără timp de iubit, de cele mai multe ori. Fără timp de tine, cel care ştii că fără Hristos, n-ai nici un rost pe lume. Eşti singur. Şi gol.

Se simte însă rar. La foc pâlpâind a dor de ce-ai vrea să ai. Şi întârzie să vină. Ori să plece. În Bucureşti, se moare de foame. De foame de timp. Timp pentru Dumnezeul care l-a creat. Pe el, pe timp, zic.

În Bucureşti, azi mi-a fost sete. De apa vie. De Cel care m-a scos din Iad şi m-a târât într-o lume unde nimic nu mirosea a fericire, ci a fad. Mi-a fost dor de Dumnezeul pe care L-am lăsat pentru câteva zile, într-un colţ. Ocupată cu ale lumii. Şi n-am mai avut curaj să-L chem. Am simţit c-am greşit. Atât de tare, că nu mai are rost să mai cer înc-o dată iertare. Pentru tot ce n-am făcut. Nu I-am spus, nu I-am cerut.

Azi, în Bucureşti a stat ploaia. Şi, o dată cu ea, sufletul meu. Stătea cu ochii aţintiţi spre cer şi întreba: „Doamne, de ce? De ce doare? De ce nu înţeleg? De ce nu vorbeşti concret? De ce … nu mai am timp… de Tine?”

Am ajuns acasă. L-am întrebat ce are să îmi spună. Cu fierul încins, apăsându-mi pe suflet. A tăcut iar. Aşa cum pare să facă de câteva săptămâni. Şi S-a uitat la mine. Sau mie aşa mi s-a părut. Şi-n ochii Lui am văzut  cuvintele ce-mi stau de câteva luni, lipite pe uşă:

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Tu eşti atât de aproape de Dumnezeu cât alegi să fii. „

Cu pietrele lovindu-mi inima, m-am apropiat de mine, am închis ochii, şi L-am văzut stându-mi aproape, cu mâinile întinse. Acelea străpunse de piroaie.

„Îndrăzneşte!” mi-a spus. „Îndrăzneşte să vii! Timpul tău nu se-mparte la doi. Încă nu. Împarte-l cu Mine, şi vino să iei pace. Lumină. Linişte. Şi tăcere!”

Şi-am îndrăznit. Cum m-am întors? Aşa cum a venit şi El în lume: în umilinţă. În smerenie şi-n durere. Aceea că în goana după împlinire, după vindecare şi maturizare, am uitat să-L iau cu mine. Câteva zile. L-am privit în fiecare dimineaţă şi seară, am dat să m-apropii, să-L rog să-mi strângă mâna şi să mă asigure că e acolo, pentru mine, şi nu mă lasă; dar am trecut mai departe.

Azi, în Bucureşti a durut. Fuga mea în lume, de Dumnezeu. După bani, după informaţii, după înţelepciune. Am omis s-o cer tocmai de la El, Cel care ne-o dă tuturor, atâta timp cât i-o cerem. Smerit. Încredinţaţi c-o vom primi, dacă o vom cere cu toată inima. Şi pentru slava Sa. Nu a noastră.

Azi, la mine-n suflet a fost furtună. Şi-n mijlocul ei, am strigat grăbit, după o mână care să mă prindă, şi să mă salveze. De goană după vânt, după deşertăciune şi după lume.

Nu mi-a dat-o nimeni.

Astăzi, am mai înţeles încă o dată, că Dumnezeu este la o aruncătură de ochi de tine. Trebuie doar să scoţi din ochiul ăla bârne. Şi paie. Şi praf.

Astăzi mi-am dat seama că L-am lăsat pentru mine însămi. Să mă fac mai frumoasă. Mai înţeleaptă şi mai matură. Şi-am sfârşit mai urâtă, mai neînţeleaptă şi mai imatură.

Pentru că le-am căutat pe toate în lume.

„Cum să-nţeleg cât te-a costat, să ierţi deplin al meu păcat?”

 

sursa video: Yotube

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Suntem noi, oamenii, perfecţi? Provocarea de a fi tu însuţi

Credinta

Suntem noi, oamenii, perfecţi? Provocarea de a fi tu însuţi

Distribuiți vă rog

Suntem noi, oamenii, perfecţi?

„Se spune că fericirea înseamnă să tinzi spre perfecţiune ştiind că nu o vei atinge niciodată. Că e important să savurezi drumul spre destinaţie.” – zicală populară

Deseori aud oameni care refuză să devină ceea ce i-a creat Dumnezeu să devină, din teama de imperfecţiune. Din frica de a eşua şi de a le pune cei din jur eticheta de IMPERFECŢI.

Te doare. Pentru că ştii că Dumnezeu e Singurul perfect şi nimeni altcineva. Pentru că ştii că păcatul ne-a făcut robi, dar Hristos ne-a făcut fii de Dumnezeu, prin moartea Lui. Ne-a curăţat şi ne-a iubit mai presus de orice frică a noastră şi de orice greşală.

Ştii că nimeni nu va putea ierta păcatele afară de Cel ce le-a luat asupra Sa. Afară de Cel care Şi-a dat viaţa pentru salvarea noastră. Iar noi înţelegem greşit jertfa Lui. Ne credem Dumnezeu şi avem curajul să nu avem curaj. Să nu îndrăznim, de teama eşecului.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Deşi am citit de sute de ori: „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16:33) ne vrem demni de iubirea Lui şi atunci ne gândim că trebuie să-I arătăm cât de buni suntem. Câte sacrificii facem, parcă pentru a ne cumpăra mântuirea. Fără PERFECŢIUNE parcă ni se pare că El nu ne va accepta. De parcă moartea Lui n-ar fi de ajuns. Îl comparăm pe Dumnezeu cu lumea şi ne aşteptăm de la El la aceleaşi judecată cu a celor de pe pământ.

Sursă: Google

„Nu eşti bun de nimic! Nu ai reuşit să iei nota 10, eşti mai prost ca Ionel!”

Şi deşi Îl descoperim pe Dumnezeu într-o zi, poate după lungi agonii pe paturi de viaţă ajunsă la răscruce, în loc să ne predăm toată viaţa Lui, ne ascundem de El, să nu cumva să ne vadă imperfecţiunile. Convinşi fiind că Dumnezeu ne iubeşte condiţionat.

Nu l-a întrebat oare Dumnezeu pe Adam, după căderea în păcat: „Adame, unde eşti?” Ba da, dar noi nu mai vedem că deşi Adam şi-a primit consecinţa pentru căderea Lui, a venit într-o zi Hristos şi a schimbat tot.

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” Şi luăm cuvintele acestea ca pe nişte truisme cărora le privim ambalajul şi-l confundăm cu marfa… Şi alegem să nu îl cumpărăm, de teamă că nu vom avea bani. Şi ne-om face de râs în faţa lumii, de vom arăta că avem buzunarele goale.

Ne străduim să fim perfecţi pentru a fi iubiţi, neînţelegând că Dumnezeu ştie foarte bine păcătoşenia noastră. Fără să recunoaştem că pentru El, păcătosul nu este cel stigmatizat. Cel aruncat la ghenă. Ci cel cu care El a stat la masă. Cel pe care îl cheamă în fiecare clipă să vină să-i dea apa vieţii.

Când vom înţelege oare că Dumnezeu nu ne vrea perfecţi? Ci smeriţi. Oameni care să îşi recunoască imperfecţiunile şi să admită că fără El nu sunt nimic. Nu ne vrea obedienţi. Nu are nevoie să fim sclavii Lui. El nu are nevoie de nimic.

Şi noi, „sărmani artişti”, vrem să-I dăm operele noastre de artă, când de fapt SUNTEM NOI ÎNŞINE OPERELE LUI DE ARTĂ!

#Scrie şi tu pe Învaţă.Crede.Iubeşte, folosind formularul de contact!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Până la Tine

Artistii lumii

Până la Tine

Distribuiți vă rog

 

Până la Tine

 

Până la Tine, Isuse, e-un drum

Ce strigă cu jale: „Trăieşte ACUM!”

Până la Tine, Isuse i-o cale

Ce duce la moarte. Păşeşte agale.

 

Până la Tine, Isuse sunt vise

Ce se năruie trist în plicuri închise.

Sunt vise de-o viaţă ce-Ţi cer împlinire

Nimicuri închise şi doar amăgire.

 

Până la Tine, iubite Isus,

Sunt lacrimi amare în ochi de apus

Până la Tine se scutură ploi

Pleacă trecutul, se uită la noi.

 

Până la Tine uităm de iubire

Te blestemăm, Te-alungăm în neştire.

Căutăm plini de neguri văpăi de speranţă

Şi până la Tine îngheţăm fără viaţă.

 

Până la Tine noi plângem în silă

Aşteptăm o minune de oameni cu milă.

Dar până la Tine, Isuse de fapt

E-un singur răspuns plin de slavă de dat:

 

„DA, Doamne, cobor azi din barca-păcat,

Schimb a mea moarte cu tron de-mpărat

Plec, astăzi, Doamne, pe Golgota mor

Mă iartă! Sunt numai un biet vânzător.”

¤ Dacă vrei să scrii pe acest blog, foloseşte formularul de contact! Împărtăşeşte cu noi trăirile tale!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum am învăţat evlavia

Credinta

Cum am învăţat evlavia

Distribuiți vă rog

Cum am învăţat evlavia

Am citit de curând cartea „Înalta chemare a femeii”, de Elizabeth George, şi m-am întors în trecut, pe genunchi. Am scris ieri despre Botez, aici, şi probabil nu întâmplător azi am simţit nevoia să continuu cu subiectul „evalvia femeii”. Căci pentru mine, maturizarea a început după botez. Înainte de a decide să mă predau lui Dumnezeu, a fost momentul de trezire. Adevărata luptă a început însă, după ce am trecut pragul:). Şi va dura, cu siguranţă, toată viaţa.

Mi-am adus aminte, citind-o pe Elizabeth, de Monica de acum 3 ani. A fost dureros chiar şi după atâţia ani, să revăd cu ochii minţii, femeia care nu realiza greşelile pe care le făcea. A fost greu să mă uit la cea care-am fost, şi să revăd chipul îmbătrânit de griji şi frici, dar bine fardat cu zâmbete prefăcute. Să creadă lumea că mi-e bine.

Dar pentru că am un Mântuitor perfect, am trecut de la moarte la viaţă în câteva clipe, când am auzit vocea caldă a binecuvântării: „El a spălat totul. Şi azi nu mai trebuie să cureţi ce-a fost.”

Împărtăşesc cu voi azi, ceea ce am învăţat în cei 3 ani, de când m-am născut a doua oară:).

„Comportamentul nostru reverenţios, evlavios, trebuie să includă atât obiceiurile pe care le avem, cât şi alcătuirea minţii şi trupului nostru, înglobând nu doar mişcările trupului, ci şi expresia feţei, ceea ce spunem şi ceea ce lăsăm nespus.” (Elizabeth George)

Mie mi-a fost greu. Şi, dacă crezi cumva că ţie nu îţi va fi, dă-mi voie să te asigur că te înşeli. Dă-mi voie să te previn: nici o schimbare nu e uşoară. Iar când vine vorba de păcat… dulceaţa lui e atât de aducătoare de dependenţă, că n-ai cum să nu simţi până în măduva oaselor lipsa gustului său. Când mi-am întors faţa de la lume, la Dumnezeu, m-am simţit searbădă. Mi-aduc aminte că m-am plecat pe genunchi şi am cerut, plângând:

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

„Doamne, dacă va trebui să rupi fiecare părticică din mine, pentru a mă schimba, fă-o! Mi-e frică de schimbare şi mai ales mi-e frică de lipsa de gust a mâncării pe care Tu mi-o dai acum. Pare fără sare şi fără piper. Dar ştiu că nu-i aşa. Dă-mi Tu puterea să nu mă opresc niciodată, oricât de ademenitor ar fi un somn în braţele păcatului!”

Şi-a durut fiecare rupere. Ce-am învăţat a fost asta:

!) Că trebuie să iau decizia de a mă concentra deliberat asupra lui Dumnezeu, prin a-mi redirecţiona gândurile de la versurile melodiilor de dragoste care mă târau în trecut, ori de la amintirile iubirilor greşite pe care le-am îmbrăţişat, din nevoia disperată de iubire, pe care nu aveam habar că numai la Dumnezeu o pot găsi. Şi să le înlocuiesc cu cântări care Îl aveau în centru pe El şi cu imagini ale unui viitor în braţele Celui care m-a salvat.

2) Că trebuie să memorez versete din Scriptură, pentru a lupta cu ispitele care curgeau una după alta, doar-doar m-oi întoarce la vechile hotare: „Eşti pierdută, cine te va mai iubi vreodată, când ai greşit atât de mult? Dumnezeu nu există, e doar o plăsmuire a ta din clipele astea în care suferi. Degeaba te rogi, vei rămâne singură toată viaţa, căci nimeni nu va avea încredere în tine, dintre creştini. Eşti murdară, ei sunt curaţi!”

3) Că trebuie să stabilesc o disciplină zilnică de citire a Scripturii, căci altfel voi cădea din nou. Nu a fost uşor, şi nici acum nu e, dar a trebuit să-mi repet mereu adevărul că Dumnezeu nu va îngădui niciodată să fiu ispitită, fără să-mi pregătească şi uneltele de ieşire din acea ispită.

4) Că trebuie să împărtăşesc altora mărturia mea. Acesta a fost şi motivul pentru care există acest blog. M-am luptat 3 ani cu gândurile. M-am împotrivit 3 ani, pentru că Îi spuneam mereu Domnului: „Nu sunt nimeni să îi învăţ pe alţii. Ce dacă am experienţă cu copii de peste 11 ani, sunt alţii mult mai buni ca mine! Cum să vorbesc eu altor femei despre credinţă, când eu am fost în mocirlă 28 de ani?” Şi multe alte gânduri negre. Până când am renunţat să mai ascult de ele, am mai trecut printr-un iad:). Acela al minciunii că SUNT UN NIMENI. M-au ajutat studiul biblic „Viaţa condusă de scopuri”, al lui Rick Warren şi cuvintele unui păstor din Statele Unite: „Monica, înainte ca oamenii să citească Biblia, ei îţi citesc viaţa.” Ele m-au trezit, dar Dumnezeu mi-a dat tăria să trec la acţiune.

5) Că trebuie să vorbesc despre oameni de bine. Voi scrie un articol despre bârfă cât de curând, însă acum mă rezum la a vă spune că înainte să fiu creştină, habar nu aveam ce înseamnă de fapt bârfa. Credeam că nu fac nici un rău dacă vorbesc despre cineva care nu e prezent, în faţa altcuiva. Şi nu de bine, ci de cât de rău, de slab, de nedemn, etc este acel cineva. Habar nu aveam că dragostea de aproapele înseamnă să mă rog pentru călăuzire ori de câte ori eram nedreptăţită sau jignită de cineva.

6) Că am nevoie de rugăciune constantă, pentru a primi înţelepciunea de a împlini Scopul Său în viaţa mea. Şi scopul Său s-ar putea să nu se potrivească deloc cu al meu, iar atunci ispita se triplează:). Şi cum pot s-o biruiesc, dacă nu pe genunchi? Cum credeţi că am reuşit să o rup cu trecutul, cu oamenii de acolo, cu mândria şi cu orgoliile mele de a fi „femeie de carieră care nu va permite niciodată unui bărbat să îmi ceară să-l slujesc” ? Ori cu teama că nu sunt perfectă în ceea ce priveşte jobul meu, şi atunci e mai simplu să stau în umbră, decât să ajut părinţi, să îşi ajute copiii?

7) Că am nevoie de modele în viaţa mea, pentru a putea învăţa ce înseamnă evlavia. Am decis într-o zi, după luni de zile de hoinărit, 🙂 să încep terapia personală cu un consilier creştin. Terapeuta mea îmi este cel mai bun model de evlavie. Am înţeles, cu ajutorul ei, că  am nevoie de modele sănătoase de feminitate, pentru a putea să învăţ să trec prin viaţă şi să las o urmă, nu un nume. Nu o reputaţie, ci o faptă.

sursa video: Youtube

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog

Artistii lumii

Prea târziu

Distribuiți vă rog

Prea târziu

 “Prea târziu, prea târziu e, Isuse

Prea târziu să mă-nchin `n faţa Ta.

E târziu ca păcatul să-mi blestem

Căci iertări nu mai ai, şi de-ai vrea.

 

Prea târziu să regret azi, Isuse

Căci nici timpul n-o să mă mai vrea,

Prea târziu să-ngenunchi şi-eu Isuse

Ai atâţia, ce-averuri ţi-ar da.

 

Eu n-am bani, n-am averi, am doar vorbe

Eu n-am decât genunchi să mă plec

Doar să-nchin a mea viaţă, Isuse

Şi prin faţă-Ţi cu lacrimi să trec.

 

Să mă uit azi cu jind la iubirea

Ce-o dai altora care Te-au vrut

Să plâng viaţa-mi ce-aşteaptă bătaia

De cuie gasite in propriu-mi mormânt.”

 

„Nu-i târziu, nu-i târziu azi, copile

Tu degrabă porneşte spre mal

Şi coboară din barcă, iubite

Sunt pe mare, te duc la hotar!

 

Nu-i târziu să-mi dai mâna ta mică

Şi în pumnu-Mi s-o strâng plin de har

Nu-i târziu, drag copil, viaţa toată

Să-Mi predai, să-ţi dau pacea-Mi în dar.

 

Nu-i târziu, nu-i târziu, necredinţei

Să-i ajut să te scape de chin

Nu-i târziu morţii tale să-i cumpăr

Cu-al meu sânge-amânare şi

 

Plin de-o altă viaţă să stai lângă Mine

Să primeşti şi tu azi, meritat, din iubire

Vino azi, copile pierdut, cu noroiul pe tine

Să te curăţ şi-apoi să te-mbrac

În a mea mântuire!”

 

# Dacă vrei să scrii pe acest site, aştept un e-mail la: psihoterapeut.monica@gmail.com

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
De ce este necesar botezul în apă, dacă L-ai primit pe Hristos în viaţa ta?

Credinta

De ce este necesar botezul în apă, dacă L-ai primit pe Hristos în viaţa ta?

Distribuiți vă rog

De ce este necesar botezul în apă, dacă L-ai primit pe Hristos în viaţa ta?

E un subiect pentru care ştiu că voi fi împroşcată cu noroi. 🙂 Ştiu şi-mi asum. Eu, cea „spălată pe creier de pocăiţi”, îmi asum ura sau batjocura celorlalţi, pentru că sunt principalul martor al minunilor din propria viaţă. Şi dacă Dumnezeu m-a ales, (şi nu dintre cei învăţaţi, ci dintre oamenii simpli, dintre pescarii oarecare, de pe marginea drumului) n-am cum să tac. Ar fi ca atunci când m-aş căsători în secret cu cineva şi l-aş ţine ascuns sub căpistere, ca pe iedul cel mic, de frica lupului:).

Aşadar, de ce e necesar botezul?

„Dacă mărturiseşti, deci, cu gura ta, pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. (sublinierea îmi aparţine) Prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” (Romani 10:9-10)

Nu este de ajuns să crezi, la nivel intelectual, că există Dumnezeu. Că a înviat din morţi şi că … şi că .. şi că …

Sursa: Youtube

Biblia ne spune clar că „şi dracii cred şi se înfioară”. Pentru a fi mântuit, trebuie să simţi. Şi atunci când simţi, mărturiseşti. Nu ai cum să-mi spui că nu este aşa. Am să-ţi exemplific:

Fără un act concret, nimeni nu te crede: că eşti căsătorit, că exişti, că eşti român, etc. Dacă nu ai avea un certificat de naştere, ai fi nimeni. Dacă nu ai avea un certificat de căsătorie, nu ai fi soţia lui Ionescu, ci doar simplu, Gabriela. (să zicem). Dacă nu ai avea un buletin, nimeni nu ţi-ar şti cetăţenia şi alte date personale. Exact aşa este şi cu botezul. Când Dumnezeu te scoate din ţara unde ai trăit numai război, şi te duce în ţara păcii, nu o face punându-ţi pistolul la tâmplă, sub ameninţare. Se arată ţie cu adevărat, îţi vorbeşte ţie, te cheamă pe tine, pe nume.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Şi dacă aşa au stat lucrurile şi în viaţa ta, şi crezi că El a fost cel care te-a salvat, cum altcumva ai putea să spui lumii că ai fost scăpat de la moarte, decât „înscriindu-te în registrul numit Biserica Sa”? Şi cum altfel te-ai putea înscrie, decât lăsându-L pe Dumnezeu (Tatăl tău) să te recunoască şi să semneze pentru tine?

Când ai fost mic, deşi nu ai fost conştient că tata a semnat venirea ta pe lume, când te-ai făcut mare, ai recunoscut în faţa tuturor că el este tatăl tău. Nu ţi-a fost ruşine cu el. Din contră, te mândreai că îi eşti fiu. (nu vorbesc aici despre părinţii abuzatori, de care ţi-e teamă, etc)

Tot la fel, dacă vrei să te numeşti creştin, trebuie să ai un buletin de identitate. Îl poţi obţine numai mărturisind public, de bunăvoie, că aparţii familiei lui Hristos.  Că Îl ai ca Tată pe Dumnezeu şi ca Frate pe Isus Hristos.

De ce nu este de ajuns doar să CREZI? De ce mai este nevoie să şi mărturiseşti public? Răspunde-ţi singur, gândindu-te la clipa când vrei să te căsătoreşti. Să poţi fi soţul legal al unei femei, ai nevoie ca un for mai înalt decât tine, să ateste acest lucru:). Dacă refuzi să oficializezi relaţia, într-adevăr, nu înseamnă că nu poţi trăi în continuare cu acea femeie, dar înseamnă că nu îţi iei nici un angajament serios, pentru toată viaţa, faţă de acea femeie. Înseamnă că poţi să pleci oricând, în aceeaşi măsură în care, dacă nu ai o cetăţenie clară, NU poţi avea drepturile ţării respective.

Botezul nu te face creştin. (nu apa te spală de păcate) Doar credinţa sinceră în Isus Hristos o poate face. Însă botezul atestă cetăţănia ta, „starea ta civilă”. Nu te botezi pentru a fi mântuit, ci te botezi pentru a avea un certtificat legal de creştin. Botezul reprezintă recunoaşterea publică a unui legământ făcut în inima ta, cu Mântuitorul tău.

Pastorul bisericii  Agapia, unde sunt membră, a folosit o imagine care m-a ajutat să înţeleg exact scopul botezului: „Botezul este ca verigheta pe care mi-o pune pe deget soţia mea. Dacă o port, arăt fără ruşine că sunt soţul ei.” La fel şi noi, creştinii, când Îl mărturisim pe El ca Domn şi Mântuitor, recunoaştem, nesiliţi de nimeni 🙂 şi cu mândrie, că suntem copiii lui Dumnezeu.

Nu apa ne sfinţeşte, ci sângele Mântuitorului. Apa este un simbol.

De ce, dacă este doar un simbol, sunt obligat să mă scufund? 

Nu eşti obligat, în primul rând. Ci simţi. Nu eşti obligat să iubeşti un om, dar pentru a fi căsătorit cu el, ţi se cere să semnezi un act, apoi să porţi o verighetă. Scriptura spune clar, că pentru a fi mântuit trebuie să mărturiseşti. Ce-i drept, au fost situaţii în care oamenii au fost botezaţi cu pământ, din lipsă de apă. Dar au mărturisit. Apoi au trăit o viaţă în concordanţă cu mărturia lor.

Aşadar, botezul este important pentru că numai astfel poţi fi mântuit. Ceea ce trebuie să înţelegi este însă că, repet: nu el te va face creştin adevărat.

Creştin eşti după ce crezi.

# Dacă vrei să scrii pe acest site, aştept un e-mail la adresa: psihoterapeut.monica@gmail.com

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
De ce protestăm? România, ţara cu prea mulţi păstori?!

Credinta

De ce protestăm? România, ţara cu prea mulţi păstori?!

Distribuiți vă rog

OUG 13. OUG 14. Dragnea. PSD. Revoluţie. Şi lista poate continua. Cam asta a fost laitmotivul ultimelor săptămâni, în România. Televiziuni, raiting, totul şi nimic.

Nu fac politică şi nu am nici o treabă cu partidele. Ceea ce vreau să spun în câteva paragrafe, este durerea mea, ca şi creştin. Nu scriu în calitate de simpatizantă a vreunui grup politic, ci în calitate de cetăţean al unei ţări prîn care sunt doar trecătoare. Sau, cum zicea Rick Warren: „chiriaşă”.

Scriu pentru că, citind cartea lui A.W Tozer, „Rutină, putreziciune sau trezire”, (recomand!) am simţit un cuţit în inimă. Inima asta care bate pentru ţara mea, şi pentru Dumnezeul meu. L-am simţit pentru că în tot timpul acesta al protestelor, am fost înjunghiată de multe persoane, inclusiv rude de sânge. Oameni pe care Dumnezeu îi iubeşte ca şi pe mine, care mi-au fost aproape în clipe grele, poate, oameni frumoşi şi dragi, dar care au înţeles că rostul nostru, al tinerilor, este acela de a „sta cuminţi, să nu ne omoare vreun nebun, în stradă” sau acela de a răspunde întrebării: „Cu ce te afectează pe tine, în mod direct, legea asta? Tu nu eşi mai deşteaptă ca ei!” etc. Cu tot respectul pe care-l port fiecărui om frumos din lumea asta, îndrăznesc să spun următoarele:

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

¤ ca şi creştin, ştiu aşa: că Dumnezeu, cu mii de ani în urmă, a poruncit poporului Israel: „Aţi locuit destulă vreme pe muntele acesta. Întoarceţi-vă şi plecaţi!” (Deuteronom 1:5-8) Şi versetul acesta mie mi-a amintit de ţara mea şi de noi, românii, în zilele noastre. Versetul acesta, în situaţia de faţă, îmi vorbeşte despre obişnuinţă, despre egoism, despre mulţumire de sine şi confort. Adică, tăcând, suntem acei creştini CĂLDUŢI, care preferăm să stăm în paturile noastre confortabile, să ne vedem de joburile noastre, (unele dintre ele mai mult decât bine plătite) să ne creştem copiii, şi să ne prefacem că toate aceste activităţi ne ocupă tot timpul. Apoi nu ieşim în stradă şi nu cerem dreptate pentru că ne e teamă de consecinţe negative. Dacă ne omoară în stradă vreun drogat?! (să-mi citez câteva cunoştinţe)

Versetul acesta îmi spune într-adevăr despre „psihologia rutinei şi despre dictatura obişnuinţei”. (A.W. TOZER) Îmi vorbeştre despre noi, cei care preferăm să trăim într-un cimitir în care ştim foarte bine că nimic nu se mai poate schimba, decât puţină tămâie în plus, câteva flori în plus, ceva morminte surpate, ori niscaiva oameni care plâng. Toate, într-o mişcare de rotaţie, care nu face altceva decât să se întoarcă, mereu şi mereu, de unde a plecat.

Despre noi, cei care ne facem că nu vedem că inamic nu este un anumit partid ori un an anume domn Dragnea, ci omul dinăuntrul nostru. Noi înşine, mic cu mare, creştini care susţinem că suntem una cu Hristos, formăm o pătură putrezită, dar parfumată foarte bine, astfel încât să nu vină cineva să o verifice. E de ajuns să miroasă bine, restul e… can can. Ne ascundem, se pare, în spatele aşa-numitelor „lipse de timp, de energie, sau de rost”, pentru a nu recunoaşte că de fapt, singurul nostru duşman este o atitudine egoistă, de a admite lucrurile aşa cum sunt ele. Susţinând apoi, că alţii trebuie să decidă soarta ţării, nu noi. Parcă am repeta în biserică aceleaşi refrene pe care le cunoaştem de ani de zile, dar automat, fără pic de sentiment.

Video: YOUTUBE

¤ Trăim într-o ţară liberă, unde nimeni nu ne împuşcă pentru că ne rugăm, pentru că iubim un Dumnezeu care pentru mulţi este o iluzie, şi unde avem voie să facem orice. (ironică fiind acum, spun: inclusiv să furăm fără să fim pedepsiţi!) Dacă avem libertatea asta, oare nu este datorită harului nemăsurat al Lui? Oare atunci când primim un cadou trebuie să-l primim ca şi când l-am merita? Şi dacă suntem liberi, nu ar trebui oare să acţionăm şi să strigăm cât putem: „Dreptate!”? Da, cu riscul propriei vieţi!

¤ statul acesta nu este o entitate în sine; statul înseamnă oamenii din care este alcătuit. Pentru a schimba ceva în stat, trebuie intervenit prin schimbarea oamenilor din el. M-a marcat un paragraf din cartea „Rutină, putreziciune sau trezire”, care spune aşa: „Dovada că o biserică a intrat în putreziciune secetoasă este existenţa a 3 păcate: păcatul neprihănirii proprii, păcatul judecării altora şi păcatul mulţumirii de sine.”

 Acest paragraf m-a dus cu gândul la România din aceste zile. România putrezeşte sub ochii noştri, tocmai din cauză că avem senzaţia că suntem bine aşa cum suntem. Neimplicaţi, dar cu scuzele perfecte: statul ştie mai bine ce face, noi nu avem experienţă şi nici putere să ne luptăm cu el! Când suntem mulţumiţi cu starea noastră actuală, de ce să mai cerem schimbare? România putrezeşte sub ochii noştri pentru că îi judecăm pe alţii, înainte de a începe schimbarea cu noi înşine. Vă amintiţi de clipa când Mântuitorul a spus că unul din ucenici Îl va vinde? Ce au răspuns ei? „Doamne, cu cumva sunt eu?” Cum să nu mă lovească în inimă acest răspuns, când ţara noastră cam cu asta se confruntă acum? În loc să dea vina pe ceilalţi, întrebând: „Doamne, nu cumva e el?”, ucenicii s-au îndreptat fiecare spre sine. Nu credeţi că aşa ar trebui să procedăm şi noi acum? Că ar trebui să ne întrebăm ţara, cu smerenie şi curaj, asumându-ne responsabilitatea pentru duritatea unui adevăr: „Românie, nu cumva sunt eu cel care te vinde?”, tocmai pentru că nu fac nimic să te scot din mâinile celor care vor să te urce pe cruce?

Închei, citându-l pe Tozer: „Diferenţa între un picior de lemn şi un picior bun este că, dacă înţepi piciorul de lemn al unei persoane, persoana în cauză nu-şi dă seama.” 

Haideţi să nu fim picioarele de lemn ale unei ţări în care s-a murit pentru libertate! Să fim unele reale, care reacţionează la durere. Şi când ţara ne e ameninţaţă cu moartea, ar trebui să ne doară. Să ne plecăm pe genunchi şi să strigăm plini de smerenie: „Doamne, ai milă de noi!”

 

*Dacă vrei să scrii pe acest site, aştept un e-mail la: psihoterapeut.monica@gmail.com

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.