Etichetă: uitare

Vindecarea începe cu Dumnezeu!

Credinta

Vindecarea începe cu Dumnezeu!

Distribuiți vă rog

Vindecarea începe cu Dumnezeu! Ne îmbolnăvim de iubiri înţelese greşit. Puţin câte puţin, cu zâmbetele mirosind încă a primăvară, ne transformăm în fluturi. Zburăm, de mână cu oameni pe care îi iubim pentru tot ce NU NE DAU.

Îi iubim pentru ce ne aşteptăm să ne ofere, pentru tot ce ne-am dori să fie şi încă nu au devenit. Ne asumăm responsabilităţi pentru schimbările lor, pentru bucuria lor, pentru împlinirea şi deznădejdea lor.

Uităm sau nici nu apucăm să învăţăm că iubirea adevărată nu se trăieşte între pastile şi medici. Nu pe paturi de spitale mirosind a depresii, a suferinţe tăiate cu lama pe vene, ori a sinucideri comise în numele ei…

Ne condamnăm apoi, după despărţiri de care ne facem vinovaţi, pentru eşec. Pentru lipsă de respect faţă de omul căruia nu i-am dat tot ce şi-a dorit. Tot ce a cerut. Uneori absurd, alteori egoist. Şi mereu iubindu-ne pentru ce îi oferim, nu pentru ceea ce suntem: copii de Dumnezeu.

Ne condamnăm plângându-ne vinovăţiile în perne pe care celălalt şi-a odihnit capul, după certuri din care el ieşea mereu învingător. În perne pe care el a visat dorul de altcineva, plecarea abia aşteptată de lângă noi şi coşmarul care se numeşte NOI…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Uneori trec ani. Pentru alţii, mai norocoşi puţin, trec luni. Până ce îngenunchem mutilaţi de suferinţe şi strigăm către Dumnezeu. Acela pe care nu L-am întrebat dacă iubirea înseamnă durere. Nefericire. Acuze. Ţipete. Condamnări. Lovituri. Sinucideri. Pastile. Acela pe care nu L-am întrebat dacă persoana pe care o vedem frumoasă, este şi cea pregătită pentru noi.

Ne jucăm de-a Dumnezeu, apoi, când ne dăm seama că nu suntem, alergăm la El să-I cerem ajutor. Să ne scape din închisori, să ne elibereze de nedreptăţi şi să ne ţină în braţe. Nu merităm nici măcar să ne asculte, şi noi cerem vindecare. De suferinţele pe care singuri ni le-am ales. În schimbul unor iubiri de-o vară, de-un an, de-un fior, de-o noapte…

Şi niciodată de-o viaţă!

M-am vindecat de neiubirea de Dumnezeu. Mi-am cerut iertare pentru iubirile pământeşti, trăite pe paturi de iluzii cusute frumos.  Cu aţă de minciună. De promisiuni şi trădări.

Şi într-o zi mi-am făcut curaj să-L rog pe acelaşi Dumnezeu, căruia nu i-am cerut niciodată părerea pentru alegerile mele, să mă salveze. Să-mi dea răbdarea de a aştepta iubirea adevărată, născută din El şi scrisă cu sângele Celui ce a murit ca eu să trăiesc. Curat şi biruitor.

Şi-a venit o zi în care El m-a întrebat:

„Vei spune tu lumii despre iubirea divină?”

  • Da, Doamne, am răspuns, voi spune! Ajută-mă doar să n-o mai pierd niciodată! Căci fără Tine sunt Nimic!

 

Foto credit: Sara Dumitrache

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Vino la concertul Mariei Gheorghiu, să vezi Aripi de drum niciodată frânte!

Oameni cu aripi

Vino la concertul Mariei Gheorghiu, să vezi Aripi de drum niciodată frânte!

Distribuiți vă rog

Într-o zi am decis să nu mai dau nici o şansă iubirii. Prea multă suferinţă, prea multă nedreptate, prea multe gratii pe care să le rupem pentru a ne elibera unul de altul.

Am jurat răzbunare pe iubire. Prin aruncarea ei peste balustradă. La duel cu ea, la răstignire şi la moarte! Era  mai sigur şi mai drept.

Şi într-o altă zi am aflat că se poate şi altfel. Că putem uita, că putem schimba, că putem lupta. Pentru devenire. Una prin care să arătăm lumii că Iubirea e singura care vindecă.

Odată, ningea în inima mea. Plângea iarna, cu lacrimi de zăpadă. Încercam un contract cu Dumnezeu, într-un decembrie în care numai El îmi mai rămăsese. Sperând să câştig şi eu, de pe urma lui, câteva şoapte de: „Nu e nimeni vinovat!”

Mă săturasem de geruri. De ţurţuri făcuţi din lacrimile care nu curgeau, ci se năşteau în fiecare zi. Spre înmulţire şi spre blestem.

Şi-atunci am decis că e mai bine să pun eticheta: „A FOST…” Să mă uit cum oamenii îşi topesc unul altuia gheaţa din suflete, şi să trăiesc din iubirile lor. Să mă hrănesc cu ce nu-i al meu. Prea multă durere de-ar fi …

Într-o altă zi, mi-am zăvorât sufletul cu mii de lacăte şi n-am mai lăsat nici o cheie să încerce o uşă de fier. Ştiam că acea clanţă ce o va deschide, va paraliza toate visele mele.

La ce bun toate iubirile lumii, dacă niciuna nu va rezista pentru totdeauna? Dacă va curge sânge din fiecare rană, oricât aş pansa-o? Oricâte clipe ar trece peste ea?

La ce bun trăirea, când la final rămâi cu amintirea şi cu rugăciunea obsesivă:

„Dă, Doamne, uitare!”

Dar a bătut cineva, într-o seară, la uşa ferecată cu jurăminte. I-a răspuns un glas stins şi rece. Al meu:

„Pleacă! Aici nu se adăposteşte nimeni! Aici e ger. E viscol şi degeaba.”

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Străinul a rămas însă la uşă. Mi-a arătat un curcubeu şi a continuat să tacă o dată cu strigătele mele mute.

Mi-a pus mai târziu Aripi de Drum şi astăzi vă scriu din curajul de a dezgheţa punţi, de a atinge stele, de a spăla cerul în care n-am crezut niciodată.

A ajuns la sfârşit, un drum străbătut singură şi sigură că iubirea nu e pentru mine. Că Dumnezeu nu există, că nu face şi nu desface.

Azi trăiesc privind spre cer, cu credinţa într-un Dumnezeu pe care nu L-am crezut niciodată pe cuvânt, ci pe bucăţi. Culegând fluturi trimişi de El pentru o colecţie târzie, dar veşnică.

„Minunea se întâmplă”, iar Maria Gheorghiu ne-o va dovedi vineri, 21 octombrie 2016, în Club Spice.

Vino să asculţi vocea care mi-a şoptit ani la rând:

„Până la stele înflorim a lucernă, până la lună, măceşe rănite. „

Vino să priveşti ochii femeii ce nu a uitat niciodată că Dumnezeu e Singurul care  poate face, din venin, Minune!

Eu voi fi acolo, să îmbrăţişez sufletul care a dat nume acestui blog. Care l-a ţinut în braţe la botez, l-a acceptat aşa cum este, şi nu a vrut nimic în schimb …

Mulţumesc, Maria Gheorghiu, pentru chei. Acelea cu care am deschis uşa sufletului, să intre fluturii aceia temători!

Şi cel mai important, să îi las să rămână

 

Foto credit: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog