Etichetă: suferinta

Vindecarea începe cu Dumnezeu!

Credinta

Vindecarea începe cu Dumnezeu!

Distribuiți vă rog

Vindecarea începe cu Dumnezeu! Ne îmbolnăvim de iubiri înţelese greşit. Puţin câte puţin, cu zâmbetele mirosind încă a primăvară, ne transformăm în fluturi. Zburăm, de mână cu oameni pe care îi iubim pentru tot ce NU NE DAU.

Îi iubim pentru ce ne aşteptăm să ne ofere, pentru tot ce ne-am dori să fie şi încă nu au devenit. Ne asumăm responsabilităţi pentru schimbările lor, pentru bucuria lor, pentru împlinirea şi deznădejdea lor.

Uităm sau nici nu apucăm să învăţăm că iubirea adevărată nu se trăieşte între pastile şi medici. Nu pe paturi de spitale mirosind a depresii, a suferinţe tăiate cu lama pe vene, ori a sinucideri comise în numele ei…

Ne condamnăm apoi, după despărţiri de care ne facem vinovaţi, pentru eşec. Pentru lipsă de respect faţă de omul căruia nu i-am dat tot ce şi-a dorit. Tot ce a cerut. Uneori absurd, alteori egoist. Şi mereu iubindu-ne pentru ce îi oferim, nu pentru ceea ce suntem: copii de Dumnezeu.

Ne condamnăm plângându-ne vinovăţiile în perne pe care celălalt şi-a odihnit capul, după certuri din care el ieşea mereu învingător. În perne pe care el a visat dorul de altcineva, plecarea abia aşteptată de lângă noi şi coşmarul care se numeşte NOI…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Uneori trec ani. Pentru alţii, mai norocoşi puţin, trec luni. Până ce îngenunchem mutilaţi de suferinţe şi strigăm către Dumnezeu. Acela pe care nu L-am întrebat dacă iubirea înseamnă durere. Nefericire. Acuze. Ţipete. Condamnări. Lovituri. Sinucideri. Pastile. Acela pe care nu L-am întrebat dacă persoana pe care o vedem frumoasă, este şi cea pregătită pentru noi.

Ne jucăm de-a Dumnezeu, apoi, când ne dăm seama că nu suntem, alergăm la El să-I cerem ajutor. Să ne scape din închisori, să ne elibereze de nedreptăţi şi să ne ţină în braţe. Nu merităm nici măcar să ne asculte, şi noi cerem vindecare. De suferinţele pe care singuri ni le-am ales. În schimbul unor iubiri de-o vară, de-un an, de-un fior, de-o noapte…

Şi niciodată de-o viaţă!

M-am vindecat de neiubirea de Dumnezeu. Mi-am cerut iertare pentru iubirile pământeşti, trăite pe paturi de iluzii cusute frumos.  Cu aţă de minciună. De promisiuni şi trădări.

Şi într-o zi mi-am făcut curaj să-L rog pe acelaşi Dumnezeu, căruia nu i-am cerut niciodată părerea pentru alegerile mele, să mă salveze. Să-mi dea răbdarea de a aştepta iubirea adevărată, născută din El şi scrisă cu sângele Celui ce a murit ca eu să trăiesc. Curat şi biruitor.

Şi-a venit o zi în care El m-a întrebat:

„Vei spune tu lumii despre iubirea divină?”

  • Da, Doamne, am răspuns, voi spune! Ajută-mă doar să n-o mai pierd niciodată! Căci fără Tine sunt Nimic!

 

Foto credit: Sara Dumitrache

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Să-i respect pe cei care „M-au făcut om mare”?

Artistii lumii

Să-i respect pe cei care „M-au făcut om mare”?

Distribuiți vă rog

Dragi elevi,

În cartea mea, „Pune ultima piesă!”, am descris etapa mea de licean, într-o scurtă povestire, cu titlul: „Liceu, cimitir al tinereţii mele”. Îl ştiţi şi voi foarte bine pe Bacovia. Îi ştiţi tristeţea, blestemul şi durerea ce-l invadau. A fost, ca şi mine, un îndoliat al unui destin pe care nu avea cum să-l controleze, astfel că l-a plâns în versuri.

Vă scriu nu din postura de psihoterapeut, de profesor sau mentor. Nu sunt cu nimic mai presus decât voi şi cu nimic mai înţeleaptă. Vă vorbesc ca de la păcătos la păcătos, cum îmi place mie să spun. Vă vorbesc din postura de om creat de acelaşi Dumnezeu. Prin urmare, tot ce vă destăinui este parte din viaţa mea. Dintr-o inimă străpunsă până dincolo de sânge, de săbii ce aveau în vărf otrava unor iubiri bifate greşit.

Am fost elevă a liceului Mihai Viteazul. Domnul profesor Gabriel Tica m-a învăţat matematică în gimnaziu, pe vremea când avea vârsta mea de acum. Dumnealui a fost cel ce, la finalul celor 8 ani, mi-a spus scrut: „Continuă să scrii, ai talent!”

Am har, aş spune eu azi, când am înţeles că scriitura este un dar de la Dumnezeu, dar pe care nu l-am primit degeaba, ci pentru a alina sufletele celor care suferă, ca şi mine, din cauza acuzelor aduse iubirii pentru pasiunile noastre. Şi pasiunea de care vă vorbesc poate, şi are dreptul să nu fie matematică, fizică, geografie, chimie şi aşa mai departe. Pasiunea este despre ceea ce te face fericit. Pasiunea este acea activitate pe care o faci nu pentru că trebuie, ci pentru că te linişteşte şi te umple de pace şi iubire.

Am să încep prin a vă povesti despre eleva Monica Berceanu. De nu credeţi, o puteţi întreba pe domnişoara dirigintă, Camelia Ionescu, femeia care m-a suportat 4 ani, cu toate reproşurile mele, cu toate luptele mele lăuntrice şi cu toate fricile de adolescentă rebelă.

Am iubit limba română de când eram de-o şchioapă. Citeam şi scriam pe bandă rulantă. Din păcate, însă, nu aveam mare „noroc” la a aduna lauri de pe urma marii mele iubiri, căci mereu eram condamnată că nu învăţ la celelalte materii.

Să nu înţelegeţi că celelalte nu erau importante. Şi de asta vreau să vă asigur: tot ce învăţăm la şcoală ne va ajuta în viaţă. Absolut totul. Că nu facem carieră din fizică, biologie ori limba română, asta e altă poveste. Dar ne vom lovi de oricare din materiile liceului. De absolut toate. Şi ne cam vine să ne dăm puţin –mai mult- cu capul de pereţi, atunci când, peste ani, nu ştim ce e aia gravitaţie sau din ce e alcătuit creierul uman. Eu vă spun nu din ce aud, ci din ce trăiesc azi. Am nevoie să întreb detalii din fizică, geografie, istorie, etc. Asta pentru că nu am învăţat la timp. Sau pentru că am uitat.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Nu vă spun că e anormal să uiţi. Uitarea ne-a fost dată de Dumnezeu cu scopul de a putea trăi. Dacă am reţine totul, am muri negreşit. Vă vorbesc despre a uita pentru că tocim, în loc să fim interesaţi cu adevărat de ceea ce învăţăm. Eu vă spun însă despre ispitele noastre de adolescenţi, de a ne răzvrăti împotriva autorităţilor, anume împotriva profesorilor.

Care, ce-i drept, de multe ori sunt tirani, fie vorba între noi :), dar vă rog să mă credeţi că nici dumnealor nu ne vor răul. Cei ce se răzbună pe noi şi ne dau câte un 2 sau un 1 (eu le-am luat  pe amândouă în ziua în care am împlinit 18 ani, răzvrătindu-mă împotriva domnului profesor de matematică şi a doamnei profesoare de limba latină) 🙂 sunt profesorii cărora le facem zile fripte. Să ştiţi că vom ajunge peste ani să regretăm că ne-am supărat oamenii care au vrut să facă din noi OAMENI MARI. (Delia e pe val acum cu „Cine m-a făcut om mare!” şi deşi eu nu-s fanul ei, tare m-a cucerit cu realismul din aceste versuri)

Să ştiţi, dragii mei, că fiecare dascăl are în suflet un mare vis: acela ca discipolii săi să-l depăşească într-o zi. Să vină, peste ani şi ani, să îi mulţumească pentru că a pus o cărămidă la devenirea lui. Şi nu o face din mândrie şi orgoliu absurd, ci din smerenia faţă de Dumnezeu. Acel Dumnezeu care i-a dat harul formării altora.

Azi, eu sunt logoped şi terapeut comportamental. Îi învăţ pe copiii cu autism şi nu numai, tot ce înseamnă viaţa: de la a spune A până la a-şi stăpâni emoţiile negative când apar, si a le împărtăşi pe cele pozitive. De exemplu, îi ajut să nu lovească atunci când se supără pe cineva şi să spună TE IUBESC şi să plângă, atunci când simt asta. (ştiţi voi că ni se spune răspicat că BĂIEŢII NU PLÂNG! Şi e cât se poate de neadevărat! Plângeţi, dragii mei, plânsul nu e ruşine, ruşine e să furi, nu să verşi lacrimi sincere!)

Cam asta mi-e mie acum meseria. Şi ca „dascăl de suflete”, cum îmi mai spun unii oameni, tare mă înduioşez când, după 10 ani, vin copii pe care cândva i-am învăţat să spună MAMA, şi-mi spun „Mulţumesc!” sau când îmi sare în braţe un copilaş pe care l-am învăţat să se joace, şi mă roagă să mai trec pe la el, să ne mai batem cu pernele!

Vă scriu vouă, dragi liceeni, cu dragostea şi respectul pe care-l port tuturor celor care mi-au trasat un contur vieţii. Aşa strâmb cum îl vedeam eu atunci. Dumnealor le datorez devenirea mea de azi. Şi tot ce voi deveni într-o zi. Am învăţat de la dumnealor lecţia umilinţei uneori, alteori a smereniei, alteori a durerii şi, de cele mai multe ori, a respectului faţă de autoritate.

În clasa a douăsprezecea am fost pe punctul de a renunţa la tot ce clădisem în cei 12 ani de şcoală. Pentru o mare iubire. (v-a vorbit vreodată un profesor despre iubirile lui? De nu, credeţi-mă că le ţine ascunse din teamă, nu pentru că dânsul nu le-a trăit!)

Ca şi voi, m-am îndrăgostit fără leacJ. Şi-am crezut că vom trăi fericiţi, până la adânci bătrâneţi. Că vom avea copii şi îi vom creşte frumos, la fel ca iubirea dintre noi. Nu doar că n-a fost aşa, dar a fost coşmar. Abuzuri fizice, emoţionale şi ameninţări cu moartea. Şi nu vă spun basme acum, vă spun poveste reală, de ascuns între coperţile sufletelor voastre. Din care să învăţaţi.

E normal să iubim. Şi să ştiţi că fiecare profesor al vostru o ştie. E normal să ne întemeiem familii. Să ne creştem copiii în spirit creştin şi în frică de Dumnezeu. Dar până acolo, avem de învăţat. Şi nimic nu se învaţă uşor. Înainte să învăţaţi să scrieţi cursiv, a trebuit să începeţi cu liniuţe şi bastonaşe.

La fel e şi cu iubirea. Începem de la 0. Ne tremură mâinile, sufletul şi încrederea. Până ajungem OAMENI MARIJ avem de trecut prin şcoala durerii. A dezamăgirilor şi a fluturaşilor din stomac. Da, ăia care nu dispar niciodatăJ. Despre asta am aflat şi eu mai târziu. O lecţie pe care v-o împărtăşesc azi, să nu faceţi paşii pe care i-am făcut eu, crezând că iubirea e doar la adolescenţă.

Iubirea e pentru totdeauna. Se învaţă, să ştiţi, nu se consumă, după ce am cumpărat-o de pe rafturile magazinelor. Iubirea se clădeşte. Ca o casă: temelie şi toate cele necesare. Ne odihnim la pieptul ei abia după ce am ridicat-o. Şi pentru a ajunge acolo, e nevoie de multă răbdare. Investiţie şi luptă.

Iubirea nu înseamnă suferinţă. Suferim atunci când CREDEM că iubim. Până când nu păşim timid, apoi siguri pe noi, în viaţă, nu iubim. A te îndrăgosti nu e acelaşi lucru cu A IUBI. Îndrăgostirea este despre ceea ce spune corpul tău, iubirea este despre ceea ce spune MINTEA ta.

Acum v-am vorbit despre ALEGERI. Despre a alege să respecţi oamenii care îţi pavează drumul vieţii. Despre a alege să îi respecţi, deşi greşesc şi dumnealor. Căci sunt oameni. Şi niciunul nu suntem perfecţi. Şi niciunul nu suntem fără greşală.

În articolul următor vă voi vorbi despre IUBIRE. Aceea despre care nu vă vorbesc probabil dumnealor, dar pe care eu aş introduce-o ca materie. Iubirea se predă. Şi eu am învăţat asta după ani în care m-am învinovăţit tocmai pentru prezenţa ei.

Cordial,

Monica Berceanu

Foto credit: Google

 

Distribuiți vă rog
Eu am plecat din mine… Tu cât mai stai?

Relatii

Eu am plecat din mine… Tu cât mai stai?

Distribuiți vă rog

Când pleci din braţele celei care ai fost, şi te muţi singură, pe un fotoliu vechi, ieftin şi cu miros de putred, îţi trăieşti feminitatea la puteri nebănuite.

Să ştii că renunţatea la cea care ai fost nu este un blestem, nici o nenorocire. Este mereu singura şansă de a fi ceea ce Dumnezeu te-a creat să fii, dar tu ai refuzat, de frica de-a nu fugi lumea de tine.

Avem câte o dată ceva de dăruit copiilor. O carte ce-şi aşteaptă demult publicarea, o idee pe care tot amânăm s-o scoatem de la naftalină, să nu cumva să ne-o înţeleagă cineva greşit, vreun gram de aur prin gândurile nostre. Pe toate, dar pe toate, le lăsăm să moară. Crezând că vine ea ziua aia, când …

Uneori ne luăm cu ale lumii şi uităm că pe foc am pus oala cu vise. O lăsăm acolo până scade de tot, ia foc şi oala, şi ne trezim dintr-o dată cu o explozie din care ieşim abia respirând. Ne luăm cu lumea, căci aşa e mai simplu, decât să ne luăm DE ea, să ne mai lase cu regulile ei parşive. Şi absurde.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Ne trezim uneori cu cearcăne adânci şi ne dăm seama că e de la prea mult nesomn. Şi nesomnul de la prea multă suferinţă. Şi totuşi ea, suferinţa, e mai sigură ca fericirea. O alegem din frica de a nu şti cum să trăim de mână cu liniştea.

Şi vine ea ziua când ne dor atât de tare paşii, că decidem să-i ducem la doctor. Să ni-i vindece. Şi doctorul spune un scurt: „Schimbă drumul!”

Şi ne lasă singuri în cabinet, spunându-ne să ne decidem, până vine el, dacă vrem o reţetă care să ne aline durerile de moment, sau o clipă de „Acum!” care să ne urnească din loc.

A venit doctorul, draga mea!

Ce spui? Decizia ta este …

Comandă AICI cartea mea, PUNE ULTIMA PIESĂ! şi fă-ţi curaj să-ţi răspunzi! Aşa cum meriţi…

Distribuiți vă rog
De ce e important ca bărbatul ales să-L iubească pe Dumnezeu?

Credinta

De ce e important ca bărbatul ales să-L iubească pe Dumnezeu?

Distribuiți vă rog
  1. Pentru că ştie să iubească femeia aşa cum a iubit Hristos Biserica:

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea! (Efeseni 5:25)

Dumnezeu nu doreşte ca „femeia pocăită” să fie sclava bărbatului, aşa cum aud foarte des de la persoane care ne cunosc din vorbele altora. Ei cred că nouă, „pocăitelor”, ni se cere să ne supunem bărbaţilor noştri într-un stil umilitor.

Cred că e nevoie ca toţi să înţeleagă că Dumnezeu nu asta cere, ci o supunere reciprocă: bărbatul să îşi respecte femeia, iar femeia să fie ajutor bărbatului ei.

Am fost create să fim ajutor pentru soţii noştri, nu sclavele lor.Căsnicia pocăiţilor nu este despre cât de autoritar este bărbatul şi cât de supusă este femeia; nici despre cât de perfect trebuie să răspundă femeia nevoilor bărbatului ei; nici despre a executa comenzile propriului soţ.

Căsnicia cu un bărbat creştin este despre împlinirea poruncii lui Dumnezeu, aceea de a trăi, ca familie, conform principiilor biblice: a fi ajutor unul altuia, a nu recurge la adulter, a nu folosi agresivitatea, a respecta şi a ierta.

Dar, mai presus de toate, căsnicia este despre a dovedi dragostea noastră şi dependenţa faţă de Dumnezeu.

Ni s-a spus  foarte clar că scopul vieţilor noastre este acela de a-L slăvi pe El. Şi una din modalităţi este o căsnicie conformă planului Lui.

2. Pentru că ştie care este jugul nepotrivit:

„Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” (2 Corinteni 6:14)

Adulterul este azi cea mai răspândită dovadă de „lipsă de Dumnezeu.”

Atât bărbatul, cât şi femeia sunt firi păcătoase. Amândoi pot cădea în păcatul curviei. Nu neapărat pentru că nu se mai iubesc sau pentru că sunt nefericiţi în relaţia lor. Ci pentru că amândoi au un mare duşman, pe Satana, care face orice pentru a-i smulge din braţele lui Dumnezeu.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Bărbatul creştin ştie acest lucru, şi poate mult mai uşor să evite căderea. Nu înseamnă că el nu va fi ispitit. Îmi spunea un bărbat cândva că ispitele au fost de mii de ori mai puternice după ce s-a întors la Dumnezeu, decât înainte.

Înseamnă că bărbatul căsătorit, care Îl cunoşte pe Dumnezeu, îşi ia măsuri de siguranţă mai mari: nu iese singur cu alte femei, amical, la o cafea (prieteniile între bărbaţi şi femei ştim cu toţii că sunt foarte alunecoase!), nu se uită la pornografie, nu caută să-şi înece amarul unei dispute într-o relaţie extraconjugală, nu vrea să-şi aratee superioritatea în faţa femeii de lângă el cu forţa. El ştie că în faţa lui Dumnezeu nici unul nici altul nu este superior.

Bărbatul creştin ştie că jugul nepotrivit este orice relaţie sau situaţie care l-ar putea îndepărta de soţia sa. Are alternative la momentele de dificultate: un psiholog, un pastor, un prieten creştin, etc. Şi, foarte important, nu îi este ruşine să discute deschis cu alt bărbat despre nevoile şi păcatele lui. Consideră că a cere ajutorul unui prieten creştin este esenţial, asta pentru a-l trage la răspundere pentru eventualele pericole care îl pasc. Tocmai pentru a nu cădea.

 3. Pentru că ştie că relaţia de dragoste nu este doar despre cât de frumoasă e soţia lui, pe care o prezintă ca pe un trofeu, şi nici despre căutarea obsesivă a împlinirii sexuale.

Vedem cu toţii, peste tot, cum este azi prezentată femeia: silicoane, dezgoliri de trup, dansuri cât mai lascive, flirturi, etc. Femeia a ajuns un fel de obiect de schimb sau de procurat plăcere.

Noi vindem cel mai bine.

Noi, femeile.

Stăm în vitrinele marilor magazine, zâmbind din spatele posterelor, îmbrăcate cât mai sumar, pentru a atrage cumpărătorii celor mai renumite branduri de maşini.

Vedem atâţia bărbaţi care fac din femeile lor păpuşi Barbie, cu care se mândresc. Cât plastic au, nu îi interesează.

Îşi folosesc femeia pe post de reclamă.  Investesc mii de euro în ea, de parcă ar fi brandul lor personal. Dar investiţia nu se referă la a înfrumuseţa mintea, atitudinea şi sufletul femeilor lor, ci imaginea lor fizică.

Trist, dar real… prea real, aş zice …

Bărbatul creştin ştie foarte bine ce Scriptura îi învaţă despre femeia plăcută lui Dumnezeu. (Proverbe 31: 10-20)

Ştie ce trebuie să caute la o femeie. Nu spun doar din experienţele celorlalţi. Spun din propriile iubiri bifate greşit, pe care le-am trăit înainte de a mă întoarce la Dumnezeu. Mereu mă temeam de „concurenţă”: 🙂 de frumuseţea altor femei, de atitudinea lor sau de inteligenţa lor. Pentru că mi se inoculase ideea că pentru a nu fi părăsită, trebuie să fiu frumoasă, deşteaptă şi cu sex-apeal:), iar asta nu pentru că Dumnezeu spune să avem grijă de noi, ca femei, pentru a-i ajuta pe soţii noştri să nu cadă în adulter, ci pentru că bărbatul de lângă mine era cel ce alegea. Eu trebuia doar să lupt să fiu la înalţimea aşteptărilor lui, altfel mi-l zbura alta:). Azi zâmbesc acestor concepţii, dar perioada în care am bifat greşit mi-a fost închisoare…

4. Pentru că ştie că nu trebuie să lăsaţi să apună soarele peste mânia voastră. (Efeseni 4: 26)

Dumnezeu ne cere să iertăm. Nu cred că acest verset spune  să nu fim niciodată supăraţi când se face noapte:).

Cred că, mai degrabă, se referă la a vorbi cu Dumnezeu, împreună, înainte de culcare, despre supărările noastre. Despre a-I spune Lui: „Doamne, Tu poţi şi ştii cum să ne ajuţi să trecem şi peste aceste dificultăţi. Arată-ne Tu soluţia mâine, când suntem mai calmi. Fă Tu un sfetnic bun din noaptea aceasta!”

Cred că discuţiile într-un moment de nelinişte şi stress, doar pentru că trebuie să nu apună soarele pentru mânia noastră, sunt dăunătoare. Te poţi enerva şi mai tare. Am trăit-o pe pielea mea şi am înţeles că trebuie să respecţi teritoriul omului de lângă tine ; dacă el nu se simte pregătit să continue o discuţie pentru că este foarte nervos, cel mai bine este să aşteptaţi împreună momentul potrivit.

Cred că este vorba despre a nu lăsa neînţelegerile nerezolvate, pentru că vor duce la înstrăinare. Dar atenţie la CÂND încercaţi să le rezolvaţi.

Un bărbat iubitor de Dumnezeu ştie despre dragoste. Aceea care vindecă, nu aceea care împlineşte sexual şi fuge…

5. Pentru că ştie că iubirea de Dumnezeu este esenţială pentru iubirea de propria familie.

Bărbatul creştin ştie că „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic!” (Ioan 15:5)

Pentru el, Dumnezeu este cheia care deschide sufletele . Pentru el, Dumnezeu este cel mai bun Coach:). În cartea Lui găseşte răspuns la toate întrebările sale, şi, dacă nu reuşeşte să se descurce singur, ştie că Dumnezeu i-a lăsat biserica să fie îndrumător şi ajutor.

Apelează la iubirea semenilor lui şi reuşeşte să înţeleagă ceea ce nu poate de unul singur. Iubindu-L pe Dumnezeu, ştie că ceea ce El a unit, omul nu are voie să despartă. Astfel, luptă pentru a păstra vie iubirea pentru soţia sa, chiar dacă ispite sunt peste tot şi nu poate închide ochii la fiecare trup dezgolit.

Dragostea de Dumnezeu este, pentru un bărbat creştin, cea care îl ţine departe de adulter, NU pierderea soţiei lui. Când reacţionezi din frică, nu ai dragoste. Dragostea nu este egală cu teama.

Să ne punem, zic, Aripi de Drum, şi să pornim la colindat propriile vieţi! Şi să nu ne oprim decât la  cel pe care El l-a pregătit.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum ne despărţim? E simplu

Relatii

Cum ne despărţim? E simplu

Distribuiți vă rog

„Fără tine mi-e frig. N-am înțeles niciodată/ cum simte aerul că ai plecat”- Ana Blandiana

Cum ne despărţim? E simplu.  Mai des, mai rece, mai nepăsător, mai în delir şi mai fără rost.

Ne despărţim pentru că nu ştim să trăim. Ne plac respiraţiile oprite între 2 litere şi 3 încercări de-a ne înţelege unul pe altul.

Ne despărţim pentru că avem nevoie de independenţă. Cică. Fără şanse de a trăi în doi. Doar cu şansa dată o dată de a trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Nu dăm mai multe (şanse). Ne spunem simplu, simplu de tot, ce complicată e viaţa lângă celălalt. Şi nu ne întrebăm cum e a lui, lângă noi.

Susţinem că ne pasă de iubire, şi habar n-avem că nu ne dăruim măcar dreptul de a o trăi simplu, fără fard şi pe tocuri de 15. Habar n-avem cât contăm pentru celălalt, căci ne împărţim timpul între a-l acuza şi a ne găsi scuze pentru clipa când îi vom trânti în faţă uşa. Şi din timpul rămas, ne facem aripă. Să mai bată din când în când, să ne aducă aminte de cei care-am fost în braţele din care am plecat.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Ne despărţim. E mult mai simplu decât să ne împărţim între înţelegere şi acuze, între confesiune şi iertare. Ne dor vorbele spuse, fără să avem răbdarea de a le auzi pe cele nespuse.

Vine iarna. Curând. Deja e ger, pentru unii. Deja se îngheaţă. Se alunecă şi se cade. Ne rupem picioarele, deşi purtăm ghete fără toc. Cele mai banale încălţări, să ne fie mai uşor să fugim. Nici măcar demnitatea de a alerga cu capul sus, pe tocurile alea de 15, n-o mai avem.

Ne prefacem că suntem nişte cerşetori fără adăpost, cu haine zdrenţuite şi murdare. Ne victimizăm fără scrupule, cerând dreptul la cuvânt. Nu ne interesează nici măcar cât bobul de muştar, ce goi îi lăsăm pe ceilalţi, în braţele cărora ne-am găsit adăpost pentru o vreme.

Mi-e frig.

Ţie?

Susă foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Hai să ne întâlnim pe băncuţa din spatele zâmbetului tău!

Relatii

Hai să ne întâlnim pe băncuţa din spatele zâmbetului tău!

Distribuiți vă rog

Hai să ne întâlnim pe băncuţa din spatele zâmbetului tău!

E acolo, la câţiva paşi de tine, un zâmbet. Se numeşte Binecuvântare. Nu m-am adăpostit niciodată la umbra lui, dar am înţeles de la Dumnezeu că e locul unde ar vrea să-mi petrec viaţa. Nu ştiu când mi-a spus-o, probabil că într-o noapte în care băusem sute de sticle de lacrimi. Că de acolo mi se trage uitarea. De obicei, când mă îmbăt cu durere, uit tot. Aşa am uitat şi de timp.

Şi m-am trezit dintr-o dată, în braţele unui prezent de care nu mi-a vorbit nimeni, niciodată. Ştiu că m-am rugat cândva pentru el. Plină de frică, de deziluzie şi de minciuni trase la indigo. Şi probabil că cineva m-a auzit. I-a spus lui Dumnezeu că o femeie nebună, care stă de câteva nopţi pe străzi, are nevoie de adăpost.

Şi-atunci a trimis zâmbetul ăsta, despre care vreau să-ţi vorbesc acum.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Mi-a fost teamă să mă apropii de el.

„Nu e uşor să intri în casele străinilor. Nici să laşi cheia la ei. Numai că, atunci când îţi dai seama că tu n-ai nici o casă, deci n-are cum să-ţi fure ceva din ea, te cuprinde un râs isteric. Parcă ţi-e şi milă de tine. A rămas din fiecare casă ce-ai ridicat-o din temelii, doar uşa. Ce de uşi mai deschizi, femeie nebună! Şi intri apoi în nimic.”

În fine … nu vreau să-ţi vorbesc despre nebunie acum. Sau poate da …

sursa: Youtube

Versuri: Clara Mărgineanu

E o nebunie amară. Ca ciocolata pe care trebuie s-o mănânc pentru că nu mai am voie dulce. Am aflat că orice e bun la suprafaţă e plin de boli. De blesteme şi de răni. În nebunia asta a mea trăiesc toate împlinirile lumii…

Ştii ceva? Am vrut să-ţi spun totul şi nu pot să-ţi spun de fapt nimic. De fapt, ştii ce? M-am săturat să vorbesc. Aleg tăcerea.

În spatele zâmbetului tău e o băncuţă de lemn. Hai să ne aşezăm acolo amândoi, să tăcem împreună, să ne ridicăm apoi, transformaţi în copii, să alergăm desculţi, să spargem baloane, să dansăm în ploaie, să jucăm fotbal cu timpul, să ne batem cu apă, să rupem flori de pe marginea drumului, să culegem pietre şi să facem castele din visele noastre! Hai să le dărâmăm apoi cu degete împreunate în rugăciune!

Şi să ne întoarcem seara, obosiţi de atâta copilărie, pe băncuţa din spatele zâmbetului tău! Va avea Dumnezeu grijă de noi, de-o ninge sau de s-o face prea frig! Zicea cineva că acasă nu e o casă, ci un loc unde te întorci întotdeauna cu drag. Eu nu m-aş întoarce. Eu aş rămâne. Să învăţ să trăiesc.

Dacă Dumnezeu există, cu siguranţă nu mă va lăsa să mai plec…

Apropo, tot Dumnezeu te-a creat şi pe tine?

* Dacă vrei să scrii pe acest site, aştept un e-mail la adresa: psihoterapeut.monica@gmail.com

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Până când află că ne e dor… apoi le e dor lor, de altele?!

Relatii

Până când află că ne e dor… apoi le e dor lor, de altele?!

Distribuiți vă rog

„Mi-a fost dor de el până m-am făcut mare…” (Mihaela Rădulescu)

Dragă Mihaela,

Să ştii că că există câte un Ayan în inima fiecărei femei. Chiar şi-n a ta. Eu n-am fost aşa norocoasă, să-l fi lăsat acolo, departe, când m-am făcut mare.

S-a făcut şi el. Mai mare ca mine. Şi s-a făcut mai mare şi dorul. Meu.

Au venit multe peste noi. Peste noi amândoi, separat.

Dureri. Frici. Tentaţii. Păcate. Ispite. Iubiri. Despărţiri. Împăcări. Suferinţe. Iertări. Biruinţe. Ridicări. Căderi. Zboruri. Vise şi adevăruri. Minciuni şi dezastre. Deliruri şi vindecări.

Am crescut frumos, Mihaela, cu toate rănile cărora le-am pus fundiţe roşii, crezând că aşa vor durea mai puţin. S-au făcut mari  până şi ele. Rănile, zic. Şi-au aruncat în lume blesteme de dor nesfârşit.

S-au prins blestemele alea. La mine. La mine, pentru că eu n-am crezut nici în ele, în blesteme, şi nici în Dumnezeu. Am crezut că timpul le-o vindeca pe toate, le-o şterge şi mi-o muri şi mie dorul. Îl voi îngropa într-o margine de drum, voi fura o Aripă de înger şi voi zbura spre alte lumi, mai bună ca asta în care n-a fost să-l am pe el.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

M-am făcut mare, Mihaela. Atât de mare, că toate lumile s-au strâns în mine, să se războiască, una cu alta. S-a făcut şi el mare. Atât de mare, că a ajuns până la cer. S-a mutat acolo, cu Aripile câştigate prin trudă multă.

„From zero to hero”, cum spunea Felix în interviul cu tine, a fost multă zbatere. Multe bătălii pierdute. Dar singurul război câştigat.

Singurul care conta. Al uitării de mine. De ce-a fost şi ce-am jurat să fie. Împreună.

S-a oprit într-o zi, la marginea unei iubiri agonizând a viaţă, s-a uitat lung la mine, şi mi-a spus, de pe prispa avionului său de hârtie:

„Mi-a fost dor de tine până m-am făcut mare…”

Şi de-atunci… nu l-am mai auzit niciodată.

Să fie oare adevărat că bărbaţilor le e dor până se fac mari iubirile femeilor lor, apoi le e milă? Ori greaţă? Ori lehamite?

De femeile acelea ….

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Ce să faci după un avort?

Relatii

Ce să faci după un avort?

Distribuiți vă rog

Draga mea,

Îţi scriu această scrisoare din dragoste. Din dragoste pentru tine şi din dragoste pentru Dumnezeu.

Îţi scriu să ştii. Şi să crezi. Să ştii că te cred când spui că doare. Te cred când spui că nu aveai altă soluţie, te cred când te cerţi cu Dumnezeu, pentru durerea asta!

Şi să crezi că nu te judec. Nu te condamn şi nu te arunc în închisoarea singurătăţii. N-am nici dreptul, şi nici inima s-o fac.  Îţi scriu să crezi că Cineva te iubeşte mai presus de decizia ta.

Să ştii că nu eşti singură! Orice ar fi fost în viaţa ta, în inima ta şi în mintea ta, oricât de „numai tu” ai rămas, Cineva e lângă tine pas cu pas. Stă acolo, într-un colţ, aşteptând să-L chemi.

Crezi sau nu în El, Dumnezeu îţi poartă de grijă. În deciziile tale bune, în cele proaste, în cele care au rupt bucăţi din tine sau în cele care au aplaudat de bucurie.

Crezi sau nu în ceea ce îţi spun, eu nu sunt cu nimic mai bună ca tine. Nu sunt cu nimic mai iubită, mai fără de păcat şi mai frumoasă. Pe dinăuntru. Sunt şi eu o femeie. Una care a bifat greşit iubiri. A suferit până la dezumanizare, convinsă fiind că e vinovată pentru toate eşecurile iubirilor ei.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Îţi scriu, femeie frumoasă, să îţi spun că de azi înainte, copilul tău e acolo sus, cu Dumnezeu! Cântă împreună cu îngerii. Te priveşte şi te iartă. Te iubeşte şi te ceartă când iei decizii greşite, dar nu te ceartă cu ură. O face cu inimă blândă, cu suflet nevinovat.

Copilul tău îţi spune „mama” de acolo, de sus. N-a apucat să simtă ce-i durerea. N-a apucat să înveţe din suferinţă ce înseamnă să bifeze greşit! N-a apucat să te strige pe nume şi n-a apucat să strige de foame. De somn sau de dor.

Să ştii că nu te urăşte! Nu a învăţat ce e ura! Nici răzbunarea şi nici mânia. În cer nu se doare. Nu se plânge şi nu se moare. În cer se cântă. Se iubeşte şi se fac pregătiri. Pentru tine şi pentru mine. Copilul tău îţi pregăteşte o căsuţă frumoasă, în care să îţi odihneşti trupul trudit de-atâta lumesc.

Copilul tău te aşteaptă, femeie frumoasă, să îţi cânte, să te îmbrăţişeze, să te aline, să îţi culeagă flori şi să îţi împletească din ele coroniţă. Are model de la Hristos. Din coroana Lui, de spini, de la calvar.

Femeie frumoasă, copilul tău ştie să te iubească, oricât de plină de păcat şi de neiertat te simţi tu!

El ştie că dragostea nu se mânie şi nu răspunde cu aceeaşi monedă!

Draga mea, ce ai tu de făcut acum e să te gândeşti la clipa în care îl vei putea îmbrăţişa! Când îi vei spune că îl iubeşti şi că nu ai ales să nu se nască pentru că îl urai! Caută adânc în sufletul tău şi vezi de ce ai ales acel drum. Nu eşti de condamnat, eşti de iubit! Oricare ţi-ar fi fost motivul, Dumnezeu ştie cel mai bine de ce ai ales. Aşa. Ai fi putut altfel. Cu siguranţă. Dar El nu îţi aruncă în faţă vina. El îţi aruncă o frânghie spre cer. Apucă-te de ea, şi curaj! E drum lung, ştiu, dar nu e imposibil de ajuns acolo! El e adevărul şi viaţa! El va şti să te conducă spre locul tău!

Tot ce ai de făcut e să te ridici de jos, să ridici ochii spre cer şi să Îi ceri Lui să te ajute să duci povara, să îţi ierte greşala, cum mi-o  iartă şi mie, şi întregii lumi.

Cere-i Lui să te înveţe să trăieşti cu vina de a fi bifat greşit. Să trăieşti cu ea până ţi-o va lua de tot. Ştiu că e greu să te ierţi. Tuturor ne e. Să ne iertăm. Tuturor celor care am înţeles că El a murit pentru noi. Ştiu că e dureros să trăieşti cu întrebarea „Cum ar fi fost dacă…?” Pune-I Lui întrebarea asta şi îţi va răspune. Aşa cum va şti că poţi tu înţelege!

Femeie frumoasă, caută sprijin în exterior, după ce ai vorbit cu Hristos şi I-ai spus tot ce te doare! Caută un grup de femei care au trecut prin ce ai trecut şi tu, caută un terapeut care să se ocupe de sufletul tău!  Dumnezeu ne spune că avem nevoie şi de oameni, să ne mângâie. Să ne asculte şi să plângă o dată cu noi! El ne-a cerut să ne iubim unii pe alţii, El ne dă şi soluţii!

Că L-ai cunoscut sau nu pe Dumnezeu înainte să iei decizia să tai drumul copilului tău, nu e târziu să Îi ceri acum să te mângâie! Şi să-ţi pregătească un loc lângă copilul tău!

Gândeşte-te ce nume i-ai fi pus, ce ai fi făcut cu el, şi ce l-ai fi învăţat! Nu-ţi fie teamă să ceri ajutor, nimeni nu e perfect! Şi cei care ascund gunoiul sub preş nu sunt cu nimic mai nevinovaţi ca tine!

Femeie frumoasă, nu putem să întoarcem timpul înapoi, dar putem să le scriem celor plecaţi dintre noi scrisori pe care să I le citim lui Dumnezeu, sau unui terapeut, sau unui prieten de nădejde!

Putem ridica ochii spre cer, să cerem ajutor!

Tot ce ai tu de făcut acum este să decizi: vrei sau nu să trăieşti alături de copilul ce te aşteaptă?

Să poţi face asta, trebuie să te naşti din nou: să mori faţă de firea păcătoasă şi să decizi drumul cu Dumnezeu.

Pune-ţi Aripi de drum şi zboară spre singura iubire care nu doare: de Dumnezeu!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog