Etichetă: spital

Dragă Femeie … Îţi scriu din dragoste. Pentru sufletul tău mare, pe care scrie, cu litere prea mici: Libertate!

Relatii

Dragă Femeie … Îţi scriu din dragoste. Pentru sufletul tău mare, pe care scrie, cu litere prea mici: Libertate!

Distribuiți vă rog

Dragă Femeie … Îţi scriu din dragoste. Pentru sufletul tău mare, pe care scrie, cu litere prea mici: Libertate!

Îţi scriu să ştii. Că te condamn pentru că ţi-ai uitat în poşeta aia veche, feminitatea. Ţi-ai îndesat-o în ultimul buzunar, şi-ai azvârlit cu poşeta asta peste timp. Ai crezut că s-a sfârşit cu suferinţa ta, şi ai găsit şi tu, în sfârşit, pacea. De mână cu el.

Îţi scriu pentru că nu (mai) ştii să fii tu însăţi! Te-ai transformat aşa, peste noapte, într-o spioană. Te-ai pus pe aflat adevăruri despre Făt Frumos. Să te ajute să-i arăţi că nu eşti proastă. Că tu valorezi mai mult ca celelalte. Cu siguranţa copilei ce credea în chibrit, pe timp de ploaie.

Draga mea, îţi scriu să te trezeşti din visul tău frumos, cu prinţi care iubesc femeile-spioane. Cărora li se aprind călcâiele la foc automat, abia după ce au văzut cât de deştepte sunt cele ce-şi vând timpul pentru un detectiv scump, plătit dintr-o feminitate ieftină.

Îţi scriu pentru că doare nebunia ta. Te-ai transformat într-un vampir. Sugi la iluzii, de vei mai trăi încă 10 vieţi de-acum înainte. În nebunia ta. Te minţi singură că eşti cea mai deşteaptă, pentru abilitatea de a afla adevăruri ieftine, la promoţie.

Speri naiv, că bărbatul frumos pe care-l spionezi zilnic, te va duce la altar când va vedea ce-a pierdut. Speri naiv că iubirea lui încă nespusă, te va ridica pe braţe şi te va duce într-o căsuţă mică, de lemn! La marginea lumii. Să trăiţi fericiţi, până la adânci bătrâneţi.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Parcă ţi-am mai spus că în nicio poveste nu spune „ÎMPREUNĂ”. Toate se termină la fel:

 „Şi-au trăi fericiţi, pân la adânci bătrâneţi.”

Au trăit, draga mea, dar separat. Şi cel mai tragic e că ea, se spune că a rămas privind în gol, după prinţul ei, repetându-i numele la infinit, şi îngânând într-una:

„Şi-au trăit fericiţi, pân la adânci bătrâneţi…!”

Şi azi o găsim pe holuri de spital – de nebuni, da!- întrebând obsesiv:

 „De ce nu m-a iubit?”

Îţi scriu, femeie cu litere mari, în speranţa că vei înţelege că femeia aceea îţi poartă numele. Nu mai e mult până te va confunda cu ea însăşi şi va veni să trăiască la tine în destin.

Vei deveni atunci o biată nebună, ce va încerca să salveze, singură, o iubire bolnavă. Una care a murit demult. Ori n-a fost niciodată…

Îţi scriu, femeie indecisă, să pleci. Să închizi uşa după tine, să ieşi în stradă, să urli vreo câteva luni, de dor şi nedreptate, şi să te vindeci apoi de ce n-a fost să fie.

Îţi scriu, nebună perfectă, să ştii că în lume există şi bărbaţi imperfecţi, cu suflet curat. Pe care nu trebuie să-i speli la putere maximă, să le iasă petele.

Îţi scriu, frumoasă nebună, să te uiţi o clipă în oglindă şi să-mi spui dacă merită să-ţi numeri ridurile, singură, pe vreme de iluzie dulce, în vreme ce el îşi pune Aripile de drum şi îţi numără orele până când ajunge trenul în gară.

Să plece pentru totdeauna, la alta.

Atât.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Va veni vreodată Făt Frumos? Întrebare de pus… pe uşa lui Dumnezeu

Relatii

Va veni vreodată Făt Frumos? Întrebare de pus… pe uşa lui Dumnezeu

Distribuiți vă rog

V-am povestit câte ceva despre iubirile mele bifate greşit. Aici.

Au murit. Încet, dar sigur. Mi-am dorit o familie. Un copil frumos, ca sufletul oricărei mame.  Un soţ care să mă iubească pentru că SUNT. Respet. Flori. Tresăriri de suflet. Strângere de inimi. Bucurie pură. Şi mult, mult adevăr.

M-am rugat mult pentru fiecare iubire. Tot ce am cerut mi s-a dat. Dumnezeu a avut grijă să îmi împlinească orice dorinţă, tocmai să înţeleg ce înseamnă să nu ştii cât eşti de dependent de El.

Am cerut ce am crezut eu că m-ar fi făcut fericită. Şi El mi-a dat. Exact aşa cum am cerut. Am fost fericită. Aş minţi să spun Nu. Dar fericită. Nu bucuroasă.:)

Am citit cândva că diferenţa între fericire şi bucurie este aceea că fericit te fac lucrurile, oamenii şi obiectele, situaţiile de viaţă şi tot ce ţine de exterior. Iar bucuria ţi-e dată de pacea din suflet. Aceea pe care ţi-o poate da doar Dumnezeu.

N-am crezut pe atunci. Eram prea „deşteaptă” să accept pe nevăzute :). Am fost Toma necredinciosul. N-am crezut ce a spus Dumnezeu până ce nu am fost aruncată la pământ. N-aveam eu nevoie de El, făcusem şcoala vieţii, cică.

Îmi vine să râd acum. Mă credeam matură. Cu experienţă. Cu toate ingredientele în dulap, să fac cea mai bună căsnicie. Am crezut că e de ajuns să o ţii la cuptor câteva minute şi apoi s-o serveşti pe platouri de chihlimbar.

Zis şi făcut. M-am aruncat în iubiri perfecte. Cusute cu aţă roşie. Ca sângele meu. La final am ieşit cu rănile perfecte, şi cu sângele negru.

Aşa am învăţat cât sunt de imperfectă. Şi câtă nevoie am de Dumnezeu, să pot aştepta. Bărbatul acela frumos. Cu o frumuseţe însă aleasă de El. Nu de el. 🙂 Nu bărbatul sculptat la lasa de fitness, ci la şcoala de dragoste, a lui Hristos. Nu cel mirosind a parfumuri mai scumpe ca viaţa mea, ci cel mirosind a iubire dumnezeiască. Nu bărbatul care să-mi spună TE IUBESC, ci cel care să-I spună Lui prima dată.

L-am găsit pe Făt Frumos de câteva ori. Convinsă am fost că vom face nuntă ca-n poveşti. Şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi.  Dar am citit mai târziu întrebarea: „Unde scrie în poveste ÎMPREUNĂ?” Am zâmbit dureros. Acum zâmbesc cu dragostea în suflet. Fără durerea dată de regrete.

Mi-a dat Dumnezeu în braţe şi în viaţă Feţi Frumoşi. O fi zicând că mă duc la medic după primele arsuri. Dar eu m-am încăpăţânat să mă târăsc, doar- doar m-oi vindeca şi or vedea şi ei ce Ileană Cosânzeană sunt. Şi-atunci vom trăi fericiţi…

Şi trăim. 🙂 Dar separat. Fiecare e fericit în palatul lui. Eu, fericită, în coliba mea :).

Se râde de mine pe înfundate. Feţii mei frumoşi spun că am înnebunit sau că sunt vai de mine. Le e ruşine să mă recunoască:). Nu pentru că aş fi atât de urâtă încât ar râde lumea … 🙂 ci pentru că sunt nebună. Să stau singură, pentru Hristos.

Şi de nebuni se râde. Se râde mult. Lumea nu ştie că, în nebunia lor, ei ştiu foarte bine ce au de atins. 🙂 Aşa nebună cum sunt, le-am dat drumul. Lor. Să alerge încălţaţi cu pantofi scumpi, în timp ce eu alerg desculţă pe marginea prăpastiilor. Strigând lumii că nu vreau fericire. Am bucuria mea, pe care n-aş da-o pe o lume întreagă.

Sunt întrebată des dacă va veni vreodată Făt Frumos, şi pentru mine?

Spun de fiecare dată, cu zâmbetul frumos, 🙂 (sunt modestă!) 🙂 că dacă va veni, îl voi pofti la un pahar de limonadă pentru a-i spune că eu nu am nevoie de Feţi. Mai ales frumoşi. 🙂 Cu frumuseţea asta lumească.

M-am săturat.

„Şi dacă vine exact cel pregătit pentru tine şi tu, nebună fiind, îi dai cu piciorul?” a fost întrebarea care m-a obsedat ani la rând… despre care am şi scris în cartea mea, Pune Ultima Piesă! 

Mi-a fost frică ani la rând că eu nu voi face decât să pierd, pentru că aştept perfecţiunea. Aşa, mai bine să iau ce mi se dă, pentru că trece vremea. Îmbătrânesc. Şi „nu te mai ia nimeni”. 🙂

Şi-am luat. Până mi-am dat seama că definiţia mea pentru perfecţiune nu seamănă cu a lumii. Şi că, aşa nebună cum mă crede ea, prefer să stau închisă în spital, exact până mă vindec.

Şi spitalul e răbdarea. Şi vindecarea înseamnă Singurătatea.

„Sunt internată la nebuni cuminţi”, spun într-un poem din volumul meu de versuri, ce-l voi publica vreodată :). Şi chiar vorbesc serios. Mi-e bine aici. La nebunii ăştia cuminţi. Sunt liberă să caut. Să găsesc şi să iubesc. Dar altfel decât cum am iubit până într-o zi.

Când am aflat că Făt Frumos vine şi pleacă. Şi dacă nu pleacă, mă foloseşte pe post de trăsură. 🙂

În timpul în care trebuie să stau la poveşti false. Să accept Ilenele lui Cosânzene, pentru că Făt Frumos e curtat. Şi trebuie să mai calce şi strâmb. 🙂

Când vine Făt Frumos? Destul de des. Îmi zâmbeşte perfect, şi îmi spune că sunt specială. 🙂

Îi zâmbesc imperfect, şi îi spun că ştiu. De aceea şi accept să „trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi.”  Separat.

Făt Frumos vine, dragele mele! Sunt atâţia în zilele noastre, că deja se oferă la super ofertă!

Vine zilnic.

Fiţi voi însă, fiice de Rege, şi aplaudaţi Prinţul. Staţi cu candelele aprinse!

Dumnezeu nu va lăsa niciodată bărbatul pregătit pentru voi, să treacă fără să vă facă prinţese! Dacă l-a pregătit, cu siguranţă îl va opri la poarta voastră, dar nu să vă aducă pantoful, ci o cunună de spini, purtată de Regele lui.

Abia atunci va începe povestea …

Puneţi-vă Aripi de Drum, zic, să zburaţi spre Răbdare! La capătul drumului vă aşteaptă El!

Comandă AICI cartea mea şi pleacă la căutat Adevărul lumii! Şi dacă l-ai aflat deja, comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

 

Distribuiți vă rog
IUBIRILE adevărate se trăiesc fără pastile şi medici

Relatii

IUBIRILE adevărate se trăiesc fără pastile şi medici

Distribuiți vă rog

Ca femeie, mi-a fost dat să sufăr abuziv. Așa aș fi spus acum ceva vreme. Pentru, chipurile, bărbați pe care i-am iubit și care m-au mințit. Aș, spun acum, de unde? Am suferit pentru că mi-am asumat riscuri care nu se potrivesc destinului meu. Dar când omul se luptă cu Dumnezeu, ce să-i faci? Află pe propria piele, dacă nu pe propria viață, că nu are cum să iasă învingător.

Așa am aflat o poveste tristă. Ca o colindă căreia omul nu i-a dat nici măcar o gutuie galbenă. O poveste a multor suflete mutilate de dureri sufletești, numite depresii.

O poveste în care el, rămas singur fără femeia cu care trăia o singurătate apăsătoare, decide să renunțe la viață pentru că nu mai poate întâlni pe nimeni ca ea. Iubi pe nimeni ca pe ea. Care să-i ofere ce i-a oferit ea.

Mă cutremură siguranța oamenilor de a nu mai putea trăi fără cei pe care cred că-i iubesc, când de fapt sunt dependenți emoțional de ei. O dependență patologică. Îţi recomand cartea DRAGOSTE SAU DEPENDENŢĂ, care pe mine m-a ajutat cu ani în urmă să înţeleg neînţelesul din sufletul meu.

Să iubești e frumos. Cu toate durerile aferente. Dar să iubești sănătos. Iubirea să n-aibă nevoie de depresii. De umilințe. De frici absurde. De psihiatri. Și saloane întunecate de spital. Doar de felii de suferință dulce-amăruie.

În povestea asta, el încearcă de câteva ori să se sinucidă. Cineva îl scapă de fiecare dată. Omul acesta crede că iubește dumnezeiește o femeie-înger care nu răspunde chemării lui de-a se întoarce acasă. Crede că astfel o va face să se simtă vinovată. Ca va plânge după el. Va regreta că nu s-a întors. Va suferi ca și el.

În povestea asta banal de tipică, un el crede că dragostea înseamnă sacrificiu suprem. Ca dragostea înseamnă să nu poți trăi fără ființa aceea. Când, de fapt, iubirea înseamnă viață trăită suprem cu ființa aceea lângă tine. Sau departe de tine, dar dându-i libertatea să aleagă lângă cine vrea a trăi.

Ca un nebun de alb, el nu mai găsește rostul în lumea în care existau doar ei doi. Iubirea asta, oameni buni, să însemne ea, oare, izolare de lume? Să devenim oare nebuni închiși în sanatorii, în numele iubirii? Să însemne, oare, dragostea nevoie de celălalt?

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Eu cred că astea sunt semnele unei boli care, netratată, duce realmente la sinucidere. Dar nicidecum din iubire. Ci din neopriri la timp, din neplecări la timp din relații toxice. Cu care ne-am injectat cu bună știință. Ca un drog din care nu te mai poți opri decât cu ajutor. Și de-l refuzi, alegi moartea ca singură soluție. Vrând apoi să fii recunoscut ca martir: în numele iubirii! Și ea, femeia-drog pe care ai tot înghițit-o ani la rând, să-ți scrie pe cruce: te-am iubit!

L-au acuzat, am văzut de atâtea ori, pe soțul Mădălinei Manole de crimă. Din vina lui ea… oare? De ce punem în cârca celor rămași păcatele celor plecați? De bunăvoie și nesiliți de nimeni. Doar speriați de o boală de care nu cei în viață sunt responsabili. Poate doar vinovați de prea puțină implicare emoțională. Sau de prea multă suferință ce au provocat. Dar dacă vina le revine lor pentru suferință, responsabilitatea revine sinucigașului pentru alegerea morții.

În povestea asta, a multora dintre noi, un el întâlnește într-o zi o altă ea care îi arată că dragostea se trăiește. Nu se moare. Se simte, nu se cerșește. Moare, nu e ucisă. Și mai presus de toate, iubirea nu se sinucide. Ea nu e egoistă. Și nu se gândește să pedepsească pe nimeni prin moartea ei. Ea moare de moarte bună. De chin ce-a trăit.

Sinucigașul nu iubește. Decât când a decis să trăiască. Pentru o altă iubire. Una adevărată, nu una care se tratează la psihiatru.

Iubirile adevărate se găsesc în afara ospiciilor. Se trăiesc fără pastile și medici. Iubirea adevărată nu se transformă în obsesie. După iubirea adevărată nu alergi cu ochi tulburi de spaime, cu picioare împleticite de alcool, cu minte absorbită de deliruri, cu brațe ciuruite de perfuzii, cu chip sfârtecat de durere.

După iubirea adevărată alergi cu brațe deschise, cu picioare puternice, cu ochi frumoși, cu chip de înger.

Omul care iubește și nu (mai) este iubit reciproc își trăiește iubirea până când ea decide să moară singură. Nu caută și nu admite înlocuitori.

Iubirea adevărată respectă doliul și nu se angajează imediat în alte iubiri pasagere sau de tranziție. Nu se mută de la un om la altul. Și nu se chinuie să se dea celui ce nu are nevoie de ea.

Iubirea adevărată moare de foame. Dar niciodată de orgoliul că nu a iubit-o pe ea.

Să schimbați deci, sloganul iubesc, deci mă sinucid cu: iubesc, deci trăiesc!

# Articol publicat şi în revista Catchy.

Comandă AICI cartea mea, PUNE ULTIMA PIESĂ! şi află poveşti adevărate, despre iubiri bifate greşit!

Distribuiți vă rog