Etichetă: smerenie

Cum să fii ARTIST în lumea evanghelică? Interviu cu Cătălin Ciuculescu

Credinta

Cum să fii ARTIST în lumea evanghelică? Interviu cu Cătălin Ciuculescu

Distribuiți vă rog

Cu ani în urmă, când Dumnezeu era pentru mine numai „Cineva îndepărtat, căruia trebuie să ne rugăm când avem vreun necaz”, ştiam că am un mare har, acela de a scrie. De câte ori n-am auzit că voi muri de foame cu prostiile mele, că trebuie să învăţ să fiu cineva, nu să pierd vremea scriind „poezii şi aberaţii”?!

Când am aflat adevărul despre identitatea lui Dumnezeu, am înţeles însă că „prostiile” mele se numeau ARTĂ şi că El, Marele Artist, a început ca tâmplar şi a sfârşit ca Mântuitor şi Rege.

Am pus cap la cap întreaga Sa viaţă, am căzut pe genunchi şi L-am rugat să-mi arate ce vrea să fac cu talantul pe care mi l-a dat. N-am primit un răspuns concret nici azi, sau nu sunt eu încă pregătită să-mi asum răspunsul Lui.

Ce am făcut însă, a fost să creez un Grup pe Facebook, numit „ARTIŞTII LUMII”, apoi o secţiune de blog cu acelaşi nume, şi să continuu să mă rog pentru viziunea mea.

Şi-ntr-o seară, ascultând „Sutaşul” pentru a miliarda oară, am simţit că omul din spatele cuvintelor şi al melodiei, trebuie să fie primul ARTIST creştin care să-şi spună povestea. Cătălin Ciuculescu, căci despre el este vorba, deschide aşadar seria interviurilor ARTŞTILOR LUMII.

Despre credinţă, Dumnezeu, destin, artă şi iubire, a acceptat să ne cânte tăcut, cel de la care am învăţat nu demult că „Dumnezeu nu te pune pe drumuri. Nu-ți cere traducere legalizată după cartea de identitate. Nu-ți cere contracte și bani pentru toate chichițele. Nu te-așteaptă la Primărie cu Registrul de Impozite și Taxe în mână. Nu-ți cere încă o copie xerox, de care oricum n-avea nevoie și, cu siguranță nu te cheamă peste patruzeci de minute pentru a finaliza actele cu semnătură.”  (citeşte continuarea AICI)

Cătălin, mulţumesc pentru că ai răspuns rugăminţii mele de a ne ne împărtăşi parte din povestea ta. Pe blogul tău dezvălui că într-o zi, tatăl tău ţi-a reproşat că te-a ţinut în şcoli şi tu alegi să nu faci nimic cu viitorul tău. Despre ce şcoli era vorba şi la ce se referea, când spunea NIMIC?

Salutare si ma bucur ca pot fi de folos. Am studiat la Liceul Crestin din Resita si am terminat facultatea de Geografie, pe ramura Stiinta Mediului, la Universitatea de Vest din Timisoara. Tata e un om cu multa teama de Dumnezeu, dar probabil influentat de alegerile mele, a devenit ingrijorat.

Teama (nu numai a lui) era ca studiasem degeaba, ca nu aveam sa profesez in urma terminari studiilor mele, ca n-o sa am unde sa stau si ca o s-o duc greu. Dar nu l-a tinut mult gandul asta, iar lucrurile au fost rezolvate de „sus”.

Cum ai ales să renunţi la ceea ce studiaseşi, pentru „a deveni artist”?

Eu sunt mai mult decat „artist”. Sunt un om cu multe probleme, multe defecte si cu mare nevoie de Dumnezeu. Asta ca sa stabilim de la inceput :). Dupa ce am obtinut licenta mi-am propus sa urmez cursurile de Master la aceeasi universitate.

In toata perioada asta am avut in suflet implicarea in „lucrul lui Dumnezeu”, desi faceam multe altele impotriva Lui. Mi-am spus in inima ca daca nu intru la fara taxa o sa incep sa merg in misiune, macar pentru un an de zile, sa vad daca ce scrie in „Cartea lui Dumnezeu” e adevarat sau e doar abureala ieftina. Am fost al doilea sub linie, asa ca nu am mai facut master. L-am intalnit pe Adi Gliga perioada urmatoare, un om in jurul caruia am crescut, de la care am invatat multe si care m-a incurajat tare.

Ce înseamnă pentru tine, ca şi creştin, arta? Cum ne poate ajuta ea sufleteşte?

Arta e o favoare lasata de Dumnezeu oamenilor. E o scanteie in carbuni, o sclipire in fiintele care, aparent, nu au nimic de dat. Oricine creeaza ceva e artist, pentru mine. Omul care face suruburi, femeia care face perdele, oamenii care produc ceva din imaginatia lor, sunt artisti.

Arta dezvolta demnitatea, creste sensibilitatea, ne ajuta sa vedem trairi, sa ne vindecam sentimental si mental in unele cazuri, ne face sa vedem binele din oameni, ne invata sa radem si sa plangem. Arta ne arata frumusetea in imagini, cuvinte, sunete, gust, miros si atingeri. N-ai cum sa nu te schimbi in urma intrarii in contact cu ea, asta daca nu cumva esti de piatra.

Arta e o favoare lasata de Dumnezeu oamenilor!

Aud de foarte multe ori creştini care se plâng de lipsa de originalitate în ceea ce priveşte închinarea prin muzică, în bisericile noastre, pentru că majoritatea textelor sau muzicii sunt împrumutate şi/sau „traduse de la americani”:). Cum crezi că s-ar putea rezolva această nemulţumire? Ce ar trebui să facem noi, cei cărora Dumnezeu ne-a dat harul scriiturii, al imaginii sau al notelor, pentru a-I aduce Lui slavă?

E adevarat ca stam foarte prost la capitolul originalitate. Oamenii care traduc nu sunt de condamnat. Nici ei si nici muzica pe care o traduc. Eu m-am apropiat de Dumnezeu si in uma traducerilor. Si mie imi pare rau ca trebuie sa „traducem Dumnezeul altora”, ca trebuie sa luam ceva tare de afara ca sa devenim cunoscuti la noi in tara. Eu cred ca Dumnezeu e si la noi si ca se poate vorbi si canta despre El si in romana.

Nemultumiri vor fi tot timpul si astea, de obicei, nu se prea rezolva, in schimb, cred ca muzica romaneasca se va schimba cand cei care o canta vor avea experiente cu Dumnezeu, cand vor canta despre un Dumnezeu cu care traiesc, nu unul despre care au auzit.

Pana nu stai aproape de Dumnezeu, canti despre el intr-un limbaj ciudat, pe care doar cei super-sprituali il inteleg. Dumnezeu e pentru oricine, indiferent ca are cunostinte sau nu, ca e cunoscator sau impotrivitor, sarac sau bogat, etc.

Cred ca cei care se bucura de gratia de a crea trebuie sa traiasca mai intai cu Dumnezeu, sa fie sinceri cu El, cu ei insisi si cu oamenii. Dumnezeu lucreaza cu cei care nu se cred importanti si cu capul mare!:) Lucreaza cu cei care stiu unde le e locul, cu oamenii simpli. Asa castiga slava: noi mai mici, El mai mare.

Îmi pare rau ca trebuie sa „traducem Dumnezeul altora”, ca trebuie sa luam ceva tare de afara ca sa devenim cunoscuti la noi in tara.

Organizezi la Brădăţel, tabăra de creaţie muzicală UN SUFLU NOU. Cum şi de ce această idee?

Tocmai pentru ca vrem sa incurajam oamenii sa compuna in romana. Ideea a aparut anul trecut, in urma unei discutii cu un prieten care spunea ca as putea incerca asta. Stilul lui Dumnezeu a fost sa creeze ucenici. Asta a facut si Isus, altfel crestinismul ar fi pierit o data cu ridicarea Lui la Cer.

Speram sa punem in cei care vor veni cateva valori care sa ii ajute sa fie folositori oamenilor si cerului. Mi-am imaginat ca daca strangem 10 oameni, vor fi 10 slujitori in care o sa creasca motivatia de a scrie profund despre Dumnezeu si sa fie pe intelesul oricui.

Cum ar putea ajuta cei care scriu versuri, dar nu au harul muzicii? Ar fi, din punctul tău de vedere, de folos o tabără de creaţie literară, cu tematică creştină?

Cred ca e de folos orice activitate care Ii creste Numele lui Dumnezeu, ca e ea de muzica, de creatie literara, de predicat, de sters praful sau de dat cu matura. Tot ce Il are pe Dumnezeu in centru este de dorit.

Vreau să ne împărtăşeşti acum parte din povestea destinului tău. Cum L-ai cunoscut pe Dumnezeu şi care a fost drumul pe care l-ai parcurs, de la cunoaştere, la trăire cu El?

L-am cunoscut pe Dumnezeu la 13 ani. Pana la 14 ani am fost vacarul familiei, o familie formata din 11 persoane. Am pierdut odata vaca si, de frica bataii din partea tatalui meu, I-am spus lui Dumnezeu ca daca ma ajuta s-o gasesc, o sa-L urmez toata viata:).

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Mi-a dus-o El direct acasa in timp ce o cautam de vreo cateva ore, prin vreo 3 sate vecine. Pentru ca am crezut ca exista Dumnezeu, am fost botezat. Pana la 17 ani si jumatate am fost inocent. La varsta aia, influentat de mediul in care ma invarteam, am inceput sa cad. Cativa prieteni au ras de mine cand le-am spus ca nu stiu ce e aia masturbare si ca nu am incercat niciodata.

Nici n-aveam cum. Acasa avusesem o buna perioada de timp un televizor alb-negru la care prindeam semnal daca puneam in spate o furculita de aluminium. Eu stiam doar de TVR 1 si TVR 2 si cam atat. Mi-am spus in minte ca o sa-ncerc o singura data si, dupa ce am inceput, am suferit mai multi ani.

Mai mult decat atat, la inceputul facultatii, am primit un lap-top in numele lui Isus, dar l-am folosit in numele dracului, pentru ca tare mult mi-am chinuit sufletul cu pornografia. Plangeam, imi ceream iertare, iar ajungeam acolo, iar plangeam, si tot asa pentru o perioada buna de timp.

La Biserica sfant, si acasa drac. La 21 de ani, m-am mai nascut odata, sufleteste acum. M-a scapat Dumnezeu de pornografie, dintr-odata, pentru ca i-am cerut. De autosatisfacere m-a scapat in timp dar m-a scapat si de asta.

Bibliei nu I-am dat importanta, desi era singurul fel in care puteam fi schimbat, dar am dat de Matei 11:28, i-am dat problemele lui Dumnezeu si El le-a primit cu bucurie, oferindu-mi liniste in schimb. Mi-a luat mult timp sa inteleg ca solutia e Isus. Inca am lupte, dar acum stiu cine poate sa le duca pentru mine: Isus.

„Veniţi la MINE, toşi cei trudiţi şi împovăraţi, şi EU vă voi da odihnă!”

Spune-ne despre iubire. Eşti un artist tânăr. Talentat şi binecuvântat de Dumnezeu. Cum vezi tu iubirea dintre un bărbat şi o femeie? Pe ce fundaţie ar trebui ea construită?

Invat si eu iubirea, ca unul care am ranit oameni care m-au iubit, ca unul care a pierdut prietenii din cauza felului meu urat de a fi. Iubirea e grea. Foarte frumoasa, dar foarte grea. Pentru oameni e grea, nu pentru Dumnezeu, care e Insasi Iubirea.

E grea pentru ca in iubire trebuie sa ierti si sa-ti ceri iertare. Cred ca iubirea dintre barbat si femeie trebuie construita pe baza sinceritatii. Neaparat. La fel e si cu Dumnezeu. Cand te imprietenesti cu El Ii spui ce a fost mai urat in trecutul tau, Ii spui ce esti acum si unde vrei sa ajungi impreuna cu El.

Felul in care pornesti la drum arata cum o sa fie drumul. Cand umbli cu minciuni, vei dormi in minciuna si te vei trezi in miciuna. Cand esti sincer, castigi increderea celui sau celei de langa tine.

Cum se împacă viaţa de artist creştin, mereu pe drumuri, cu cea de familist? Cum crezi că ai pune un echilibru între cele două, dacă ai fi căsătorit? E necesar ca un artist să aibă o soţie cu acelaşi har, sau există posibilitatea unei convieţuiri şi cu o femeie cu un alt tip de carieră?

Desi nu am experienta casatoriei INCA, eu CRED ca familia si slujirea merg mana in mana. Depinde cu cine te „legi la cap”. Cand persoana cu care te unesti se invarte in jurul lui Dumnezeu, iubindu-L, sunt CONVINS ca nu-ti pune bete-n roate cand vine vorba de a face lucrul Lui.

Stiu ca lucururile se schimba o data cu intemeierea unei familii, o data cu aparitia si cresterea copiilor, dar locul lui Dumnezeu ramane locul I. Asta ajuta familia sa stea in picioare. Stiu asta pentru ca am vazut-o la mama si la tata. Echilibrul il pune Dumnezeu, iar cand o sa fiu casatorit, o sa-l vad :).

In urma cu ceva timp imi doream pe cineva care sa cante la vioara sau la pian ca sa ma ajute cu negativele, sau pe cineva care sa fie in medicina ca sa ajute oamenii, sau pe cineva total pe langa muzica, sa nu ma incurce si sa nu inteleaga ce fac:).

Azi nu mai cred nimic din lucrurile astea. Nu trebuie ca oamenii sa aiba aceleasi pasiuni sau acelasi talent ca sa traiasca impreuna. Trebuie doar sa Il iubeasca pe Dumnezeu, Cel care tine oamenii impreuna.

Spune-ne, te rog, la final, cum crezi tu că ne-am putea descoperi misiunea personală, pentru care Dumnezeu ne-a creat?

Ca sa descoperi lucururile la care esti bun, trebuie sa faci ceva. Sa nu stai. Siu ca sunt oameni care zic: „eu nu stiu care e darul meu”, dar n-au cautat sa faca nimic sa-l descopere. Stiu ca Dumnezeu da daruri. Stiu ca orice credincios are darul slujirii.

Trebuie doar sa descoperim prin CE sa slujim. Cand incepi sa cauti felurile in care poti fi de folos o sa primesti raspunsuri, de la Dumnezeu, de la inima ta si de la oameni. Fa ceva, si daca nu castigi numai tu, inseamna ca ti-ai gasit scopul!

Mulţumim, Cătălin, pentru darul pe care nu-l ţii numai pentru tine! Pentru sinceritatea şi dragostea de Dumnezeu, pe care ne încurajezi s-o descoperim în fiecare zi!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Să-i respect pe cei care “M-au făcut om mare”

Artistii lumii

Să-i respect pe cei care “M-au făcut om mare”

Distribuiți vă rog

Să-i respect pe cei care “M-au făcut om mare”

Dragi elevi,

Pentru că îi respect pe cei care “M-au făcut om mare”, în cartea mea, „Pune ultima piesă!”, am descris etapa mea de licean, într-o scurtă povestire, cu titlul: „Liceu, cimitir al tinereţii mele”. Îl ştiţi şi voi foarte bine pe Bacovia. Îi ştiţi tristeţea, blestemul şi durerea ce-l invadau. A fost, ca şi mine, un îndoliat al unui destin pe care nu avea cum să-l controleze, astfel că l-a plâns în versuri.

Vă scriu nu din postura de psihoterapeut, de profesor sau mentor. Nu sunt cu nimic mai presus decât voi şi cu nimic mai înţeleaptă. Vă vorbesc ca de la păcătos la păcătosJ, cum îmi place mie să spun. Vă vorbesc din postura de om creat de acelaşi Dumnezeu. Prin urmare, tot ce vă destăinui este parte din viaţa mea. Dintr-o inimă străpunsă până dincolo de sânge, de săbii ce aveau în vărf otrava unor iubiri bifate greşit.

Am fost elevă a liceului Mihai Viteazul. Domnul profesor Gabriel Tica m-a învăţat matematică în gimnaziu, pe vremea când avea vârsta mea de acum. Dumnealui a fost cel ce, la finalul celor 8 ani, mi-a spus scrut: „Continuă să scrii, ai talent!”

Am har, aş spune eu azi, când am înţeles că scriitura este un dar de la Dumnezeu, dar pe care nu l-am primit degeaba, ci pentru a alina sufletele celor care suferă, ca şi mine, din cauza acuzelor aduse iubirii pentru pasiunile noastre. Şi pasiunea de care vă vorbesc poate, şi are dreptul să nu fie matematică, fizică, geografie, chimie şi aşa mai departe. Pasiunea este despre ceea ce te face fericit. Pasiunea este acea activitate pe care o faci nu pentru că trebuie, ci pentru că te linişteşte şi te umple de pace şi iubire.

Am să încep prin a vă povesti despre eleva Monica Berceanu. De nu credeţi, o puteţi întreba pe domnişoara dirigintă, Camelia Ionescu, femeia care m-a suportat 4 ani, cu toate reproşurile mele, cu toate luptele mele lăuntrice şi cu toate fricile de adolescentă rebelă.

Am iubit limba română de când eram de-o şchioapă. Citeam şi scriam pe bandă rulantă. Din păcate, însă, nu aveam mare „noroc” la a aduna lauri de pe urma marii mele iubiri, căci mereu eram condamnată că nu învăţ la celelalte materii.

Să nu înţelegeţi că celelalte nu erau importante. Şi despre asta vreau să vă povestesc: tot ce învăţăm la şcoală ne va ajuta în viaţă. Absolut totul. Că nu facem carieră din fizică, biologie ori limba română, asta e altă poveste. Dar ne vom lovi de oricare din materiile liceului. De absolut toate. Şi ne cam vine să ne dăm puţin –mai mult- cu capul de pereţi, atunci când, peste ani, nu ştim ce e aia gravitaţie sau din ce e alcătuit creierul uman. Eu vă spun nu din ce aud, ci din ce trăiesc azi. Am nevoie să întreb detalii din fizică, geografie, istorie, etc. Asta pentru că nu am învăţat la timp. Sau pentru că am uitat.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Nu vă spun că e anormal să uiţi. Uitarea ne-a fost dată de Dumnezeu cu scopul de a putea trăi. Dacă am reţine totul, am muri negreşit. J Eu vă spun însă despre ispitele noastre de adolescenţi, de a ne răzvrăti împotriva autorităţilor, anume împotriva profesorilor. Care, ce-i drept, de multe ori sunt tiraniJ, fie vorba între noi, dar vă rog să mă credeţi că nici dumnealor nu ne vor răul. Cei ce se răzbună pe noi şi ne dau câte un 2 sau un 1 (eu le-am luat cred că pe amândouă în ziua în care am împlinit 18 ani, răzvrătindu-mă împotriva domnului profesor de matematică şi a doamnei profesoare de limba latină) J sunt profesorii cărora le facem zile fripte. Să ştiţi că vom ajunge peste ani să regretăm că ne-am supărat oamenii care au vrut să facă din noi OAMENI MARI. (Delia e pe val acum cu „Cine m-a făcut om mare!” şi deşi eu nu-s fanul ei, tare m-a cucerit cu realismul din aceste versuri)

Să ştiţi, dragii mei, că fiecare dascăl are în suflet un mare vis: acela ca discipolii săi să-l depăşească într-o zi. Să vină, peste ani şi ani, să îi mulţumească pentru că a pus o cărămidă la devenirea lui. Şi nu o face din mândrie şi orgoliu absurd, ci din smerenia faţă de Dumnezeu. Acel Dumnezeu care i-a dat harul formării altora.

Să-i respect pe cei care “M-au făcut om mare”, să vă devină motto al vieţi vostre!

Azi, eu sunt logoped şi terapeut comportamental. Îi învăţ pe copiii cu autism şi nu numai, tot ce înseamnă viaţa: de la a spune A până la a-şi stăpâni emoţiile negative când apar, si a le împărtăşi pe cele pozitive. De exemplu, îi ajut să nu lovească atunci când se supără pe cineva şi să spună TE IUBESC şi să plângă, atunci când simt asta. (ştiţi voi că ni se spune răspicat că BĂIEŢII NU PLÂNG! Şi e cât se poate de neadevărat! Plângeţi, dragii mei, plânsul nu e ruşine, ruşine e să furi, nu să verşi lacrimi sincere!)

Cam asta mi-e mie acum meseria. Şi ca „dascăl de suflete”, cum îmi mai spun unii oameni, tare mă înduioşez când, după 10 ani, vin copii pe care cândva i-am învăţat să spună MAMA, şi-mi spun „Mulţumesc!” sau când îmi sare în braţe un copilaş pe care l-am învăţat să se joace, şi mă roagă să mai trec pe la el, să ne mai batem cu pernele!

Vă scriu vouă, dragi liceeni, cu dragostea şi respectul pe care-l port tuturor celor care mi-au trasat un contur vieţii. Aşa strâmb cum îl vedeam eu atunci. Dumnealor le datorez devenirea mea de azi. Şi tot ce voi deveni într-o zi. Am învăţat de la dumnealor lecţia umilinţei uneori, alteori a smereniei, alteori a durerii şi, de cele mai multe ori, a respectului faţă de autoritate.

În clasa a douăsprezecea am fost pe punctul de a renunţa la tot ce clădisem în cei 12 ani de şcoală. Pentru o mare iubire. (v-a vorbit vreodată un profesor despre iubirile lui? De nu, credeţi-mă că le ţine ascunse din teamă, nu pentru că dânsul nu le-a trăit!)

Ca şi voi, m-am îndrăgostit fără leacJ. Şi-am crezut că vom trăi fericiţi, până la adânci bătrâneţi. Că vom avea copii şi îi vom creşte frumos, la fel ca iubirea dintre noi. Nu doar că n-a fost aşa, dar a fost coşmar. Abuzuri fizice, emoţionale şi ameninţări cu moartea. Şi nu vă spun basme acum, vă spun poveste reală, de ascuns între coperţile sufletelor voastre. Din care să învăţaţi.

E normal să iubim. Şi să ştiţi că fiecare profesor al vostru o ştie. E normal să ne întemeiem familii. Să ne creştem copiii în spirit creştin şi în frică de Dumnezeu. Dar până acolo, avem de învăţat. Şi nimic nu se învaţă uşor. Înainte să învăţaţi să scrieţi cursiv, a trebuit să începeţi cu liniuţe şi bastonaşe.

La fel e şi cu iubirea. Începem de la 0. Ne tremură mâinile, sufletul şi încrederea. Până ajungem OAMENI MARIJ avem de trecut prin şcoala durerii. A dezamăgirilor şi a fluturaşilor din stomac. Da, ăia care nu dispar niciodatăJ. Despre asta am aflat şi eu mai târziu. O lecţie pe care v-o împărtăşesc azi, să nu faceţi paşii pe care i-am făcut eu, crezând că iubirea e doar la adolescenţă.

Iubirea e pentru totdeauna. Se învaţă, să ştiţi, nu se consumă, după ce am cumpărat-o de pe rafturile magazinelor. Iubirea se clădeşte. Ca o casă: temelie şi toate cele necesare. Ne odihnim la pieptul ei abia după ce am ridicat-o. Şi pentru a ajunge acolo, e nevoie de multă răbdare. Investiţie şi luptă.

Iubirea nu înseamnă suferinţă. Suferim atunci când CREDEM că iubim. Până când nu păşim timid, apoi siguri pe noi, în viaţă, nu iubim. A te îndrăgosti nu e acelaşi lucru cu A IUBI. Îndrăgostirea este despre ceea ce spune corpul tău, iubirea este despre ceea ce spune MINTEA ta.

Acum v-am vorbit despre ALEGERI. Despre a alege să respecţi oamenii care îţi pavează drumul vieţii. Despre a alege să îi respecţi, deşi greşesc şi dumnealor. Căci sunt oameni. Şi niciunul nu suntem perfecţi. Şi niciunul nu suntem fără greşală.

În articolul următor vă voi vorbi despre IUBIRE. Aceea despre care nu vă vorbesc probabil dumnealor, dar pe care eu aş introduce-o ca materie. Iubirea se predă. Şi eu am învăţat asta după ani în care m-am învinovăţit tocmai pentru prezenţa ei.

Nu uita să-ţi aminteşti: Să-i respect pe cei care “M-au făcut om mare”!

Cordial,

Monica Berceanu

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Păcate respectabile, Jerry Bridges

Credinta

Păcate respectabile, Jerry Bridges

Distribuiți vă rog

Este o carte pe care am citit-o cu mult înainte de a înţelege Cine e Dumnezeu, cu adevărat.  Ce-mi amintesc, însă, este că mi-a străpuns inima atât de tare, că am plâns ore în şir după ce am citit-o. Nu am lăsat-o din mână până nu am terminat-o. Are 188 de pagini şi este foarte uşor de citit. Şi la fel de uşor de înţeles. Mai greu e însă de acceptat fiecare păcat în parte.

Unele s-ar putea să ne surprindă. Altora s-ar putea să vedem că nu le-am dat importanţă pentru că „sunt mici”.

Am recitit-o săptămâna aceasta, „cu ocazia” decizei de a reciti toate cărţile din bibliotecă, pe care le-am trecut pe lista „Must AGAIN and AGAIN”! 🙂

Jerry ne arată faţa nevăzută a propriului sine şi ne ajută să avem curajul să ne uităm mai des în ograda şi oglinda noastră. Cu mult înainte să judecăm mizeria sau dezordinea din ograda altora.

„Dacă a existat vreodată o sfântă, aceea a fost bunica mea”, pe mine m-a dus într-o călătorie în trecut, pe vremea copilăriei mele frumoase, când bunica era icoană. Trăind într-o familie ortodoxă, în majoritate nepracticantă, bunica era singura care mă ducea la biserică. Îl iubeam pe Dumnezeu pentru că o iubeam pe bunica. Mi-L imaginam pe El ca pe ea. Cu nici un plus şi cu nici un minus!

Bridges vorbeşte despre sfinţi, ne explică ce înseamnă şi unde îi găsim, şi ne răspunde întrebării: „Suntem noi sfinţi?” Pe mine, personal, ani la rând m-a obsedat întrebarea: „De ce e PAPA Sfânt?” Găsim răspunsul la această întrebare şi multe altele, menite a ne transforma!

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Păcatul, marea provocare a lumii, este explicat şi „tratat” de Bridges, pe înţelesul tuturor.

„Ştiu foarte bine cum să păcătuiască, dar nu au nici cea mai vagă idee ce este păcatul!”

„Caracterul malign al păcatului”, „Remediul pentru păcat”, „Puterea Duhului Sfânt”, „Îngrijorarea şi frustrarea”, „Nemulţumirea”, „Nerecunoştinţa”, „Mândria”, „Egoismul”, „Mânia”, „Atitudinea critică”, „Invidia şi gelozia”, sunt capitole care descriu şi învaţă cum se pot „trata” aceste păcate şi cum facem să ni le recunoaştem.

Dacă nu v-am convins să citiţi această carte, vă spun doar atît:

„Jerry scrie din tranşeele propriului său război cu păcatul!”

Ce altă dovadă a urmării unui exemplu ne poate da cineva, decât vulnerabilitatea în faţa semenilor săi, recunoscând că el este „cel dintâi păcătos”?

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.