Etichetă: sentimente

Cum A Ajuns Generaţia De Ieri Să Ucidă Generaţia De Azi

Copii tipici

Cum A Ajuns Generaţia De Ieri Să Ucidă Generaţia De Azi

Distribuiți vă rog

Trasaturile generatiei de ieri

Copile, ne iartă pentru că generaţia de azi a ajuns să ucidă generaţia de ieri!

Generaţia CARTE. Generaţia DRUM PE JOS, generaţia GUMĂ TURBO, generaţia V-AŢI ASCUNSELEA şi generaţia SCRIS PE BLOCURI

A fost odată ca niciodată, (şi câtă durere că voi, copiii de azi, nu veţi avea ce să povestiţi)… o generaţie ALTFEL. Una în care copilăria însemna râs cu gura până la urechi, mâncat de pe jos orice-ţi cădea, joc RAŢELE ŞI VÂNĂTORII, STICLUŢA CU OTRAVĂ, ELASTICUL, COARDA, ŢARĂ, ŢARĂ, VREM OSTAŞI, MAŢELE ÎNCURCATE, FLORI, FILME ŞI BĂIEŢI, MELODII SAU CÂNTĂREŢI!

A fost odată o lume plină de PĂRINŢI. Care munceau, îşi creşteau copii şi îi învăţau: să respecte adulţii, bătrânii şi profesorii. Să îşi facă temele, să se joace de-a … să spună „SĂRUT MÂNA PENTRU MASĂ, MĂ SCUZAŢI!”…

A fost odată o lume plină de COPII. Care mergeau la şcoală, se jucau, învăţau şi abia aşteptau să vină a doua zi, să îşi reîntâlnească prietenii şi colegii de clasă.

A fost odată ca niciodată o lume plină de ŞCOLI. Care „răsunau de clinchetul cristalin al clopoţelului”. N-am să uit niciodată această propoziţie, scrisă în manual. Se vorbea despre prima zi de şcoală…

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

A fost odată o LUME…

Trasaturile generatiei de azi

Astăzi e o lume. Cu litere mici. Virtuală. Oamenii nu mai sunt oameni, au devenit roboţi…

Astăzi sunt părinţi. Cu litere mici. Absenţi. Plecaţi de acasă de dimineaţa până noaptea, sau acasă, pe canapea, folosind telefoanele pe post de socializare…

Astăzi sunt copii. Cu litere mici. Deprimaţi. Nu mai ştiu să râdă, nu mai au timp, pentru că trebuie să ucidă te miri ce monştri din jocurile electronice…

Astăzi sunt şcoli. Cu litere mici. Pustii. Nu se mai aud clinchete de clopoţei, ci sunete de jocuri pe tablete şi telefoane.

Am fost odată COPIL. Cu litere mari. Mergeam la şcoală pe jos (ce-i drept, trăiam într-un orăşel de provincie, unde drumul până la şcoală ţinea vreo 40 de minute, fără maşină) şi povesteam până la şcoală tot ce ne durea, ce ne bucura, ce ne speria…

Ne dădeam întâlnire după ceas, să ne vedem în colţ, dimineaţa, spre a merge împreună. N-aveam telefoane, să le butonăm non stop, şi când nu reuşeam să ne sincronizăm, nu ne plictiseam până la şcoală, mergând cu noi de mână, şi povestind cu gândurile noastre…

Ne băteam cu bulgări, făceam oameni de zăpadă, ne dădeam cu sania, ne aruncam în nămeţi, mergeam să vopsim pomii de Paşte, ştergeam geamurile de primăvară, sădeam pomi. Şi părinţii noştri erau mândri de noi. Fetiţele învăţau să coase şi să lucreze la război, să împletească haine cu andrele, şi băieţii să confecţioneze obiecte din lemn…

Astăzi părinţii nu îşi mai lasă copiii la săniuş, pentru că răcesc, fac febră, ajung la spital.

Nu le mai pun sare pe piept, nu le mai dau să bea ceai de ceapă, nici nu le mai pun picioarele în şosete pline cu oţet (eu încă folosesc toate aceste obiceiuri învăţate de la bunica şi reuşesc să bat răceala mai repede decât cu tonele de medicamente)… pentru că miroase urât în casă… Azi le dau antibiotice pentru fiecare strănut şi doze-şoc de NUROFEN  după fiecare ploaie care i-a udat niţel…

Azi, părinţii nu le mai dau voie copiilor să ia de pe jos bucata de pâine… în copilăria noastră se mânca din aceeaşi farfurie cu puişorii de curcă sau din ceaunul cu mălai pentru porci. În copilăria mea s-a crescut cu corcoduşe adunate de pe jos după vreo furtună cu ploaie, după care dădeam fuga toţi copiii în grădini să culegem de pe jos ce-a doborât vântul, şi le mâncam aşa nespălate, cu noroi pe ele, şterse numai de tricourile murdare de pe noi, în care stătusem de dimineaţa… Tricourile alea spălate cu săpun de casă. Săpunul ăla pe care-l făceam cu mamaie din resturile de untură de la porc…

In cazul generaţiei din zilele noastre, copiii nu mai au voie să sară, ori să se învârtă, pentru că sunt HIPERCHINETICI. În copilăria mea se sărea de dimineaţa până seara, se alerga până veneau părinţii cu schimburile după noi, ori cu sandvish-urile în faţa blocului, pentru că refuzam să mai plecăm la masă. Şi ne puneam pe mâncat unul de la altul, ne săturam şi ne luam la alergat imediat după ce ne umpleam stomacul…

Pe vremea aia erai bolnav dacă NU alergai şi nu săreai, acum eşti bolnav dacă le faci pe oricare dintre ele…

Acum trebuie să-i punem pe copii să stea la masă spălaţi pe mâini de 3 ori dacă se poate, şi să se ridice la fel de curaţi. Şi dacă nu se poate, li se dă în gură, pentru că „nu suntem porci”. Ori murdărim canapeaua de 3000 euro, ori parchetul de 5000…

Când eram copil mâncam pe scaun de lemn, fără 3 perne puse sub şezut, la masă de lemn pe care mamaie o spăla cu apă FĂRĂ DETERGENT. În farfurii spălate cu NISIP. În bucătăria în care exista pământ. Nu ciment, nu parchet, nu covor… PĂMÂNT. Dădea mamaie cu mătura, stropea mai întâi cu apă să nu se facă praf, şi de mai făcea câte o dată şi-mi intra în ochi, mă ştergeam cu mâinile murdare de ţărână şi când mă puneam pe plâns că mă ustură, arunca repede cu cana cu apă după mine şi trecea până terminam de mâncat…

Generaţia alpha mănâncă numai brânză de la firma X, împachetată în plastic de calitate… Noi mâncam din tifon, sau nu mai ştiu cum se numea un alt material din care confecţionau bunicii noştri „desaga de făcut brânză”, când nici nu era gata închegată. Scăpau bunicii niscaiva fire de păr, niscaiva paie… le dădeam la o parte şi ne umpleam stomăcelele până la refuz.

Pe vremea aia, la 5-6 ani scoteam apă din fântână şi mergeam cu bunica să ud roşiile în grădină, cu găletuţa mea de 5 litri, pe care o scăpam de câteva ori, şi până să ajung la bilioanele de roşii, mai rămânea un sfert…

Astăzi copiii de aceeaşi vârstă nu sunt lăsaţi să-şi ducă nici ghiozdanele în spate, nici scaunul la masă, pe motiv că NU POT.

Iar băieţeii (asta a fost cea mai şocantă explicaţie care mi-a fost dat să o aud până acum!) „nu au voie să care nimic, pentru că greutatea crează IMPOTENŢĂ, nu trebuie să îi lase părinţii nici o jumătate de kg de fructe să care, pentru că nu vor mai avea copii…”.

Mă întrebam cum de-am apărut eu pe lume, la cât a muncit tata cu sapa, cu sacii , cu lopata, etc…. ?!

Astăzi noi umplem spitalele de psihiatrie pentru că suntem depresivi, pe vremea aia n-aveai timp de aşa ceva… da, aţi citit bine, n-aveam timp de depresii.

Aveai mereu câte ceva de făcut, care-ţi umplea ziua, dar mai ales sufletul…

Şi ne mai întrebăm apoi de ce copiii noştri iau pumni de pastile, şi ne mai supărăm pe psihiatri că le prescriu… când ei n-au voie decât să STEA, pentru că altfel se îmbolnăvesc, „şi nu te duci tu cu ei la spital, Monica! Eu mă chinui cu penumonia lor!”.

Şi ne mai întrebăm apoi de ce copiii noştri nu ştiu să facă nimic, sau de ce au ajuns în spitale de psihiatrie, când AU AVUT TOT CE ŞI-AU DORIT?!

Pentru că prea au tot ce îşi doresc, fără să depună vreun minim de efort, şi pentru că prea sunt obligaţi să STEA toată ziua, căci altfel noi, adulţii, avem de chinuit din cauza lor!

UNDE EŞTI COPILĂRIE, CU LIBERTATEA TA, CU TOT?

Împărtăşeşte cu cei dragi ţie acest articol, dacă ţi-a adus aminte de ce ai trăit sau dacă speri ca într-o zi copiii tăi să trăiască liberi …

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
20 de caracteristici ale iubirii adictive. Află-le şi ieşi din cercul vicios! Se poate!

Sanatate mintala

20 de caracteristici ale iubirii adictive. Află-le şi ieşi din cercul vicios! Se poate!

Distribuiți vă rog

Specialişii spun că experienţele din copilărie au impact direct asupra modului în care iubim, ca adulţi. Adică, dacă în copilărie am avut parte de părinţi care ne-au arătat o iubire puternică, vom şti să ne iubim şi noi, pe noi înşine, şi să dezvoltăm relaţii sănătoase cu cei din jurul nostru, inclusiv cu persoanele de sex opus.

Dacă, însă, în copilărie am fost abuzaţi sau neglijaţi, avem tendinţa să iubim imatur („Te iubesc pentru că am nevoie de tine!”) sau infantil („Te iubtesc pentru că mă iubeşti!”)

Brenda Schaeffer, psihoterapeut specializat în tratamentul adicţiilor, ne spune că oamenii aflaţi în relaţii adictive fac următoarele :

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

  1. Se simt mistuiţi: Gândesc pe principiul: „Nu pot trăi fără tine!” Îşi amână sau anulează dezvoltarea propriei personalităţi, pentru a se concentra pe împlinirea nevoilor celuilalt.
  2. Au dificultăţi în stabilirea graniţelor Eului: îşi pierd identitatea pentru a se apropia de cealaltă persoană
  3. Au tendinţe masochiste: Unul din parteneri dăruieşte mai mult decât celălalt, şi e de acord bucuros s-o facă, până acolo încât poate accepta abuzul.
  4. Renunţă greu la relaţii abuzive: rămân în aceste relaţii, din frica de singurătate.
  5. Le e teamă de riscuri, schimbări şi necunoscut: de teama despărţirii, care ar aduce schimbare în viaţa lor, (deşi în bine!) rămân sau se întorc repetat la abuzatori
  6. Experimentează o creştere individuală insuficientă: stagnează, pentru că dedică tot timpul grijii faţă de relaţie, în detrimentul autorealizării.
  7. Au dificultăţi în experiementarea intimităţii reale: refuză să fie vulnerabili în faţa celuilalt, şi susceptibili la a fi răniţi şi dezamăgiţi
  8. Joacă jocuri psihologice: îşi asumă roluri ca: victimă, agresor sau persecutor.
  9. Dăruiesc pentru a primi ceva în schimb: „Dacă voi face ce trebuie, voi obţine ceea ce doresc!” Exemplu: Dacă voi fi gospodina care îşi doreşte, nu mă va părăsi!
  10. Încearcă să îi schimbe pe ceilalţi: încearcă să-şi mascheze nerealizările şi spaimele, prin încercarea de a-i schimba pe ceilalţi. Exemplu: Dacă tu ai munci mai puţin, nu aş mai ajunge în faţa laptopului, uitându-mă la pornografie!
  11. Au nevoie de ceilalţi pentru a se simţi împliniţi, iar gândul pierderii le provoacă o asemenea anxietate, că, fie ajung victime, fie ajung agresori. „Mai bine aceept să fiu bătută, decât să nu-l mai am!- Mai bine o omor, decît să trăiesc fără ea!”
  12. Caută soluţii în afara lor: pun pe seama altora, propria lor fericire: „Dacă aş avea o relaţie, nu m-aş mai masturba! sau: Până la urmă, va vedea cît de mult valorez şi se va schimba!”
  13. Pretind şi aşteaptă dragoste necondiţionată: vor să primească ceea ce nu au primit în copilărie, sau ceea ce ar putea să-şi ofere singuri. Iubirea necondiţionată ne poate fi oferită NUMAI de către părinţi. Dacă nu am avut parte de ea, nu este datoria partenerului să ne-o ofere.
  14. Refuză sau abundă de implicare: „Eu îmi văd de treaba mea, şi tu de a ta, pe principiul FRIENDS WITH BENEFITS!”, sau se implică în mod abuziv în viaţa celuilalt: „Eşti a mea, faci ce-ţi spun eu!”
  15. Aşteaptă de la alţii recunoaştere şi apreciere: dacă o relaţia se sfârşeşte, asociază pierderea acelei persoane cu pierderea stimei de sine şi devalorizarea. Exemplu: „Dacă nu am pe cine să iubesc, nu sunt nimic!”
  16. Se tem să nu fie abandonaţi când au loc despărţiri de rutină: se simt abandonaţi şi dacă partenerul pleacă pentru câteva ore de lângă ei, fiindu-le teamă că nu se va mai întoarce.
  17. Recrează sentimente negative familiare: gol, vinovăţie, depresie, respingere, anxietate, furie, stimă de sine scăzută.
  18. Îşi doresc apropierea, deşi se tem de ea: „Dacă mă voi îndrăgosti din nou, aş putea să sufăr, ca în trecut!”
  19. Încearcă să „repare” sentimentele celorlalţi: îşi asumă responsabilitatea stării de bine a celuilalt. Exemplu: „Eu trebuie să îl fac să se simtă bine, după moartea mamei sale. E datoria mea să-l scot din depresie!”
  20. Joacă jocuri de putere, prin care îi manipulează pe ceilalţi. Exemplu: „Ai făcut bine, dar fără mine nu ai fi reuşit!”

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum am aflat ca nu sunt nebuna?! Terapia cetrata pe emotii

Relatii

Cum am aflat ca nu sunt nebuna?! Terapia cetrata pe emotii

Distribuiți vă rog

Suna dur titlul. Stiu.

Despre nebunie se spune ca e tragica. Se ucide, din cauza si in numele ei. Se distrug relatii, cand unul din parteneri sufera de ea. Se ajunge la mutilare din vina ei. Si asa mai departe.

Se zice ca nebunia e cea mai tragica boala psihica din lume. Ar fi sinonimul shizofreniei. Dar o folosim asa usor in discutiile noastre, ca a ajuns comuna. Glumim pe seama ei. Dar, mai ales, criticam persoanele ce au ajuns sa o tina in ele insele.

In urma cu ceva ani, am avut si eu acest diagnostic. Nu ca as fi ajuns pacient psihiatric, ci pentru ca am iubit. Atat de mult, incat am refuzat sa accept ca un diagnostic psihiatric trebuie sa ucida iubirea mea. Sau sa arunce intr-o celula omul iubit.

Am fost numita nebuna pentru ca am luptat cu un diagnostic dur. Impotriva ideii ca medicatia este singura care va ajuta un om sa fie „cat de cat pe propriile picioare, dar niciodata vindecat!” 

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Cand dam verdicte, cream nu doar panica, ci si punti catre dezastru. Asta e diagnosticul, accepta-l, pleaca si nu te uita in urma! Nu e crucea ta, nu ai de ce sa suferi tu!” mi se spunea. Atat de des, ca ajunsesem sa visez numai drumuri. Care aveau la capat disperare, si la inceput un om care se uita in gol si repeta intr-una: „Eu sunt nebun, nu mai am nici o sansa!”

Nu stiu cat de cunoscut va pare scenariul, dar eu am trait cu el multe luni. Cand esti actor principal in rolul asta,  o luna pare o viata…

Am refuzat sa ma conformez lumii, si am continuat sa-i strig: „Am sa va dovedesc ca Iubirea invinge! Si ea va vindeca!”

Am tot strigat pana intr-o zi, cand am incetat. Nu mai aveam glas, nu mai aveam curaj. Am decis ca nu are rost sa ma lupt cu lumea, ci trebuie sa iubesc si atat. Sa las lumea sa ma diagnosticheze in continuare si eu sa imi vad de drumul meu. La capatul caruia insa, nu statea Disperarea, ci Vindecarea.

Si-a venit. Ea, vindecarea, zic! A venit tocmai pentru ca eu am continuat sa „fiu nebuna”. Sa iubesc neconditionat si sa nu ma uit inapoi. Sa privesc inainte, la acea lumina, de la capatul tunelului: Vindecarea.

Un medic psihiatru m-a intrebat atunci: „Ce i-ati facut ? E asa bine… Fara tonele de medicamente luate candva!”

Am raspuns scurt: „Nimic. Doar am iubit.”

Si am refuzat sa dau detalii. Mi-era teama sa nu imi puna si dumneaei acelasi diagnostic dat de oameni: nebunie!

Am sustinut pana in panzele albe ca Iubirea e singura care vindeca, medicatia are rolul ei, dar nu e dumnezeu. Poate  stopa un eventual episod psihotic, poate ameliora o stare.  Si poate… poate multe … Dar ea, medicatia, nu poate da incredere, stima de sine, curaj si speranta. Pe acestea le da Iubirea. Daca nu ar fi medicatia, in cazul asa-numitilor „nebuni”, nu ar inceta fricile duse la absurd. Dar cum s-ar stopa frica de a spune ce simti, de a privi in ochi omul iubit si a-i cere sa te asigure ca nu te va parasi, orice s-ar intampla cu el?

Am sustinut pana in panzele albe ca pastila trebuie insotita de o doza infinita de Iubire. Altfel, daca dispar simptomele, dar ramai cu singuratatea, ce faci?

Exista vreo pastila pe lumea asta care sa ne scape de singuratate?

Nu aveam pe cine sa intreb atunci. Eram insa sigura ca singura cale de a scapa de cuvantul asta cu S este IUBIREA. Singura care va face din singuratate SOLITUDINE. Si cu ea, sa pornim la schimbat vieti …

Eram insa convinsa ca avem nevoie de Iubire mai mult decat de orice altceva, pentru ca numai ea va face „nebunii” sa isi ia tratamentul si sa se priveasca in oglinda, mandri ca au scapat din infern.

Cand fortezi un om sa faca un tratament, il poate lua. Pentru ca tu, medic, ai mai multa putere de a controla. Dar il poti controla cat timp e pe teritoriul tau, in ograda ta, in spitalul de unde  ar fugi … cand, insa, pleaca din spital, nu mai ai nici un control. Trebuie sa-i gasesti o alta pastila, sa-l ajute sa ia medicatia chiar si dupa ce dispare gardul dintre el si lumea de afara …

Exista o astfel de pastila?

Am aflat acum, la acest externship ca da, exista acea pastila. Se numeste Iubire. Cand omul din fata ta are motivatia data de iubirea partenerului, te va privi pe tine, medicul, ca pe sansa de a scapa de cosmar. Iti va multumi pentru ca il ajuti. Pentru ca el a inteles -nu a fost fortat- ca fara acel tratament, nu va putea continua. Poate a fost nevoie sa il internezi nevoluntar, dar, iubit fiind, stie acum ca ai facut-o din iubire.

Cine poate ajuta „nebunul” sa accepte medicatia? Oamenii care ii arata iubirea. Nimeni altcineva. „Cand ai incredere in omul de langa tine, vei face orice iti spune, pentru ca stii ca nu iti vrea raul.”– imi spuneam mie insami.  „Asa va fi si acum!”

Si asa a fost! Am inteles ca Dumnezeu poate orice, pentru ca El este iubire. Si am inteles corect…

In urma cu 3 zile, particip la un Extership: EFT- Terapia centrata pe emotii. Care sustine ca Iubirea este cel mai puternic lucru din lum! Si ea vindeca.

Cineva sustine ca Iubirea vindeca! Si fara ea, suntem distrusi. Cadem in depresii, ajungem la suicid …

Nu stiu sa exprim sentimentul pe care l-am trait in timp ce  Rebecca Jorgensen vorbea. Era ca si cand imi auzeam propriile ganduri. Un om din lumea asta valida pentru prima oara „nebunia” mea.

Iubirea linisteste. anxietatea nu este despre de cate ori facem ceva, ci despre DE CE facem acel ceva…Nu despre de cate ori iti suni iubitul pe zi, ci despre DE CE il suni de atatea ori …  (Rebecca)

Deci nu eram nebuna, nu? 🙂 Eram doar un suflet care a crezut pana la capat ca Dragostea nu este pur si simplu. Este SIMPLA si PURA!

 

Femeia aceasta,  Rebecca Jorgensen, rupea diagnosticul a 2 oameni, sustinand ca nu avem voie sa catalogam si sa reactionam in functie de aceste diagnostice, ci trebuie sa intelegem omul si emotia care se ascunde in spatele comportamentului sau.

Pe bune? 🙂  E greu de crezut ca un om poate sa schimbe viata ta in bine, in cateva ore. Nu sa o schimbe, ci sa o faca sa aiba curajul sa spuna ca a meritat. A meritat sa accepte acuze, jigniri, persiflari, si tot soiul de practici care aveau ca scop reducerea ta, ca om, la absurd… Nu din rautate, ci din credinta ca iubirea nu trebuie sa lupte impotriva stiintei care, am auzit, „sustine ca nu e cale de vindecare”, ci trebuie sa plece sa se aseze in inima altcuiva, capabil sa o valideze. „Nebunii” cica nu o vor valida niciodata. Ca nu o simt …

Am vazut, la acest extership, oameni mai frumosi decat toate minunile lumii, adunate la un loc. Oameni care priveau pentru prima data in fata adevarul. Si desi, poate le era greu sa il accepte, ii dadeau voie sa se aseze cu ei la masa.

– In cazul tulburarilor de personalitate, se lucreaza la Sinele terapeutului. Se fac grupuri de dezvoltare personala pentru terapeuti. Cand punem un diagnostic in mintea noastra, trebuie sa ne dam seama ca ceva ne activeaza pe noi foarte mult. Trebuie sa avem empatie pentru acei oameni si sa aflam ce le determina comportamentul. In cazul tulburari Borderline, de exemplu, acolo sunt probleme de atasament.

Am plans mult zilele acelea. Mult, dar frumos. Mult, dar vindecator. Pentru ca am inteles ca noi, oamenii, punem etichete din cauza unui trecut, nu din cauza rautatii noastre.

Am inteles ca borderline este despre iubire, iubirea aceea bifata gresit

Am inteles ca in viata, mai presus de toate teoriile lumii, se afla Iubirea.

Si despre ea a avut curaj cineva, candva, o femeie puternica, sa scrie.

Si nu doar atat: ci sa o transforme in metoda de terapie, ca oamenii sa inteleaga ca si despre ea se invata. Si despre ea se fac cercetari, nu doar despre lucruri palpabile. Femeia despre care va spun este Sue Johnson.

Multumesc, Simona Herb, pentru cel mai binecuvantat cadou primit vreodata de la o fiinta umana: dovada ca Iubirea este totul!

 

emotii

Simona, esti dovada ca pentru a-ti implini visul, trebuie doar sa-ti pui Aripi de Drum si sa nu te uiti inapoi doar pentru ca lumea te crede „nebun”.

Pentru mine, iubirea este cea mai perfecta Nebunie! De care nu ma voi vindeca niciodata! 🙂

 

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.