Etichetă: regizor

Cum mi-am văzut iubirea jucată pe scena Teatrului Spiritual

Artistii lumii

Cum mi-am văzut iubirea jucată pe scena Teatrului Spiritual

Distribuiți vă rog

4×4 Personaje – Poveştile se scriu pe suflet

 

Viaţa oamenilor … regie fatală uneori!

Dumnezeu, Creator şi Regizor, Scenograf şi Scriitor, ne repartizează pe fiecare în propriile roluri, după talente, abilităţi şi chemări.

(Şi mai ales chemări.)

Dumnezeu ne cheamă să ne jucăm rolul pentru care ne-a creat. Aşa mult ne încăpăţânăm uneori să ne angajăm în companii de top, doar-doar i-om arăta noi Lui că putem şi fără El…

Ne cheamă aşa, pe nume, şi noi credem că strigă pe altcineva, şi nu e decât o coincidenţă… şi-i lăsăm de multe ori pe alţii să ne joace rolurile, convinşi fiind că noi suntem perfecţi unde suntem… cum suntem…

Şi vine o zi, când ne vedem parte de viaţa jucată pe-o scenă. De alţi actori… şi-n acea zi realizăm că oricât am vrea să ne ascundem şi să lăsăm în spate trecutul nostru, când Vindecarea nu şi-a încheiat ea însăşi rolul, vine să-şi ceară dreptul! Şi-atunci te aruncă pe un scaun roşu, într-un teatru mic, să te oblige să-ţi priveşti povestea. Pe care ai crezut că ai ars-o deja…

Nimeni nu plăteşte pentru a-şi vedea viaţa”- spunea azi Regizorul din piesa de teatru „4×4 personaje”, interpretat de Ioan Gyuri Pascu .

Şi-aşa se-ntâmplă… căci suntem atât de plictisiţi şi de sictiriţi de ea, că ar fi prea de tot să mai şi plătim s-o vedem, să nu mai zic s-o mai şi   aplaudam… hai, pe bune?!

Azi am revăzut pentru a treia oară această piesa! Prima oară n-am putut să gândesc. Am trăit doar. De fapt am RETRĂIT. Îmi vedeam parte de viaţă jucată pe scena Teatrului de Artă, din Bucureşti, întrebându-mă dacă nu cumva e o glumă proastă, făcută de cineva, care are poftă de suferinţa mea, şi-atunci decide să mi-o trimită îmbrăcată în ARTA!

Povestea asta, a unei psiholoage (Ioana Ancea)care se îndrăgosteşte de Alex (Andrei Roşu), un actor care renunţă la chemarea lui (actoria) din cauza lipsei de empatie a spectatorilor şi se afundă în alcool, spune povestea multor artişti. Actori sau cântăreţi, poeţi sau pictori, toţi trec o dată-n viaţă măcar pe-acolo. Când se lovesc de indiferenţa oamenilor, de răutatea acestora, sau … mai dureros, de propriile frici de a nu se ridica la înalţimea celor care ar trebui să îi aplaude.

„De unde ştii tu de ce n-au aplaudat?” îl întreabă pe Alex iubita acestuia, psiholoaga. „Poate .. poate … poate… ” şi-i dă variante pentru motivele oamenilor de a nu-şi apropia palmele spre închinare…

Povestea asta, a unei actriţe (Alice Nicolae) ajunsă la psiholog (interpretat de Andrei Roşu)pe care părinţii încearcă să o convingă să renunţe la actorie, „să ai şi tu o carte de muncă”, spune şi ea povestea atâtor artişi… numai că a acelora care nu renunţă, orice-ar fi… care-şi urmează chemarea oricât de absurzi, penibili şi imaturi ar părea oamenilor…

„Dacă nu a spart totul ca să se rănească înseamnă că n-are nevoie de pastile!” concluzionează psihologul când părinţii îi cer să o trateze pentru că are un comportament automutilant!

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Când oamenii ne cred nebuni pentru că vrem să ne urmăm visele… ce mai e de făcut? Când încearcă să ne taie aripile pentru că am înnebunit, cum ne explicăm nebunia astfel încât să nu fim strânşi în cămăşi de forţă şi aruncaţi într-un spital de psihiatrie?

Avem doar 2 variante: mergem mai departe şi ne luptăm cu ei,trăindu-ne visul, fie ne aruncăm în substitute ale fericirii: alcool, droguri, depresii…

Povestea asta, a regizorului (Ioan Gyuri Pascu) narcisic, ce vine la psiholog pentru a-şi afirma suveranitatea, spune povestea multor artişti ce-şi doresc să rămână eterni…

Când publicul aplaudă numai actorii, şi nu da doi bani pe cel ce a gândit totul la milimetru, când vedem doar faţa medaliei, nu şi reversul, ce se întâmplă cu câştigătorul?

Povestea asta, a regizorului (Andrei Roşu) care crede că totul i se cuvine, că poate trata actorii ca pe marionete, spune povestea multor suflete pe care a pus stăpânire întunericul. Mândria, egoismul, lipsa de empatie, setea de ovaţii devin ingredientele perfecte pentru o beţie care te duce în final după nişte gratii. Ale spitalului de psihiatrie.

Când ţi-ai uitat acasă sufletul sau l-ai îngropat într-un strigăt ameninţător, ce rămâne din omul din spatele măştii de regizor?

Povestea asta, a asistentei de regie (Alice Nicolae)pe care regizorul (Andrei Roşu) o lasă însărcinată şi-i spune senin: „Nu te iubesc şi nu vreau să fac un copil cu tine!”, spune povestea multor femei frumoase, care-şi vând visele pentru o mare iubire.

Când dragostea strigă şi scrumul din sufletul celui iubit îi închide gura cu indiferenţă, ce mai e de făcut?

Povestea asta, a asistentului de regie, (Andrei Roşu) care îşi cerşeşte visul într-un teatru obscur, spune povestea multor artişti excepţionali, care rămân anonimi pentru o mască de vedetă de primă clasă.

Când arta se transformă în amantlâc scump, vândut  pe sufletele marilor artişti, ce rămâne din noi?

Povestea asta, a tehnicianului (Ioan Gyuri Pascu) care mai poate sta la teatru „cât mai circulă 91…” (troleul) spune povestea multor suflete sincere, multor oameni simpli, care nu înţeleg cum finalul poate fi aşa … o mare dragoste din care a rămas O IUBIRE NECONDIŢIONATĂ…

„Ăsta e finalul?”

Când viaţa noastră, bolnavă de atâta grabă, ne cere dreptul la replică, ce avem de făcut?

Să mergem la teatru! Să ne aşezăm confortabil pe un scaun roşu, la Teatrul Spiritual, să ne privim partea de viaţă jucată pe scenă, şi să avem curajul să o privim în faţă şi să-i cerem iertare pentru firescul de o lăsa să treacă fără drept de apel… pe roşu…

Oameni frumoşi, terapeuţi şi artişti, haidem să ne unim palmele la distanţă de un suflet şi să ne aplaudăm poveştile de viaţă atât de dur şi de realist jucate de cei 4 actori ai piesei „4×4 PERSONAJE”, scrisă de Daniela Marin.

Mulţumesc, Ioana Ancea, pentru „DA”-ul frumos spus Danielei  Marin de a da viaţă psihologului ce nu aveai habar că sunt!

Mulţumesc, Andrei Roşu, pentru riscul asumat de a naşte un personaj ce nu aveai habar ca-mi va schimba viaţa în cel mai frumos mod!

Mulţumesc, Alice Nicolae, pentru dragostea de viaţă, pe care ai pus-o în fetiţa  plină de frică, ce nu aveai habar că am fost cândva!

Mulţumesc, Ioan Gyuri Pascu, pentru credinţa într-un Dumnezeu de care nu aveai habar că m-a transformat în urmă cu un an, din regizor, în actor!

Mulţumesc, Daniela Marin, pentru CURAJUL de a crede în acest suflet- proiect ce nu aveai habar ca l-am aşteptat toată viaţa mea!

Vă mulţumesc, oameni frumoşi, pentru că îmi vindecaţi câte o rană de fiecare dată când o faceţi să sângereze, prin rolurile voastre!

Mă înclin şi vă rog mai fierbinte decâr orice vulcan, să nu lăsaţi rolurile să moară!

Luptaţi să pansaţi şi rănile celui ce nu mai e printre noi, Adrian Păunescu, prin a dovedi lumii contrariul versurilor sale:

„O, biet actor,

O, biet artist,

Rolurile mor,

Viaţa e un teatru trist!”

  • Piesa „4×4 PERSONAJE” : 4 personaje, 4 tablouri, 4 actori in 4 roluri… Între comedia şi tristeţea lumii, ne jucăm de-a viaţa ori de-a teatrul.

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube, AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

 

Distribuiți vă rog
Cum am reuşit să eşuez?

Relatii

Cum am reuşit să eşuez?

Distribuiți vă rog

 

E cel mai greu post pe care l-am scris până acum. Nu ştiu cum mi-a venit în minte această întrebare, ştiu doar că citeam ceva – nu mai reţin ce- şi parcă am avut o halucinaţie 🙂 .

Cineva mi-a derulat în faţă în câteva secunde tot filmul vieţii mele, şi mi-a arătat unde am fost. Când m-am ridicat de jos, (am căzut, văzând tot dezastrul ce-a fost. Pur şi simplu, o cădere în gol din infinit!) mi-am dat seama că acum ţineam eu în mână o diplomă: aceea de Regizor. Habar nu aveam în chimb cum am ajuns aici.

Până când mi-a vorbit Scenaristul: „Eu te-am făcut! Te-am lăsat să îşi distrugi viaţa, pentru că altfel n-ai fi avut cum să ajungi aici!”

Vă voi povesti eu mai târziu cine e Scenaristul ăsta…

Am fost o culegere de matematică. Serios vă spun, nu halucinez! 🙂

Cuprindeam între coperţile mele, toate problemele lumii. Nu eram o problemă în sine, ar fi fost uşor cu rolul ăsta.  Îmi ştiam rezolvarea de aş fi fost aşa…

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Dar fiind culegere, habar nu aveam  CUM să (mă) rezolv. Ştiam doar rezultatele. De la sfîrşit. Acolo eram cea mai interesantă. Mă lăudam eu că sunt cea mai cea, dar habar nu aveam că Cel mai Cel era Cel ce mă crease.

Într-o zi, am zis că e mai bine să plec la răsfoit alte cărţi. Mă plictisisem cu mine. Şi m-am dus. Grav a fost că m-am întors abia după vreo 15 ani …  sau chiar mai mulţi … cu filele rupte. Iar cele ce mai rămăseseră, erau mototolite …

Cum am ajuns aşa?

  • Am bifat greşit. Iubiri. Am luat aşa, pe ghicite. Am crezut că am noroc. Şi cu o încredere oarbă, în loterie, am pus la întâmplare. Un fel de 5/40. 🙂 ştiti jocul de la Lotto, da?

Problema însă nu era (alta!) că nu câştigam, dar eu şi insistam să mai joc, doar-doar, o fi şi la mine … până să mă dezmeticesc, ajunsesem falită. Şi când nu mai ai nimic, te vinzi pe tine. Pe oricât… eh, cam aşa am decis eu: să mă vând iubirilor, pe Gratis! Aşa mult vor aprecia, că voi ajunge un fel de „vedetă”.

  • Am renunţat să (mă) scriu. Ajunsesem să cred că alţii se pricep mult mai bine ca mine la slove, şi oricum n-ar da ei 2 bani pe mine. Ţineam între coperţile mele poveştile altora. Şi îi ajutam pe alţii să descifreze enigmele. Nu mai aveam nevoie de a (mă) crea. Ajunsesem să cred că starea „de a legumiza” era mult mai bună decât de a grădinări. Grav era însă că, deşi să fii legumă e bine, căci te cultivă alţii, te stropesc alţii, te plivesc alţii… tu nu ai nimic de spus, nu poţi însă cere apă, nu poţi cere atenţie. Şi mai grav, că, în final, te vând. Grădinarii, zic!

Aşa că am ajuns oricum din mână în mână. Mâinile oamenilor care mă răsfoiau, începeau să rezolve din mine ce puteau, şi se plictiseau. Sau se enervau. Iar eu eram convinsă că e din cauză că sunt eu prea grea. De rezolvat. Prea multe probleme între coperţile mele! Mi-am dat peniţa altora, din siguranţa că ei au talent mai mult!

  • Am decis că nu pot să mă opresc din tăcut. Credeam că alţii au un glas mult mai dulce, şi o minte mult mai ageră. Eu, şi dacă aş fi spus ceva, ar fi fost fără valoare. Şi atunci, era mai înţelept să accept că nu sunt înţeleaptă. Ca alţii. Şi aşa am lăsat altora şansa să se afirme. Şi mie mi-am lăsat închisă uşa care ducea la afirmare. Oricât m-ar fi jignit ei, eu tăceam. Trebuia să fiu blândă. Dumnezeu spunea că trebuie să întorci şi celălalt obraz

 

  • Când găseam câte un sârguincios, care se chinuia cu problemele dintre filele mele, mă închideam. Azi aşa, mâine aşa, până se enerva omul şi mă lăsa pe masă. Să se chinuie altul cu deschisul meu. Îmi părea rău apoi, căci mă gândeam că ar fi reuşit cumva să rezolve ecuaţiile alea întortocheate, la câtă determinare şi răbdare avea. Dar … toate au limitele lor. Aşa că mă lăsa baltă şi se ducea la altă culegere. Care măcar nu se închidea. Măi, şi greu îmi era când vedeam cum venea apoi, fericit, cu diploma cu locul I. Căci rezolvase totul. Punea culegerea la loc de cinste, o mângâia în fiecare zi, o privea cu dragoste… îl făcuse celebru. Şi tot ce făcuse ea, colega mea culegerea, fusese să SE DESCHIDĂ. El se chinuise cu toate ridicările la pătrat, şi cu toţi radicalii.

 

  • Habar n-aveam că rolul de Regizor nu era acelaşi cu cel de SCENARIST. Aici a fost de fapt dezastrul: credeam că trebuie să regizez după piesele mele. Aşa cum erau. Trebuia să fiu originală, aşa credeam. 🙂 De fapt, trebuia să regizez după scenariile Celui mai bun Scenarist. Cine era El?

Dumnezeu!

Habar nu aveam că El scrisese cele mai bune piese. Şi una dintre ele, fusesem eu!

Doar că eu nu ştiam de fapt CINE sunt. Credeam că sunt o culegere de exerciţii sofisticate. Mai grav, credeam că sunt plină de cifre, de matematică. Când colo, eram de fapt un regizor talentat, care avea de pus în scenă cea mai bună piesă scrisă vreodată: viaţa mea!

Am eşuat, dragii mei, prin tot ce am fost şi am ştiut. Tot ce am aruncat la gunoi, convinsă că era stricat. Prin tot ce nu am spus, de frică să nu mă fac de râs.

N-am înţeles că Dumnezeu era în controlul a tot. Eu nu trebuia decât să mă dau jos din paginile culegerilor alese greşit, şi să regizez.

 

Am eşuat! Dar azi trăiesc eşecul cu palmele făcute rugă. O înalţ spre cer şi aştept binecuvântarea de a continua să dau viaţă Cuvântului  (lui Dumnezeu) şi să încep, uşor-uşor, să îmi scriu povestea dictată de El!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Pentru că azi e (şi) ziua mea, îmi reamintesc: merit mai mult!

Relatii

Pentru că azi e (şi) ziua mea, îmi reamintesc: merit mai mult!

Distribuiți vă rog

Pentru că azi e (şi) ziua mea, îmi reamintesc: merit mai mult!

Valorez mult.

Pentru că nu sunt obiect, ci subiect, pentru că nu legumizez, ci trăiesc, pentru că nu sunt excepția, ci regula!
Pentru că Scenaristul va avea întotdeauna întâietate înaintea Regizorului, pentru că El va regiza mereu dupa scenariile scrise de mine, pentru că Viaţa mea e un film pe care mi-l joacă actorii pe care îi plăteşte cel ce finanţează.
Îmi asum fiecare cuvânt pe care-l scriu cu cerneală albastră, ţinând în mână stilou, şi nu apăsând taste, ştergând cu lama, ci nu cu „delete-ul”.
Scenariul de azi începe cu „A FOST ODATĂ …”.
Dar nu se continuă cu obişnuitul „CA NICIODATĂ”, şi nici nu se încheie cu „Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”; pentru că acesta este basmul, iar pe mine mă cheamă Monica, ci nu Ion, Berceanu, ci nu Creangă.
Scenariul de azi începe cu „Eu”, se continuă cu multe verbe la prezentul etern- şi se încheie cu „Eu”.
Simplu.
Am scrise multe până acum, le-am vândut apoi pe bani puţini şi nu am obiectat când mi-au fost schimbate şi transformate în scene lacrimogene, jucate de actori care au talent la bătut din palme pe ritmuri sincronizate. Pe un aerodrom, la aterizarea avioanelor de vânătoare, la coborârea pilotului care a efectuat operaţiunea de salvare a altui pilot aflat în „captivitate”.
Cel de azi nici măcar nu e de vânzare. E scris pentru mine şi El, regizorul care mi-a pus în scena multele scrise de-a lungul celor 11 ani în care am visat să devin scenarist celebru, dar ANONIM.
Scenariul de azi are doar 2 eroi, o EU (nu o Ea) şi un El.
Nu are intrigi ţesute între personaje secundare, negative şi colective.
Are un singur subiect care „curge”.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Nu se opreşte pentru că nu are timp. Trebuie să umplă albia râului. Nu cel din mijlocul pădurii, ca în poveşti, ci cel din ochii mei. Acolo unde lacrimile formează gheţari!
Un El care îi scrie unei Eu vorbe frumoase, care îi promite, care îi dezminte.
O Eu care însă s-a săturat de vorbe, care nu mai vrea să aştepte încă 11 ani pentru celebritate, care cere dovezi, şi nu vorbe!

Căci vorbele, ca şi avioanele, ZBOARĂ!
Mai şi cad. Niciodată nu ştii ce ascunde cel ce le pilotează.
Adevărul e în cutia neagră… pe care însă nu mereu o găseşti.
O Eu care vrea ceva în viaţă ei- iar acel ceva nu-i un OBIECT, ci un SUBIECT.
Un CEVA ce nu poate fi descris în cuvinte, şi cu atât mai puţin de nişte taste apăsate de mâini ce ar putea mângâia, în loc să apese pentru a forma cuvinte. Şi alea fără CAPS LOCK.
O Eu care merită mai mult decât vorbe – ele se referă la CANTITATE!
O Eu care merită atingeri pe suflet – ele se referă la CALITATE.
O Eu pentru care VIAŢA nu se trăieşte prin TAB-uri, Shift-uri, Enter-uri, Insert-uri sau Delete-uri.
Aceeaşi EU care ştie că şi El cunoaşte foarte bine asta. La fel de bine cum cunoaşte culorile cerului.
O Eu care NU se mulţumeşte cu puţin, pentru că ştie că valorează mult, care îşi cere dreptul la A TRĂI, şi nu la A CITI!!!
Care îşi asumă decizia pe care a luat-o: aceea de a rămâne în picioare chiar şi dacă „avionul” ei cade. Sau e părăsit de pilot pentru un altul cu performanţe mai mari (pentru că ştie că Pilotul îşi face avionul un erou)!
O EU care îi cere Lui să o privească în ochi. Nici măcar nu e nevoie de prea multe cuvinte. Nici măcar scenariul nu trebuie să fie complicat.
Ştiu că Regizorului îi este teamă că filmul nu va avea succes, dar, din păcate- sau din fericire?- de data asta scenaristul nu va adăuga şi nu va şterge NIMIC din ce e.
La naiba, Regizore, cred că de data asta chiar nu poţi modifica scenariul! Publicul vrea SUBIECT, nu OBIECT!
APLAUZEEEEEEEEEEEEEEE!

 Foto credit: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.