Etichetă: rastignire

Cum să te întorci la Dumnezeu, când L-ai părăsit pentru alţii? Ori pentru tine…

Credinta

Cum să te întorci la Dumnezeu, când L-ai părăsit pentru alţii? Ori pentru tine…

Distribuiți vă rog

Azi e greu. Da, e greu. Printre teancuri de cărţi şi de cursuri, între multe staţii de metrou şi tramvaie bucureştene, azi, sufletului meu i-a fost greu. Nu pentru că a mai fost – pentru a câta oară?! – rănit, ci pentru că azi s-a simţit mai singur. Mai departe de cer, de Dumnezeu şi de dragoste.

Azi, sufletului meu i s-a făcut dor. De linişte. De pace şi de tăcere. 

Se trăieşte frumos în Bucureşti. Între copii. În familii de oameni care ştiu că fără Dumnezeu nu ar putea face faţă încercărilor vieţii.

Se trăieşte la foc automat în Bucureşti. Fără timp de iubit, de cele mai multe ori. Fără timp de tine, cel care ştii că fără Hristos, n-ai nici un rost pe lume. Eşti singur. Şi gol.

Se simte însă rar. La foc pâlpâind a dor de ce-ai vrea să ai. Şi întârzie să vină. Ori să plece. În Bucureşti, se moare de foame. De foame de timp. Timp pentru Dumnezeul care l-a creat. Pe el, pe timp, zic.

În Bucureşti, azi mi-a fost sete. De apa vie. De Cel care m-a scos din Iad şi m-a târât într-o lume unde nimic nu mirosea a fericire, ci a fad. Mi-a fost dor de Dumnezeul pe care L-am lăsat pentru câteva zile, într-un colţ. Ocupată cu ale lumii. Şi n-am mai avut curaj să-L chem. Am simţit c-am greşit. Atât de tare, că nu mai are rost să mai cer înc-o dată iertare. Pentru tot ce n-am făcut. Nu I-am spus, nu I-am cerut.

Azi, în Bucureşti a stat ploaia. Şi, o dată cu ea, sufletul meu. Stătea cu ochii aţintiţi spre cer şi întreba: „Doamne, de ce? De ce doare? De ce nu înţeleg? De ce nu vorbeşti concret? De ce … nu mai am timp… de Tine?”

Am ajuns acasă. L-am întrebat ce are să îmi spună. Cu fierul încins, apăsându-mi pe suflet. A tăcut iar. Aşa cum pare să facă de câteva săptămâni. Şi S-a uitat la mine. Sau mie aşa mi s-a părut. Şi-n ochii Lui am văzut  cuvintele ce-mi stau de câteva luni, lipite pe uşă:

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Tu eşti atât de aproape de Dumnezeu cât alegi să fii. „

Cu pietrele lovindu-mi inima, m-am apropiat de mine, am închis ochii, şi L-am văzut stându-mi aproape, cu mâinile întinse. Acelea străpunse de piroaie.

„Îndrăzneşte!” mi-a spus. „Îndrăzneşte să vii! Timpul tău nu se-mparte la doi. Încă nu. Împarte-l cu Mine, şi vino să iei pace. Lumină. Linişte. Şi tăcere!”

Şi-am îndrăznit. Cum m-am întors? Aşa cum a venit şi El în lume: în umilinţă. În smerenie şi-n durere. Aceea că în goana după împlinire, după vindecare şi maturizare, am uitat să-L iau cu mine. Câteva zile. L-am privit în fiecare dimineaţă şi seară, am dat să m-apropii, să-L rog să-mi strângă mâna şi să mă asigure că e acolo, pentru mine, şi nu mă lasă; dar am trecut mai departe.

Azi, în Bucureşti a durut. Fuga mea în lume, de Dumnezeu. După bani, după informaţii, după înţelepciune. Am omis s-o cer tocmai de la El, Cel care ne-o dă tuturor, atâta timp cât i-o cerem. Smerit. Încredinţaţi c-o vom primi, dacă o vom cere cu toată inima. Şi pentru slava Sa. Nu a noastră.

Azi, la mine-n suflet a fost furtună. Şi-n mijlocul ei, am strigat grăbit, după o mână care să mă prindă, şi să mă salveze. De goană după vânt, după deşertăciune şi după lume.

Nu mi-a dat-o nimeni.

Astăzi, am mai înţeles încă o dată, că Dumnezeu este la o aruncătură de ochi de tine. Trebuie doar să scoţi din ochiul ăla bârne. Şi paie. Şi praf.

Astăzi mi-am dat seama că L-am lăsat pentru mine însămi. Să mă fac mai frumoasă. Mai înţeleaptă şi mai matură. Şi-am sfârşit mai urâtă, mai neînţeleaptă şi mai imatură.

Pentru că le-am căutat pe toate în lume.

„Cum să-nţeleg cât te-a costat, să ierţi deplin al meu păcat?”

 

sursa video: Yotube

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Suntem noi, oamenii, perfecţi? Provocarea de a fi tu însuţi

Credinta

Suntem noi, oamenii, perfecţi? Provocarea de a fi tu însuţi

Distribuiți vă rog

Suntem noi, oamenii, perfecţi?

„Se spune că fericirea înseamnă să tinzi spre perfecţiune ştiind că nu o vei atinge niciodată. Că e important să savurezi drumul spre destinaţie.” – zicală populară

Deseori aud oameni care refuză să devină ceea ce i-a creat Dumnezeu să devină, din teama de imperfecţiune. Din frica de a eşua şi de a le pune cei din jur eticheta de IMPERFECŢI.

Te doare. Pentru că ştii că Dumnezeu e Singurul perfect şi nimeni altcineva. Pentru că ştii că păcatul ne-a făcut robi, dar Hristos ne-a făcut fii de Dumnezeu, prin moartea Lui. Ne-a curăţat şi ne-a iubit mai presus de orice frică a noastră şi de orice greşală.

Ştii că nimeni nu va putea ierta păcatele afară de Cel ce le-a luat asupra Sa. Afară de Cel care Şi-a dat viaţa pentru salvarea noastră. Iar noi înţelegem greşit jertfa Lui. Ne credem Dumnezeu şi avem curajul să nu avem curaj. Să nu îndrăznim, de teama eşecului.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Deşi am citit de sute de ori: „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16:33) ne vrem demni de iubirea Lui şi atunci ne gândim că trebuie să-I arătăm cât de buni suntem. Câte sacrificii facem, parcă pentru a ne cumpăra mântuirea. Fără PERFECŢIUNE parcă ni se pare că El nu ne va accepta. De parcă moartea Lui n-ar fi de ajuns. Îl comparăm pe Dumnezeu cu lumea şi ne aşteptăm de la El la aceleaşi judecată cu a celor de pe pământ.

Sursă: Google

„Nu eşti bun de nimic! Nu ai reuşit să iei nota 10, eşti mai prost ca Ionel!”

Şi deşi Îl descoperim pe Dumnezeu într-o zi, poate după lungi agonii pe paturi de viaţă ajunsă la răscruce, în loc să ne predăm toată viaţa Lui, ne ascundem de El, să nu cumva să ne vadă imperfecţiunile. Convinşi fiind că Dumnezeu ne iubeşte condiţionat.

Nu l-a întrebat oare Dumnezeu pe Adam, după căderea în păcat: „Adame, unde eşti?” Ba da, dar noi nu mai vedem că deşi Adam şi-a primit consecinţa pentru căderea Lui, a venit într-o zi Hristos şi a schimbat tot.

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” Şi luăm cuvintele acestea ca pe nişte truisme cărora le privim ambalajul şi-l confundăm cu marfa… Şi alegem să nu îl cumpărăm, de teamă că nu vom avea bani. Şi ne-om face de râs în faţa lumii, de vom arăta că avem buzunarele goale.

Ne străduim să fim perfecţi pentru a fi iubiţi, neînţelegând că Dumnezeu ştie foarte bine păcătoşenia noastră. Fără să recunoaştem că pentru El, păcătosul nu este cel stigmatizat. Cel aruncat la ghenă. Ci cel cu care El a stat la masă. Cel pe care îl cheamă în fiecare clipă să vină să-i dea apa vieţii.

Când vom înţelege oare că Dumnezeu nu ne vrea perfecţi? Ci smeriţi. Oameni care să îşi recunoască imperfecţiunile şi să admită că fără El nu sunt nimic. Nu ne vrea obedienţi. Nu are nevoie să fim sclavii Lui. El nu are nevoie de nimic.

Şi noi, „sărmani artişti”, vrem să-I dăm operele noastre de artă, când de fapt SUNTEM NOI ÎNŞINE OPERELE LUI DE ARTĂ!

#Scrie şi tu pe Învaţă.Crede.Iubeşte, folosind formularul de contact!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.