Etichetă: poveste de dragoste

Femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice!

Relatii

Femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice!

Distribuiți vă rog

Femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice! Nu, draga mea, nu te amăgi cu iluzia că toate se vor rezolva atunci când vei avea o verighetă pe deget, un copil în cărucior şi un bărbat frumos lângă tine!

Am fost singură toată viaţa mea. Şi o spun cu cicatrici multe pe suflet, dar cu mulţumirea că am învăţat că singurătatea în doi e cu adevărat mult mai dură decât cea cu tine însăţi.

Am fost singură NU pentru că sunt urâtă, proastă şi desfrânată, ci pentru că am ales greşit. Atât de greşit, că atunci când m-am trezit din anestezie, mă uitam la femeia aceea care se târa pe jos, pe coate şi în genunchi, la propriu şi la figurat uneori, şi mă întrebam cum de răspunde la acelaşi nume cu mine?

Mi se părea că Dumnezeu face o glumă proastă cu mine. Nu, nu făcea El. Eu făcusem. Făcusem stand Up comedy cu propriu-mi destin, şi mă miram apoi de ce nimeni nu mă lua în serios. Am aflat târziu că lumea te asociază cu ceea ce FACI, nu cu ceea ce ai vrea să fii.

Femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice! Nu accepta orice bărbat în viaţa ta, pe principiul greşit că: „Au mai rămas numai bărbaţi defecţi! Toţi ceilalţi sunt deja însuraţi! Măcar să fiu în rândul lumii, c-oi vedea eu cum îl schimb!” Nu aşa, femeie!

Caută un bărbat valoros!

Nu aşa, nu pentru că tu ai fi perfectă şi nu mai ai nevoie de ajustări, ci pentru că nimeni nu schimbă pe cineva, vreodată. Numai Dumnezeu. Şi nici măcar El, nu o face forţat. Atunci, cine te crezi tu, să fii sigură că poţi fi mai tare ca Cel ce a creat tot?

Nu, nu accepta lângă tine bărbatul bolnav, pe care să-l repari cu dragostea ta, nici pe cel imatur, pe care să-l creşti cu înţelepciunea ta, nici pe cel abuziv, pe care să-l corectezi cu feminitatea ta.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Nu accepta, femeie, nimic din ceea ce nu te face să te simţi cea mai frumoasă, şi atît de în siguranţă, încât ai fi dispusă să pleci cu el de mână în război, şi cu Dumnezeu lângă voi! Nu te amăgi, draga mea, cu iluzia căsniciei perfecte, pe care tu singură o vei construi, căci e de datoria femeii să-şi ţină bărbatul acasă!

Nu, femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice! Asumă-ţi zi de zi faptul că vei avea de învăţat o viaţă întreagă despre tine şi despre lume, şi investeşte în tine, până devii cel puţin femeia cu care ai vrea să se căsătorească fiul tău! Sau pe care, dacă ai fi bărbat, ai cere-o de soţie!

Dar niciodată, dar niciodată, înţelegi?, nu-ţi irosi tinereţea şi frumuseţea, într-o relaţie pe care ţi-o asumi pentru că „trebuie să luăm ce a mai rămas”! Nu lua rămăşiţe, draga mea, când tu te-ai luptat cu îngerii, poate, să devii ceea ce eşti!

Fii smerită, femeie frumoasă, o smerenie pe care o înveţi de la Dumnezeu, aceea în care îţi recunoşti limitele şi te pui pe învăţat despre tine, pe crezut în divin şi de iubit singura persoană care îţi poate scrie povestea: pe tine însăţi!

 

#Surse foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Christian şi Renata, primul blog de cuplu din România: „Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Altfel e arta în doi.”

Oameni cu aripi

Christian şi Renata, primul blog de cuplu din România: „Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Altfel e arta în doi.”

Distribuiți vă rog

Anul trecut povesteam cu aceşti oameni mai mult decât frumoşi despre… cuplul imperfect. Astăzi, după un an, le mulţumesc pentru că mi-au fost model de bucurie adevărată şi intimitate. De aniversarea lor, Christian şi Renata au vorbit despre dragoste. Despre bucurie şi pace.

Dragii mei, nu ştiţi, dar aflaţi acum: când cel care ulterior a devenit jumătatea mea, a citit interviul, mi-a spus aşa: „Vreau să fim şi noi într-o zi ca ei. Aş vrea să ai aceeaşi atitudine faţă de mine, cum are Renata.” Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-l! 🙂 Pe atunci nu formam un cuplu, pentru că eu aveam nevoie de confirmări, şi teste, şi răspunsuri la întrebări, şi toate la un loc:). Vă mulţumim şi vă preţuim pentru simplitatea şi sincertatea cu care vă iubiţi!

Aripi de drum: Nimic fără primul cuvânt:). Cum v-aţi cunoscut?

Renata: La Tv Sighet. Eram vecini, stăm la 1 minut şi jumătate unul de altul, dar nu ne ştiam. Aşa e-n viaţă.

img_9670-1024x768

Christian: Renata a lucrat acolo 6 ani. Eu 2. S-a aprobat un proiect foarte frumos, „În pas cu tinerii”, şi ne-au distribuit în acest proiect împreună. Distribuţia a sunat  aşa: „Luni la ora 19 intraţi în direct.”

Ca-n viaţă, aş spune eu. Nu te întreabă nimeni dacă eşti pregătit de-adevăratelea:), Dumnezeu îţi scrie scenariul şi tu decizi cum îţi joci rolul. Uite dovada că suntem ceea ce alegem să fim. 2 vieţi schimbate într-o secundă, printr-o decizie fermă.

Domnule producător, vă mulţumesc! N-aş avea azi în faţa mea 2 oameni frumoşi, cu visele şi iubirea lor, dacă n-aţi fi dat dumneavoastră startul poveştii.  🙂 Nici măcar n-aţi numărat până la 3… şi-aş mai spune multe… Dar îi las pe ei să povestească.

Renata: Aşa ne-am apropiat şi am devenit cei mai buni prieteni.  Petreceam foarte mult timp împreună. Nu trecea o oră fără să vorbim. Şi era totul spontan şi natural. Mi-aduc aminte că de ziua mea Christian a complotat cu colegii mei să-mi facă o surpriză. N-am bănuit nimic.

Christian: Ba ai bănuit, căci eu eram palid la începutul emisiunii.

Renata: Da, şi l-am întrebat dacă se simte bine. El a stabilit cu invitatul nostru, să cânte piesa celor de la Taxi, „Cele 2 cuvinte”. Apoi  am văzut-o dintr-o dată pe mama la televizor, cum îmi transmitea felicitări de ziua mea, apoi pe cei mai buni prieteni ai mei. El le luase interviuri. M-a emoţionat foarte tare.

Îşi amintesc totul ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Îi las să spună cum simt. Şi la fel vă redau.  Povestesc atât de natural şi de plini de pasiune, că îţi fac poftă de frumos. Mă gândesc la copii, dintr-o dată. Defect profesional, dar, îmi vine în minte imaginea copiilor lor, cărora le spun în fiecare seară povestea preferată: a lor. 🙂 Dragii mei, nu veţi avea nevoie de cărţi, pare că le veţi deveni eroi propriilor copii.

Christian: Şi ţi-am adus confetti…

Se completează unul pe altul, mai abitir decât rezolvă rebusurile cei mai buni dintre cei mai buni. Se cunosc atât de bine, că par a fi dicţionare explicative unul pentru altul. Ştiţi cum? Parcă şi-ar căuta unul altuia sensul. Dar unul într-altul…

Christian: A venit apoi alt proiect „Vara pe val”, în 2014, unde am fost trimişi împreună pentru o săptămână, la Costineşti. Doar noi cu un cameraman. 

Renata: Eram la fel cum ne vezi şi acum: cei mai buni prieteni. Toată lumea ne întreba însă: „Dar voi…?” Aşa că producătorul a complotat cu cameramanul, să ne filmeze şi în momentele în care nu ştiam că suntem filmaţi.

Christian:Aşa că au montat un filmuleţ în aşa fel încât părea spicy. Eu o ajutam câte o dată să-şi închidă o bluză, îi aşezam câte o şuviţă, dar totul amical.

Renata: Dar ei au montat în aşa fel, că părea că suntem un cuplu: cu încetinitorul,  cu muzică pe fundal… Şi ne-au arătat materialul în direct…

Îmi povestesc amândoi 15 minute despre „camera ascunsă”, timp în care mă uit când la unul, când la altul, şi fac în minte o întreagă analiză terapeutică: se ţin de mână uneori, alteori se privesc scurt şi caută confirmări unul de la altul despre date, amintiri şi experienţe. Râd mult, îşi completează alteori unul celuilalt fraza, fără a da năvală, vorbesc simplu şi delicat. Despre o poveste devenită destin. Al lor.

Aripi de drum: Cum e cu televiziunea? În afară că v-a adus împreună…

Renata: Eu am terminat Jurnalismul. Încă din clasa a 11-a am cochetat cu televiziunea. Când am început facultatea, deja lucram.

Christian: Eu am fost remarcat la liceu, pentru că participam la baluri, eram foarte implicat în tot ce ţinea de social. Şi am ajuns în televiziune nu din întâmplare, ci pentru că a vrut Dumnezeu. Nimic nu e întâmplător.

Aripi de drum: Cum aţi ajuns în Bucureşti?

Renata: Viaţa, cum a spus şi Christian. S-au legat toate, noi dorindu-ne foarte mult să trăim într-un oraş mare, cu mai multe posibilităţi.

Aripi de drum: Joburile?

Renata: Acum eu lucrez la o companie pe partea de comunicare.

Christian: Eu am renunţat la job pentru a mă dedica în totalitate blogului nostru. E foarte important pentru noi să facem ceea ce ne place.

Renata: Amândoi suntem în căutarea jobului mult visat, pentru că o dată ce ai microbul televiziunii în sânge, cu greu mai poţi scăpa de el. Dar Dumnezeu ne va ajuta să le ducem pe toate la capăt. Momentan suntem foarte mândri de proiectul nostru, blogul.

Aripi de drum: Cum v-a venit ideea blogului?

Christian: Ne plimbam cu bicicletele. La Muzeul Satului, în Sighet. Şi ne gândeam că atunci când vom pleca din Mass Media, ne va lipsi arta. Şi va trebui să compensăm lipsa.

Renata: Scuze că te întrerupt. (se uită fix la Christian şi aşteaptă cuminte acordul lui, din priviri) Noi suntem implicaţi în tot felul de proiecte. Deşi ne dorim să avem zile în care să nu facem nimic, atunci când se întâmplă, ne dăm seama că nu ne simţim tocmai relaxaţi. Trebuie să existe ceva care să ne facă să trăim.

Atenţie! Renata îşi cere scuze pentru că îşi întrerupe iubitul. Când lucrezi în domeniul psihologiei, nu ai cum să nu observi detaliile care altora le pot scăpa uşor şi pe care le-ar putea lua ca normalităţi. Când lucrezi cu cupluri, însă, îţi dai seama că de cele mai multe ori, partenerii uită să-şi spună „mulţumesc”, să se privească în ochi, să îşi zâmbească, să-şi ceară scuze… Când Renata a rostit cuvintele magice, beculeţele mele s-au aprins:). Aş face un workshop cu ei doi, despre CUVINTE, în cuplu. Sper să accepte, într-o zi, invitaţia mea…

Processed with VSCO with hb1 preset

Christian: Aşa că am decis să facem ceva ce nu era încă pe piaţă. Studiind-o, ne-am dat seama că se potriveşte un blog de cuplu…

Renata: Încurajaţi fiind şi de prieteni care ne spuneau că suntem apreciaţi ca şi cuplu, că suntem foarte drăguţi împreună.  Pentru noi blogul nu este joacă. Este visul nostru.

Christian: Nu am pornit de la ideea de a face acest proiect doar din pasiune, pentru ca, în timp, acesta să fie şi o sursă de venit. Ci cu ideea de business-vis de la început. Suntem foarte pasionaţi în munca aceasta, dar nu am început-o doar de dragul de a face ceva care să fie închis peste 2 luni.

Renata: E despre noi până la urmă şi ne reprezintă…

Pasiune şi iar pasiune. Gyuri Pascu a zis cândva: „Profesor sau doctor te faci, artist te naști, iar dacă ești conștient de ceea ce ai de făcut, mergi în direcția asta.”

Renata şi Christian s-au născut, nu s-au făcut, se pare. 🙂 Gyuri, ne-ai lăsat o mare moştenire: cuvinte care ne vor ghida destinul…

Aripi de drum: Se investesc bani în blog?

Renata: Din start. Pe lângă faptul că la început, dacă nu ai o recomandare foarte bună pentru a colabora pentru site, arunci pur şi simplu cu banii pe fereastră.

Christian: Lumea cere bani, şi nu e aşa uşor să găseşti oameni serioşi şi pasionaţi cu adevărat de ceea ce fac în domeniul acesta. Aşa că sugerăm tuturor să aibă în vedere colaborări cu profesionişti, nu cu amatori sau oameni despre care nu ştiu din surse sigure.

Aripi de drum: Cum e cu colaborările?

Renata: Suntem foarte deschişi colaborărilor, dar foarte selectivi. Nu acceptăm să promovăm nimic în care nu credem cu adevărat.

Christian:Totul trebuie să fie testat pe propria piele. E despre noi. Natural. Tot blogul nostru este ca un jurnal.

Aripi de drum: Hai să vorbim puţin despre compatibilitate. Eu văd că voi doi vă completaţi. La fel de natural, ca propriul vis.

Christian: Departe de a fi nişte ciudaţi, suntem foarte implicaţi unul în viaţa celuilalt. E un fel de „noi cu noi”. Ne place foarte mult să mergem împreună în concedii, doar noi doi. Vrem să facem mereu aceleaşi lucruri, să vizităm aceleaşi locuri, ceea ce nu ar fi aşa uşor dacă am merge cu alt cuplu, care ar dori să facă altceva decât noi.

Renata: Avem şi noi mulţi prieteni, dar ei ne acceptă aşa cum suntem. Ştiu că noi suntem în filmul nostru. Suntem foarte compatibili şi spontani. Nu trebuie să ne planificăm ce vom face în concedii, de exemplu, căci ne bucurăm de trăiri. Şi ne echilibrăm unul pe altul. Suntem fascinaţi de frumos, fie că e vorba de un muzeu, de muzică, de mâncare, etc. Ne cunoaştem foarte bine din priviri. Pot să-mi dau seama când îi e foame sau somn, după ochi.

Christian: Când eu am o perioadă stresantă, ea e stâlpul, şi invers. Reuşim să ne sincronizăm, şi, deşi poate ne sperie acelaşi lucru în acelaşi timp, reuşim să ne susţinem.

Aripi de drum: Voi aveţi 2 ani de relaţie. Ştiţi vorba aceea, că dragostea durează 3 ani. Cum e la voi?

Renata: Da, ştii vorba aia: în primul an cumperi apartamentul, în anul doi îl mobilezi, şi în al treilea, îl împarţi. (râdem)

Christian: Nu ne-am gândit niciodată la ce va fi dacă ne vom certa, sau ce va fi în viitor.

Aripi de drum: Dar v-aţi certat vreodată?

Christian: Nu. Conflicte avem, dar majoritatea au legătură cu blogul.

Renata: Când mă gândesc la o ceartă, mă gândesc la o discuţie în contradictoriu, care a ajuns la un anumit nivel, de la care partenerii nu mai pot înainta fără repercursiuni negative. Noi avem conflicte strict legate de blog, de exemplu: „Ai pus fix poza care nu-mi place mie, eşti egoist, doar tu să ieşi bine.”  Sau critici mai dure, de genul: „Da, normal, eu nu scriu niciodată bine…”

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Critică. Multă critică. Numai critică. Îmi permit să spun că aud cuvântul ăsta tot mai des, de la cupluri. Şi uneori mă doare numai gândul că oamenii, în loc să sublinieze cu roşu părţile pozitive, le încercuiesc pe cele negative, şi în loc să spună: „Îmi place când îmi spui aşa!”, recurg la: „Întotdeauna eşti aşa! Nu te vei schimba niciodată! Cum poţi să scrii atât de prost?” Şi lista poate continua. Gândurile mele zboară şi mă întristez, însă replica lui Christian opreşte şirul durerilor ce-ar fi urmat. Cum o fi la ei?

Christian: Ei, nu chiar aşa de simple, mai sunt şi momente în care suntem obosiţi şi unul vrea să lucreze la blog şi celălalt nu vrea, şi atunci vin reproşurile. Dar mereu se rezolvă.

Aripi de drum: Aveţi blogul de 1 an, dar sunteţi împreună de 2. În anul acela vă certaţi vreodată?

Christian: Nu. (râde)

Renata: Dacă ar fi să exclud  partea de blog, unde suntem perfecţionişti, nu avem certuri.

Aripi de drum: Haideţi să încercăm invers: Ce faceţi, astfel încât să nu vă certaţi?

Christian:Un mic secret este că dacă unul din noi simte nevoia să reproşeze, o face. Îţi spun de ce mă deranjezi, ce ai făcut, şi celălalt încearcă să transforme situaţia pe placul celuilalt. (se uită la Renata şi toţi râdem cu poftă)

Aripi de drum: Adică, rezumând terapeutic, totul se rezumă la: „Cum vrei tu, draga mea!”

Renata: Nu. (râde) Dar acum, pentru că eu merg la job dimineaţa, mă trezesc mai devreme. Însă, din solidaritate, îl trezesc şi pe el.

Christian:  Adică ceasul mă trezeşte. Nimeni nu-l opreşte.

Christian vorbeşte calm şi apăsat. Renata este zglobie. Ascult numai despre situaţii care au consecinţe, nu care au vinovaţi. Mă uimeşte felul lor de a reformula. Nu aud reproşuri care încep cu „Tu!” Pare că fac terapie de cuplu de cel puţin 2 ani:). Dacă Christian se trezeşte, nu e vina Renatei, ci a ceasului care nu e oprit de nimeni:). Şi celui ce ar fi trebuit să-l oprească nu i se aduce nici o vină…

Renata: Cred că alt secret este că facem lucruri împreună, nu ne lăsăm singuri unul pe altul, în sensul în care nu există ca unul să spele vasele şi celălalt să stea.

Christian: Şi mai e ceva: facem lucruri împreună, însă dacă vrem să ieşim separat în oraş, cu alte persoane, ne oferim unul altuia această libertate. Ea poate ieşi cu prietenii ei cei mai buni, fără nici o problemă.

Renata: Atâta doar că eu am doar un singur prieten cel mai bun. (râde)

Mă întreb dacă acum urmează conflictul mult aşteptat. Îmi sună a uşor reproş şi plusez puţin:

Aripi de drum: Adică nu te derajează (Renata) ca el să iasă la cafea cu una din prietenele lui?

Renata: Nu. Am încredere. La noi nu există senzaţia că trebuie să dăm raportul. Cred că şi ăsta e un alt secret pentru un cuplu fericit. Suntem conştienţi de nevoia de libertate reciprocă, atâta timp cât există încredere. Dacă nu ne va conveni o anumită relaţie, vom spune, cu siguranţă. Prietenii fiecăruia au devenit prieteni comuni, şi atunci nu există frica de a nu cădea în relaţii intime cu vreunul din cei cu care ieşim. Nu ne verificăm telefoanele, nu ne accesăm conturile personale. Ne ştim parolele, dar nu verificăm din gelozie.

Christian: Decât dacă e vorba de blog. 🙂

Renata: Da, noi nu avem probleme de încredere în sensul în care, cum văd foarte des, ea verifică Facebook-ul din 2 în 2 minute şi se supără pentru că el a intrat de 5 minute şi încă nu a salutat-o. Noi suntem naturali.

Aripi de drum: De unde credeţi că vine încrederea aceasta aşa puternică?

Christian: Cred că pentru că am fost, mai întâi de toate, prieteni foarte buni.

Aripi de drum: Cât timp aţi fost doar prieteni?

Renata: 1 an. Prietenia este un început foarte bun. Când spui unui prieten orice simţi, fără teama că ar putea interpreta, ca şi iubit, poţi şi în cuplu să continui aceeaşi „tactică”. Nu ţi-e frică de a fi respins, pentru că ştii că orice ar fi, e acolo pentru a te ajuta să treci peste, să te sfătuiască, să nu încerce să te schimbe. Să nu îi fie teamă să fie vulnerabil, crezând că asta l-ar situa pe o poziţie de inferioritate.

Aripi de drum: Să înţeleg că sunteţi dovada faptului că fluturaşii pot veni şi după o prietenie? Şi că vulnerabilitatea crează intimitate, nu inferioritate?

Renata: Noi putem băga mâna în foc pentru asta.

Christian ne face atente la mirosul de lavandă. Ne uităm în jur, la locul acesta, care tuturor ne aduce frumosul în suflet, şi deodată Renata observă:

  • Uite acolo, un C şi un R. Nu mai sunt alte litere. Uite, e un semn!

Nu ştiu ce credeţi voi despre semne, dar mie mi se pare că aici e vorba de poveşti nescrise încă. Din toate literele alfabetului, cei care se ocupă de local au pus în centru exact un C şi un R? Christian şi Renata? Să fie oare doar o coincidenţă? 🙂

Vom afla probabil într-o zi …

img_9183

Christian: Dar despre tine ce ne spui? Cum ai început blogul?

Renata: Cum e să fii terapeut?

Vă amintiţi ce a spus Renata la începutul înterviului? Că atunci când îţi intră microbul în sânge … Au reuşit să răspundă, cuminţi, ca şi intervievaţi, fix 43 de minute. Acum au nevoie să schimbe rolurile. 🙂 Cred că e specific artiştilor. Iubitorilor de frumos şi simplu, căci şi Andrei Neagu a avut aceeaşi reacţie. Aici. 🙂

Le povestesc câte ceva, continuând să le urmăresc reacţiile. Se completează la fel. După minute bune de poveşti spuse nu la gura sobei, ci a mulţumirii că Dumnezeu m-a binecuvântat cu cea mai frumoasă meserie din lume, primesc cel mai frumos cadou pe care cineva mi-l poate face: o carte. Am scris aici despre ea. Primul cuplu care îmi oferă un cadou pentru cuplu:). Cine ştie, or fi vorbit oamenii ăştia dragi cu Dumnezeu despre singurătatea mea:)…

2 oameni frumoşi, care pot fi modele de bucurie şi simplitate, dovezi ale trecerii prin lume cu iubirea adevărată de mână, să ştiţi că pot schimba lumea. Cu optimismul şi entuziasmul lor. Şi fiecare din noi, zic eu, ar trebui să avem în jurul său un om care să emane, prin toţi porii, încrederea că viaţa e o artă. Dacă mai aveţi şi norocul să aveţi un cuplu, puteţi fi siguri că undeva, Cineva vă iubeşte mai mult decât credeţi voi.

Decid să îi întreb despre curajul de a merge în direcţia care îţi place. Despre ce cred ei că ar trebui să facem atunci când avem un vis, o idee, şi nu avem curajul să o materializăm.

Christian: Chiar azi am văzut un clip în care se vorbea despre faptul că atunci când ai o idee, trebuie să acţionezi în primele 5 secunde, pentru că altfel, începe creierul să îţi găsească argumente împotrivă. Ba frici, ba alternative negative. Cred că ar trebui să pornim de la viaţa de zi cu zi: când dimineaţa ne sună ceasul, să ne ridicăm în secunda aceea. Altfel, amânarea duce la lipsa acţiunii.

Renata: Eu aici sunt pe minus.

Completare, observaţi? Ce o ţine pe Renata în pat, îl face pe Christian să sară din el şi să acţioneze. Cum să nu îţi facă poftă de o mare iubire acest cuplu? Cum să nu visezi cu ochii deschişi la o poveste în care tu, femeie, să te simţi în siguranţă lenevind, având curajul să spui: „Nu-mi place să fac asta!” şi să ştii că nu eşti judecată?

Christian: Renata ar sta până în ultima clipă în pat, chiar dacă ştie că întârzie. (râd)

Aripi de drum: Cum e cu planurile de viitor? Cum vă vedeţi peste timp?

Renata: Facem ce simţim. Dacă e să meargă, merge, dacă nu, aşa a fost să fie. Noi credem foarte mult în Dumnezeu. Şi în faptul că ne-am întâlnit pentru că a fost dat. Am schimbat fiecare ceva în viaţa celuilalt.

Christian: Ne gândim că a fost dat să fim împreună. Un exemplu simplu raportat la activitatea noastră ar fi faptul că Renata are mai mult talent la scris, eu la partea de fotografie. Şi uite aşa a luat naştere blogul. Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Alfel e arta în doi.

img_23021-1

Aripi de drum: Pentru mine, faptul de a aduce Dumnezeu împreună doi artişti, era cel mai frumos lucru din lume, dar imposibil în viaţa reală. Pentru că fiecare ar vrea să fie sus şi nu ar suporta unul succesul celuilalt, îmi spuneam. Iar voi sunteţi acum dovada vie că 2 artişti nu doar că pot trăi împreună, dar pot şi da naştere unor poveşti de viaţă la fel de frumoase ca sufletele lor.

Renata: Apropo de artă şi folk, pentru că ştiu că tu eşti pasionată de genul acesta, să-i asculţi pe Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei. Au o melodie extraordinară, „Cele mai frumoase”. Picioare, lacrimi, minciuni.

 

Aripi de drum: Apropo de cele mai frumoase… picioare. Cum staţi cu gelozia, concret? Am mai vorbit puţin mai devreme, dar acum spuneţi-mi concret.

Renata: Deseori gelozia poate nărui o relaţie. Am asistat la astfel de situaţii, dar, spre norocul nostru, noi nu avem acest „microb”.

Christian: Aud drame: „Gata, s-a terminat, am văzut eu că i-a dat mesaj, că i-a pus emoticonul ăla.” Chiar am scris un articol pe blog referitor la secretele care ţin un cuplu sudat. Repetăm: „Be best friends!” 

Renata: La noi a funcţionat. Sperăm ca şi la alţii.

Aripi de drum: Cum e cu prieteniile care se pot strica dacă se transformă în relaţii de iubire?

Christian: Nu credem că este aşa. Din proprie experiență știm că prietenia a fost prima treaptă pe care am urcat pentru a ajunge aici. Și…suntem recunoscători și fericiți.

Aripi de drum: Mai bine ca voi, căci sunteţi 2 în 1. (râdem) Sau 3 în 1: Renata, Christian şi relaţia.

Christian: Dacă sunteţi mai întâi prieteni, se conturează o mare încredere. Şi după ce dobândeşti această încredere, nu te va lăsa sufletul să îţi răneşti prietenul cel mai bun.

Cine să aibă atâta grijă de oamenii aceştia frumoşi, încât să fie atât de compleţi, în imperfecţiunea lor? Cum sunt un copil de Dumnezeu, îmi permit să-i întreb despre El:

Aripi de drum: În ce relaţie sunteţi cu Dumnezeu?

Renata: Ştim că povestea noastră a fost scrisa de El, iar noi în fiecare moment ne lăsăm pe mâna autorului. Credem că asta spune totul.

Îmi dau seama că nu i-am întrebat nimic despre iubire. Cred însă că nici nu ar fi foarte necesar, având în vedere că sunt genul de cuplu despre a căror iubire vorbesc propriile lor acţiuni. Vorbele sunt prea simple pentru frumuseţea lor, legaţi printr-un 2 care spune mai mult decât orice roman. Aşa că mă gândesc că ar fi interesant să-i pun la un exerciţiu de artă adevărată:

Aripi de drum: Ce aţi picta într-un tablou numit Iubire?

Christian şi Renata: Într-un astfel de tablou elementul principal, în cazul nostru, ar fi Soarele: căldură, lumină şi energie pozitivă.

Pentru că iubirea este în sine cel mai frumos tablou, eu i-as picta pe ei doi. Fără să fiu plătită pentru a face astfel de afirmaţii, 🙂 dacă vreodată voi decide că singurătatea nu mai e pentru mine, aş vrea ca povestea mea de dragoste să arate ca în pozele pe care le-aţi văzut!

Vă mulţumesc, dragii mei, pentru că mi-aţi dat voie să fac parte, pentru 2 ore, din puzzle-ul vostru!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Cum mi-au spălat pocăiţii creierul? :)

Credinta

Cum mi-au spălat pocăiţii creierul? :)

Distribuiți vă rog

Acum, când scriu, am un zâmbet larg pe faţă, în inimă o mare iubire şi o puternică dorinţă de a vă împărtăşi escrocheriile pocăiţilor.

Primul meu contact cu pocaitii… poveste reala

Poi povestea mea începe cam asa: acum vreo 20 de ani, veniseră la noi în oraş nişte pocăiţi, care făceau acasă întâlniri de poveste: chemau copiii la ei şi cântau cu chitara,  jucau nişte jocuri pe care eu nu le ştiam, dar care atrăgeau dumnezeieşte.

Am fo’ şi eu racolată. Că fiul lor era colegul meu de clasă. A treia era parcă.  M-am dus la ei acasă, am stat mult peste ora la care erau cursurile mele, şi când am ajuns la mine acasă şi am spus unde am fost, mi-am primit o mamă de bătaie soră cu Acela pentru care te-ai dus. Adică Dumnezeu.

Interdicţie totală- spun ai mei.  Suspunere totală – demonstrez eu.

A, ăştia erau baptişti, să ne înţelegem!

POVESTEA CONTINUA…

Nici n-apucă bine diavolul să-şi scoată coada, că nah acu’ altă belea: 2 colege ale mele mă invită într-o zi la un film la ele la biserică. Asta cu vreo 4 ani după bătaia încasată. În Băileştiul meu frumos, n-auzisesm noi de filme. Că cinematograful era închis de când se deschisese. Deja era paragină. :).

Şi-acu’  ţine-te! Că m-am dus. Şi mi-a plăcut la fel de tare cum mi-a plăcut şi la ăştelalţi. Da’ de data asta m-au lăsat ai mei să merg mai des. Că eram prietenă foarte bună cu fetele acelea, şi ai mei le cunoşteau părinţii, erau oameni de vază. Serioşi. 🙂

Da’ minunea nu durează mai mult de trei zile. În termeni biblici, zilele nu-s mereu de 24 de ore. 🙂 Aşa am aflat eu apoi. Deci nici la mine nu au durat doar 3.  Am decis să mă botez. Ăştia erau adventişti. De ziua a şaptea. Zis da’ nefăcut, că unde s-au pus ai mei pe făcut mâncare numai cu carne de porc, găseau treabă de făcut numai sâmbetele – adventiştii ţin ca zi de odihnă Sabatul, adică sâmbăta, şi sunt foarte stricţi cu privire la respectarea legilor din Vechiul Testament.

Şi-atunci, ai mei  m-au ameninţat că mă dau afară din casă.:)  Şi-am renunţat. Ziceau că îmi închid viaţa. Că se pocăieşte la bătrâneţe, când omu’  îşi trăieşte viaţa. Nu acu’,  când eşti în floarea vârstei.

De data asta, a fost zis şi făcut.

Am pornit prin viaţă să învăţ şi eu să fiu femeie. Eu eram ortdoxă, că uitai să zic. Şi-am pornit-o cu dreptu’:  m-am îndrăgostit de un ateu.

Ţine-te bine, acu’, că eu, care fusesem crescută de o bunică destul de credincioasă, care mă ducea la biserică frumos, mă premenea, –adică mă îmbrăca de gală- tare vroiam să înţeleg de ce iubitul meu cel frumos nu crede deloc în Dumnezeul lu’ bunica.  – fără caterincă, era frumos, de mama a zis că mi-a pus Ăl Mare mâna în cap când l-a făcut să se îndrăgostească de mine. Frumos de întorceau fetele privirea după noi pe stradă. Şi-auzeam des: „Ce-a văzut ăsta la asta?” 🙂

Şi-a început frumosu’ meu să îmi aducă argumente pro ATEISM. Uitai să vă spun că aveam 18 ani. Gata, mă făcusem mare. Şi credeam că sunt deşteaptă şi cu multă minte. Şi tare îmi dorisem un golan. Că ăştia cică sunt versaţi, iubesc foarte pasional şi cu demnitate. Şi-au avut atâtea femei, că li s-a luat. 🙂

Şi acu’ caută una cuminte, să se aşeze la casa lor. 🙂

Şi mă rugam la Dumnezeu – pe cuvântul meu!- să îmi dea unu’ aşa. Şi mi l-a dat. Nah! Cică nu există Dumnezeu! 🙂

N-am să zic povestea, că e lungă şi complicată, dar puteţi vedea aici copia indigo a vieţii mele lângă frumosul din pădurea fără Dumnezeu.

Şi-atunci l-am căutat pe colegul meu, baptist, să se roage pentru mine. Şi s-au rugat oamenii, şi m-am rugat şi eu, şi s-a rugat şi mama, care ulterior s-a întrebat: „De ce nu te-oi fi lăsat eu să te pocăieşti? Că nu mai treceai prin asta!”

Mama s-o spună? E clar, am zis, ceva e în neregulă. Ceva s-a dereglat, acolo, sus.

Am stat cu Dumnezeu până am scăpat de toate chinurile şi coşmarurile, apoi l-am lăsat de o parte, că n-aveam timp de cădelniţe şi lumânări aprinse.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Timpul trecea, şi pe la 22 de ani, Frumoasa din pădurea adormită – acu’ eram frumoasă, mă făcusem şi eu femeie în toată firea. (Nu că la 18 ani nu fusesem frumoasă, însă avusese el grijă să mă sluţească de nu se mai uita la mine nici câinele vecinului!)… aşa, cum vă spusei,  Frumoasa din pădurea adormită se deştepta şi mai mult. Cică.

S-a mutat în Bucureşti la facultate, a trecut prin toate cele ale studenţiei, şi într-o zi s-a îndrăgostit din nou. De unu’ mai copt la minte. Cu mulţi ani mai mare. Că aşa e în afaceri: trebuie să scoţi la masă pe cel de la care trebuie să înveţi să te îmbogăţeşti. Şi bărbatu’ ăsta deştept – ăsta nu le avea cu frumuseţea, dar inteligenţa îl făcea să strălucească- a ştiut unde să puncteze: în suflet. Că acolo cădeam eu uşor. Îmi spuneai 10 vorbe frumoase – hai că nu eram chiar aşa, de 3 vorbe! – 🙂 şi mă cucereai pe loc, după vreo câteva zeci de săptămâni petrecute frumos, cu ţinut de suflet şi privit direct în inimă.

Şi mi-a luat vilă frumoasă, o maşină de lux şi mi-a creionat o carieră excepţională ăsta de acu’: m-am mutat într-o poveste de dragoste ca-n poveşti – aia era vila-, mi-am pus picioarele zilnic în iluziile cele mai placate cu diamante şi mă plimbam cu ele prin viaţă- asta era maşina de lux, şi am devenit cea mai bună la făcut surprize şi dăruit iubire– asta mi-era cariera.

Deci devenisem o întreţinută, cum s-ar zice. Că astea tinere se duc cu bătrâni să-i mănânce de bani.

Eu însă le întrecusem pe toate. Şi stricasem piaţa. 🙂 Că mă întrebau mereu femeile: „Tu eşti sănătoasă? Stai cu unu’ cu atâţia ani mai mare şi nu mergi la un restaurant măcar? Nu pleci într-un concediu?” 🙂

Da’ eu n-avem vreme să le ascult, ori să rumeg la ce îmi spuneau ele, că îmi ocupa iubirea tot timpul. Asta bifată greşit, zic!

Şi-atunci, nu ştiu cum, a apărut iară baptistul. Fostul meu coleg de generală. De unde, nu ştiu. Şi-am mers la biserică la el, în Bucureşti de data asta. Şi-am întâlnit aici o pocăită.

Iar si-a băgat ala cu coarne coada,  ar zice mama. Femeia asta mi-a explicat niscaiva lucruri, ca era şi terapeut. Pocăiţii ăştia sunt şi deștepți, frate, ca asta e nasol. Că aşa reușesc să prostească  oamenii sănătoși mintal.

Numai că femeia asta nu mi-a zis de Dumnezeu mai nimic. Doar niște reguli de bun simţ pe care trebuia să le ştie orice femeie. Dar nu am ascultat. Că nu mă prostise încă ăl’ cu coarne defintiv! 🙂

Am continuat relația mea ştiinţifico-fantastică încă destul, 🙂 după discuția cu doamna cu pricina.
Numai că de data asta, se plângea. Se țipa. Se trăia din suferință. În povestea mea. Se duseseră pe pustii şi maşina de lux- devenise dovleac, şi vila- devenise poveste de can-can. Ce mai rămăsese mi-era cariera: încă eram la fel de bună la făcut surprize şi dăruit iubire:).

Ba încă promovam pe zi ce trecea, că dacă vrei să păstrezi un asemenea bărbat lângă tine, trebuie să-i dovedeşti, nene, nu glumă: să-l laşi cu alte femei, că aşa-s bărbaţii, să-i permiţi să iubească şi p-altcineva, că unde nu e iubire pe mai multe fronturi, nu e deloc:).
Până m-a trimis Dumnezeu Ăsta într-un somn adânc, şi-am dormit mă’ frate, că nu ştiu cum m-am trezit şi am aruncat la gunoi inteligența domnului şi am scăpat de relație :).

Fără vânătăi, de data asta, pe trup. Cu adânci tăieturi însă în suflet. Dar am scăpat tot cu rugăciuni. Că mă trezeam zi şi  noapte rugându-mă să scap de dureri. Şi pe lângă mine se mai rugau şi pocăiţii.

Nu ştiu cum mergea treaba asta cu rugăciunea,  că pe cuvânt că reușeam să mă liniștesc. Dar ciudat era că nu ma chema nimeni la biserică.

Nu mă spăla nimeni pe cap cu Hristos.

Mă gândeam că n-o fi la promoţie, de nu-şi permit să-L folosească decât la „case mari”. 🙂 De Hristos vorbesc. Şi eu, fiind mai casă fără uşi, fără geamuri şi fără acoperiş, nu meritam să-L cheltuiască pe mine. Pe Hristos zic.
Şi-ntr-o zi, am aflat că domnia sa, bărbatul meu cel mai inteligent, mă învârtise bine de tot: trăia în paralel cel puțin două mari iubiri. Apoi 3. Apoi 4. Până n-am mai ştiut să (le) număr. Şi nici ele să mai tacă. S-au strâns clacă şi au povestit strategia domnului erou.
Şi-a venit apoi Salvarea mea. De data asta perfecțiunea întruchipată: şi frumos. Şi deştept. Şi cu tot ce e nevoie pentru o prințesă de condiție medie.:)
Tot lui Dumnezeu i-l cerusem şi pe el. Unde te mai pui că  adăugasem la rugăciune şi „Să  fie credincios, Doamne!” Şi era. Adicătelea zicea că Dumnezeu îi salvase viaţa.

 Fericire mai mare nu mai trăisem niciodată, ziceam.

M-am lăudat pocăiţilor că iubitul meu este credincios şi eu fericită. Dar văzând că nu îmi  ridică nimeni statuie pentru eroina din mine, am încetat iar să mai povestesc oamenilor despre Dumnezeu şi să mai stau de vorbă cu pocăita terapeută, că deh, acu’  ştia şi ea că sunt pe drumul cel bun.

Doar că nu ştia să  (mă) aprecieze:).
Şi-a venit o nenorocire peste iubirea noastră.  Într-o zi frumoasă tare. Şi când tot ce a mai rămas a fost Dumnezeu, am spus atât: „Doamne, dacă Tu exişti, fă o minune şi scăpa de la moarte bărbatul acesta. Şi mă pocăiesc. Chiar de ar fi să mă părăsească!”


Şi El, Dumnezeul ăsta, l-a scăpat. Dar eu nu m-am pocăit. Că era mai bine cu bărbatul frumos decât cu invizibilul Hristos.

Şi-am trăit aşa până într -o seară, când, într-o mare sinceritate specifică bărbatului credincios, 🙂 aud că n-am fost niciodată iubita. Ci doar folosită pentru nişte păcate mai vechi:).
M-am dus la biserică. Să-mi îngenunchez durerea.

Predica se numea: „MULȚUMESC, DOAMNE, PENTRU NU!”

Parcă era pentru mine. Mă rugasem ca Dumnezeul ăsta să readucă iubirea acestui „şi frumos şi deştept”. Să mă iubească din nou. Ca odinioară.

Şi Dumnezeu Ăsta, a zis, de data asta, NU!

Mi-am plâns iubirea. Trebuia s-o îngrop de vie. Nu aveam altă soluție. E ca atunci când ai un copil şi trebuie să-l ingropi de viu. Tu ce-ai face?
Când ai atâta iubire de oferit şi n-ai cui s-o dai, abia atunci doare. Cu adevărat. Omul care nu are nimic de oferit, nu suferă. Nu are de ce.
Dar, în ziua aceea, îngenuncheată şi umilită, am strigat la Dumnezeu să mă ajute să nu devin o criminală. Ci să păstrez iubirea asta şi să o trăiesc atât cât vrea El. Şi cum vrea El. Dumnezeu.
N-aveam cum să o omor. Iubirea e Dumnezeu Însuşi.
Şi-aşa am învățat să o  trăiesc, să o bandajez. Să schimb pansamentul zilnic şi să mă plec pe genunchi când sângele mă îneca.

Şi uite aşa am aflat că sângele Unui anume Hristos m-a spălat şi m-a curățat

Nu pocăiţii.
Nu creierul mi-a fost spălat, ci sufletul.

Nu de pocăiţi, ci de El.
De atunci trăiesc singură cea mai frumoasă iubire.

Aceea de Dumnezeu. Cu toate cheile pe care oamenii mi le dau spre a intra în spitalele de psihiatrie. Cică acolo mi-e locul. 🙂
Dar ştiu un lucru: că Dumnezeu a pregătit un suflet pentru sufletul meu, care să mă ia cândva de mână, să mă ducă într-un loc cu multe coridoare: spitalul de nebuni pe care l-a creat pentru noi. Acela de care vorbea şi Adrian Păunescu: Am făcut pentru noi un spital de nebuni.” (poemul „Eroina eşti tu”)

Terapia de şoc pentru fostii amanți” cine ştie ce va însemna…

Şi dacă povestea mea de dragoste nu va include niciodată un bărbat, nu va fi din cauză că sunt pocăită şi bărbații nu se uită la nebune cu basma pe cap, ci pentru că El ştie mult mai bine decât mine de ce şi ce. (Şi apropos de basmale: nu le-avem pe cap! Noi, pocăitele, că de noi e vorba! Că  n-avem nevoie de ele! Ne-a pus Hristos o coroniță din flori de iubire. A făcut-o cu mâna Lui, din spinii propriei Sale coroane, de la calvar!

28 de ani din viață am făcut ca mine. Şi-a ieşit rău. Am fost nebună, conform lui Einstein: să faci un lucru de o mie de ori în acelaşi fel şi să te aştepţi la rezultate diferite. 🙂
Am făcut voia mea 28 de ani. Următorii 28 decid să mi-i petrec făcând altfel. Să vedem ce iese de acum înainte, nebună, conform lui Hristos! 🙂
Până acum, de 2 ani, n-am aflat niciodată de la  Hristos că are treabă şi trebuie să plece să-şi vadă prietenii, şi în locul prietenilor să-L gasesc de mână cu vreo duduie cel puţin la fel de naivă ca mine.
Până  acum, n-am fost nevoită să sun niciodată la poliție, să-L denunţ pentru abuz, şi nici nu am fost numită Nefemeie 😉 pentru că nu sunt gospodina perfectă doar pentru că nu Îi fac lui, lui Hristos, cartofi prăjiți când I se face poftă.

Sau Când are El puțin chef de a mă înjosi nițel.
Să ne punem Aripi de Drum, zic, să survolam puțin zona spitalului de nebuni, până apare Alesul.
🙂

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.