Etichetă: oltenia

Cum simte, după 16 ani, eleva-cuvânt, despărţirea de profesorii-destin?

Oameni cu aripi

Cum simte, după 16 ani, eleva-cuvânt, despărţirea de profesorii-destin?

Distribuiți vă rog

Încep cu sfială. În tăcerea care mă caracterizează. Cea care vorbeşte mai bine decât mine, şi mai corect decât gramatica cea mai curată.

Încep prin a vă spune, oameni frumoşi, că Liceul Mihai Viteazul mi-e azi altar pe care aş arde toate durerile ce m-au străpuns de-a lungul vieţii. Altar făcut din lacrimile vărsate pe vremea când mi-era „cimitir al tinereţii”, când îi uram până şi umbra.

Azi, după 12 ani, opresc lacrimi în colţ de suflet să-mi rămână să plâng tot ce-a fost. După 12 ani de când l-am văzut pentru ultima oară, când i-am păşit pragul şi l-am urât mai curat decât cel mai sincer păcat spovedit, îmi plec fiinţa în faţa lui şi îngenunchez la margine de Dor să recunosc, cu smerenie, că el a fost cel care m-a trimis în lume.

Cu smerenie, zic, pentru că eu, cea care, în urmă cu 12 ani, am călcat pământu-i în picioare şi am strivit sub tălpile mele nedreptăţile şi frica de necunoscut, am crescut frumos datorită sufletelor ce au crezut în mine. La început cu reţinere, mai târziu cu încredere, şi-ntr-un final cu strigăte de bucurie.

Am învăţat să iubesc frumos. Cu sfâşieri, cu lacrimi, în chin şi pe rug uneori.

Am învăţat să renunţ tăcut. Strigând pe genunchi, la un Dumnezeu pe care nu-L cunoşteam.

Am învăţat să primesc. Judecată şi dreptate, bucurie şi tristeţe.

Am învăţat să mă mânii curat. Privind în ochi oamenii ce mă creşteau spre a deveni.

Oamenii de atunci au devenit azi OAMENI. Cu majuscule, pentru că atunci când „te faci mare” înţelegi tot ce odinioară judecai, strigai şi umileai. Înţelegi că OAMENII aceia aveau neputinţele lor, că fuseseră nedreptăţiţi, la rândul lor, şi învăţaseră supunerea. Aveau demnitatea lor, şi deveniseră dascăli. Aveau fricile lor, şi deveniseră tirani. Aveau ceea ce eu, atunci, nu aveam, şi mi-au semănat în suflet, răscolindu-mi fiinţa: Respect!

OAMENII aceia sunt Profesorii pe care de atâtea ori îi imitam, îi stresam şi îi aruncam la gunoi pentru un pumn de rebeliune. Nu ştiu alţii cum au fost, dar eu, când îmi amintesc vremurile acelea, îmi strâng cu degete tremurânde ruşinea de a-i fi judecat uneori exact pe cei de la care am învăţat mai târziu să fiu, la rândul meu, dascăl. Unul altfel poate… puţin mai tăcut, puţin mai retras, dar mai ales, puţin mai puţin decât au fost dumnealor.

Mi-aduc aminte că am fost revoltată pentru reţinerea cu care am fost trimisă la olimpiada de psihologie, de doamna profesoară  Marga Panait. „Cum să nu creadă în mine? Cum să nu aibă încredere că voi lua măcar un amărât de 7?” o întrebam pe mama, cu ochii plini de lacrimi. N-aveam pe atunci de unde să ştiu că într-o zi, datorită dumneaei deveni-voi terapeut.

Doamna profesoară, în urmă cu 12 ani, în aceeaşi lună Mai, m-aţi îndrumat să merg la Psihopedagogie Specială: „Cred că ţi s-ar potrivi. Poţi lucra cu copii şi adulţi cu nevoi speciale. În şcoli sau organizaţii. Acolo te văd…!”

Acolo sunt azi, doamna profesoară, cu tot cu fricile mele de necunoscut, pe care le-am transformat în aliat. Pentru ceea ce sunt, n-am cum să vă mulţumesc! Pentru că oamenilor care mi-au netezit calea nu le poţi da vorbe. Le dai doar suflet. Atât vă dau…

Mi-aduc  aminte de domnişoara dirigintă, Camelia Ionescu, inegalabilă prin tot ce inseamnă feminitate la puterea infinit. Pe care am imitat-o atât de bine într-o scenetă în limba engleză, încât dumneaei însăşi s-a confundat cu mine, într-una din pozele rămase amintire…

„Când am făcut noi poza asta?” m-aţi întrebat. „Nu sunteţi dumneavoastră, sunt eu, am făcut o scenetă…” , v-am răspuns mândră de isprava mea, şi toată clasa râdea pe sub mustăţi. Cu teancul de cărţi într-o mână, cu pălăria nelipsită şi rochia verde prinsă cu centură, mă recunosc azi în cea care aţi fost. Singura diferenţă este aceea că eu nu am ajuns dascăl. Acum, după 11 ani, colegi dragi îmi spun, deloc ironic: „Semeni cu doamna dirigintă!” 

Semăn, n-aş avea cum altfel, pentru că, după proba de limba franceză de la bacalaureat, mi-aţi spus frumos: „În viaţă trebuie să alegi între a face carieră şi iubire! Tu ai ales iubirea!” Am ales atunci, ce-i drept, o mare iubire din care m-am ales cu răni ce şi azi sângerează, dar din ea am făcut o iubirea mai mare decât toate iubirile lumii: iubirea de Cuvânt! Şi cuvântul e d(o)ar (de la) Dumnezeu.

Cu cărţile în braţe şi în suflet sunt şi eu azi. Şi sper ca atunci când vă voi îmbrăţişa, să vă pot spune frumos: „Am ales să fac din Iubire cariera cea mai frumoasă! Asta de psihoterapeut!”

Cum să vă mulţumesc? Aş fi banală şi rece… mă văd în dumneavoastră şi vă veţi vedea în mine… căci v-am ales model de feminitate creionată cu cerneală, nu cu farduri scumpe.

Mi-aduc aminte de domnul profesor Valentin Turcu. Nu mi-a fost profesor, dar îl cunoşteam pe de rost de la părinţii mei, pentru care era referinţă. În demnitate şi în respect. Tare şi-au dorit să-mi fie dumnealui profesor, şi tare dezamăgiţi au fost când am venit acasă tristă, şi-am întrebat  cu voce stinsă… „N-am avut noroc! Ce o să fac cu talentul meu? ”

Îmi pusesem speranţe în creionul meu. Şi-am rămas până azi cu portretul făcut de părinţii mei. Celui de care şi azi îşi amintesc cu atâta respect!

A venit odată la una din orele noastre de psihologie, trebuind să o înlocuiască pe doamna profesoară. M-a pus să citesc un eseu pe care îl avusesem ca temă, pentru olimpiadă. Nu uit nici azi tema: EMPATIE! Asculta atent, privindu-mă fix. Mi-era frică şi să ridic ochii din caiet. Nu pentru că mi-ar fi dat o notă proastă, ci pentru că în faţa unui OM pe care proprii părinţi l-au respectat mai mult decât orice, nu poţi privi şi-atât.

Mi-aţi scris, domnule profesor, în urmă cu câţiva ani, recenzia cărţii  pe care am publicat-o. Nu v-am mulţumit atunci. Nici n-aş avea cum! Rămâneţi Cuvânt. Tot ce-aş putea face este o lansare de carte în liceul care rămâne… pentru totdeauna, al meu!

Mi-aduc aminte de toate orele. De materiile al căror scop nu-l înţelegeam: matematica şi fizica ocupă locul central.

Doamna profesoară  Ecaterina Bădele, nu pricepeam nimic şi tot ce-mi doream era să ajung mai repede la facultate, să scap de absurdităţi. Cu ghilimele de rigoare. J Nici azi nu înţeleg o boabă, dar nu pot să uit dăruirea cu care ne explicaţi. Ajungeam acasă şi o întrebam pe mama cum poate un elev să fie atât de bătut în cap (adică eu!) încât să nu priceapă nimic de la un om care explică atât de pasionat. Noroc cu răspunsul ei sincer: „Cu cin să semeni, mamă? Eu şi tati suntem paraleli! Stai calmă!” şi-am stat calmă pân la facultate, când au început să ne explice principii care se aseamănă cu fizica. Nici acum nu pot înţelege paralelaJ, dar ce ştiu e că dacă aş avea un copil, tare mult mi-aş dori pentru el un profesor de fizică atât de pasionat de meserie.

De matematică mă leagă o vecie de frumos: Domnule profesor  Gabriel Tica, mi-aţi călăuzit paşii în şcoala generală, când aveaţi cu câţiva ani mai puţini decât am eu acumJ. Aţi rezolvat problema sufletului meu la finalul clasei a 8a, când, cu ochii în lacrimi, mi-aţi spus curat: „Continuă să scrii! Ai un mare talent!” Când toţi oamenii mari spuneau că trebuie să-mi văd de carte, nu să pierd vremea scriind aberaţii, dumneavoastră, OM cu litere mari, aţi pansat sufletul meu cu vorbele care mi-au fost alinare de fiecare dată când ceilalţi îmi  renegau pasiunea. M-am întrebat mereu dacă nu cumva motivul pentru care nu mi-aţi judecat pasiunea a fost acela că eraţi mai aproape de vârsta mea şi nu vă ninseseră încă dezamăgirile vieţii? Tare aş dori însă ca azi să fi rămas la fel, şi să vă încurajaţi elevii să îşi trăiască până la epuizare visele!

Am citit cândva, într-un manual de psihoterapie, că cei mai buni psihoterapeuţi sunt cei care au partea artistică foarte dezvoltată. Pentru că ei deţin empatia necesară vindecării OAMENILOR. Şi-atunci mi-am amintit de dumneavoastră!

Scriu şi azi, deşi nu trăiesc din asta. Matematică ştiu cât să nu mor de foame, să număr banii J şi să calculez câţi ani sunt de când v-am îmbrăţişat prima şi ultima oară şi am rămas în suflet cu siguranţa că „ARTIŞTII LUMII, DIN NAUFRAGIU, REFAC O LUME!”

Artiştii lumii încearcă să înoate

Chiar sub asfalt, când sunt respinşi sau trişti

Pot fi bolnavi, ciudaţi, dar peste toate,

Iubiţi divinitatea din artişti!

Agonizează smirna în lavandă

Le-nmiresmează clipa, Duhul Sfânt,

Ei dăruiesc o altfel de ofrandă

Prin pâinea rumenită în cuvânt

Sunt când pe-un colţ de stea, când rătăciţi

Lucizi, însinguraţi sau fantezişti

Să îi iertaţi şi-apoi să-i ocroţiţi

Căci poate, nici n-au vrut să fie artişti.

Artiştii lumii Merg pe Titanic

Durerea lumii O simt organic

Doar ei rezistă

Şi prin minune

Din naufragiu, Refac o lume.

(Clara Mărgineanu, Artiştii lumii)

 

După 16 ani, domnule profesor, strâng în pumni respectul pe care vi-l port şi atunci când simt că nu mai pot, lovesc cu ei în Dumnezeu. Şi aşa cedează durerea. Ştiu că un OM a dat sens vieții mele. Şi OMUL acesta e ca aparutul de ţinut viaţa… chiar când toate sunt moarte în mine.

Spunea Adrian Păunescu odată: „Am făcut pentru noi un spital de nebuni.” Pentru noi, artiştii ăştia neînţeleşi, zic eu. Şi dacă în spitalul ăsta măcar un OM să mă viziteze am, mi-e de ajuns să rezist tratamentelor lumii. Chiar dacă sunt al naibii de puternice… Şi OMUL acela aţi fost cândva DOAR dumneavoastră!

Domnilor profesori, ati dat viață cimitirului meu prin suferință. Aceea pe care o simțeam ori de câte ori intram pe poarta infernului ce-l vedeam atunci. Tot ce-mi permit acum să vă rog, cu tot respectul ce m-ați învățat să-l simt, este să nu tăiați aripile elevilor dumneavoastră!  Chiar dacă pasiunile lor nu au nici un sens pentru dumneavoastră, vă rog să mă credeți că pe unii dintre ei tocmai aceste non sensuri îi țin în viață.

Pe mine arta m-a trăit.

M-am vindecat prin cuvânt mult mai bine decât m-ar fi vindecat toate medicamentele marilor medici. Tot prin artă am salvat vieți fără să ştiu. Oamenii citeau şi plângeau. Îşi spălau durerile şi păcatele cu lacrimile şi se vindecau. Vă rog fierbinte să nu-i judecați pe elevii aceştia enervanţi de cele mai multe ori, tupeişti sau rebeli!

Dați-le drept la cuvânt! Să se exprime. Să strige. Să plângă! Să vă spună că îi doare nedreptatea vieții! Sau a dumneavoastră, uneori.

Vă rog fierbinte să le arătați că şi dumneavoastră greşiţi!  Pentru a înțelege că greșeala face parte din normalitate, din uman şi din fumuseţe!  Altfel ajung rând pe rând în spitale de psihiatrie, sau în cabinete de psihoterapie, convinși fiind că ei sunt defecți.

Dați-mi mâna dumneavoastră, să facem o horă a sufletului! Să-i înțelegem şi pe cei neînţeleşi! Să-i iubim şi pe cei de neiubit! Unii dintre ei trăiesc drame reale în familiile lor. Sunt abuzaţi. Neiubiţi şi trădați de propriii părinți. Fiți dumneavoastra părinții pe care şi i-au dorit! S-ar putea ca într-o zi, tocmai unul din neînţeleşii aceştia să vă ajute propriii copii să se înțeleagă!

Nu-i disprețuiți, pentru că s-ar putea ca într-o altă zi, tocmai ei să vă învețe copiii ce înseamnă empatia!

Iar pe voi, dragi elevi, vă rog,  cu lacrimile strânse în cuvinte, să nu vă lăsați visele să moară!

Aveți curaj să vă faceți scuturi din lacrimi şi să luptaţi cu ele împotriva celor ce vă atacă! Aveți curaj să le spuneți cu respect profesorilor voştri despre pasiunile voastre!

Învățați!

Orice!

Atât cât puteti! Mai mult decât vi se cere! Daţi-vă dreptul să fiți mediocri la ce nu puteţi înțelege şi faceți maraton cu pasiunile voastre!

John Maxwell a spus odată să nu puneți vulturii să înoate şi raţele să zboare! Pentru că îi veți distruge şi pe unii şi pe alţii! !

Dragi elevi, nu lăsați Facebook -ul să vă cumpere timpul! El trece şi nu dă dobândă! Nu vă va plăti ratele, nu vă va creşte copiii!

Fetelor, nu faceţi din fețele voastre cărți de colorat, folosind doar farduri pentru frumusețea voastră! Aveți una interioară pe care numai un bărbat adevărat o va prețui! Comoara cea mai mare a unei femei, care nu va seca niciodată, este feminitatea. Iar feminitatea nu e egală cu sexualitatea dusă la extrem. Asta prezentată pe toate posturile tv.

Citiți!

Fardaţi-vă sufletul şi parfumaţi-vă inima cu învățături sănătoase! Ele vă vor învăța respectul. Feminitatea adevărată şi dragostea pentru simplitate. Luați ce este util de la fiecare profesor cu care interacţionaţi! Învățați din greşelile dumnealor şi fiți, pentru cei de după voi, exemple de urmat!

Alegeți-vă parteneri de viață cu care să împărțiți cărțile cele mai frumoase, fricile cele mai profunde şi iubirea cea mai curată! Nu vă lăsaţi înşelate de aparențe , sub măştile unor bărbați care fac bani din naivitatea altor femei sau din afaceri ilicite!

Nu vă lăsați abuzate, ca aşa zisele vedete de plastic! Meritaţi un loc mult mai frumos decât un spital de psihiatrie, în care să vă petreceți tinerețea!

Iar voi, băieți frumoşi, nu vă întreceţi în mușchi, decât dacă doriţi să vă faceţi din sănătate o carieră! Nu în perfecţionisme de mahala, dorind să cuceriți femei de bisturiu! Meritaţi mult mai mult decât plastic, culori şi tocuri, pe care să vă sprijiniți sufletul obosit! Iubiți-vă într-atât, încât să preţuiţi singurătatea în locul atâtor fake-uri promovate de media.

Tineri frumoşi, sunteţi generaţia pe mâna cărora vor fi copiii voştri într-o zi! De voi depinde unde alegeți să vă petreceți viitorul!

Ştiu că e greu să rezişti într-o lume în care un dascăl câştigă cât jumătate din consumaţia unui manelist, la un restaurant de fiţe. În care majoritatea profesorilor trăiesc cu frica abuzurilor din partea părinților cu maşini scumpe şi boli psihice tratate de droguri şi alcool. În care notele se obțin uneori pe favoruri sexuale şi diplomele se scriu oricărei „Domnişoare Columbeanu”.

Ştiu că învățământul românesc e azi cu mult sub nivelul ratingului Tv. Şi mai stiu că Dumnezeu e un fel de Bordea. Ăla de la Stand Up Comedy! Parcă era şi angajat la Capatos. Nu mai ştiu dacă e, căci nu mă uit la Tv. (Să nu credeți că eu nu râd sau că-l disprețuiesc pe Bordea. Am râs cu poftă la trăznăile lui, şi l-aş asculta până la refuz. Dar doar atâta timp cât face din Stand Up artă. Nu mahala!)

Sunt o neinformată, în ale vedetismelor, stiu şi asta! Pentru că nu accept să facă televiziunea instrucție cu mine. Şi nici să învăț după manualele de terapie de cuplu ale Adrianei Bahmuţeanu.

Scriu cu sufletul strâns. E dureros să te întorci în timp şi să-ți dai seama că acel cimitir pe care l-ai urât 4 ani din viață, e locul unde azi ai da ani din ea să-l înviezi!

Pentru că azi, după 12 ani, văd în licee adevărate lagăre. De libertate, ce-i drept, dar una înțeleasă nu prost, ci periculos de greşit! O înţelegere care te duce în spatele gratiilor. Ale spitalelor sau ale închisorilor. V-aş scrie multe, OAMENI frumoși… v-aş îmbrățișa pe fiecare în parte să vă dau din puterea mea de a răzbate. Putere primită pe gratis din Cuvânt. Al lui Dumnezeu.

Cu sufletul în ultima bancă de la mijloc, a clasei a XII-a E, mă înclin în fața celor ce mi-au creionat viața în culori mai frumoase decât orice Armani. Dior sau Arden.

 Şi şă ştiţi un lucru: sufletul meu e marca Baileşti!

Şi-o duc cu mine peste tot, şi mă mândresc cu ea. Pentru că miroase a vis. Are gust de glorie şi arată a binecuvântare!

Îmi îmbrățișez liceul, de aici, de departe, cu brațe de vers şi cu putere de artist nebun. Şi fiecăruia din OAMENII care mi-au trasat frumos viitorul, le construiesc un palat în inima mea. Să -şi odihnească acolo sufletul obosit. De atâta lumesc…

Comandă AICI cartea mea, PUNE ULTIMA PIESĂ!, scrisă în perioada liceului, şi află poveşti nespuse…

 

Distribuiți vă rog
Adrian Paunescu – viata fara de moarte sau cum sa mori, traind in mormant

Oameni cu aripi

Adrian Paunescu – viata fara de moarte sau cum sa mori, traind in mormant

Distribuiți vă rog

20 iulie 2016.

E Ziua Aviatiei. M-am trezit cu gandul de a scrie despre o mare iubire a mea: zborul. Nu sunt pilot:), spun o mare iubire pentru ce simt cand il simt. E greu de explicat si greu de definit.

E un fel de dor de duca, spre nicaieri si spre pretutindeni. Exact asa. De asta mi-am si pus Aripi de Drum, sa pot trai o viata cu dorul de cer, intr-un zbor continuu si perfect. Eu, cea mai imperfect dintre imperfectii lumii.

Dar gandul meu, de a povesti despre ziua aviatiei, s-a blocat pe drumul spre inceput. Pentru ca, sigur nu intamplator, mi-au venit in minte 2 versuri  ale lui Adrian Paunescu:

„Si brusc am inteles ca fara tine
Nici eu in toate mintile nu sunt.”

N-am inteles de ce ma obsedeaza aceste versuri, si m-am indreptat spre mine insami. Sa ma intreb de ce. Si sa gasesc raspuns. Mi-am dat seama apoi ca de fapt, azi e o zi in care imi strang in pumni 2 mari iubiri: POEZIA si ZBORUL.

E ziua in care s-a nascut un OM care a avut curaj sa fie el insusi. Cu toate condamnarile lumii, cu toate pistoalele indreptate spre el.

Adrian Paunescu m-a invatat candva, fara sa stie, ca iubirea nu e iubire daca nu zboara. Daca nu e libera, adica.

Si tot nu intamplator, mi-am amintit de poemul lui, pe care l-am plans candva de atatea ori, ca nu mai aveam indrazneala sa mai cer lacrimi de la Dumnezeu.

Eu sunt eu

Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

 [ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

E greu sa fii tu insuti intr-o lume pusa pe judecat. Pusa pe aruncat nu cu pietre, ci cu gloante. Sa te ingroape mai repede in pamant.

E greu sa te lupti cu lumea, sa te inalti de-acolo, de sub lespezi rece, la cer. Cand ei te coboara, tu te ridici. Iti faci mainile ruga, si cu ele tragi de mansa propriei puteri, si pornesti la zbor. Cu toate ale lumii ne-ntelesuri.

Adrian Paunescu nu s-a nascut sa moara. S-a nascut sa ne arate ca se poate trai vesnic. Ca se poate ajunge la el, acolo sus, cel putin o data pe an. Pe 20 iulie.

Nu stiu cati dintre pilotii lumii stiu ca e sarbatoare in cer azi SI pentru o nastere de om, nu doar de Aripa. Nu stiu cati dintre noi avem curajul sa le cerem celor ce se duc acolo sus, azi, sa ii duca si lui, marelui poet, un pumn de lume. Sa scrie cu ea si acolo, povestea ce n-a mai apucat s-o termine aici.

Nu stiu cati dintre artistii lumii stiu ca azi e sarbatoare nu doar pentru ca e ziua Aviatiei, ci pentru ca pilotii lumii sunt artistii lumii. Si nici un artist al lumii nu trece dincolo, pana nu devine pilot.

Despre Adrian Paunescu am aflat prima data de la Cirna, Dolj, satucul bunicii mele. A venit in urma cu peste 23 ani sa tina un spectacol acolo. Cu Ana Maria si cu Andrei. Copiii lui. Mi-aduc aminte ca am plans tot spectacolul. Eram prea mica atunci sa inteleg de ce. Stiam doar ca lumea se uita ciudat la mine.

Nu stiam cine este, si de ce e atata zarva in sat la noi. Stiam doar ca simt ceva ce nu stiu explica, atunci cand vorbea si cand s-a inceput a canta.

Am aflat apoi, de la bunicul, ca e un mare poet. Ca au fost colegi de banca si ca se bateau. Ca s-a nascut in Basarabia, si marea parte a copilariei a trait-o la Birca, Dolj. Ca a stat in Cirna o perioada, si ca era un copil altfel. Nici bunicul nu a stiut sa-mi explice „cum adica era altfel…?”

Am intrebat de poeziile lui, unde le pot gasi. Nu aveam nimeni nimic. Nici macar tata, care iubea poezia mai mult ca orice. N-am gasit nici la biblioteca orasului meu natal, Bailesti. Habar nu am daca azi au acolo cartile lui.

Dar tare as vrea sa stiu ca e citit  in Oltenia lui draga.

Nu stiu nici cati stiu ca „OLTENIA, ETERNA TERANOVA”, e scrisa de el. Stia de atunci ca va trai vesnicia prin lume. Desi plecat…

Nu stiu nici cati se intreaba de ce OAMENII nu sunt cinstiti in patria lor. Si cati olteni sunt mandri ca cineva, candva, pentru totdeauna, le-a gravat Oltenia pe harta spre cer.

Ca Adrian Paunescu a scris istoria cu slovele iubirii. Istoria unei tari in care se moare de multe, mai putin de dor de ARTISTII LUMII.

Azi, Adrian Paunescu ar fi implinit 73 de ani. N-a fost sa (mai) fie…

Suntem multi, eu stiu sigur, care iubim asa cum a iubit el. Dar si mai multi care nu au curaj sa iubeasca asa: asumat!

Azi sarbatoresc 2 mari iubiri: de ZBOR si POEZIE! Si inteleg tot mai mult ca moartea se poate trai, prin cuvant.

Va rog azi, pe voi, cei ce zburati acolo spre cer, sa duceti o aripa de drum si celui ce ne-a invatat ca

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii. (Ruga pentru parinti)

Va rog pe voi, piloti frumosi, sa purtati pe umerii vostri azi, iubirea. Deschid azi pumnii mei si va las sa priviti cum se zbat pentru viata cele 2 iubiri: de ZBOR si de POEZIE. Sa nu uitati ca sunteti parte a lumii celui ce ESTE Adrian Paunescu.

A scris despre voi, a scris despre noi. A scris despre zbor… a stiut ca-ntr-o zi, VOI ii veti aduce de aici, vesti despre lume. Aceea pe care a iubit-o asa cum a stiut …

Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.

(Spune-mi ceva!)

Si a stiut apoi ca..

„Am sa plec intr-o zi

Intr-un loc nestiut,

Intr-un munte secret,

Undeva in trecut.”

 

Am decis intr-o zi sa spun lumii despre „intr-o zi” … in cartea mea, „Pune ultima piesa!

Atunci el nu zburase inca spre vesnicii. Dar n-am avut curaj sa-i spun ca am ales sa il gravez pe suflet pentru totdeauna! Cu tot cu iubirile lui, bifate gresit, uneori …

 Tu, Aviatie Romana, sa ne ierti ca te platim cu nimic pentru corespondenta cu Artistii lumii!

Sa ne ierti ca te uitam atat de usor! Probabil de asta a ales el, marele poet, sa zboare spre cer de ziua ta! Sa nu-l uiti niciodata si sa-ti fie mult mai usor sa-i duci slove de la noi, pamantenii …

Iti multumim, Adrian Paunescu, pentru vesnicia data cadou!

Si-atat …adrian paunescu

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog