Etichetă: muzica

Eugen Mihaescu- KRYPTON spune că autismul nu este un obstacol în a-ţi trăi pasiunea. Tu ce spui?

Artistii lumii

Eugen Mihaescu- KRYPTON spune că autismul nu este un obstacol în a-ţi trăi pasiunea. Tu ce spui?

Distribuiți vă rog

Pentru că am promis că toată luna aprilie este dedicată AUTISMULUI, azi vă aduc o notă pe portativ. De la Eugen Mihăescu. Trupa KRIPTON s-a născut, a crescut şi trăieşte frumos, între coarde de chitară şi iubire divină, pentru a scrie pe cer mesajul cel mai emoţionant pe care, ca terapeut, l-am auzit vreodată:

Dumnezeu, cand ne-a trimis acest dar si ne-a invatat despre cea mai frumoasa dintre arte -nu si-a ales nici teritoriile, nici culoarea oamenilor, nici pozitia lor in societate; EL doar a reusit sa ne ”imbrace ”pe toti, in cea mai adevarata haina: MUZICA!
Cred ca Romania e tot pe Pamantul acesta… si de ce n-ar fi pregatita sa sustina un alfel de om, ce canta o muzica divina…!?

Te invit aşadar, om bun, să citeşti un interviu cu şi despre suflet. Cu cel care crede cu tărie că muzica este vindecare!

Eugen, nu cred ca mai ai nevoie de vreo prezentare.:) Te stim cu totii, cu mic, cu mare. Motivul acestui interviu nu este promovarea ta, deci nu te voi intreba cine esti si ce canti:). Te intreb pentru inceput CINE esti? Asta pentru ca pe contul tau de Facebook ai scris: “Creator de muzici si NU compozitor, textier si NU poet, instrumentist si NU chitarist.” Ce face diferenta intre toateaceste etichete?

Sunt un om normal ce am primit aceasta vocatie din partea Divinitatii…
Nu pot spune ca indeplinesc o functie anume, de chitarist sau compozitor, narator sau scenarist, cantautor sau maestru-interpret…”Abtibildele” acestea le pun cei care fac statistici si se ocupa cu criteriile de departajare…
Sunt un om normal, ce a primit o menire clara aici, pe Pamant: Sa cant, sa bucur lumeA, sa fiu aplaudat pentru ceea ce fac cu credinta…!

In curand, KRIPTON implineste mai mult decat varsta mea:). Spune-mi, te rog, in lumea in care fast food-ul nu exista numai in alimentatie, ci si in arta, care a fost “dieta” care a asigurat longevitatea acestei trupe?

Faina expunere vis-a-vis de intrebarea ta..
Da, noi KRYPTON, am cam strans in bagajul nostru 35 de ani de concerte, de turnee, de plimbari in tara si dincolo de tara, de fani, de albume, de nopti nedormite, de zile cu soare dar si de ”tsunami”-uri uneori aproape devastatoare, caci asta se-ntampla in viata oricarui artist…!
N-as spune ”dieta”, ci mai degraba reteta de a rezista dupa, si in atatia ani, a constat in echilibrul, ratiunea si mentalitatea de invingator pe care am ”condimentat-o” in adn-ul fiecaruia din noi, indiferent de etapele prin care am trecut…!

Nu CE canti, te intreb, Eugen, ci de ce inca mai canti  ceea ce canti?  Nu te-ai “afiliat” la moda vremii, compunand piese bazate pe sexualitate…

Ma inspir din frumosul care ma inconjoara si daca muza imi vorbeste de sexualitate, n-am s-o privesc doar ca pe un val ce tine de o ”moda” anume, ci ca pe o parte din viata asta in care exista si dragoste, dar si ura, si lumina, dar si intuneric, si caldura, dar si racoare, sinceritate, bucurie, chemare dar si… sex!

Ce te inspira in scriereapieselor, si dupa 30 de ani? Cand ma gandesc la KRIPTON, o fac terapeutic: intr-o casatorie de 30 de ani, ce aduc acei oameni, sa continuie inca sa isi scrie povestea? Exact asta e scenariul pe care-l am cand ascult piesele tale…

Cred ca ce am scris la întrebarea precedentă, reprezinta si raspunsul pentru aceasta..:))!
Doar mai adaug…
Nu fac parte din folderul celor ce scriu ‘la comanda” piese sau texte (poezii…) si am invatat in toti anii acestia sa astept escalele inoportune si vizitele uneori foarte tarzii, evident neanuntate, ale unei persoane dragi mie-Muza!
Dupa plecarea ei, imi iau condeiul…!

Este muzica o terapie pentru suflet?

Am spus-o cu simtire si credinta, ca muzica este un medicament -elixir terapeutic pentru suflet si uneori o stare de criogenizare chiar si pentru tesuturile vii…!

De 12 anilucrez cu copii cu autism. Pe unii dintre ei i-am putut scoate din lumea aceea rigida, dandu-le o toba, o chitara sau un pian. Fara sa  stiu care va fi rezultatul. Si de acolo a inceput viata lor, desi niciodata nu au fost indrumati catre arta, de către parinti. Spune-mi, din toata experienta ta, este muzica din Romania pregatita sa primeasca “un om altfel”, care sa o cante? (o persoana cu nevoi speciale)

Te felicit pentru altruismul si rabdarea ta de a lucra cu ”oamenii altfel…”
Dumnezeu, cand ne-a trimis acest dar si ne-a invatat despre cea mai frumoasa dintre arte -nu si-a ales nici teritoriile, nici culoarea oamenilor, nici pozitia lor in societate; EL doar a reusit sa ne ”imbrace ”pe toti, in cea mai adevarata haina: MUZICA!
Cred ca Romania e tot pe Pamantul acesta… si de ce n-ar fi pregatita sa sustina un alfel de om, ce canta o muzica divina…!?

Am cunoscut oameni pe care muzica i-a salvat de la sinucidere. Cand si-au dat seama ca au hoinarit in lume degeaba, ani de zile, in joburi care nu le aduceaunici o implinire, si au decis sa renunte la tot, pentru pasiunea de o viata, si-au revenit fara ca psihiatrii sa inteleaga CUM. Care este explicatia pe care o dai tu, ca ARTIST, aceastei “minuni”?

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Am avut astfel de exemple si in trupa mea…Oamenii se reintorc dupa ani si ani, acolo unde si-au regasit alter-ego-ul, in locul unde au simtit pentru prima data – lumina, dragostea, recunostinta, faima, bucuria…!
E o ”chemare” ,in primul rand spre…tine!

Te intreb tot terapeutic: ai decis, la un moment dat, sa-ti continui cariera solo, pentru cativa ani, apoi tot tu ai fost cel ce a redat viata trupei, avandu-l ca solist vocal pe RazvanFodor. Ce te-a determinat “sa renunti la singuratate”, in detrimentul comuniunii?

Proiectele ”solo” sunt ”variatiuni pe teme diferite” de cele pe care le pictezi, in cadrul subiectului-”mamă”…! Ele iti aduc o alta stare de bine atunci cand simti nevoia de exprimare si in alte ”tablouri”, cu expuneri diferite de nuante si atitudini, dar cu aceeasi amprenta, stilistic vorbind…!
Etapa Fodor… -un alt episod marca KRYPTON, un episod in care mi-am propus o introspectie, vis-a-vis de o dilema cu launtrul meu, punandu-mi intrebarea shakesperiana, de a fi sau nu ”comercial…”?
Reusisem atunci, feedback-ul propagandu-se destul de repede dar…
Era o muzica scrisa de mine, dar departe de ceea ce simteam si imi doream… Atunci, chiar m-am simtit asemeni unui croitor ce creeaza si ajusteaza haine in functie de client…!

M-am reintors la scurt timp, la radacinile plecarii mele in viata asta de rock-er si mi-am continuat drumul, cu blugii rupti si o pleata in vant, printre ”armatele de ovedrivere” …!

Eugen, traiesti exclusiv din muzica in acest moment, sau este o pasiune care te mentine in viata, la nivel emotional?

Asemeni furnicutei harnice din fabulele lui La Fontaine, am pus deoparte tot ce am castigat si castig din muzica- cu titlul de investitor, intr-un domeniu care iti aduce o liniste financiara, dar nicidecum o satisfactie spirituala…!
Asadar pot spune sincer ca traiesc din si pentru MUZICA…!

Se poate trai in Romania, din muzica de calitate? Cand spun “de calitate” ma refer, fara a avea intentia de a jigni pe cineva, la substanta unui act de creatie, si nu la imaginea de plastic, creata de sexualitate…

Se poate trai din muzica si in Romania… dar cred ca ecuatia fericirii ramane totusi credinta si constanta evolutiva, pentru ca istoria sa te recunoasca INVINGATOR…!

Multumesc pentru traire si suflet, Eugen Mihaescu! Sa-i aducaDumnezeu pe toti membrii KRYPTON la nunta de platina!:)

Fain spus… Nunta de platina…!
Eu zic mai tot timpul, la sfarsit de concert :
Sa dea Dumnezeu sa ne mai vedem in viata asta cu bine…! 🙂

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Despre FOLK, mama, si femeie, cu Tica Lumanare: „Imi este greu sa vb despre mama mea, astazi, cand nu pot inca accepta faptul ca ea nu mai este…Pentru mine mama a fost totul…copilarie, adolescenta… ea a fost acea care asculta in casa vechile discuri cu Cristian Vasile, tangouri celebre si romante cutremuratoare cantate de Mia Braia sau Ioana Radu…Maria Tanase…”

Artistii lumii

Despre FOLK, mama, si femeie, cu Tica Lumanare: „Imi este greu sa vb despre mama mea, astazi, cand nu pot inca accepta faptul ca ea nu mai este…Pentru mine mama a fost totul…copilarie, adolescenta… ea a fost acea care asculta in casa vechile discuri cu Cristian Vasile, tangouri celebre si romante cutremuratoare cantate de Mia Braia sau Ioana Radu…Maria Tanase…”

Distribuiți vă rog

Pentru că am spus în repetate rânduri că pe mine ARTA M-A TRĂIT, şi m-am vindecat prin ea mai abitir decât ar fi făcut-o toate medicamentele psihiatrice la un loc, vă aduc dovezi ale vindecării omenirii, prin tot ce înseamnă suflet, lacrimă, speranţă, luptă şi dor.

Stăm la poveşti cu Tică Lumânare, artistul care strânge mii se inimi la un loc, spre binecuvântare şi iertare, spre pace şi neuitare.

Pentru că „Artiștii lumii” scriu si cântă povesti de viața, scrie-ne, te rog, povestea drumului parcurs de copilul Tică Lumânare, de la copilărie la maturitate. Cine ți-a călăuzit pasii spre artă si de ce te-ai oprit la muzică?

Se pare ca am avut sansa sa locuiesc intr-un cartier plin de copii pasionati de muzica si sport. Imi aduc aminte cu mare placere si chiar nostalgie, ca o zi de-a noastra in cartier arata cam asa: in timpul saptamanii – scoala, teme, jocuri sau baschet (fotbal) si cantat la chitara.

In weekend – plimbari, baschet (pana la lasarea serii, deseori la lumina becurilor), cantat la chitara pana la 12-1 noaptea…cu alte cuvinte si frumos si sanatos…In acest context, copil fiind, am fost fermecat de tot ce era in jurul meu si mai ales de cantecele cantate la chitara de prietenii din cartier sau veniti din alte cartiere, pe care-i priveam si-i ascultam cu o sete nepotolita, visand ca, si eu, candva, sa cant alaturi de ei si mai mult, sus pe o scena in lumina reflectoarelor…

Visul meu a inceput sa prinda contur dupa aniversarea de 18 ani, cand mama mi-a cumparat o chitara second hand de la vecinul meu. De-abia atunci am avut posibilitatea sa pot repeta in casa tot ceea ce reuseam sa prind si sa tin minte din ce vedeam afara…A doua etapa si cea care m-a indreptat spre muzica folk, a fost venirea pe stadionul din Giurgiu, in 1984, a Cenaclului Flacara, unde am fost cu mare parte din gasca …atunci a intrat in mine “virusul” Cenaclului Flacara, odata cu muzica folk… si s-a dezvoltat in timp, dar sigur…

In scoala (scoala nr.6 Giurgiu, azi Savin Popescu), eram un copil sters, neinteresant, timid si rusinos, fiindu-mi rusine sa intru in relatie cu o fata, tot timpul de teama de a nu cadea in ridicol, stare care s-a perpetuat chiar si in anii de liceu (Industrial nr.2, azi Tudor Vianu).

La chefurile, destul de frecvente in adolescenta mea, sau in rarele ocazii cand mergeram la o discoteca, preferam sa stau intr-un colt si sa privesc cum ceilalti se distreaza, avand avantajul umbrei, din care observam totul….oameni, comportamente, reactii, stiluri…tot ceea ce mintea mea putea observa si inmagazina. Asa s-a dezvoltat in mine si pasiunea pentru psihologie…

Eram o familie modesta cu un singur salariu si 6 guri de hranit, din care 4 copii la scoala cu toate cele necesare. Niciodata nu am putut intelege cum reusea, sarmana maicutza mea, sa faca in asa fel incat, dintr-un singur salariu si ce mileuri de laset reusea sa mai faca si sa vanda pe niste preturi de nimic, sa ne tina pe toti in scoala si sa nu ne lipseasca nimic… chiar si banutii de pachet la liceu, mai ales ca inca de cand eram in clasa a 10-a, sora-mea mai mare a plecat la facultate, unde erau cheltuieli de chirie, transport, mancare si bani de buzunar…

Ca o paranteza, de aceea nu am inteles nici de ce sora-mea, a fost singura dintre noi care nu a vrut sa o vada pe mama atunci cand am aflat ca mai are doar 3 saptamani de trait!!! Dupa liceu am avut mai multe incercari catre invatamantul superior, dar niciodata, insa, nu am reusit sa ma pun pe invatat, multumindu-ma, asa cum eram obisnuit, cu ceea ce prindeam in clasa la ore, principala mea preocupare fiind muzica, sportul (in 1991 am luat centura neagra in Karate Shotokan, dupa ce devenisem sempai la sala de judo, putin jiu-jitsu si aikido) si drumetiile, pasiuni concretizate dupa revolutie in grupul folk Karma si Clubul turistic Amurg (1992), cu care m-am lansat in adevaratul sens al cuvantului in viata artistica si turistica…

Mult mai tarziu am reusit sa fac un curs de calculatoare si apoi facultatea de psihologie…desi, dupa liceu, visam sa devin ofiter de politie!

Pentru că e încă martie, si fiecare dintre noi asociem această lună cu MAMA, spune-mi ce înseamnă pentru tine ființa care ți-a dat viață si cum te-a ajutat cântecul sa trăiești doliul pierderii acesteia?

Imi este greu sa vb despre mama mea, astazi, cand nu pot inca accepta faptul ca ea nu mai este…Pentru mine mama a fost totul…copilarie, adolescenta… ea a fost acea care asculta in casa vechile discuri cu Cristian Vasile, tangouri celebre si romante cutremuratoare cantate de Mia Braia sau Ioana Radu…Maria Tanase…

Am crescut in muzica si cu muzica si nu orice fel de muzica, cu cea mai buna muzica…datorita mamei mele, o fata simpla de la tara, care si-a depasit conditia… si al carei suflet era atat de mare incat au incaput toti in el, familie, rude, prieteni….chiar si straini…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Poate ca de aceea muzica a fost cel mai puternic refugiu pentru mine, mai ales ca ea era nelipsita de la concertele mele din Giurgiu, avea chiar si piesa ei preferata, pe care i-o cantam frecvent… cu un nume, parca, predestinat… “Ai plecat”…

Nu mai cred demult in coincidente si ca o dovada in plus, as vrea sa marturisesc ca refrenul acestui cantec, s-a “potrivit” izbiotor si-n acelasi timp tragic, cu ceea ce s-a intamplat… mama mea nu a mai putut vorbi cu noi in ultimele 5 saptamani, cand am adus-o de la Bucuresti acasa la Giurgiu, fiind intr-o semicoma…refrenul cantecului spune…

”Ai plecat fara sa spui niciun cuvant, / Ai plecat ca un ecou purtat de vant, / Visele s-au naruit in urma ta / Si-a ramas din tot numai tristetea grea… Si tot ca in cantec..

“Te-am condus cu pasii grei si rari / Si gandeam ca n-ai sa mai apari…

 

Mi.am condus mama pe ultimul drum cu pasi grei si rari in urma dricului, privind, ca un zombi, corpul ei inert si rece…
 Dezvăluie-ne povestile din spatele cântecelor tale. Cine îți scrie versurile si muzica, si cum alegi subiectul fiecăreia?

Cred ca orice artist adevarat, nu pseudoartist, ascunde in operele sale experiente, clipe, trairi si emotii din viata lui…

Cantecele mele sunt ori scrise de mine si muzica si versuri, ori doar versurile, ori muzica, ori impreuna cu colegi si prieteni…predominant, in ultima perioada, cand am inceput sa cant mai mult singur, piesele imi apartin si muzica si versuri…

Canti adesea cântece patriotice. Ce înseamnă pentru tine România? Ai pleca din țară dacă ai câstiga mult peste cât castigi la noi?

Asa cum spuneam mai sus, un om adevarat este un om iubitor, muncitor si corect.. imi iubesc familia, locurile si tara… bunatatea mea nu este una exagerata, prosteasca, una care sa cada in extrem…in niciun caz. Totul trebuie facut echilibrat, chiar si faptele bune…echilibrul este cel care tine universul … pentru familia mea, oamenii dragi si pentru tara mea sunt capabil sa fac tot ceea ce trebuie sa fac, fara limite…

Nu vreau sa spun mai mult, dar cred ca s-a inteles. Solutia de salvare a acestei tari mancate de corupti fara scrupule si de tradatori, inca de la Decebal incoace, nu va fi niciodata pentru mine plecarea, renuntarea, lasitatea…ci lupta, sub orice forma…prin vorbe, prin cantec sau prin fapta. Nnici aici echilibrul nu este stabilit, legile ori nu sunt, ori nu sunt aplicate…Va aduc aminte o vorba veche care tine tot de echilibru…”situatiile disperate, cer masuri disperate..”

Spune-mi, te rog, povestea cântecului „TARDIVE”.

Mi-as fi dorit ca acest cantec sa fie al meu, macar al nostru, dar nu este. Este al unor buni prieteni, colegi de munte de la scoala miltara de aviatie de la Boboc (Buzau), Buru (Viorel Burnichi)-muzica si Kiru (Comandor Laurentiu Chirita)-versurile, acesta din urma prabusit cu MIG-ul in aceeasi saptamana cu Adrian Paunescu, noiembrie 2010, o saptamana fatidica in care, dupa parerea mea, Romania a pierdut doua varfuri…cel mai bun pilot si cel mai mare poet…

Cum te promovezi tu si cum pot cei interesați de muzica ta, sa te găsească?

Din pacate promovarea este cea mai spinoasa problema a unui artist. Daca mai tinem cont ca trebuie sa mi-o fac si singur, lucrurile se complica si mai mult. De multe ori, nu interesul publicului, sau calitatea artistului este cea definitorie in a umple sala cu spectatori, ci promovarea deficitara sau aproape inexistenta…

De aceea un organizator de evenimente are un rol vital….daca acesta exista si isi face datoria, de-abia atunci putem da vina pe ceilalti de nereusita unui concert…deocamdata cel mai bun si mai accesibil mijloc de promovare este internetul si in special Facebook, dar degeaba postezi fel si fel de lucuri daca oamenii nu stiu sa se uite, daca nu sunt interesati… Deci, pana la urma, cine vrea cu adevarat sa stie de mine, sa ma vada sau sa ma asculte, poate foarte simplu sa intre pe Facebook.

La final, spune-ne un gând pentru femei, si unul pentru bărbații care le au aproape.

Sa nu uite in primul rand ca sunt femei, trebuie sa fie feminine, sensibile, frumoase, sa fie reprezentantele sexului frumos…sa nu invidieze pe cele mai bine si mai frumoase decat ele ori sa le barfeasca, sa le faca rautati, ci sa fie pentru ele un stimulent de a se autodepasi, de a fi si mai frumoase, si mai feminine…iar barbatilor, sa nu uite niciodata ce au langa ei, pentru ca ei singuri au ales!!!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
„ISTORIA ROCKULUI ROMÂNESC”, SPUSĂ DE NELU STRATONE, ÎN PREGĂTIRE LA HYPERLITERATURA

Oameni cu aripi

„ISTORIA ROCKULUI ROMÂNESC”, SPUSĂ DE NELU STRATONE, ÎN PREGĂTIRE LA HYPERLITERATURA

Distribuiți vă rog

Pentru cine nu mă cunoaşte, fost-am toată viaţa întruchiparea revoltei. M-am revoltat împotriva nedreptăţii făcute celor săraci, a celor talentaţi dar nerecunoscuţi, a binelui ce primeşte răsplată iadul, a tuturor celor văzute şi nevăzute. 🙂

Am visat o lume frumoasă, în care să se cânte, să se scrie, să se danseze şi să se picteze cu sânge istoria sufletului.

Am visat oameni frumoşi, cu dezastre transformate în biruinţe. Şi pe Dumnezeu, îmbrăţişând lumea asta a mea, cu toată iubirea pe care Singur a creat-o. Şi noi am înţeles-o greşit, şi-am dat-o la porci, s-o sfâşie de vie…

Cine mă cunoaşte,  ştie că ce spun acum stă sub semnul unei mari dureri: aceea că noi, artiştii lumii, avem de toate, numai dreptate nu. N-avem dreptate când strigăm că ne doare laşitatea, ura, indiferenţa, egoismul, ignoranţa, umilinţa şi amăgirea.

N-avem dreptate, zice restul lumii. Restul acela format din cei ce ne râd în faţă, că n-avem ce face şi-atunci ne-apucă absurd câte o melancolie şi creăm cine ştie ce bazaconie destinată unei sinucideri spectaculoase.

N-avem dreptate când spunem că ne dor visele pe care le împlinim în propria artă. Doar în ea. Pentru că în propria ţară, uneori, murim calculat, de la supradoză de iubire injectată în pleoape. În suflet şi-n tălpi. Alea cu care am colindat lumea, sperând să găsim un strop de dreptate în ea.

Noi, artiştii ăştia teribilişti, rebeli, tatuaţi, beţivi, drogaţi, nebuni şi degeaba, ne întâlnim uneori la un pahar de umilinţă şi ne înecăm amarul în câteva versuri. În câteva culori, în câteva pânze, în câţiva paşi, pe câteva note, sărind de pe portative.

Scriu cu lacrimile făcute rugă, cum adesea am spus, despre destinul celor ca mine. Unul frumos, cu toate negurile şi morţile tatuate în tâmple.

Scriu după ce am citit cu inima bătând a ultim poem, despre proiectul celor de la Hyperliteratura.

Am aflat despre el de la Radu Toderaş, om drag, ce mi-a adunat bucăţile de suflet şi le-a ţinut în braţe până s-au lipit singure, de-atâta timp ce-a trecut peste ele. Neiertător. Odată…

Am aflat de la el că vrea, împreună cu Andrei Ruse  şi Nelu Stratone, realizatorul celebrei emisiuni radio A lu’ Nelu, să scrie istorie.

Dar nu orice fel de istorie. Ci ISTORIA ROCK-ULUI ROMÂNESC.

Am citit despre proiect, am râs şi-am plâns. Am râs pentru că mi-am amintit de vorbele lui Radu, spuse când a aflat că „m-am pocăit”:

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

„Cu tine n-o să mă rog niciodată că avem cerinţe diferite de la divinitate! Dacă vrei să bem împreună un zaibăr, asta cu nerăbdare!” :))

Deşi ne sunt cerinţele diferite, sufletele noastre bat la fel de rebel şi, ar zice unii, naiv, pentru artă. Pentru cuvânt şi pentru portative.

Probabil ca noi sunteţi mulţi, îndureraţi de istoria care se scrie cu sângele marilor artişti, despre care se povesteşte abia după ce s-au dus la un pahar de viaţă, cu Dumnezeu.

Am plâns pentru că am văzut în proiectul ăsta multă iubire. De lume. De oameni. Am plâns de frica ignoranţei celor ce vor trece pe lângă el şi se vor duce să cumpere celebritate. Ori încă un gram de silicon. Ori poate niscaiva „şmecherie”, să ne arunce cu ea în ochi. Ăştia ce-au văzut moartea de multe ori, dar au sfidat-o şi-au crezut în ea mai mult ca-n Dumnezeu: c-o întârzia suficient încât să aibă ei timp să ne lase moştenire un vis devenit realitate: că arta va câştiga războiul cu Diavolul.

Am citit despre ISTORIA ROCK-ULUI ROMÂNESC atât cât să-mi doresc să susţin acest proiect pentru pasiunea pe care omul Nelu Stratone a pus-o în fiecare cuvânt. Să scrii istorie te scrie pe tine, cu acelaşi sânge, în istorie.

O carte care adună între copertele ei visele unor generaţii care au sperat până la ultima suflare că rock-ul nu va muri niciodată. Deşi e aspru criticat, deşi judecăm şi acuzăm, facem supoziţii şi dăm verdicte pentru dezastrul din Colectiv!

Mulţumim, Nelu Stratone, pentru visul tău!

Mulţumim pentru o viaţă de generaţii, pe care o vinzi pe câţiva lei! Prea puţin, îndrăznesc să spun, pentru boala de care suferi, ca mulţi dintre noi: „o boală ce are rock-ul ca simptom”.

Pentru cei care doriţi să contribuiţi la naşterea unui vis, există aceşti oameni care încă mai cred în poveşti. De viaţă.

Pentru a susţine proiectul, click aici.

Pentru o întoarcere în trecut, citiţi versurile:

„Văd o lume întreagă ce-a uitat tinereţea

Cu visuri îndrăzneţe ce-au trecut ca un vânt

Şi atunci de ce oare sunt discuţii aprinse

Când şi voi ştiţi prea bine că totuşi ca voi sânt.”

PHOENIX – TOTUȘI SÎNT CA VOI (1967)

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Andrei Neagu: „Starea de anxietate se poate transforma într-o piesă extraordinară. Dar niciodată dacă nu îţi place ceea ce faci. Poţi să scrii în timp record, dar nu poţi scrie despre orice.”

Oameni cu aripi

Andrei Neagu: „Starea de anxietate se poate transforma într-o piesă extraordinară. Dar niciodată dacă nu îţi place ceea ce faci. Poţi să scrii în timp record, dar nu poţi scrie despre orice.”

Distribuiți vă rog

Îl ştiu pe Andrei de când era încă student. Ne-am cunoscut într-un „proiect călător”, RomStud Travel.

Am cântat împreună, am râs împreună şi am colindat împreună. Puţin, dar suficient încât să îmi rămână o amintire frumoasă şi dragă. Am decis, aşadar, revederea după ani. Nu am calculat câţi au trecut de când nu ne-am mai văzut… Ce ştiu este că mi-a spus, în urmă cu mulţi ani: „Ar trebui să faci ceva cu talentul tău de a scrie. E păcat…”

Şi cum nu poţi uita niciodată oamenii care te-au susţinut, artist nebun cum eşti… vine o zi când porneşti la reîntâlnit şi la povestit viaţa…

 Ajung la el şi mă aşez confortabil, ca în vremuri trecute, la un pahar de suflet. Doar că acum sunt în partea lui de lume, o garsonieră micuţă, dar cochetă şi cu iz de vis devenit realitate.

Mă serveşte cu un cheesecake cu dulceaţă de căpşune. Făcută de el. Arta, la Andrei, se împarte la cel puţin 2. Ca dragostea, pare-se! 🙂 Şi ea se făcea parcă, după un alt artist, în minim 2:).

Nu e bună prăjitura asta, e artă. Şi arta nu e niciodată bună sau rea. E artă. Îi mulţumesc pentru  pacea din suflet şi mă întreabă dacă vreau să-mi facă prajitură de ciocolată cu alune. Live.

Asta mai lipsea! După bucuria revederii şi confortul unui colţ de Rai, alt dulce în viaţa mea. Prea mult pentru sufletul meu!

„Să se consemneze în interviu că Monica stă pe fotoliu ca la ea acasă, şi se simte ca la Roma” , îmi spune zâmbind, după ce îmi creionează povestea căsuţei lui.

Ne aducem aminte de noaptea de 8 martie 2011, când eu cântam muzică populară, el orice:) şi presimţeam că într-o zi va ajunge artist. Mare. (nu am permisiunea să vă arăt filmuleţele de atunci!:) dacă o voi avea vreodată, am să vă invit la o felie de trăire.)

Andrei: Mai e mult până acolo, Monica! Mai e mult, pentru că arta în general, se află într-o competiţie acerbă. Şi asta pentru că toate se învârt în jurul perseverenței dar și a unor interese.

 Aripi de drum: Aşa le-a fost tuturor, sau unii au şi alţii n-au noroc?

 Andrei: Eu cred aşa: că toţi oamenii care au reuşit au fost lângă oamenii potriviţi la momentul potrivit. Talente vezi peste tot. Propune-ţi tu să faci o plimbare o zi întreagă prin Bucureşti, şi vei găsi cel puţin 3 oameni care te vor da pe spate. Dar oamenii ăia rămân, din păcate, doar la nivelul de cântăreţi ambulanţi, cântăreți de evenimente și cluburi.  Şi nu e vina lor. E vina sistemului. În State, de exemplu, există o şansă pentru fiecare. Vezi acolo artişti care apar în topurile Billboard peste noapte, fiind cântăreţi entuziaşti pe youtube sau în mici baruri. Ori sunt compozitori într-un dormitor, aşa, cum am eu aici. (îmi arată, plin de entuziasm, mica lui comoară)

Îşi scriu piesele şi bat la uşa câtorva case de discuri, şi au şanse mai mari să fie semnaţi,, decât va exista în România, pentru un artist, să semneze cu un label de-al nostru. La ei există market pentru orice tip de muzică, şi, ca atare, entuziasmul e net superior celui de la noi.

 Aripi de drum: De ce?

 Andrei: Pentru că acolo, chiar dacă nu ai şansa să fii cunoscut „pe sticlă”, măcar ai un public de 5000-6000 de oameni care vin la concertele tale. Public construit singur, de tine. Artiştii de acolo au câte un manager şi îşi lansează câte un turneu. Aici, dacă nu eşti un nume deja, nu prea ai din ce să alegi. La noi singurele rampe de lansare sunt Vocea României şi  X Factor,  sau mergi  la un studio să faci parte din echipă. Sau să le trimiţi un demo. Iar acel demo, atenţie, nu îl trimiţi pe e-amil, căci nu-l ascultă nimeni. Te duci tu acolo, direct. Te duci la restaurantul x. Înţelegi? Nu te aştepţi ca ei să vină spre tine.  Dai din coate.

Din nou vorbim de a da din coate. Acelaşi lucru ni l-a spus şi Elena Şandor, vă amintiţi?

Să fie oare vorba despre a lupta pentru visul tău, căci Dumnezeu ne dă talanţii, dar noi trebuie să-i înmulţim? Să vedem dacă descoperim…

Aripi de drum: Vorbeşte-mi de începutul unui artist. De începutul tău.

Andrei: Început…  -gustă din propriul cheese cake:), se uită în gol, şi-mi vorbeşte calm, cu emoţie sugrumată de trecut- păi începutul e cam aşa:  cânţi pro bono, apoi pe 2 lei, apoi pe 5 lei, până te ridici. Eu am început la Readers Caffe , de exemplu. Nu pot să spun că e uşor. Nu pot să spun că e nici greu, dar e muncă. Multă. Şi nu doar munca ta, ca artist. E multă muncă a ta, ca om. Înveţi să accepţi NU-urile. Să perseverezi. Să te dezvolţi. Nu-urile te transformă în persoana asta, – arată spre sine- pe care o vezi tu acum, stând în faţa ta.

Persoana asta, pe care eu o văd acum, este cea care nu a cedat. Dacă aţi fi lângă mine, să vedeţi puterea din ochii lui, aţi înţelege că „persoana asta” a trebuit să treacă prin foc să se descopere pe sine. Să evolueze şi să realizeze că un artist adevărat nu încetează niciodată să se dezvolte.

Aripi de drum: Unde cânţi acum? Mai faci ceva pe lângă voce?

Andrei: Nu am un loc fix, cânt în locaţii diferite. Şi da, pe lângă voce, compun. Investesc mult în partea asta, aparatură, studiu de instrument.

Aripi de drum: Am o curiozitate. Marius Moga, de exemplu, bănuiesc că a pornit şi el tot de jos. Dar acum, e acolo unde mulţi poate nu vor ajunge niciodată. Cât de greu poţi ajunge la un artist ca Moga?

Andrei: Poţi ajunge şi azi. Dai din coate şi ajungi. Dar nu te  aştepta să spargi topurile, doar pentru că ai păşit în studioul lui. Cel puţin nu din prima.  Eu doar îmi dau cu presupusul, însă un producător precum  Moga nu lansează pe oricine.  Adică, dacă vrei o părere, mergi să i-o ceri;  dacă te potriveşti cu stilul şi viziunea lui, de exemplu, du-te să-i spui ce vrei să faci, dar nu te aştepta ca uşa deschisă  să însemne utomat  lansarea ta, sub semnătura lui! Dacă crede în tine te semnează, nu oricum. Sau poţi să fii „clientul lui Moga”: plăteşti înregistrările, ţi-ai făcut piesele şi faci ce vrei tu cu ele.

Dovada, se pare, a faptului că nu e de ajuns să „fii cineva” sau să „ajungi cineva” ca să-l poţi îndupleca pe vreun mare artist, ca Moga. Iată că, înţeleg de la Andrei, în România nu se face numai „playback pentru piţi”, cum am tot auzit. Am multe de întrebat, dar probabil că într-o zi voi afla răspunsurile şi de la Marius Moga. Şi de la alţii ca el, care au pornit de jos şi au ajuns azi să trăiască realitatea unui vis căruia nu i-au dat drumul niciodată…

Aripi de drum: Fac artiştii compromisuri, pentru faimă? Îşi schimbă ei stilul muzical, doar pentru că e în trend altceva decât ce i-a consacrat?

Tace. Mi se pare că ar vrea să spună ceva şi trebuie să îţi ucidă strigătul. Îl las să privească corzile chitarei, să îşi pună farfuria pe masă, şi aştept. Tăcerile spun demulte ori mai mult decât o mie de cuvinte. Cine nu ştie asta?

Andrei: Fac. Nu vreau să intru în detalii, însă. E adevărat că artiştii trebuie să se adapteze, căci publicul nu va fi mereu acelaşi, de 12-18 de ani. Nu va asculta nimeni, de la 12 la 70 de ani acelaşi stil de muzică. Apoi, lumea de schimbă. Îţi spun doar atât: dacă mergi acum la concerte cu trupe româneşti, vei vedea copii de 12-15 ani. Pentru ei se cântă. Nu pentru noi. Puţine trupe au rămas la stilul vechi. Se fac colaborări cu artişti care ocupă primele locuri în topuri, pentru consacrare…

 Ai dreptate, Andrei, nu se (mai) cântă pentru noi. E trist şi mi-e trist sufletul. Să vadă copii care ascultă şi se uită la sâni dezgoliţi. La fese dezvelite şi la buze de plastic. Noi, ăştia, trecuţi puţin prin chinuri, nu ne mai uităm la aparenţe… ce bine-ar fi dacă i-am putea educa pe copii aceştia să nu îşi mai îndrepte privirile spre trup, ci spre devenire … Şi-aş mai spune eu multe …

Aripi de drum: Cei mai puţin cunoscuţi, pentru a câştiga foarte bine din radio, să zicem,  fac câte o colaborare cu cei foarte cunoscuţi? Chiar dacă, pentru această colaborare, ei trebuie să îşi schimbe stilul muzical, şi să facă mari compromisuri?

 Andrei: Exact. Toate apariţiile sunt plătite. Mulţi se întreţin numai din asta. Cu cât piesa ta e mai difuzată, cu atât câştigi mai mult. Înţelegi ideea?

O înţeleg. Şi parcă doare. Căci la fel se întâmplă uneori şi cu sciitura artiştilor. Ajung să scrie despre sex, că ăsta se vinde. Dar nu că scriu de sex ca artă. Asta e altă poveste. Scriu pornografic. Parcă înţeleg durerea din inimile marilor artişti, care privesc cum se destramă visele lor, doar pentru că acum în trend nu mai e ce e frumos, ci ce e sexy…

Aripi de drum: Hai că mă întristez. Şi e prea bună prăjitura asta, să-mi amărăsc sufletul. Zi-mi, pentru îndulcire, ce e cu pasiunea ta pentru gătit.

 Andrei: Păi… gătitul e tot artă. Îmi place să creez. Şi cum timpul este foarte important pentru mine, sunt multitasking: în timpul în care se coace ceva, scriu o melodie. Sau înregistrez ceva. Inspiraţie din orice:).

Zâmbeşte. E alt Andrei. Vorbeşte altfel, gândeşte altfel, trăieşte altfel.  Faţă de cel de acum ani …

Aripi de drum: Majoritatea timpului stai aici, în garsoniera ta:), şi compui. Data viitoare ne dai o reţetă de „artă pe farfurie”?

 Andrei: Cu drag. Data viitoare.

Curiozitatea mea nu are margini, când văd bărbaţi pasionaţi de culinar. Trebuie să vă dezvălui într-o zi reţetele lui Andrei. Aş fi egoistă să trăiesc numai eu bucuria simplă, a cotidianului.

Aripi de drum: Am altă curiozitate: Poate exista, în muzică, NUME fără voce, un fel de diplomă fără inginer, cum spunea tatăl meu?

 Andrei: Nu. În arta adevărată, în muzica adevărată, nu e aşa. Nu la nivel înalt. Nu vorbesc de cazurile alea în care te întrebi cum o fi ajuns fătuca aia pe sticlă. Şi dacă a ajuns, nu rezistă. Moga nu e acolo că e un nume. Chiar şi un ascultător neantrenat îşi dă seama când sună fals ceva… Înţelegi ideea…

 Îşi ia chitara şi mă duc în trecut. E mult de retrăit. Are Andrei un stil de-a te trezi la realitate… ori aşa or avea toţi artiştii lumii… întrebările ameţesc şi aş vrea să tac. Cel puţin până termină de spus povestea asta, pe note…apoi să mai tac vreo câteva vieţi, până se poate trăi din artă… până se poate muri în hohote de râs, ştiind că te duci dincolo, să bucuri îngerii.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 Aripi de drum: A treia curiozitate şi am încheiat capitolul „Cum?” 🙂 Cum trăieşte un artist? Când doar din asta trăieşte. Nu are job, nu are program.

 Andrei: Mmm… nu e chiar fără program, doar că ţi-l faci tu. În aşa fel încât să rezolvi totul, începând de la cele pe termen scurt. Şi noi avem reguli. Când mixexi o piesă şi reglezi volumele, iei o pauză la 30 de minute, să-ţi odihneşti urechile. Îţi pui în ordine priorităţile: azi compun, mâine vorbesc cu tine, poimâine plec la mare, săptămâna viitoare înregistrez. Şi tot aşa.

Nimic fără structură, aşadar. Te disciplinează şi arta, se pare. 🙂 Dacă vrei să fii cu adevărat artist…

Aripi de drum: Ai zile în care faci ceva doar pentru tine, care nu are legătură cu muzica?

 Andrei: Rar. Pentru că sunt în fuga după informaţie şi studiu individual. Am o ambiţie mai mare decât în facultate. Acum învăţ pentru mine, şi învăţ să cânt. Să  mănânc pe pâine arta. Nu învăţ geografie, care nu-mi foloseşte. Dar există şi perioadele acelea rare, când plec la munte să-l simt cum cade pe mine. Să scap de stres. Cred în energie. Bucureştiul te încarcă cu multă energie negativă. Te întrebi de ce eşti obosit. Noi amândoi venim din provincie, şi ştim că 2 ore de Bucureşti înseamnă 30 zile de muncă la ţară. Iubesc Bucureştiul, are foarte multe contraste, dacă ştii să-l simţi şi să culegi din el ce trebuie. Însă e obositor uneori.

 Aripi de drum: Când vine inspiraţia? E adevărat că ea vine doar în singurătate?

 Andrei: Păi uite, Angela, chitara adică, a fost cu mine la munte. Vine când stai tu singur, cu ea. Când eşti doar tu cu muntele. Hai să-ţi cânt ceva ce mi-a venit în metrou.

 Începe să cânte şi te simţi mic. Într-o lume prea mare pentru nevoile tale. Când asculţi strigătul chitarei, nu te mai interesează 3 vile cu psicină sau 5 maşini la scară. Ai nevoie doar de tăcere. Atât.

Ştiu cum e cu inspiraţia. Ştiu cum e să scot rapid telefonul pe stradă, sau la coadă la Orange:) şi să scriu. „Nu deschizi cămara şi spui inspiraţiei: Acum!”, spunea Ana Barton.

Inspiraţia vine din suferinţă. Din amintiri. Pe drumul de la facultate la cămin, în cameră, când fac cercuri.

Inspiraţia vine pur şi simplu. Uneori ai nevoie doar de o bucăţică, şi restul vine de la sine. Sau compui în habit de studio, compui lângă o muză, alţii compun cu prietenii lângă ei.

 Aripi de drum: Poate un artist să compună „la comandă” ?

 Andrei: Într-o stare de deadline, da. Poate să fie. Nu poţi să chemi la tine un câine vagabond, să-l scarpini când el are chef de ros osul! Nu poţi să-i dai cereale când el mănâncă doar carne crudă. Nu poţi obliga un om să facă ceva sub presiune. Nici să conduci cu frânele încinse. Dar te poţi plia. Şi momentele de deadline pot fi generatoare de inspiraţie. Starea de anxietate se poate transforma într-o piesă extraordinară. Dar niciodată dacă nu îţi place ceea ce faci. Poţi să scrii în timp record, dar nu poţi scrie despre orice. Vorbim de artă adevărată, nu?

Aripi de drum: Ar fi mai …

 Andrei începe din senin să cânte. Mă opresc.  Artiştii lumi … îmi pare rău că nu vă pot aduce aici, pe blog, decât o parte din sufletul lui. Dar veniţi la concertele acestui om, şi veţi trăi.

Se opreşte la fel de brusc cum a început:

Andrei: Aşa…

 Aripi de drum: Nu ştiu cum e la voi, cu muzica. Dacă eu am o stare în care simt că trebuie să scriu, mă opresc  pe stradă, şi scriu. Scriu din mers. Cum faceţi voi? Când te plesneşte starea, ai ce-i face?

 Andrei: Păi ai. Eu scriu sau cânt pe stradă. Fie mă înregistrez cu telefonul. Nu există ruşine. Pentru că ideea poate fi uitată. Ai nevoie de etichete, creierului îi pui etichete, să-şi aducă aminte la ce te-ai gândit. Şi starea revine. Dar trebuie să reacţionezi cumva. Exact atunci când se întâmplă.

Artistul înţelege artistul. Fie că e vorba de scriitură, de dans, de pictură, de orice formă de artă, pare-se că toţi avem acelaşi motto: în adevărata iubire nu există ruşine sau orgoliu. Există doar o mare pasiune. Care cere a fi trăită până la epuizare. Indiferent de risc.

Aripi de drum: Andrei, e greu să trăieşti din muzică, în România?

 Andrei: Un răspuns subiectiv şi foarte complex, pentru că depinde ce vrei să faci. Poţi să fii cântăreţ, compozitor, producător, carierist, şi pentru fiecare din ele există un alt răspuns. Dacă încerci să faci câte puţin din fiecare, te împarţi prea mult.

 Aripi de drum: Se pretează un artist la a cânta la nunţi şi atât?

 Andrei: În primul rând să terminăm cu ideologiile cum că facem muzică din plăcere. Da, facem din plăcere, dar cheamă-mi tu un cântăreţ care pretinde că o face doar din plăcere, şi propune-i să îţi cânte o lună de zile fără nici un ban. În al doilea rând, hai să facem distincţia între artist şi performer. Artistul e cel care compune, care are o idee, care crează, şi care îţi şi cântă arta. Performerul e cel ce cântă incredibil de bine, dar nu crează. El cântă linia melodică a altuia şi versurile altuia. Una e să ai o fire artistică, şi alta e să fii artist. Uite, Laurenţiu Duţă e artist. Ţi-l dau  exemplu pentru că ştiu că îţi plăcea ţie, pe vremuri. Hai să nu mai spunem “artist” oricărui om care are un microfon în mână. Orice cântăreţ trebuie să aibă un minim de cultură muzicală, măcar să ştie o gamă. Să faci solfegii. Uite! Dă respect oricărui performer, pentru că pot fi extraordinari, dar e nevoie să facem diferenţa!

De asta există studiu, Monica! Muzica e matematică, şi trebuie s-o înţelegi! Instrumentiştii sunt artişti, să ştii! Ei sunt creierul din spatele performerului, pentru că ei fac orchestraţia, ei ştiu muzică.

 Aripide drum: Sunt cei din spatele performerului, recunoscuţi?

 Andrei: Unii da. Ia-l ca exemplu pe chitaristul lui Smiley. Îndrăznesc să spun că e unul din cei mai buni din România. Da, el e un artist.

 Aripi de drum: Ce e foarte important în „meseria” de artist? Cum îţi menţii vocea şi cum ţi-o şlefuieşti? Mi-aduc aminte de „Capra cu 3 iezi” din copilărie, şi mereu vă compar cu lupul.

 Andrei: Odihna. Este esenţială. Vocalizele. Fotbaliştii îşi fac antrenamentele, se încălzesc, dau câteva ture de teren, de exemplu. Aşa şi noi. Orice cântăreţ trebuie să ştie să facă vocalize. Măcar 15-30 de minute pe zi. Antrenamentul vocii este important, şi asta ţin să subliniez.

 Reîncepe să cânte. Brusc. Andrei este prima persoană la care am venit fără întrebări, fără nimic pregătit în prealabil. N-am putu să gândesc nimic. Probabil că am simţit că nu e cazul. Şi iată, mai ai timp să te uiţi pe nişte întrebări, când chitara îţi şopteşte ce să întrebi?

Tac din nou, şi-aş continua să vorbesc cu sufletul meu. Dar ştiu că ar trebui să stau aşa câteva zile. Şi oricât aş sta, n-aş încheia niciodată tăcerea. E un discurs prea aprins, să poată fi oprit vreodată… Mă uit deodată la corzile chitarei, şi-mi vine în minte cuvântul SOARTĂ.

Aripi de drum: Crezi în soartă? Ca artist ?

 Andrei: Haha. Oracolul, unde era… ai avut?

 Aripi de drum: Nu. Aveau alţii. Eu doar completam.

 Andrei: Era cu surprize. La jumătate. Se ardea pagina aia pe margine, fetele se dădeau cu ruj şi pupau foaia. Aşa mă simt acum, cu întrebarea asta, ca la oracol. Soarta …  se gândeşte puţin, se uită din nou în gol, şi spune convins:

  • În general, eu las lucrurile să se întâmple. Cred că viaţa ne-o facem singuri. Univerul îţi dă; dacă tu nu iei, şi nu lupţi, nu-ţi bagă în sac. Acesta e dictonul meu. Te dai jos din pat şi începi să munceşti pentru ce vrei să devii. Nu va veni soarta să facă nimic în locul tău.

Cântă din nou la chitară, se uită la mine şi văd în ochii lui mult har. Întreb dintr-o dată, fără să mă gândesc dacă ar fi potrivită acum întrebarea:

 Aripi de drum: Are vreo legătură Dumnezeu în toată povestea asta?

 Andrei: Da, normal că are nu legătură, ci toată legătura. Tot ce mi s-a întâmplat se datorează Lui. Sunt aici acum, făcând ceea ce îmi place, pentru că El mi-a fost călăuză.

 Aripi de drum: Cine e Dumnezeu?

 Andrei: E ceva deasupra tuturor. O energie puternică, ce te călăuzeşte. Dacă ştii să te sincrenozezi cu El, ajungi să înţelegi şi să simţi.

 Aripi de drum: E Dumnezeu Creator?

 Andrei: Păi tu crezi că eu am făcut fotoliile astea?

 Aripi de drum: A fost odată o maimuţă…

Andrei: Da, sigur, Big Bang şi gata au apărut norii. Despre ce vorbim? E mult prea mare coincidenţa ca totul să fie atât de bine gândit. Ştiinţa nu va explica niciodată totul. Dacă ar fi fost haosul de care se vorbeşte, şi lumea ar fi fost un haos, şi probabil nu aveam soare pe cer, sau aveam doar 3 ore pe zi. Monica, tu îţi construieşti în primii ani ai vieţii o logică. Dacă îţi vezi părinţi că beau apă, vei înţelege că apa e bună. Înveţi despre lume. Înţelegi ideea?

 Înţeleg din nou. Şi tare îmi aduce aminte Andrei de Josh McDowell, unul din exegeţii mei preferaţi. Explică perfect teoria Big Bang-ului în cărţile lui. Cum noi, oamenii, găsim aşa repede explicaţii pentru miracole, doar-doar ne-om convinge că Dumnezeu e doar o idee…

Mai povestim câte ceva, şi dintr-o dată, se opreşte înregistrarea. Când îmi dau seama ce se întâmplă, Andrei îmi ia locul:

Andrei: Ne-am întors, o am lângă mine pe Monica Berceanu,o invitată căreia îi voi da un test. Ai gustat, aşadar, din bucătăria mea, o plăcintă foarte bună. Spune-mi ce lucru nu te-ai aşteptat să fie în această prăjitură.

 Inversarea rolurilor îl prinde. Între noi fie vorba, îl imită pe Florin Piersic atât de bine, că mă gândeam zilele astea că i-ar da clasă şi lui Bendeac. J Aşadar, când îl prindeţi, nu-l lăsaţi până nu acceptă un live.

Aripi de drum:  Pe bune? La cât talent am eu în bucătărie… 

 Andrei: A existat chiar şi coajă de lămâie, pe care nu ai simţit-o. Pun pariu. E un secret pe care …

 Aripi de drum: Artistul din tine…

 Andrei: L-a creat. Da. Un alt secret, că tot vrei reţete, (dar deocamdată îţi dau gratis câteva trucuri), este să pui în orice mâncare un pic de zahăr. Aşadar, în studiourile noastre, alături de Monica Beeeerceanu! Haideţi să continuăm interviul, după un scurt moment publicitar. Am uitat să mai dăm un spot: pentru sănătatea dumneavoastră,  evitaţi consumul excesiv de sare, zahăr, şi grăsimi.

Eu v-am zis că e multitasking:). Dovada, zic! Voice-over, deci, Andrei Neagu! Ne reluăm rolurile, şi continuăm interviul, cu Andrei în rolul principal.

Aripi de drum: De ce nu încerci şi partea de voice-over?

Andrei: Sunt.

 Şi reîncepe să cânte. Un fel de concert am avut azi:). Norocos trebuie să fii, să priveşti prin corzile unei chitare, un suflet…

Nu dă detalii despre partea de voice-over, îmi spune doar că nu e pasiune. E doar ceva la care e bun.

Aripi de drum: Andrei, ne apropiem de final. Spune-mi, te rog, pe cine ai vrea să citeşti în filele blogului meu?

 Andrei: Pffff… sunt atât de multe persoane ….

Tace iar. Se uită la chitară, apoi în gol. Întrebarea asta îl provoacă să îşi verifice sufletul.

Andrei: Uite, vreau să văd un interviu cu Oana Pellea.

Un motiv în plus să-mi fac curaj să ajung la omul acesta frumos, care se cheamă Oana Pellea. Frumos, ca oraşul meu, Băileşti…

 Andrei: Şi Dan Puric. Iar din muzică, Ailyn Cadir. Şi pentru că tot m-ai provocat, îţi dau de lucru: Andreea Raicu.

Vă mulţumesc aşadar pentru că aţi fost alături de mine, în micu-mi spaţiu artistic, cu freza mea de Făt Frumos.

 Nu apuc să-i mulţumesc, pentru că începe să cânte o melodie proprie, care îmi taie respiraţia. Când decide că e vremea să o lanseze, vă anunţ, să veniţi, cu mic, cu mare. Când aveţi nevoie de suflet, poftiţi la trăit! Cu Andrei Neagu.

Punct.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Concert Vasile Mardare. Cartea pe care mi-a scris-o pe suflet.

Artistii lumii

Concert Vasile Mardare. Cartea pe care mi-a scris-o pe suflet.

Distribuiți vă rog

Vasile Mardare este un OM. Cu litere mari. Ce am aflat de la  el, voi scrie la sfârşitul lunii septembrie, într-un interviu scurt, dar plin de esenţă. Azi vă vorbesc despre o seară cu suflet. Despre OAMENI cu litere mari şi despre viaţa trăită pe muchie de frumos.:)

Să vă spun întâi de ce am fost s-l ascult pe omul ăsta. La Aida. Cafenea, adică.

Pentru că e ARTIST. Da, tot cu litere mari. Pentru că te vindecă de dureri, punându-te să le trăieşti şi să le respiri o dată cu el. Pentru că e VERS. Curge. Prin toate venele lumii.

Pentru că spune adevăruri pe care vrei să le trăieşti. Şi restul aflaţi din interviu. Nu uitaţi, la sfârşitul lunii septembrie.

Ajung la Aida Caffe & Dreams, şi simt de la intrare izul de viaţă. Aceea pe care o trăim uneori între 2 staţii de vis. Mă aşez şi mă uit. Atât. Cea mai frumoasă trăire este aceea când nu faci nimic. Nimic ce să vadă lumea. Doar trăieşti. Prin alţii.

Maria Simion prezintă. Sper să accepte într-o zi să stea de vorbă cu mine, spre a vă împărtăşi ce face. Şi de ce. 🙂

Mă uit la ea şi mă întreb cum o fi să începi un proiect de la 0 şi să aduni oameni iubitori de frumos, să crezi în visul tău şi să nu cedezi…

Nu am timp de răspuns, căci îl aud pe Vasile Mardare:

„Să ajung maestru mai am ani mulți de muncă!”

Da, aţi citit bine! O spune un artist care are peste 30 de ani de artă. Un artist care iubeşte cu mult peste puterile unui pământean. Iubeşte arta. Asta pentru că ei,artiştii, trec întotdeauna dincolo de pământ. Se ghemuiesc într-un cotlon de cer şi stau acolo, în linişte, să-şi primească talantul de la Dumnezeu. Şi-l înmulţesc. Şi-l întreabă mereu pe Dumnezeu unde e cel mai bine să-l îngroape. Şi El le răspunde mereu, la fel: „În iubire.”

Începe să cânte. „M-am gândit să-ți scriu o carte…”

Te aşezi tăcut, în liniştea dumnezeiască şi îţi asculţi bătăile inimii. Te dor uneori amintirile şi parcă ai vrea să le scrii o scrisoare. Lor, amintirilor. Să ştie că te gândeşti la ele şi că ţi-e dor să le retrăieşti. Îţi faci mâinile rugă şi te uiţi la Vasile. Îţi spune povestea propriei tale vieţi, dintr-o privire. Spre nicăieri.

Încheie „Cartea”. Tu te faci mic, aplauzi şi te rogi pentru încă o secundă de amintire. Şi Dumnezeu îţi dă. Probabil că OMUL ăsta, despre care vă scriu, are un contract cu Dumnezeu. Să ne dea şi nouă timp. În plus. Să retrăim ce am ăierdut. Sau ce-am lăsat în urmă…

Aşa că auzi acordurile atât de bine cunoscute şi auzi, printre strigăte -ale amintirilor-: „Cabana” .

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 

„Apărea un poştaş…” … Apărea. Aşa este. Şi-aducea, cândva, scrisori de dor. La mine. Acum s-au făcut smartfonuri. Ele, scrisorile. Şi ne-au ucis visele. Mai vine, din când în când, Vasile, să le resusciteze. Şi învie pentru un timp. Atât cât durează vizita lui. Şi pleacă apoi. La moarte…
Adio, la adio”… Auzi, exact când ţi-au plecat spre mormânt. Ele, gândurile.

„Mergi la tine în destin/Înțeleg că pentru mine vara ultimă ai fost./Noapte bună, sunt bătrân!”

Eşti bătrân şi tu, de-atâta timp ce s-a scurs peste visele tale… Aşa că Vasile îţi cântă o „Romanță de toamnă”, să simţi că tinereţea e despre cine eşti. Nu despre ce vei fi cândva, într-un mormânt rece şi gol… Ne spune că  acest nume, „Romanță de toamnă” l-a purtat un festival lângă Timișoara, întrerupt din motive…  financiare.

Se fac bani din orice azi, în lume, şi pentru orice. Numai pentru suflet nu. El nu vinde la fel de bine ca sexul, ştiu. Mă abţin, totuşi, să mă înfurii. Aici se trăieşte!
Sunt o aripă de vânt!„- ne cântă în continuare, şi ne spune că acest cântec este pe versurile lui Lucian Dumbravă,  un poert  din Deva, care azi trăiește în  Portugalia.

Dragă Vasile, eşti şi o AripăDe Drum! De asta venim cu toţii cu drag, la tine! Ne dai şi nouă Aripi, să pornim spre trecut. Acolo unde găsim puteri să păşim spre viitor.
Ne anunţă că va cânta ultima piesă din primul puzzle :). „Locuim în același cartier” , scrisă de  Sorin Poclitaru. Şi cântă. Şi noi trăim. Şi ne oprim când vedem că semaforul arată roşu. Periculos să plângem înainte de vreme…
Urmează pauză de OAMENI. Cu litere mari . Poeți care îşi fac din vers Drum.
Recită şi iubesc. Până când vine înapoi Vasile, să ne spună:
„Am să te iubesc…” .  Apoi, că „Anii cei mai frumoși” este  cântecul care-i aduce aminte de copilărie.  Ne întreabă scurt, dar suficient de lung drum ne aşteaptă, să refacem castelul ce-a fost … „Unde s-au dus, unde-au spus, anii cei mai frumoși?”

„Hai râzi prin somn!”, auzim deodată, şi aflăm că tot   Sorin Poclitaru este cel ce a scris versurile. La fel ca şi „Iubito”.
” Încă aţtept iubito paşii tăi si aștept să te intorci la mine…” Azi nu se mai așteaptă. Se bea si se face sex… Şi aici mă opresc. Din revoltă.
Sorin Poclitaru, îndrăznesc să-ţi spun că „Am obosit” şi eu, s-alerg după un vis. Acela de a veni ziua când oamenii se vor transforma în OAMENI şi vor vedea că tot ce rămâne, după o viaţă de trudă, e ce-am lăsat în urmă. Iar voi, artişii lumii, aţi lăsat TOT. Aşa că, „încă zic că viața e frumoasă.” E mai sănătos aşa. Pentru sufletul nostru.

„De ce-ai plecat?” ne cântă acum, şi ne destăinuie: „Aşa mai agăţam şi eu fete.” „Era-ntr-o primăvară oarecare … atunci ți -am dăruit întâi o floare. De ce-i atâta viscol între noi? De ce n-ai mai rămas să-ntoarcem primăvara înapoi?”

Oricât am insista, uneori, nu primim răspuns, aşa că … la ce bun să pierdem vremea aşteptând ce a încetat cândva să mai vină? Mai bine, zic, să trecem prin
„Anotimpuri”.

„Când lumea era doar frumoasă şi mică. Pe faţa mea viața sapă un drum…”

Sapă, Vasile, ai dreptate. E drumul acela care ne va duce într-o zi la Dumnezeu. Acela despre care spui că există! Şi drumul acela.. depinde de noi…

o seară cu suflet. Ba nu, cu Aripi. De Drum. Pe care ne conduce apoi Andrei Păunescu.
„Fără clovn” , o melodie– poem, care te întreabă dacă ai purtat vreodată o mască. Şi tu răspunzi tăcut: „după ce-am avut un clovn în casă numai pot să râd cu orisicine. Alt spectacol în neant mă lasă, am fost sus mai jos nu-mi este bine.”
Versuri scrie de Andrei, care te dor. Aşa cum îl doare pe clovn propriul râs… E prea mult de povestit despre el. Poate într-o zi vă voi spune…

Probabil că  Andrei are un dar… de a spune adevărul atât de direct, dar atât de bine purtând masca uneo glume bune… că, ascultând „Scuzele mele” , cântec-destin, n-ai cum să nu-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru harul pus în inimile copiilor Lui: „Vinovat c-am încercat  să te scap în poezie. Pentru că nu te-am facut fericită,  cu cărțile mele şi cu viaţa de artist, cu lecturile mele care te agită.
Ai dreptate, Andrei, uneori e nevoie ca marii artişti să-şi ceară iertare de la femeile acelea, ce-ncep cu F, de la frumoase. Care îi acuză că în loc de malluri, le duce în câte „o bodegă” , să le spună poezii… Şi-aici aş spune atât de multe…

Dar tac. Şi bine fac, căci apare Vanghelie Gogu. cu „Ninsoare de adio” . Spun, aşadar, Adio, iubirilor bifate greşit, şi pornesc la aflat iubiri scrise de Dumnezeu.

Până atunci, ascultaţi „Rugă pentru părinți” , scrisă de Adrian Păunescu, şi plângeţi! Plângeţi ce-a fost… ce nu va mai fi… şi lăsaţi în urmă durerile ce v-ar putea opri din pus Aripi de Drum, spre a porni spre iubirea adevărată, de părinte…

Vă las, aşadar, cu OAMENII aceştia cu litere mari, să trăiţi prin ei întreaga voastră viaţă…

Şi veniţi să-i ascultaţi! Să vă ascultaţi gândurile cărora uneori nu aveţi curajul să le daţi voie să plângă!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.