Etichetă: marea dragoste

De Vorbă Cu Alice Năstase Buciuta: Despre Viața Personală Și Carieră

Oameni cu aripi

De Vorbă Cu Alice Năstase Buciuta: Despre Viața Personală Și Carieră

Distribuiți vă rog

Alice Năstase Buciuta, femeia – carte, din ale cărei pagini am învăţat că iubirile bifate greşit trebuie şterse. Definitiv.

Cum am cunoscut-o pe Alice Năstase Buciuta

O citesc de Alice Năstase de ani al cărora număr nu-l mai ştiu. La fel cum nu mai ştiu nici numărul dăţilor de care m-am mutat în cei 11 ani de când am păşit în Bucureşti. La fiecare mutare am pierdut lucruri dragi, şi printre ele TOATE cărţile lui Alice.

Vă spun asta pentru a confesa unul din marile mele dureri vindecate: când am pierdut-o pe ultima, am jurat că nu voi mai cumpăra niciodată o carte a ei, pentru că într-o dimineaţă de iarnă, într-un tren ce ducea la minciună şi trădare, am citit o poveste scrisă de Alice, în care m-am regăsit dur şi nedrept. Iar iubirea bifată greşit cu care împărţeam geamul aburind a nimic, mi-a spus apăsat: „Citeşti numai tâmpenii! Nu-i adevărat că bărbaţii care iubesc mai multe femei sunt duplicitari, las-o pe Alice asta în lumea ei, şi tu continuă să trăieşti!”

Şi-am trăit. Până am decis să mor. Şi să mă nasc din nou, din Dumnezeu, şi să las în trenuri vechi poveştile care mi-au însângerat inima…

Nu, nu i-am mai cumpărat niciodată înapoi cărţile, (n-o fi fost întâmplător să le pierd rând pe rând şi să nu rămân cu niciuna!) şi încă mi-e teamă s-o fac. Şi teamă mi-a fost şi să o rog să povestim despre marea dragoste. La propriu şi la figurat…

Trăieşte, suflet bun, o dată cu mine, bucuria simplităţii, din povestea femeii care a ştiut întotdeauna că „dragostea e un bonsai”.

Interviu cu Alice Nastase

Cine a fost  fetiţa Alice Năstase?

Alice Năstase Buciuta: Mă numeam Alice Ionescu pe atunci și eram o fetiță care citea mult, ore în șir în fiecare zi, dar care avea și bucuria jocurilor copilăriei la fel ca toți ceilalți copii, căci îmi făcea plăcere să merg cu bicicleta Pegas pe strada noastră sau să mă joc cu mingea sau cu elasticul, cu fetele și cu băieții de pe strada Melodiei din Ploiești, acolo unde am copilărit.

Învățam bine, eram mereu premiantă, deși, paradoxal, nu-mi păcea școala și plângeam în fiecare an la sfârșitul vacanței de vară, îngrozită că vine un nou an de obligații. Dar le duceam la bun sfârșit, căci așa eram și atunci, așa sunt și acum de cele mai multe ori – fie că-mi place, fie că nu, dacă mă apuc de o treabă, mă străduiesc să o fac cu seriozitate.

Cum a devenit fetiţa Alice (în ţara Minunilor), femeia Alice Năstase- Buciuta (în ţara Dragostei)?

Alice Năstase Buciuta: M-am căsătorit prima dată la 25 de ani, și atunci mi-am schimbat numele de fată în cel pe care l-am așezat pe coperta primelor cărți, devenind Alice Năstase. Am fost colegă la facultatea de psihosociologie cu primul meu soț  -eu absolvisem deja Facultatea de Litere, iar dorința de-a mai învăța ceva mi-a dus și ceva experiență în plus, și, iată, întâmplarea de a mă căsători cu cineva care descoperea în același timp, aceleași lucruri ca mine. Tot așa mi-am găsit primele neliniști și întrebări despre cum să păstrezi- sau să pierzi – o relație, și primii mei doi copii, Ilona și Victor, primele mele revelații în materie de maternitate.

Am divorțat când fiul meu avea doar un an și jumătate și am avut câțiva ani de singurătate pe care i-am străbătut destul de greu, dar când Victor împlinise cinci ani, m-am recăsătorit cu Paul Buciuta, soțul meu de acum și din eternitate. Și împreună o avem pe Iza, fetița noastră de 7 ani.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 Acum, că am dezlegat misterul devenirii tale, 🙂 spune-mi, te rog, câte ceva despre rolul de mamă. Ce ţi-a adus nou, maternitatea, şi ce a adus … greu!

 Alice Năstase Buciuta: Aș putea scrie câteva cărți întregi pe tema asta și tot nu aș epuiza subiectul. Maternitatea m-a făcut să descopăr adevărata mea capacitate de a iubi, nemărginirea iubirii în care nu există niciun ”dar” și niciun „poate”, nici o ezitare.

Iar greu în maternitate se știe deja ce este, toate lucrurile care vin odată cu condiția femeii în țara noastră, cu lipsa unui ajutor real de la stat, cu alocațiile mizere, cu imposibilitatea să-ți iei concediu de maternitate fiindcă-ți pierzi locul de muncă sau mori de foame cu ajutorul social, toate lucrurile care sunt greu de dus când n-ai sprijin organizatoric, altfel, sufletește nu e nimic greu, dimpotrivă, tot ceeace îți e dat, îţi e dat ca să te înalțe și ca să te învețe.

Maternitatea e un exercițiu sublim către frumusețea sufletului. Se poate ajunge în aceași loc și fără să fii părinte, dar e mai greu, iar drumul e mai anevoios, noi, părinții lumii, suntem norocoși.

Despre rolul de soţie… 🙂 Ce secrete ne împărtăşeşti, pentru  o căsătorie care trăieşte frumos, de 8 ani?

Alice Năstase Buciuta: Nu-mi asum deloc rolul de soție în viziunea tradițională, nu cred că o soție bună gătește și se face că nu vede când o înșală soțul. Căsnicia mea e un parteneriat cu acțiuni egale în toate domeniile și nici n-aș mai concepe să trăiesc altfel.

Nu știu dacă e un secret, e o alegere bună, corectă și eficientă, în care ne simțim în largul nostru unul cu celălalt. Și ne păstrăm iubirea, o întreținem, o prețuim, o respectăm, ca să ne ajungă pentru totdeauna.

Cum este prietena Alice?  Tocmai ai pierdut-o pe Simona Catrina, cu doar o lună în urmă…

Prietena Alice este mută de durere și devastată. Am iubit-o și o iubesc enorm pe Simona, noi am împărtășit una cu cealaltă cele mai adânci secrete, cele mai profunde neliniști, nu ne-am ascuns una în fața celeilalte nici ultimele vini și rușini – ne-am fost una alteia oglindă, adevăr și martor, ne-am fost bucurie și sprijin la greu, am avut o relație de prietenie și iubire din primul an de facultate, când ne-am întâlnit, norocoase, frumoase, inocente, în aceeași cameră de cămin, și apoi am crescut împreună, am învățat împreună, iar toate, absolut toate poveștile de iubire ni le-am împărtășit una celeilalte de la primii fiori până la cele mai de taină neliniști.
Anul acesta, în toamnă, s-ar fi împlinit 30 de ani de când suntem prietene și am fost prietene clipă de clipă, nu ne-am despărțit niciodată, deși viețile noastre ne-au despărțit, uneori, temporar, iar între noi s-au mai așezat și alți oameni.
Peste distanțe și conjuncturi, relația noastră profundă nu a încetat nici măcar o clipă, deși, foarte rar, ne-am și certat pătimaș, apoi ne-am împăcat plângând. Nu exagerez când spun că suntem suflete-pereche. Ultimele mesaje pe care ni le-am scris, chiar în seara dinainte ca inima ei să se răzvrătească așa de neașteptat, se încheie cu Te iubesc. Și era un Te iubesc spus din inimă, chiar dacă inima ei a luat-o razna în dimineața următoare, iar a mea s-a tot poticnit în atacuri de panică de atunci încoace…

 

… Ştiţi cum este să plângi până simţi că ţi se opreşte respiraţia? Asta mi s-a întâmplat în clipa în care Alice povestea despre de Simona… nu mai ai cuvinte. Nu mai ai nimic care să te poată alina… 

Cum iubeşte FEMEIA Alice?

Alice Năstase Buciuta: Nu există decât un singur fel de iubire, aceea curată și întreagă – celelalte sunt aranjamente, convenții, relații din orgoliu sau din interes. Eu iubesc total, fără ascunzișuri, fără pretenții. Iubesc și atât. Și ca soție, și ca mamă, tot așa iubesc, nu fac diferențe.

Despre  dragostea pentru carte  şi cuvânt ne spui …

Alice Năstase Buciuta: Am citit mult și am scris frumos dintotdeauna, mă lăudau profesoarele de limba română pentru compuneri, dar nu am avut curaj să îmi prevăd drum de scriitoare, mi se părea prea mult, mi se părea prea îndrăzneață o asemenea proiecție.

Dar am ales Facultatea de Litere, tot influențată de unul dintre romanele copilăriei mele, fiindcă în La Medeleni fetele din carte, Olguța și Monica, studiau Litere și m-am gândit că ar fi un drum potrivit și pentru mine dacă tot le iubeam într-atât. Și de aici s-au așezat toate. Nu spun că Facultatea de Litere e facultate de scriitori, dar cu siguranță să studiezi în mod profesionist limba și literatura în care scrii și vorbești e un demers folositor într-un destin de om care iubește cuvântul.

Cum s-a născut Revista Tango? A fost ea un vis, o nevoie sau o întâmplare?

Alice Năstase Buciuta: Din 1997 am lucrat în presa scrisă, mai întâi la un cotidian, apoi am avut câteva mici colaborări la reviste săptămânale sau lunare, iar, într-un final, mi s-apropus să fiu redactora șefă a unei noi reviste pentru femei, revista Tabu.

După patru ani petrecuți la Tabu lucrurile s-au așezat în așa fel, încât a și trebuit, dar mi-am și dorit să continui pe cont propriu. Și așa s-a născut Tango, revista pe care astăzi am așezat-o sub numele Marea Dragoste, conceptul în care îmi regăsesc azi toate căutările, spunându-mi mie și celor din jur să nu ne mulțumim cu puțin. Să căutăm, în tot ceea ce facem, nu o mulțumire oarecare, ci chiar marea dragoste.

Mă străduiesc să cuprind în paginile revistei doar oameni de valoare, personalități care pot fi luate ca exemplu. În Marea Dragoste neglijez complet zona mondenă și prezint, lună de lună, interviuri cu oameni de excepție, texte scrise splendid de scriitori de valoare – mă mândresc că Alex Ștefănescu, cel mai valoros, mai iubit și mai titrat critic literar al nostru, scrie alături de noi, așa cum au scris, pe rând, în anii trecuți, și Aurora Liiceanu, și Nina Cassian, și Ileana Vulpescu, și sunt onorată să fi făcut interviuri cu mari regizori, mari actori, mari muzicieni, scriitori, balerini, designeri…

 Cât de importantă ar trebui să fie cariera, pentru o femeie? La ce ar trebui să renunţe ea, pentru a ajunge la succes, şi la ce NU ar trebui să renunţe, niciodată, pentru a urca pe podiumul victoriei?

Alice Năstase Buciuta: Să știi că o viață întreagă am adresat și eu doamnelor intervievate această întrebare, ca și cum ar fi fost de la sine înțeles că o femeie face sacrificii ca să aibă carieră – căci menierea ei e să crească copii – iar un bărbat nu face.

Acum adresez întrebarea asta mai ales bărbaților, fiindcă îmi place să descopăr că și bărbații trebuie să renunțe adesea la bucuria de a sta cu copiii lor ca să ajungă la cariere de top și mai ales să spun lumii, prin întrebarea mea, că așa consider că ar fi firesc, să fim cu totul și cu totul egali pe tărâmul profesiei și al oportunităților și deci și al sacrificiilor din viața personală.

O femeie, la fel ca și un bărbat, nu ar trebui să renunțe la nimic ca să aibă succes în viața profesională, dacă am fi corecți unii cu alții nu ar trebui să renunțăm, nici unii, nici alții, la nimic. Din păcate, lumea e cam strâmbă, în continuare, și oamenii nu sunt informați, nu studiază, nu știu ce înseamnă în mod real egalitatea de șanse și de gen și cât de binefăcător este feminismul – mișcarea socială care susține egalitatea de șanse a femeilor cu bărbații în toate domeniile de activitate – pentru o lume mai corectă, mai frumoasă, mai fericită, mai apărată de nedreptate și de brutalitate.

Nu mai departe de ieri vedeam discursul imbecil al unui individ care a ajuns vicepreședintele comisiei parlamentare pentru egalitate de șanse între femei și bărbați, Iulian Bulai, plătit, așadar din banii bugetului de stat să apere această egalitate, dar demolând-o, efectiv, prin niște ironii ridicole și prin alegerea unor argumente penibile, niște citate culese fără noimă din poeta Ana Blandiana – mare poetă, dar în niciun caz specialistă în problema egalității de șanse, și dintr-un orator antic, Cato, dacă nu mă înșel –  și argumentând de ce nu e de acord cu cauza pe care a fost desemnat s-o apere.

Sau ca să răspund, totuși, și altfel, la aceeași întrebare, o femeie, ca și un bărbat, nu ar trebui să renunțe niciodată la dorința de a se educa, de a învăța mai mult și mai bine în toate domeniile cu care are tangențe și, în niciun caz să accepte posturi precum cea a domnului la care m-am referit, în care, din superficialitate, face lumea să dea înapoi.

 Hai să vorbim puţin despre singurătate. Cum ai defini-o tu, şi ce crezi că aduce bun, în viaţa fiecărui om?

Alice Năstase Buciuta: Noi alegem ce e bun și ce e rău în viețile noastre. Dacă vrem să ne văicărim că suntem singuri – am făcut-o și eu cu vârf și îndesat – atunci avem motive destule să ne văicărim. E greu să fii singur, dar e greu și să fii în cu persoana care nu te înțelege, ești și mai singur atunci. Dacă vrem să ne găsim frumusețea, liniștea și tihna în noi, putem să ne bucurăm de singurătate ca de o perioadă de curățenie, în care să ne împăcăm noi cu noi și să ne pregătim pentru vremea de noroc când vom trăi marea dragoste.

Poate o femeie singură să fie fericită?

Alice Năstase Buciuta: Oricât de mult ar suna a clișeu, până la urmă toți descoperim că fericirea nu este în afara noastră, ci o găsim în noi. Sufletul nostru creează fericirea așa cum privirea noastră creează frumusețea. Cu sau fără cineva alături putem fi fericiți dacă suntem curați, buni, luminoși pe dinăuntru, iar asta o putem dobândi prin exerciții de toleranță, de generozitate, de bunătate, de credință, de meditație, de căutare, de iubire – fiecare are drumul lui.

Mulţumesc, Alice, pentru file de poveste… Şi mă opresc aici… 

Dacă gândurile acestea te-au făcut să simţi că viaţa merită trăită, oricum ar fi, oricâtă ar fi, împărtăşeşte-le şi cu ceilalţi! 

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Ai ştiut vreodată, Alice, că iţi stă inima legată în lanțuri, pe drumuri?

Oameni cu aripi

Ai ştiut vreodată, Alice, că iţi stă inima legată în lanțuri, pe drumuri?

Distribuiți vă rog

M-am trezit la 5.30  cu o durere în suflet. Nu-i găseam sensul. Am rămas cu ochii închiși câteva clipe, cu strigătele de DE CE pe pleoape, adresate lui Dumnezeu, şi am deschis Facebook-ul. Era un îndemn ciudat, de-a hoinări pe drumul ăsta…

Am citit pagini întregi de dureri din trecut, plânse şi vindecate „pe NEVĂZUTE” de un el trimis de Dumnezeu. Citeam şi durerile se făceau mici din nou, se strângeau într-un colț de suflet şi mă intrebau când va reveni, să le mângâie frumos, cu mâini de Dumnezeu.

Şi eu le răspundeam strigând fără glas: „Nu va mai veni! Nu mai poate. Nici eu nu mai pot. Am făcut rău, am plecat urât şi-am lăsat în urmă o poveste ce abia începuse să se scrie…!”

Şi-am auzit, dintr-o dată, ca o halucinație pe care nu ştiam cum s-o traduc: „Opreşte-te! Nu mai citi! Când Dumnezeu opreşte, ştie foarte bine de ce!”

M-am oprit. Şi nu ştiu cum, am deschis sufletul lui Alice Năstase.
După câteva ore de terapie intensivă, adică de citit fără încetare filele fiinţei ei, am înțeles de ce n-am mai putut dormi: aveam de rescris poveşti. Cu 6 luni în urmă, femeia de pe fotoliul maro, despre care voi scrie curând, mi-a spus cu ochii plini de iubire:

„Monica, atunci când va apărea el, cel trimis de Dumnezeu, va trebui să rescrii, cu el de mână, povestea ta. Peste cea care-a fost.”

Când Dumnezeu a spus STOP şi m-am oprit, aceeaşi femeie mi-a spus cu aceeaşi iubire în ochi: „E timpul să-ţi faci partea ta: să-ţi rescrii viața. Partea pe care o poți rescrie singură. Cealaltă o vei face cu el de mână. Dar până atunci, tu scrie-i o scrisoare  imaginii perfecte din mintea ta, pe care nici un om, nici o mare iubire nu o va atinge vreodată, şi dă-i voie lui Dumnezeu să aşeze frumos, peste cea veche, una realistă şi adevărată.”

Aveam de debifat căsuțe pe care mi le creasem în inimă şi-n minte ani de zile, după abuzuri şi greșeli repetate, despre cum trebuie să fie bărbatul potrivit pentru mine.
Săptămâna trecută am simțit că trebuie să-mi fac „tema”. Dar n-am putut. Creionul meu scria cu totul altceva decât ce aveam de făcut…
Aveam să aflu azi, cu durerea în suflet, de ce: „Urmează stația Constantin Brâncoveanu…”

Aici, la stația asta, eram şi eu, în clipa când citeam sufletul femeii-carte. La staţia asta, unde mi-a fost sfâşiată soarta şi luxate degetele, pentru curajul de a cere respect, unde mi-au fost oprite cuvintele cu amenințări de „TE OMOR SAU TE VOR OMORÎ AI MEI!” , unde am plâns cu sughiţuri necurajul meu de a denunța abuzurile.
La staţia asta a revenit toată povestea-mi. Plângeam fără lacrimi, de necaz că nu s-au vindecat rănile de atunci! Îl întrebam pe Dumnezeu DE CE? Şi mă supăram că tace. Iar…

Dar El  ne vorbește prin oameni, exact pe limba noastră. Şi eu înțeleg cel mai bine prin cuvânt. Din al lui Alice am înțeles şi în trecut, într-un tren în care am găsit o carte a ei, albastră, legată cu un lanț de masă, parcă să n-o ia nimeni, şi să nu mai poată vindeca…

Ai ştiut vreodată, Alice, că iţi stă inima legată în lanțuri, pe drumuri? Şi că învață,  din durerile ei, oameni ca mine?

Am citit atunci, un text care mi-a schimbat destinul. Am înțeles, pentru prima dată, că iubirea mea era greşită. Greşita de tot… şi-am ucis-o într-o zi. La câteva luni depărtare, căci tare frică-mi era de singurătate. Prea dureroase au fost însă, mai târziu, lanțurile cu care eram legată de ea, să mai pot suporta… şi-am omorât-o fără milă…

Ştiţi că Dumnezeu ne IUBEȘTE prin oameni? Da, El ne vorbește prin ei, ne ceartă şi ne schimbă prin ei…
Azi, din nou, prin Alice, mă încurajează să mă rup din lanțurile fricilor, definitiv. Să-mi rescriu povestea, peste ce-a fost, şi să scriu imaginii perfecte scrisoarea de adio…

Pe vremea aia, a trenului-binecuvântare si blestem- , Alice era necunoscuta căreia îi ştiam pe de rost povestea, pentru că s-a lăsat citită de noi, cei de pe margine…
Femeia pe care mi-am promis că o voi îmbrăţişa într-o zi, şi îi voi spune că a fost salvarea mea, m-a tras afară, cu lanțurile grele, dintr-o iubire blestemată, pe care o țineam cu dinții, înțelegând-L greşit pe Dumnezeu.

Astăzi, Alice e femeia care-mi stă într-o rama tăcută, alături de câteva femei cu soarta ce-mi seamănă, femei abuzate, care au avut curajul, într-o zi, să rupă lanțurile.

Femeile de la Touched România. Locul unde Dumnezeu se întoarce acasă.

Am înțeles azi că şi eu trebuie să mă întorc repetat la El, pentru că îmi vorbeşte mereu pe limba mea…

Iar azi o face prin Alice, femeia- cuvânt. Cea care mi-a arătat că pot, la rându-mi, să-mi scriu viața pe foile timpului, apoi pe ale blogului, să poată mângâia alte suflete rănite. Să le vindece de rănile trecutului, atunci când văd că nu sunt singure şi că există şi altele care au fost schingiuite pe nedrept, ori salvate din iad…

Alice mi-a schimbat brusc drumul pe care pornisem. Foarte brusc. Exact când plecam iar la trăit greşit.
Alice s-a vulnerabilizat în fața lumii, asumându-şi criticile şi judecata ei. Ştia că o va arunca, o va lovi şi o va răni. Ea, lumea. Şi de n-a ştiut, a aflat într-o zi, cu siguranță.

Alice mi-a creionat fără să ştie, destinul, de mână cu Dumnezeu. În trenul de întoarcere al acelei seri de iarnă, am decis să-mi leg sufletul, indiferent de consecințe. Da, Dumnezeu mi-a vorbit exact aşa cum ştia că voi înțelege Adevărul: prin vorbele unei femei care a avut curajul să-şi povestească viața, să poată salva suflete.

Să ucid iubirea aia greşită îmi spusese, cu puțin timp în urmă, şi femeia de pe fotoliul maro, dar nu am putut să-i urmez povaţa. Pentru că nu vorbea pe limba mea. Atunci. Nu cunoşteam încă limba lui Dumnezeu. Şi-atunci, cu ultimul pumn de milă, Dumnezeu m-a pus față în față cu Alice, la măsuţa tăcută din tren. Să înțeleg din greşelile ei, din iubirile ei, din durerile ei, că nu eram pe drumul bun…

De la Alice am învățat apoi să scriu si eu, sincer şi vulnerabil, povestea suferințelor mele. Alese de mine. Deşi mi-au tot spus oamenii că a-ţi povesti viața e greşit, căci voi fi judecată, voi fi lovită de răutăți, de judecăți şi lanțuri. Că nu voi găsi acceptare şi iubire în lume, ci ură şi batjocură.

Mi-am asumat, în schimb, destinul învățat pe de rost de la Alice. Şi bine am făcut. Mi-au scris femei abuzate, rănite, tradate, umilite, m-au întrebat cum am scăpat, cum pot să găsească şi ele salvarea ori cum mai pot să zâmbesc, când mi-a fost biciuită inima. fără milă.

Lor le-am povestit despre Dumnezeu. Despre biruința mea, prin chin. Lor le-am spus curat că dacă singura cale de a ajunge la El ar fi să mai trăiesc o dată greşit, aş face-o din nou. Fără să-mi pese de gura lumii ori de judecata celor care se laudă cu credința lor, dar lovesc în cele ce-şi spun povestea tocmai pentru că Dumnezeu a cerut să fim mărturii vii.

Dumnezeu vorbește pe limba ta, femeie frumoasă! Oricât de greşite ți-ar fi căile, El va găsi într-o zi una pe care să te ducă, va găsi şi oamenii care te-or lua de suflet şi te vor călăuzi pe drumul bun. Tu trebuie doar să le recunoști glasul şi să-L rogi să te ajute să renaşti din propria cenușă!
Dumnezeu vorbește pe limba ta, draga mea! Trebuie doar să-L chemi, să-I ceri să-ți scoată în cale oameni de la care să înveți să te întorci din drumul plin de spini şi să-ţi îndrepți pasii spre cel pavat cu binecuvântări!

Alice, azi este despre tine. Despre trenuri cărora le-ai spus povestea, au legat-o cu lanțuri şi au salvat suflete judecate de lume, dar iubite de Dumnezeu. Prin tine, dragă Alice, Dumnezeu mi-a vorbit într-o iarnă frumoasă afară, dar al naibii de urâtă pe dînăuntru!

Şi dacă astăzi n-am putut să mai dorm şi m-am trezit fără să înţeleg de ce, cu gândul la tine, a fost pentru că El a decis să-ți spună că te-a ales, fără să ştii, cu ani în urmă, să-mi dai cuțitul în care El a pus puterea să tai lanțurile.

Şi de mâine, draga mea, am să caut, în toate librăriile, toate cărțile tale. Din nou. Azi sunt convinsă că le-am pierdut pentru că un dușman nemilos, un înger negru, le-a luat să nu-mi fie bilet spre destinul frumos pe care mi-l pregătise Dumnezeu.

Numai că vezi tu? El poate. E SINGURUL care poate să facă din Cuvânt soartă şi din foile de carte, aripi de drum. Singurul care mi-a salvat viața, în iarna aia geroasă şi nedreaptă… prin durerie tale.

Azi e despre tine, Alice, despre minuni făcute de Dumnezeu la drum de seară, pe viscol şi ger. Şi pentru tine mă voi ruga zilnic, din acest marți vindecator, să-ţi dea El în continuare har şi curaj să modelezi pentru totdeauna, cu viața ta, chei cu care alte femei să deschidă destinele scrise de Dumnezeu.
Şi, mai presus de orice, mă voi ruga să trăieşti puterea Acestui Dumnezeu care vindecă orice durere, chiar şi cea lăsată de moarte. Şi face din ea amintire pafumată cu binecuvântări, îi pune o cruce de dragoste pe suflet, şi-o îngroapă spre înviere, la vremea de apoi…

Pentru că da, Alice, te-oi vedea cu Simona ta, atunci…

 

Distribuiți vă rog
Simona Catrina, eu nu ştiu să dansez Tango, şi nu voi mai vrea vreodată să învăţ!

Oameni cu aripi

Simona Catrina, eu nu ştiu să dansez Tango, şi nu voi mai vrea vreodată să învăţ!

Distribuiți vă rog

În urmă cu câteva luni, am pregătit pentru Simona un interviu. I-am scris pe Facebook motto-ul vieţii mele: „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea!” (Sfânta Scriptură) Am fost convinsă că Dumnezeu nu o va lăsa. Nici o secundă nu m-am îndoit de minunea care se va face prin femeia asta. Azi am aflat însă, la prima oră, că Cineva a decis că e mai bine aşa.

Nu ştiu de ce. Nu ştiu nici unde e. Ce ştiu este că nu am mai apucat nici să o rog să îmi acorde interviul, nici să mă bucur de minunea din viaţa ei. Şi cu viaţa ei. Încă o dată, încă a câta dată, Doamne? ajung prea târziu la destinaţii. Exact atunci când oamenii mor. Aceeaşi poveste şi cu Gyuri Pascu. Despre care am scris AICI. Exact atunci când îmi dau eu seama că moartea nu aşteaptă curajul tău, decizia ta, ciocănitul tău…

N-am apucat să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru salvarea ei, că a şi venit Alice Năstase cu vestea…

Simona dragă, ultimul text al tău la care am plâns cu sughiţuri, a fost ĂSTA.  „Respons to Friend Request. Forever!”

Mi s-a părut că îmi scriseseşi parte din propria poveste. Am plâns, draga mea, cu întrebările în pumni, de ceaţa din sufletul meu. De drumul pe care m-am oprit. Spre el. Un el. Căruia îi acceptasem acel Friend Request. Tot după ce-mi citise blogul, gândurile, textele… Tot aşa, cu ani mai puţini, cu răbdări mai multe… cu frici mai puţine, cu frumuseţe a sufletului mai mare. Sau ştiu yo???

Am citit textul tău certându-mă cu Dumnezeu. Acelaşi pe care L-am rugat să te vindece pe tine. Să citesc mai departe despre o iubire născută pe vreme de Facebook, fără să ţină cont de ani şi de depărtare, de lume şi de frică…

„De atunci, am tot infruntat previziunile celor care inca mai cred ca un barbat cu cinci ani mai tanar decat mine va pleca dupa o femeie cu cinci ani mai tanara decat el.
Doru nu va pleca niciodata dupa nimeni, asta stiu. Eu si el nu vom pleca decat dupa moarte.”

Tu, Simona dragă, ai murit cu convingerea că Doru nu te-o părăsi niciodată pentru alta. Cu 5 ani mai tânără. Eu trăiesc cu convingerea că Dumnezeu ştie mai bine de ce nu mai am cui să-i dau un Fried Request… Şi ce mă face acum să plâng în hohote e nedreptatea cu care ne desparte Dumnezeu uneori de cei pe care îi iubim…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Simona, iubirea asta a voastră, născută în urmă cu atât de puţini ani, ne e nouă, lecţie de viaţă. Că există bărbaţi care te citesc, te iubesc după ce ţi-au învăţat pe de rost textele şi îţi rămân fideli până la moarte. Că există şi bărbaţi care te ţin în braţe pe patul de spital, când boala te sfâşie. Când îi sfâşie şi pe ei frica de a nu rămâne fără tine, într-o singurătate în care se moare de frig…

Draga mea, ai murit lăsând în urmă un testament pentru orice femeie speriată de iubire, din lumea asta:

„Iubiţi. Iubiţi. Iubiţi! Nu vă uitaţi la vârstă, la trup, la carieră, la drumuri, la distanţă, la oameni! Uitaţi-vă numai la Dumnezeu!”

Nu ştiu ce v-a spus El vouă, când v-aţi jurat credinţă-n faţa Lui, dar cert e că ce I-aţi jurat voi Lui, aţi împlinit: „Până când moartea ne va despărţi!”

Simona, voi sunteţi dovada reală a iubirilor care se nasc din Cuvânt. Prin cuvânt. De blog, de carte ori de ziar. Voi sunteţi cei doi nebuni care aţi trecut de mână prăpastia. Şi tot de mână v-aţi şi întâlnit cu moartea. Aţi privit-o fix în ochi, i-aţi spus că oricum Dumnezeu e mult mai puternic decât ea, şi dacă te-o lua pe tine, voi tot împreună veţi rămâne.

Simona dragă, eu plâng azi, de mi se zguduie pereţii sufletului. De neînţeles. De frică şi de moarte ce văd în faţă… Una pe care aş implora-o să mă mai lase câteva vieţi în braţele celui căruia i-am dat într-un cândva, un Friend Request… Nu forever, ci până unde a vrut Dumnezeu.

Îţi mulţumesc, femeie puternică, pentru ce-ai împărtăşit cu noi, pentru lecţia de viaţă oferită pe gratis, pentru iubirea frumoasă dăruită celui mai frumos sufletului tău, şi pentru dorul de Doru al tău, ce-l ai deja… deşi te ţine, cu siguranţă, încă, de mână…

Îţi mulţumesc, draga mea necunoscută, căreia îi cunoaştem atât de mulţi blogurile, sufletul, gândurile, textele, luptele! Îţi mulţumesc pentru că ne-ai lăsat moştenire un vis pe care l-ai transformat în realitate mai frumos ca orice rochie de mireasă, pătată de noroi, pe o vreme ploioasă. Şi rece. Ca moartea…

Îţi mulţumesc, Simonă dragă, pentru că m-ai învăţat că există şi bărbaţi care nu Îl întreabă pe Dumnezeu, cum L-a întrebat un el pentru care n-am fost niciodată destul de femeie: „De ce, Doamne, mi-ai dat o femeie bolnavă?”

Îţi mulţumesc, femeie frumoasă, pentru lacrimile tale, ce-au scris poveşti. Pentru bucuriile tale, ce-au născut poveţe, şi pentru demnitatea cu care care ai înfruntat moartea! Destinul şi diavolul.

Îţi mulţumesc, copil de Dumnezeu, că ne-ai trezit pe unele dintre noi la realitate, ne-ai scris poveştile, altora, ne-ai mângâiat pe unele şi ne-ai dat cu capul de pereţii realităţii, pe altele!

Simona, eu nu mai vreau să citesc ce-ai scris! Eu vreau să citesc ce vei scrie. Cu dorul de Doru tău, de Alice a ta, de Tangoul tău, de lumea ta, de blogul tău, de viaţa ta…

Simona… eu nu mai vreau niciodată să învăţ Tango! Tu ştii mai bine decât oricine de ce…

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog