Etichetă: mantuire

Vinovate de iubire?!

Relatii

Vinovate de iubire?!

Distribuiți vă rog

Vinovate de iubire?! Mă revolt cu demnitate pe femeile naive care își plâng de milă în batiste după ce bărbații lor au făcut din ele cârpe de șters pe jos, le-au băgat apoi în noroi, le-au tăvălit timp îndelungat, apoi le-au aruncat în stradă (metaforic), la făcut oameni de zăpadă.

Mă revolt pentru lipsa demnității lor, din vremurile în care se rugau la toți sfinții să le schimbe bărbații iubiți, să-i facă ce au fost la început, să le dea putere să treacă prin încercările vieții cu ele de mână, să le dea lor forța de a mai face un pas, numai unul, răbdarea de a mai aștepta un ceas, doar un ceas, până își revine el după beție, după medicamente, după vreo aventură, după vreo boală, după vreo stare depresivă, după vreo dezamăgire sau după vreo mare iubire pierdută.

Mă revolt cu demnitatea ce și mie mi-a scăpat de câteva ori în viața asta printre degetele împreunate în rugăciuni înlăcrimate de: ”Fă, Tu, Doamne, o minune!”

Pe voi, femei plămădite să dați vieți altor vieți, să educați și să iubiți simplu și definitiv, să (vă) sacrificați și să vă puneți pe orice alt loc decât primul!

Mă revolt din lipsa puterii de a mă răzbuna, de a blestema și de a arunca brusc cu noroi în fața bărbaților ce au învățat de la viață să folosească femeia pe post de psiholog, menajeră, medic, confidentă, și alte câte n-au legătură cu femeia iubită.

Mi-e peste puteri să pricep cum de femeile au atâta forță să suporte jigniri, lovituri, trădări, înjosiri, dezgust, beții, acuze? De unde au naivitatea să creadă suferința bietului bărbat însurat, care nu e iubit de soție, a celui încă singur care își bârfește fosta ce nu i-a dat cele de trebuință, a celui care jură pe toți sfinții că e curat ca lacrima, blând ca mielușelul și fosta o nebună ce-l alerga prin casă cu farfuriile, așa, tam-nisam, -fără a-i spune că de fapt farfuriile erau destinate beției lui perioadice, lipsei de acasă în detrimentul  unei dudui mai sexy ca ea- .

Cum de nu văd femeile mitocănia, lipsa de scrupule, de bun simț, mârlănia, prefăcătoria și toate adevărurile ascunse sub masca perfecțiunii bărbatului ce le ocupă toată inima?

Cum de ajung femeile victime ale violenței domestice, ale violurilor unor bărbați alcoolici sau psihopați, abuzurilor emoționale de tot felul, pe paturile de spital ale renumiților medici psihiatri, cu depresii majore, cu psihoze și tot felul de boli psihice, răsplată pentru iubirea ce-au dat-o bărbaților de porțelan?

Și mai presus de toate, de ce îi fac ele responsabili de aceste nenorociri, pe bărbați? 

Cu ce-s ei răspunzători că noi, femei crescute sub semnul sacrificiului, le permitem să ne denigreze, să ne sfideze, să ne lovească, să ne priveze de afecțiune, să ne dea afară din viața lor și să ne cheme înapoi la nevoie, să ne iubească în funcție de context și să ne facă să-i credem că pentru toate neînțelegerile dinn cuplu este vina noastră?

 

Vinovați ei, de iubirea ce le-o purtăm obsesiv?

 

Vă spun cu siguranța unei iubiri pe care am purtat-o și eu, ca voi toate, unor bărbați care nu dădeau 2 bani pe mine, o floare sau un concediu surpriză în locuri cu gust de ciocolată amară. Care n-ar fi ridicat pentru mine o piatră, în timp ce au ridicam pentru ei munți:

Dragelor, singurele responsabile pentru suferință sunteți voi! Știți vorba aceea: nu e prost cel care cere, e prost cel care dă! Măcar cu ultimul strop de demnitate care ne-a mai rămas, să recunoaștem că suntem vinovate pentru jocul murdar în care am decis să continuăm a plusa, deși știam bine că el trișează, pentru dragostea oarbă care ne-a ținut lângă ei suficient timp pentru a ajunge să ne credem urâte, proaste, slabe, murdare, vinovate și singurele responsabile pentru relație.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Suntem vinovate pentru că rămânem legate de bărbați care ne dezleagă la prima sfoară trimisă de alta să-i salveze din chinul în care trăiesc cu noi, pentru că ne aruncăm în brațe care nu ne doresc, pentru că ne împreunăm mâinile în rugi strigate către cer pentru a-i vindeca pe ei, nu pe noi, de dependența de iubiri toxice. Suntem vinovate pentru că aruncăm la gunoi sfaturile mamelor, prietenilor, psihologilor care ne arată harta către salvarea de sine, și alegem să păstrăm harta trasată de ei, către pieire.

Suntem vinovate pentru că Dumnezeu ne-a înzestrat cu talente la care renunțăm de dragul lor, cu calități de a vindeca oameni cu probleme, la care renunțăm, prentru a ne petrecem timpul cu ei, cu putere să escaladăm munții reușitelor profesionale, la care renunțăm, să-i ajutăm pe ei să urce spre împlinirea de sine, cu dragoste necondiționată pentru copiii noștri, la care renunțăm, să-i iubim pe ei necondiționat.

Suntem vinovate pentru că ne lamentăm, în loc să-i lăsăm în brațele celor care sunt suficient de slabe încât să admită în viața lor jumătăți de măsură, alcool, droguri, aventuri, agresiuni și mediocritate.

Suntem vinovate pentru că ne comparăm absurd cu fostele lor, cu actualele lor, femei care au acceptat și care vor accepta la nesfârșit înjosiri și locuri secunde în topul preferințelor acestor bărbați pentru care femeia e un obiect. Sexual, profesional, psihologic.

Si mai vinovate suntem pentru că lăsăm furia și suferința să ne invadeze când ei s-au întors la fostele, spășiți. Nu pentru că le iubesc, ci pentru că ele sunt exact femeile slabe care le vor admite lipsa respectului, dependențele, amantlâcurile. Femei care nu vor trăi niciodată demnitatea adevărată, ci pseudo demnitatea caracateristică celor ce preferă confortul material în locul respectului și al iubirii față de Dumnezeu.

Suntem vinovate mai ales pentru că Îl insultăm pe Dumnezeu rămânând cu bărbați care nu au nici o treabă cu El, care nu sunt  lideri spirituali pentru familia lor, care nu-L recunosc pe El ca unic salvator. Pentru că, deși li s-au arătat minuni, ei continuă să creadă că doar o femeie îi va salva, le va dărui pacea și iubirea necondiționată care îi va liniști, fără a trebui să se sacrifice. Cu bărbați care cred că tot ce au ei de făcut este să muncească, să aducă bani acasă și să își facă datoria de mascul feroce o dată pe săptămână. Sau pe an…

Suntem vinovate pentru că îî învinovățim pe ei, când n-au nici o responsabilitate pentru viața noastră. Pentru sentimentele noastre, pentru iubirea ce le-o purtăm.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Lumea Reala Prin Ochii Unui Pocait

Credinta

Lumea Reala Prin Ochii Unui Pocait

Distribuiți vă rog

“NOI, POCĂIŢII, TRĂIM ÎNĂUNTRU, ÎNTR-O BULĂ DE CRISTAL, DAR ADEVĂRATA VIAŢĂ ESTE AFARĂ!” – CUVINTELE UNUI STRĂIN CARE M-A ÎNVĂŢAT SĂ MULŢUMESC PENTRU TOT CE-AM TRĂIT…

Sună strâmb, derutant şi absurd, nu-i aşa? Şi mai ales, necreştineşte… Sună a lumesc, mai pe limba noastră, a evanghelicilor…

Scriam interviul cu Alice Năstase Buciuta , când mi-am adus, brusc, aminte de cuvintele unui bărbat al cărui nume nu-l mai ştiu, şi nici chipul nu cred că i l-aş mai recunoaşte, dacă l-aş revedea… Mi-a rămas în minte numai privirea lui pierdută, şi glasul apăsat:

„Noi, pocăiţii, trăim înăuntru, într-o bulă de cristal, dar adevărata viaţă este afară!”

Mă întrebase cum L-am descoperit eu pe Dumnezeu, şi a ascultat a mia parte din povestea mea. Şi din această mie parte, el a tras o concluzie care m-a trezit la realitate: ADEVĂRATA VIAŢĂ E AFARĂ!

Când spunea adevărată, nu se referea nicidecum la cât de bine se trăieşte printre dependenţe, alcool, sex, prostituţie, trădări, minciuni, moarte… Adevărata viaţă se referă la luptele pe care le duc cei din afara bulei despre care vorbea, la chinurile lor, la durerile lor, la luptele lor, la întrebările pe care la un moment dat renunţă să le mai pună, conştienţi fiind că nu are cine să le răspundă…

De când m-am întors la Dumnezeu, viaţa nu mi s-a schimbat radical, cum poate vă aşteptaţi să spun. Parte din această viaţă mi-a rămas acolo, în trecut. Cu cealaltă merg încă de mână, zi de zi, şi mi-o predau zilnic Celui ce m-a salvat. Ce s-a întâmplat însă, a fost că AM ALES să plec din iad.

Da, viaţa e o alegere, dacă încă vă îndoiţi de clişeul ăsta! 🙂

Am luat-o de mână, pe viaţă, zic, şi am ieşit fugind din foc. Am căzut de mii de ori pe drumul spre Casă, ne-am şters una alteia lacrimile, ne-am certat cu Dumnezeu, L-am acuzat, L-am întrebat de mii de ori DE CE, ne-am luat la trântă cu El, cuprinse de spaima unei alegeri greşite…

Când am ajuns Acasă, am crezut că vom găsi numai oameni blânzi, care ne vor înţelege alegerile astea greşite, care ne vor mângâia rănile şi ne vor încuraja să mergem înainte cu fruntea sus, căci am venit de afară, unde-i frig, şi ger, şi sânge, şi rană, şi cuţit, şi război…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

N-a fost aşa… am găsit şi Acasă judecată şi noroi, cu care aruncau în noi fără să se uite unde lovesc… Habar n-aveau că loveau în Cel care Şi-a dat viaţa în egală măsură şi pentru noi (eu şi viaţa-mi), şi pentru ei.

„Hristos n-a murit numai pentru voi, îmi venea să le strig! Şi pentru noi, astea, pline de zgură!”

Între timp, am devenit terapeut de familie şi cuplu. N-a fost uşor, cu răni încă sângerânde, să mă iau de mâinî şi să-i spun vieţii-mi: „Hai că putem! Am trecut prin atâtea, vom putea şi pe alţii să-i ajutăm să poată!”

Am ascultat de-atunci poveşti de viaţă cu mult mai frumoase ca a mea, şi cu mult mai dure… Şi-am înţeles că atunci când trăieşti într-o bulă, eşti binecuvântat. Nu treci prin foc, nu te târăşti, nu eşti arătat cu degetul, nu miroşi a putred şi nu ţi-e ruşine să priveşti lumea în ochi…

Dar, când străinul cu ochii pierduţi mi-a spus fără judecată: „Adevărata viaţă este afară!”, m-am simţit de o mie de ori mai binecuvântată pentru ce-am trăit acolo, decât pentru ce-aş fi trăit în bula asta de cristal, de care vorbea el… Nu oentru că mi-a fost bine acolo, ci pentru că atunci când ştii ce-nseamnă Iadul, mult mai mult apreciezi Raiul. Şi mai mult parcă îi înţelegi pe cei ca tine… Parcă ţi-e mai greu să-i judeci şi să le iei cârja…

Adevărata viaţă înseamnă aceea de care tuturor creştinilor le este teamă să le-o arate propriilor copii, să nu o îndrăgească şi s-o aleagă, în detrimentul căldurii din braţele lui Dumnezeu…

Înseamnă suferinţă, înseamnă frică, frig, gheaţă, alunecuş, minciună, îngenunchere, calvar, strigăt, chin, sânge şi spini. Patimi de care te agăţi crezând că sunt singurele care te mai pot salva. Fiind convins că fără ele vei putrezi. Neavând habar că tocmai ele te ard până ajungi scrum…

Şi azi, privind în urmă cu lacrimile udând dragostea de Dumnezeu, mulţumesc pentru fiecare alegere greşită pe care am făcut-o, strigând cât pot de tare:

„Dacă singura cale de a fi ajuns la Hristos era asta, atunci nu-mi pare rău nici o secundă de tot chinul acela! Şi de mi-ar mai fi dat să merg încă o dată pe acelaşi drum, la capătul căruia mă aşteaptă El, aş merge! Fără să clipesc! Căci adevărata viaţă este afară! Acolo unde Hristos a stat, cu vameşii şi păcătoşii , ca mine, cu tâlharii, cu închinătorii la idoli, cu cei ce-L aveau în faţă şi nu-L credeau!”

Noi, păcătoşii, cei de-afară, am murit o moarte crudă, şi poate ne va mai fi dat să trăim şi viaţa tot în cruzime, a celor care n-au trecut prin ce am trecut noi, şi ne judecă pentru că ne-am luat la trântă cu Dumnezeu. Şi n-am ascultat, şi n-am iubit. Sau am iubit greşit. Idoli.

Noi, păcătoşii, nu suntem victime ale circumstanţelor. Noi suntem cei ce L-am pălmuit pe Hristos. Suntem sutaşii  care-L priveam cu dispreţ, vinovaţii care au refuzat să-I ducă crucea şi să-L scape de la moarte. Nu vrem să fim priviţi cu îndurare. Nu asta cerem, şi nici nu ne aşteptăm să primim milă. Am primit destulă de la El.

Noi, păcătoşii, ne întrebăm zilnic, ce-a vrut să spună străinul acela, prin:

„Noi, pocăiţii, trăim înăuntru, într-o bulă de cristal, dar adevărata viaţă este afară!”

Şi oare… dacă am fi trăit şi noi acolo, am fi fost mai fericiţi astăzi?

Dacă te-ai regăsit în gândurile mele, dă-le şi altora să răspundă întrebării noastre, ale celor ce L-am ucis pe Cel ce ne-a dat viaţă…

Aia de afară…

 

sursă foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Suntem noi, oamenii, perfecţi? Provocarea de a fi tu însuţi

Credinta

Suntem noi, oamenii, perfecţi? Provocarea de a fi tu însuţi

Distribuiți vă rog

Suntem noi, oamenii, perfecţi?

„Se spune că fericirea înseamnă să tinzi spre perfecţiune ştiind că nu o vei atinge niciodată. Că e important să savurezi drumul spre destinaţie.” – zicală populară

Deseori aud oameni care refuză să devină ceea ce i-a creat Dumnezeu să devină, din teama de imperfecţiune. Din frica de a eşua şi de a le pune cei din jur eticheta de IMPERFECŢI.

Te doare. Pentru că ştii că Dumnezeu e Singurul perfect şi nimeni altcineva. Pentru că ştii că păcatul ne-a făcut robi, dar Hristos ne-a făcut fii de Dumnezeu, prin moartea Lui. Ne-a curăţat şi ne-a iubit mai presus de orice frică a noastră şi de orice greşală.

Ştii că nimeni nu va putea ierta păcatele afară de Cel ce le-a luat asupra Sa. Afară de Cel care Şi-a dat viaţa pentru salvarea noastră. Iar noi înţelegem greşit jertfa Lui. Ne credem Dumnezeu şi avem curajul să nu avem curaj. Să nu îndrăznim, de teama eşecului.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Deşi am citit de sute de ori: „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16:33) ne vrem demni de iubirea Lui şi atunci ne gândim că trebuie să-I arătăm cât de buni suntem. Câte sacrificii facem, parcă pentru a ne cumpăra mântuirea. Fără PERFECŢIUNE parcă ni se pare că El nu ne va accepta. De parcă moartea Lui n-ar fi de ajuns. Îl comparăm pe Dumnezeu cu lumea şi ne aşteptăm de la El la aceleaşi judecată cu a celor de pe pământ.

Sursă: Google

„Nu eşti bun de nimic! Nu ai reuşit să iei nota 10, eşti mai prost ca Ionel!”

Şi deşi Îl descoperim pe Dumnezeu într-o zi, poate după lungi agonii pe paturi de viaţă ajunsă la răscruce, în loc să ne predăm toată viaţa Lui, ne ascundem de El, să nu cumva să ne vadă imperfecţiunile. Convinşi fiind că Dumnezeu ne iubeşte condiţionat.

Nu l-a întrebat oare Dumnezeu pe Adam, după căderea în păcat: „Adame, unde eşti?” Ba da, dar noi nu mai vedem că deşi Adam şi-a primit consecinţa pentru căderea Lui, a venit într-o zi Hristos şi a schimbat tot.

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” Şi luăm cuvintele acestea ca pe nişte truisme cărora le privim ambalajul şi-l confundăm cu marfa… Şi alegem să nu îl cumpărăm, de teamă că nu vom avea bani. Şi ne-om face de râs în faţa lumii, de vom arăta că avem buzunarele goale.

Ne străduim să fim perfecţi pentru a fi iubiţi, neînţelegând că Dumnezeu ştie foarte bine păcătoşenia noastră. Fără să recunoaştem că pentru El, păcătosul nu este cel stigmatizat. Cel aruncat la ghenă. Ci cel cu care El a stat la masă. Cel pe care îl cheamă în fiecare clipă să vină să-i dea apa vieţii.

Când vom înţelege oare că Dumnezeu nu ne vrea perfecţi? Ci smeriţi. Oameni care să îşi recunoască imperfecţiunile şi să admită că fără El nu sunt nimic. Nu ne vrea obedienţi. Nu are nevoie să fim sclavii Lui. El nu are nevoie de nimic.

Şi noi, „sărmani artişti”, vrem să-I dăm operele noastre de artă, când de fapt SUNTEM NOI ÎNŞINE OPERELE LUI DE ARTĂ!

#Scrie şi tu pe Învaţă.Crede.Iubeşte, folosind formularul de contact!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Până la Tine

Artistii lumii

Până la Tine

Distribuiți vă rog

 

Până la Tine

 

Până la Tine, Isuse, e-un drum

Ce strigă cu jale: „Trăieşte ACUM!”

Până la Tine, Isuse i-o cale

Ce duce la moarte. Păşeşte agale.

 

Până la Tine, Isuse sunt vise

Ce se năruie trist în plicuri închise.

Sunt vise de-o viaţă ce-Ţi cer împlinire

Nimicuri închise şi doar amăgire.

 

Până la Tine, iubite Isus,

Sunt lacrimi amare în ochi de apus

Până la Tine se scutură ploi

Pleacă trecutul, se uită la noi.

 

Până la Tine uităm de iubire

Te blestemăm, Te-alungăm în neştire.

Căutăm plini de neguri văpăi de speranţă

Şi până la Tine îngheţăm fără viaţă.

 

Până la Tine noi plângem în silă

Aşteptăm o minune de oameni cu milă.

Dar până la Tine, Isuse de fapt

E-un singur răspuns plin de slavă de dat:

 

„DA, Doamne, cobor azi din barca-păcat,

Schimb a mea moarte cu tron de-mpărat

Plec, astăzi, Doamne, pe Golgota mor

Mă iartă! Sunt numai un biet vânzător.”

¤ Dacă vrei să scrii pe acest blog, foloseşte formularul de contact! Împărtăşeşte cu noi trăirile tale!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog

Artistii lumii

Prea târziu

Distribuiți vă rog

Prea târziu

 “Prea târziu, prea târziu e, Isuse

Prea târziu să mă-nchin `n faţa Ta.

E târziu ca păcatul să-mi blestem

Căci iertări nu mai ai, şi de-ai vrea.

 

Prea târziu să regret azi, Isuse

Căci nici timpul n-o să mă mai vrea,

Prea târziu să-ngenunchi şi-eu Isuse

Ai atâţia, ce-averuri ţi-ar da.

 

Eu n-am bani, n-am averi, am doar vorbe

Eu n-am decât genunchi să mă plec

Doar să-nchin a mea viaţă, Isuse

Şi prin faţă-Ţi cu lacrimi să trec.

 

Să mă uit azi cu jind la iubirea

Ce-o dai altora care Te-au vrut

Să plâng viaţa-mi ce-aşteaptă bătaia

De cuie gasite in propriu-mi mormânt.”

 

„Nu-i târziu, nu-i târziu azi, copile

Tu degrabă porneşte spre mal

Şi coboară din barcă, iubite

Sunt pe mare, te duc la hotar!

 

Nu-i târziu să-mi dai mâna ta mică

Şi în pumnu-Mi s-o strâng plin de har

Nu-i târziu, drag copil, viaţa toată

Să-Mi predai, să-ţi dau pacea-Mi în dar.

 

Nu-i târziu, nu-i târziu, necredinţei

Să-i ajut să te scape de chin

Nu-i târziu morţii tale să-i cumpăr

Cu-al meu sânge-amânare şi

 

Plin de-o altă viaţă să stai lângă Mine

Să primeşti şi tu azi, meritat, din iubire

Vino azi, copile pierdut, cu noroiul pe tine

Să te curăţ şi-apoi să te-mbrac

În a mea mântuire!”

 

# Dacă vrei să scrii pe acest site, aştept un e-mail la: psihoterapeut.monica@gmail.com

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog