Etichetă: liceu

Cum simte, după 16 ani, eleva-cuvânt, despărţirea de profesorii-destin?

Oameni cu aripi

Cum simte, după 16 ani, eleva-cuvânt, despărţirea de profesorii-destin?

Distribuiți vă rog

Încep cu sfială. În tăcerea care mă caracterizează. Cea care vorbeşte mai bine decât mine, şi mai corect decât gramatica cea mai curată.

Încep prin a vă spune, oameni frumoşi, că Liceul Mihai Viteazul mi-e azi altar pe care aş arde toate durerile ce m-au străpuns de-a lungul vieţii. Altar făcut din lacrimile vărsate pe vremea când mi-era „cimitir al tinereţii”, când îi uram până şi umbra.

Azi, după 12 ani, opresc lacrimi în colţ de suflet să-mi rămână să plâng tot ce-a fost. După 12 ani de când l-am văzut pentru ultima oară, când i-am păşit pragul şi l-am urât mai curat decât cel mai sincer păcat spovedit, îmi plec fiinţa în faţa lui şi îngenunchez la margine de Dor să recunosc, cu smerenie, că el a fost cel care m-a trimis în lume.

Cu smerenie, zic, pentru că eu, cea care, în urmă cu 12 ani, am călcat pământu-i în picioare şi am strivit sub tălpile mele nedreptăţile şi frica de necunoscut, am crescut frumos datorită sufletelor ce au crezut în mine. La început cu reţinere, mai târziu cu încredere, şi-ntr-un final cu strigăte de bucurie.

Am învăţat să iubesc frumos. Cu sfâşieri, cu lacrimi, în chin şi pe rug uneori.

Am învăţat să renunţ tăcut. Strigând pe genunchi, la un Dumnezeu pe care nu-L cunoşteam.

Am învăţat să primesc. Judecată şi dreptate, bucurie şi tristeţe.

Am învăţat să mă mânii curat. Privind în ochi oamenii ce mă creşteau spre a deveni.

Oamenii de atunci au devenit azi OAMENI. Cu majuscule, pentru că atunci când „te faci mare” înţelegi tot ce odinioară judecai, strigai şi umileai. Înţelegi că OAMENII aceia aveau neputinţele lor, că fuseseră nedreptăţiţi, la rândul lor, şi învăţaseră supunerea. Aveau demnitatea lor, şi deveniseră dascăli. Aveau fricile lor, şi deveniseră tirani. Aveau ceea ce eu, atunci, nu aveam, şi mi-au semănat în suflet, răscolindu-mi fiinţa: Respect!

OAMENII aceia sunt Profesorii pe care de atâtea ori îi imitam, îi stresam şi îi aruncam la gunoi pentru un pumn de rebeliune. Nu ştiu alţii cum au fost, dar eu, când îmi amintesc vremurile acelea, îmi strâng cu degete tremurânde ruşinea de a-i fi judecat uneori exact pe cei de la care am învăţat mai târziu să fiu, la rândul meu, dascăl. Unul altfel poate… puţin mai tăcut, puţin mai retras, dar mai ales, puţin mai puţin decât au fost dumnealor.

Mi-aduc aminte că am fost revoltată pentru reţinerea cu care am fost trimisă la olimpiada de psihologie, de doamna profesoară  Marga Panait. „Cum să nu creadă în mine? Cum să nu aibă încredere că voi lua măcar un amărât de 7?” o întrebam pe mama, cu ochii plini de lacrimi. N-aveam pe atunci de unde să ştiu că într-o zi, datorită dumneaei deveni-voi terapeut.

Doamna profesoară, în urmă cu 12 ani, în aceeaşi lună Mai, m-aţi îndrumat să merg la Psihopedagogie Specială: „Cred că ţi s-ar potrivi. Poţi lucra cu copii şi adulţi cu nevoi speciale. În şcoli sau organizaţii. Acolo te văd…!”

Acolo sunt azi, doamna profesoară, cu tot cu fricile mele de necunoscut, pe care le-am transformat în aliat. Pentru ceea ce sunt, n-am cum să vă mulţumesc! Pentru că oamenilor care mi-au netezit calea nu le poţi da vorbe. Le dai doar suflet. Atât vă dau…

Mi-aduc  aminte de domnişoara dirigintă, Camelia Ionescu, inegalabilă prin tot ce inseamnă feminitate la puterea infinit. Pe care am imitat-o atât de bine într-o scenetă în limba engleză, încât dumneaei însăşi s-a confundat cu mine, într-una din pozele rămase amintire…

„Când am făcut noi poza asta?” m-aţi întrebat. „Nu sunteţi dumneavoastră, sunt eu, am făcut o scenetă…” , v-am răspuns mândră de isprava mea, şi toată clasa râdea pe sub mustăţi. Cu teancul de cărţi într-o mână, cu pălăria nelipsită şi rochia verde prinsă cu centură, mă recunosc azi în cea care aţi fost. Singura diferenţă este aceea că eu nu am ajuns dascăl. Acum, după 11 ani, colegi dragi îmi spun, deloc ironic: „Semeni cu doamna dirigintă!” 

Semăn, n-aş avea cum altfel, pentru că, după proba de limba franceză de la bacalaureat, mi-aţi spus frumos: „În viaţă trebuie să alegi între a face carieră şi iubire! Tu ai ales iubirea!” Am ales atunci, ce-i drept, o mare iubire din care m-am ales cu răni ce şi azi sângerează, dar din ea am făcut o iubirea mai mare decât toate iubirile lumii: iubirea de Cuvânt! Şi cuvântul e d(o)ar (de la) Dumnezeu.

Cu cărţile în braţe şi în suflet sunt şi eu azi. Şi sper ca atunci când vă voi îmbrăţişa, să vă pot spune frumos: „Am ales să fac din Iubire cariera cea mai frumoasă! Asta de psihoterapeut!”

Cum să vă mulţumesc? Aş fi banală şi rece… mă văd în dumneavoastră şi vă veţi vedea în mine… căci v-am ales model de feminitate creionată cu cerneală, nu cu farduri scumpe.

Mi-aduc aminte de domnul profesor Valentin Turcu. Nu mi-a fost profesor, dar îl cunoşteam pe de rost de la părinţii mei, pentru care era referinţă. În demnitate şi în respect. Tare şi-au dorit să-mi fie dumnealui profesor, şi tare dezamăgiţi au fost când am venit acasă tristă, şi-am întrebat  cu voce stinsă… „N-am avut noroc! Ce o să fac cu talentul meu? ”

Îmi pusesem speranţe în creionul meu. Şi-am rămas până azi cu portretul făcut de părinţii mei. Celui de care şi azi îşi amintesc cu atâta respect!

A venit odată la una din orele noastre de psihologie, trebuind să o înlocuiască pe doamna profesoară. M-a pus să citesc un eseu pe care îl avusesem ca temă, pentru olimpiadă. Nu uit nici azi tema: EMPATIE! Asculta atent, privindu-mă fix. Mi-era frică şi să ridic ochii din caiet. Nu pentru că mi-ar fi dat o notă proastă, ci pentru că în faţa unui OM pe care proprii părinţi l-au respectat mai mult decât orice, nu poţi privi şi-atât.

Mi-aţi scris, domnule profesor, în urmă cu câţiva ani, recenzia cărţii  pe care am publicat-o. Nu v-am mulţumit atunci. Nici n-aş avea cum! Rămâneţi Cuvânt. Tot ce-aş putea face este o lansare de carte în liceul care rămâne… pentru totdeauna, al meu!

Mi-aduc aminte de toate orele. De materiile al căror scop nu-l înţelegeam: matematica şi fizica ocupă locul central.

Doamna profesoară  Ecaterina Bădele, nu pricepeam nimic şi tot ce-mi doream era să ajung mai repede la facultate, să scap de absurdităţi. Cu ghilimele de rigoare. J Nici azi nu înţeleg o boabă, dar nu pot să uit dăruirea cu care ne explicaţi. Ajungeam acasă şi o întrebam pe mama cum poate un elev să fie atât de bătut în cap (adică eu!) încât să nu priceapă nimic de la un om care explică atât de pasionat. Noroc cu răspunsul ei sincer: „Cu cin să semeni, mamă? Eu şi tati suntem paraleli! Stai calmă!” şi-am stat calmă pân la facultate, când au început să ne explice principii care se aseamănă cu fizica. Nici acum nu pot înţelege paralelaJ, dar ce ştiu e că dacă aş avea un copil, tare mult mi-aş dori pentru el un profesor de fizică atât de pasionat de meserie.

De matematică mă leagă o vecie de frumos: Domnule profesor  Gabriel Tica, mi-aţi călăuzit paşii în şcoala generală, când aveaţi cu câţiva ani mai puţini decât am eu acumJ. Aţi rezolvat problema sufletului meu la finalul clasei a 8a, când, cu ochii în lacrimi, mi-aţi spus curat: „Continuă să scrii! Ai un mare talent!” Când toţi oamenii mari spuneau că trebuie să-mi văd de carte, nu să pierd vremea scriind aberaţii, dumneavoastră, OM cu litere mari, aţi pansat sufletul meu cu vorbele care mi-au fost alinare de fiecare dată când ceilalţi îmi  renegau pasiunea. M-am întrebat mereu dacă nu cumva motivul pentru care nu mi-aţi judecat pasiunea a fost acela că eraţi mai aproape de vârsta mea şi nu vă ninseseră încă dezamăgirile vieţii? Tare aş dori însă ca azi să fi rămas la fel, şi să vă încurajaţi elevii să îşi trăiască până la epuizare visele!

Am citit cândva, într-un manual de psihoterapie, că cei mai buni psihoterapeuţi sunt cei care au partea artistică foarte dezvoltată. Pentru că ei deţin empatia necesară vindecării OAMENILOR. Şi-atunci mi-am amintit de dumneavoastră!

Scriu şi azi, deşi nu trăiesc din asta. Matematică ştiu cât să nu mor de foame, să număr banii J şi să calculez câţi ani sunt de când v-am îmbrăţişat prima şi ultima oară şi am rămas în suflet cu siguranţa că „ARTIŞTII LUMII, DIN NAUFRAGIU, REFAC O LUME!”

Artiştii lumii încearcă să înoate

Chiar sub asfalt, când sunt respinşi sau trişti

Pot fi bolnavi, ciudaţi, dar peste toate,

Iubiţi divinitatea din artişti!

Agonizează smirna în lavandă

Le-nmiresmează clipa, Duhul Sfânt,

Ei dăruiesc o altfel de ofrandă

Prin pâinea rumenită în cuvânt

Sunt când pe-un colţ de stea, când rătăciţi

Lucizi, însinguraţi sau fantezişti

Să îi iertaţi şi-apoi să-i ocroţiţi

Căci poate, nici n-au vrut să fie artişti.

Artiştii lumii Merg pe Titanic

Durerea lumii O simt organic

Doar ei rezistă

Şi prin minune

Din naufragiu, Refac o lume.

(Clara Mărgineanu, Artiştii lumii)

 

După 16 ani, domnule profesor, strâng în pumni respectul pe care vi-l port şi atunci când simt că nu mai pot, lovesc cu ei în Dumnezeu. Şi aşa cedează durerea. Ştiu că un OM a dat sens vieții mele. Şi OMUL acesta e ca aparutul de ţinut viaţa… chiar când toate sunt moarte în mine.

Spunea Adrian Păunescu odată: „Am făcut pentru noi un spital de nebuni.” Pentru noi, artiştii ăştia neînţeleşi, zic eu. Şi dacă în spitalul ăsta măcar un OM să mă viziteze am, mi-e de ajuns să rezist tratamentelor lumii. Chiar dacă sunt al naibii de puternice… Şi OMUL acela aţi fost cândva DOAR dumneavoastră!

Domnilor profesori, ati dat viață cimitirului meu prin suferință. Aceea pe care o simțeam ori de câte ori intram pe poarta infernului ce-l vedeam atunci. Tot ce-mi permit acum să vă rog, cu tot respectul ce m-ați învățat să-l simt, este să nu tăiați aripile elevilor dumneavoastră!  Chiar dacă pasiunile lor nu au nici un sens pentru dumneavoastră, vă rog să mă credeți că pe unii dintre ei tocmai aceste non sensuri îi țin în viață.

Pe mine arta m-a trăit.

M-am vindecat prin cuvânt mult mai bine decât m-ar fi vindecat toate medicamentele marilor medici. Tot prin artă am salvat vieți fără să ştiu. Oamenii citeau şi plângeau. Îşi spălau durerile şi păcatele cu lacrimile şi se vindecau. Vă rog fierbinte să nu-i judecați pe elevii aceştia enervanţi de cele mai multe ori, tupeişti sau rebeli!

Dați-le drept la cuvânt! Să se exprime. Să strige. Să plângă! Să vă spună că îi doare nedreptatea vieții! Sau a dumneavoastră, uneori.

Vă rog fierbinte să le arătați că şi dumneavoastră greşiţi!  Pentru a înțelege că greșeala face parte din normalitate, din uman şi din fumuseţe!  Altfel ajung rând pe rând în spitale de psihiatrie, sau în cabinete de psihoterapie, convinși fiind că ei sunt defecți.

Dați-mi mâna dumneavoastră, să facem o horă a sufletului! Să-i înțelegem şi pe cei neînţeleşi! Să-i iubim şi pe cei de neiubit! Unii dintre ei trăiesc drame reale în familiile lor. Sunt abuzaţi. Neiubiţi şi trădați de propriii părinți. Fiți dumneavoastra părinții pe care şi i-au dorit! S-ar putea ca într-o zi, tocmai unul din neînţeleşii aceştia să vă ajute propriii copii să se înțeleagă!

Nu-i disprețuiți, pentru că s-ar putea ca într-o altă zi, tocmai ei să vă învețe copiii ce înseamnă empatia!

Iar pe voi, dragi elevi, vă rog,  cu lacrimile strânse în cuvinte, să nu vă lăsați visele să moară!

Aveți curaj să vă faceți scuturi din lacrimi şi să luptaţi cu ele împotriva celor ce vă atacă! Aveți curaj să le spuneți cu respect profesorilor voştri despre pasiunile voastre!

Învățați!

Orice!

Atât cât puteti! Mai mult decât vi se cere! Daţi-vă dreptul să fiți mediocri la ce nu puteţi înțelege şi faceți maraton cu pasiunile voastre!

John Maxwell a spus odată să nu puneți vulturii să înoate şi raţele să zboare! Pentru că îi veți distruge şi pe unii şi pe alţii! !

Dragi elevi, nu lăsați Facebook -ul să vă cumpere timpul! El trece şi nu dă dobândă! Nu vă va plăti ratele, nu vă va creşte copiii!

Fetelor, nu faceţi din fețele voastre cărți de colorat, folosind doar farduri pentru frumusețea voastră! Aveți una interioară pe care numai un bărbat adevărat o va prețui! Comoara cea mai mare a unei femei, care nu va seca niciodată, este feminitatea. Iar feminitatea nu e egală cu sexualitatea dusă la extrem. Asta prezentată pe toate posturile tv.

Citiți!

Fardaţi-vă sufletul şi parfumaţi-vă inima cu învățături sănătoase! Ele vă vor învăța respectul. Feminitatea adevărată şi dragostea pentru simplitate. Luați ce este util de la fiecare profesor cu care interacţionaţi! Învățați din greşelile dumnealor şi fiți, pentru cei de după voi, exemple de urmat!

Alegeți-vă parteneri de viață cu care să împărțiți cărțile cele mai frumoase, fricile cele mai profunde şi iubirea cea mai curată! Nu vă lăsaţi înşelate de aparențe , sub măştile unor bărbați care fac bani din naivitatea altor femei sau din afaceri ilicite!

Nu vă lăsați abuzate, ca aşa zisele vedete de plastic! Meritaţi un loc mult mai frumos decât un spital de psihiatrie, în care să vă petreceți tinerețea!

Iar voi, băieți frumoşi, nu vă întreceţi în mușchi, decât dacă doriţi să vă faceţi din sănătate o carieră! Nu în perfecţionisme de mahala, dorind să cuceriți femei de bisturiu! Meritaţi mult mai mult decât plastic, culori şi tocuri, pe care să vă sprijiniți sufletul obosit! Iubiți-vă într-atât, încât să preţuiţi singurătatea în locul atâtor fake-uri promovate de media.

Tineri frumoşi, sunteţi generaţia pe mâna cărora vor fi copiii voştri într-o zi! De voi depinde unde alegeți să vă petreceți viitorul!

Ştiu că e greu să rezişti într-o lume în care un dascăl câştigă cât jumătate din consumaţia unui manelist, la un restaurant de fiţe. În care majoritatea profesorilor trăiesc cu frica abuzurilor din partea părinților cu maşini scumpe şi boli psihice tratate de droguri şi alcool. În care notele se obțin uneori pe favoruri sexuale şi diplomele se scriu oricărei „Domnişoare Columbeanu”.

Ştiu că învățământul românesc e azi cu mult sub nivelul ratingului Tv. Şi mai stiu că Dumnezeu e un fel de Bordea. Ăla de la Stand Up Comedy! Parcă era şi angajat la Capatos. Nu mai ştiu dacă e, căci nu mă uit la Tv. (Să nu credeți că eu nu râd sau că-l disprețuiesc pe Bordea. Am râs cu poftă la trăznăile lui, şi l-aş asculta până la refuz. Dar doar atâta timp cât face din Stand Up artă. Nu mahala!)

Sunt o neinformată, în ale vedetismelor, stiu şi asta! Pentru că nu accept să facă televiziunea instrucție cu mine. Şi nici să învăț după manualele de terapie de cuplu ale Adrianei Bahmuţeanu.

Scriu cu sufletul strâns. E dureros să te întorci în timp şi să-ți dai seama că acel cimitir pe care l-ai urât 4 ani din viață, e locul unde azi ai da ani din ea să-l înviezi!

Pentru că azi, după 12 ani, văd în licee adevărate lagăre. De libertate, ce-i drept, dar una înțeleasă nu prost, ci periculos de greşit! O înţelegere care te duce în spatele gratiilor. Ale spitalelor sau ale închisorilor. V-aş scrie multe, OAMENI frumoși… v-aş îmbrățișa pe fiecare în parte să vă dau din puterea mea de a răzbate. Putere primită pe gratis din Cuvânt. Al lui Dumnezeu.

Cu sufletul în ultima bancă de la mijloc, a clasei a XII-a E, mă înclin în fața celor ce mi-au creionat viața în culori mai frumoase decât orice Armani. Dior sau Arden.

 Şi şă ştiţi un lucru: sufletul meu e marca Baileşti!

Şi-o duc cu mine peste tot, şi mă mândresc cu ea. Pentru că miroase a vis. Are gust de glorie şi arată a binecuvântare!

Îmi îmbrățișez liceul, de aici, de departe, cu brațe de vers şi cu putere de artist nebun. Şi fiecăruia din OAMENII care mi-au trasat frumos viitorul, le construiesc un palat în inima mea. Să -şi odihnească acolo sufletul obosit. De atâta lumesc…

Comandă AICI cartea mea, PUNE ULTIMA PIESĂ!, scrisă în perioada liceului, şi află poveşti nespuse…

 

Distribuiți vă rog
Despre valorile pe care fiecare dascăl trebuie să le implementeze elevilor săi, şi despre implicarea părinţilor în viaţa copiilor lor, aflăm în interviul cu Violeta Dacălu, director al Şcolii „Ferndinand I” din Bucureşti

Copii tipici

Despre valorile pe care fiecare dascăl trebuie să le implementeze elevilor săi, şi despre implicarea părinţilor în viaţa copiilor lor, aflăm în interviul cu Violeta Dacălu, director al Şcolii „Ferndinand I” din Bucureşti

Distribuiți vă rog

Astăzi este despre copii. Elevi şi suflete pe care i-am uitat parcă într-un colţ, undeva, şi ne cerem dreptul la a-i folosi când vrem. O spun cu durere, ca psihoterapeut care priveşte zilnic copii ce au ajuns să petreacă timpul numai online… Copii care nu ştiu ce efecte au asupra lor vieţile trăite între tastaturi şi personaje care mai de care mai interesante…

După ce zilele acestea mi-au scris zeci de părinţi despre articolul acesta, am decis ca stăzi să stau de vorbă cu doamna Violeta Dascălu, Director la Scoala Cu Clasele I-VIII Nr 64 „Ferdinand I”, Bucureşti. Despre copilărie. Emoţie, viaţă, şi timp… de care ne ocupăm tot mai rar astăzi… Ni s-au schimbat priorităţile, dorinţele, trăirile, sentimentele …

Sau aşa pare …

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Vă mulţumesc, doamna director, pentru promptitudinea cu care care aţi răspuns invitaţiei mele de a povesti despre educaţie, copilărie, emoţie şi pasiune. Spuneţi-mi, vă rog, care este misiunea dumneavoastră în cadrul Şcolii nr. 64, Ferdinand I?

Este compex de definit! Dacă ar fi să fac o afirmatie simplă, aceea ar fi de Să văd copiii fericiți!.

În contex mai larg, la fericirea lor, un aport egal îl au părinții și profesorii.

 Şcoala generală este pasul iniţial în creşterea şi dezvoltarea adultului de mâine. Ce valori credeţi că trebuie să implementăm copiilor, în calitatea de învăţători, profesori, consilieri?

Am stabilit într-o întâlnire cu comunitatea valorile pe care toți le-am agreat – RESPECT, ÎNCREDERE, RESPONSABILITATE, IUBIRE, LIBERTATE.

 Îmi aduc aminte cu emoţie şi azi de doamna învăţătoare care mi-a pus creionul în mână prima dată… Ce reprezintă pentru un elev de clasă pregătitoare, învăţătorul său?

Este omul în palmele  căruia își pune inima. După  câteva săpatămâni de școală, sunt alți copii. Au încredere și vin cu plăcere la școală.

 Ce diferenţe vedeţi între învăţământul de odinioară, şi cel prezent?

Diferențele sunt legate de prezența tehnologiei pe de o parte, și prezența mică a părințălor în viața copiilor. Ei au nevoie de aceleași lucruri dintotdeauna – securitate, iubire, acceptare, încredere.

Se spune că astăzi elevii nu mai respectă profesorii. A cui credeţi că este responsabilitatea pentru această schimbare: a părinţilor, a dascălilor sau a elevilor?

Adulții sunt responsabili de educația copiilor. Primii sunt părinții, deoarece sunt primele modele din viața copiilor. Apoi profesorii, care se tem de pierderea controlului. Au primit alte valori și altă educație, de tip Cine-i șeful? Total inadecvată nevoilor emoționale!

 Ce metode de a disciplina un elev credeţi că sunt cele mai utile, în România anului 2017?

Nu este vorba de metodă, ci de autenticitate. Un adult sincer, va educa un viitor adult sincer. Respectul va aduce respect!

 Ce spuneţi despre rolul tehnologiei în şcoli? Elevii vin cu telefoane foarte scumpe, văd tot mai des joacă pe tablete, în pauze, fără relaţionare, fără jocuri de grup. Cum influenţează această libertate dezvoltarea copiilor?

Este greșit  înțeleasă libertatea… Tehnologia nu trebuie adusă în viața copiilor decât de la o anumită vârstă, o spun psihologii, iar noi o constatăm! Părinții ar trebui să monitorizeze durata accesului la tehnologie, conform vârstei. În exces, produce lipsă de concentrare, neputința de a face conexiuni, de a selecta și este afectată memoria. Copiii nu mai rețin nimic pentru că pot oricând găsi un răspuns la o întrebare. Sunt tentați să o utilize fără discernământ.

 Cum apreciaţi libertatea ţinutelor vestimentare în şcoli? Are vreun impact negativ asupra personalităţii copiilor, faptul că astăzi fiecare vine îmbrăcat cum vrea?

Creează discrepanțe grave pentru că ei fac comparații. Nu au maturitatea înțelegerii lipsei de importanță a exteriorului, iar interiorul este încă fragil.

 Ce sfătuiţi părinţii în ceea ce priveşte televizorul, vestimentaţia şi felul în care gestionează timpul liber al copiilor?

Pe părinți îi rog să petreacă timp zilnic cu copiii lor, oricât de puțin. Copiii nu sunt doar elevi, ci au nevoie să fie ascultați, înțeleși, iubiți. Părintele nu poate fi înlocuit de nimeni, fără efecte pe termen lung..

 Ce impact care lipsa tot mai mare a părinţilor din viaţa copiilor, având în vedere timpul tot mai scurt pe care aceştia îl petrec cu ai lor copii?

Copiilor le este dor de părinți și ne caută pe noi, profesorii. Ne îmbrățisează zilnic. Simt că le lipsesc părinții, dar nu o spun, ci o manifestă. Au nevoie de atenție. Uneori sunt triști sau melancolici. Alții au tulburări grave, de multe ori depresii…

Recitind interviul de zeci de ori, am retrăit propria-mi copilărie, când nu aveam tablete, nu aveam jocuri electronice, nu aveam telefon şi nici crize de comportament pentru că nu am acces prea mult la oricare dintre ele…

Mi-am amintit de clipele în care veneam de la şcoală pe jos, kilometri întregi, şi acasă mă aştepta mama, obosită şi plânsă uneori, dar gata să îmi explice de zeci de ori cum se învaţă un comentariu, sau cum se dă o lucrare de control la biologie…

Despre copilăria şi şcoala mea, citiţi mâine, dar astăzi vă invit să împărtăşiţi cu oameni dragi acest articol, dacă v-a fost util!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Să-i respect pe cei care „M-au făcut om mare”?

Artistii lumii

Să-i respect pe cei care „M-au făcut om mare”?

Distribuiți vă rog

Dragi elevi,

În cartea mea, „Pune ultima piesă!”, am descris etapa mea de licean, într-o scurtă povestire, cu titlul: „Liceu, cimitir al tinereţii mele”. Îl ştiţi şi voi foarte bine pe Bacovia. Îi ştiţi tristeţea, blestemul şi durerea ce-l invadau. A fost, ca şi mine, un îndoliat al unui destin pe care nu avea cum să-l controleze, astfel că l-a plâns în versuri.

Vă scriu nu din postura de psihoterapeut, de profesor sau mentor. Nu sunt cu nimic mai presus decât voi şi cu nimic mai înţeleaptă. Vă vorbesc ca de la păcătos la păcătos, cum îmi place mie să spun. Vă vorbesc din postura de om creat de acelaşi Dumnezeu. Prin urmare, tot ce vă destăinui este parte din viaţa mea. Dintr-o inimă străpunsă până dincolo de sânge, de săbii ce aveau în vărf otrava unor iubiri bifate greşit.

Am fost elevă a liceului Mihai Viteazul. Domnul profesor Gabriel Tica m-a învăţat matematică în gimnaziu, pe vremea când avea vârsta mea de acum. Dumnealui a fost cel ce, la finalul celor 8 ani, mi-a spus scrut: „Continuă să scrii, ai talent!”

Am har, aş spune eu azi, când am înţeles că scriitura este un dar de la Dumnezeu, dar pe care nu l-am primit degeaba, ci pentru a alina sufletele celor care suferă, ca şi mine, din cauza acuzelor aduse iubirii pentru pasiunile noastre. Şi pasiunea de care vă vorbesc poate, şi are dreptul să nu fie matematică, fizică, geografie, chimie şi aşa mai departe. Pasiunea este despre ceea ce te face fericit. Pasiunea este acea activitate pe care o faci nu pentru că trebuie, ci pentru că te linişteşte şi te umple de pace şi iubire.

Am să încep prin a vă povesti despre eleva Monica Berceanu. De nu credeţi, o puteţi întreba pe domnişoara dirigintă, Camelia Ionescu, femeia care m-a suportat 4 ani, cu toate reproşurile mele, cu toate luptele mele lăuntrice şi cu toate fricile de adolescentă rebelă.

Am iubit limba română de când eram de-o şchioapă. Citeam şi scriam pe bandă rulantă. Din păcate, însă, nu aveam mare „noroc” la a aduna lauri de pe urma marii mele iubiri, căci mereu eram condamnată că nu învăţ la celelalte materii.

Să nu înţelegeţi că celelalte nu erau importante. Şi de asta vreau să vă asigur: tot ce învăţăm la şcoală ne va ajuta în viaţă. Absolut totul. Că nu facem carieră din fizică, biologie ori limba română, asta e altă poveste. Dar ne vom lovi de oricare din materiile liceului. De absolut toate. Şi ne cam vine să ne dăm puţin –mai mult- cu capul de pereţi, atunci când, peste ani, nu ştim ce e aia gravitaţie sau din ce e alcătuit creierul uman. Eu vă spun nu din ce aud, ci din ce trăiesc azi. Am nevoie să întreb detalii din fizică, geografie, istorie, etc. Asta pentru că nu am învăţat la timp. Sau pentru că am uitat.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Nu vă spun că e anormal să uiţi. Uitarea ne-a fost dată de Dumnezeu cu scopul de a putea trăi. Dacă am reţine totul, am muri negreşit. Vă vorbesc despre a uita pentru că tocim, în loc să fim interesaţi cu adevărat de ceea ce învăţăm. Eu vă spun însă despre ispitele noastre de adolescenţi, de a ne răzvrăti împotriva autorităţilor, anume împotriva profesorilor.

Care, ce-i drept, de multe ori sunt tirani, fie vorba între noi :), dar vă rog să mă credeţi că nici dumnealor nu ne vor răul. Cei ce se răzbună pe noi şi ne dau câte un 2 sau un 1 (eu le-am luat  pe amândouă în ziua în care am împlinit 18 ani, răzvrătindu-mă împotriva domnului profesor de matematică şi a doamnei profesoare de limba latină) 🙂 sunt profesorii cărora le facem zile fripte. Să ştiţi că vom ajunge peste ani să regretăm că ne-am supărat oamenii care au vrut să facă din noi OAMENI MARI. (Delia e pe val acum cu „Cine m-a făcut om mare!” şi deşi eu nu-s fanul ei, tare m-a cucerit cu realismul din aceste versuri)

Să ştiţi, dragii mei, că fiecare dascăl are în suflet un mare vis: acela ca discipolii săi să-l depăşească într-o zi. Să vină, peste ani şi ani, să îi mulţumească pentru că a pus o cărămidă la devenirea lui. Şi nu o face din mândrie şi orgoliu absurd, ci din smerenia faţă de Dumnezeu. Acel Dumnezeu care i-a dat harul formării altora.

Azi, eu sunt logoped şi terapeut comportamental. Îi învăţ pe copiii cu autism şi nu numai, tot ce înseamnă viaţa: de la a spune A până la a-şi stăpâni emoţiile negative când apar, si a le împărtăşi pe cele pozitive. De exemplu, îi ajut să nu lovească atunci când se supără pe cineva şi să spună TE IUBESC şi să plângă, atunci când simt asta. (ştiţi voi că ni se spune răspicat că BĂIEŢII NU PLÂNG! Şi e cât se poate de neadevărat! Plângeţi, dragii mei, plânsul nu e ruşine, ruşine e să furi, nu să verşi lacrimi sincere!)

Cam asta mi-e mie acum meseria. Şi ca „dascăl de suflete”, cum îmi mai spun unii oameni, tare mă înduioşez când, după 10 ani, vin copii pe care cândva i-am învăţat să spună MAMA, şi-mi spun „Mulţumesc!” sau când îmi sare în braţe un copilaş pe care l-am învăţat să se joace, şi mă roagă să mai trec pe la el, să ne mai batem cu pernele!

Vă scriu vouă, dragi liceeni, cu dragostea şi respectul pe care-l port tuturor celor care mi-au trasat un contur vieţii. Aşa strâmb cum îl vedeam eu atunci. Dumnealor le datorez devenirea mea de azi. Şi tot ce voi deveni într-o zi. Am învăţat de la dumnealor lecţia umilinţei uneori, alteori a smereniei, alteori a durerii şi, de cele mai multe ori, a respectului faţă de autoritate.

În clasa a douăsprezecea am fost pe punctul de a renunţa la tot ce clădisem în cei 12 ani de şcoală. Pentru o mare iubire. (v-a vorbit vreodată un profesor despre iubirile lui? De nu, credeţi-mă că le ţine ascunse din teamă, nu pentru că dânsul nu le-a trăit!)

Ca şi voi, m-am îndrăgostit fără leacJ. Şi-am crezut că vom trăi fericiţi, până la adânci bătrâneţi. Că vom avea copii şi îi vom creşte frumos, la fel ca iubirea dintre noi. Nu doar că n-a fost aşa, dar a fost coşmar. Abuzuri fizice, emoţionale şi ameninţări cu moartea. Şi nu vă spun basme acum, vă spun poveste reală, de ascuns între coperţile sufletelor voastre. Din care să învăţaţi.

E normal să iubim. Şi să ştiţi că fiecare profesor al vostru o ştie. E normal să ne întemeiem familii. Să ne creştem copiii în spirit creştin şi în frică de Dumnezeu. Dar până acolo, avem de învăţat. Şi nimic nu se învaţă uşor. Înainte să învăţaţi să scrieţi cursiv, a trebuit să începeţi cu liniuţe şi bastonaşe.

La fel e şi cu iubirea. Începem de la 0. Ne tremură mâinile, sufletul şi încrederea. Până ajungem OAMENI MARIJ avem de trecut prin şcoala durerii. A dezamăgirilor şi a fluturaşilor din stomac. Da, ăia care nu dispar niciodatăJ. Despre asta am aflat şi eu mai târziu. O lecţie pe care v-o împărtăşesc azi, să nu faceţi paşii pe care i-am făcut eu, crezând că iubirea e doar la adolescenţă.

Iubirea e pentru totdeauna. Se învaţă, să ştiţi, nu se consumă, după ce am cumpărat-o de pe rafturile magazinelor. Iubirea se clădeşte. Ca o casă: temelie şi toate cele necesare. Ne odihnim la pieptul ei abia după ce am ridicat-o. Şi pentru a ajunge acolo, e nevoie de multă răbdare. Investiţie şi luptă.

Iubirea nu înseamnă suferinţă. Suferim atunci când CREDEM că iubim. Până când nu păşim timid, apoi siguri pe noi, în viaţă, nu iubim. A te îndrăgosti nu e acelaşi lucru cu A IUBI. Îndrăgostirea este despre ceea ce spune corpul tău, iubirea este despre ceea ce spune MINTEA ta.

Acum v-am vorbit despre ALEGERI. Despre a alege să respecţi oamenii care îţi pavează drumul vieţii. Despre a alege să îi respecţi, deşi greşesc şi dumnealor. Căci sunt oameni. Şi niciunul nu suntem perfecţi. Şi niciunul nu suntem fără greşală.

În articolul următor vă voi vorbi despre IUBIRE. Aceea despre care nu vă vorbesc probabil dumnealor, dar pe care eu aş introduce-o ca materie. Iubirea se predă. Şi eu am învăţat asta după ani în care m-am învinovăţit tocmai pentru prezenţa ei.

Cordial,

Monica Berceanu

Foto credit: Google

 

Distribuiți vă rog
„Pentru a încuraja un copil preadolescent să citească este foarte important ca acesta să își vadă proprii părinți citind de plăcere. De la adolescență în colo influența părinților scade și tinerii citesc mai ales dacă văd în lectură ceva cool.” Victor Miron

Sanatate mintala

„Pentru a încuraja un copil preadolescent să citească este foarte important ca acesta să își vadă proprii părinți citind de plăcere. De la adolescență în colo influența părinților scade și tinerii citesc mai ales dacă văd în lectură ceva cool.” Victor Miron

Distribuiți vă rog

Fiecare dintre noi avem nevoie de modele care să ne ajute să fim tot mai buni în ceea ce facem. Fie că suntem adulţi, şi ne gândim să ne transformăm pasiunea de a scrie, în meserie, fie că suntem părinţi şi vrem să le dăm copiilor noştri exemple de oameni care au reuşit să-şi împlinească visele, prin slovă.

Televizorul a devenit o problemă uriaşă, în secolul vitezei. În meseria de terapeut, văd foarte des copii care urăsc cititul, şi părinţi disperaţi pentru dependenţa copiilor lor de gadget-uri. Părinţi care nu s-au gândit niciodată că o tabletă îi va îndepărta pe copii, pentru totdeauna, de cartea adevărată.

Am ales să povestesc azi cu Victor Miron, un scriitor care reuşeşte, prin realism şi simplitate, să dea glas adevărurilor şi gândurilor noastre cele mai ascunse.

L-am citit dintr-o întâmplare, când, în urmă cu câteva luni, am stat la poveşti cu Renata Şi Christian, pe care i-am descusut într-un interviu, AICI. Mi-au oferit cartea cadou. Am început apoi să-l urmăresc pe Facebook, şi am descoperit că este împlinitor de vise:).

Am visat şi eu, de mic copil, să am o bibliotecă pe scara blocului. Să am un iubit pe care să-l înveţe tatăl lui că a citi e „sexy şi bun” 🙂 şi că o carte este cel mai valoros cadou pe care i-l poţi oferi unei femei.

Ghinion, însă: m-am născut prea devreme, aşa că nu voi putea să-i fiu noră Lui Victor:). Dar poate face o magie cumva, să-mi aducă Moş Crăciun un soţ „instruit” de Victor, cine ştie? 🙂

Până atunci, mă aşez cuminte la scris. Povestea lui. Şi v-o împărtăşeşc şi vouă, ca toate binecuvântările de la Dumnezeu. Nu e bine să le ţinem numai pentru noi, aşa e?

 Victor, îţi mulţumesc pentru bucuria cu care ai răspuns invitaţiei mele de a sta câteva clipe la un pahar de vorbă. Scrisă, cum îţi place ţie. Spune-mi, te rog, cine eşti tu, cu totul? 

Victor:  Sunt un idealist cu inițiativă, am 31 de ani, iar acum 3 ani am pornit campania de promovare a lecturii Cărțile pe față. Inainte am mai fost implicat în capania de promovare a bunelor maniere în trafic Pe drumul cel bun, în comunitatea de consum colaborativ UseTogether și în serviceul auto Iovi.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 Cum şi când ţi-ai descoperit pasiunea pentru scris?

Victor: Pasiunea pentru scris a apărut la mult timp după ce am descoperit pasiunea pentru citit. Eu și acum mă consider un vechi cititor și un tânăr scriitor. Lectura a devenit foarte importantă în viața mea din clasa a 9-a de liceu, când l-am întâlnit pe adolescentul miop al lui Eliade.

Când şi cum ai publicat prima ta carte, şi ce te-a făcut să decizi că e timpul să-ţi dai şi altora sufletul la citit?

Victor: Prima carte pe care am publicat-o a fost cartea Cărțile pe față, un fel de jurnal al campaniei de promovare a lecturii cu același nume. Am îndrăznit să o tipăresc deoarece am văzut că povestea acțiunilor făcute în campanie reușește să entuziasmeze oamenii să facă și ei pași mai mari sau mai mici de a promova lectura.

 Primul pas e cel mai greu. Dar devine avântul pentru deschiderea paraşutei, şi plonjarea în necunoscut. Ce cărţi au urmat, şi care a fost povestea fiecăreia?

Victor: A doua carte, Lasă-mă să te las, e despre cineva care se lasă de fumat cu ajutorul baloanelor de săpun. Înlocuiește gestul de a face cerculețe de fum cu cel de a produce baloane de săpun.

A treia a fost Se repară prin înlocuire, o poveste despre mașini și relații. Aici compar cum funcționează o mașină cu modul în care funcționează o relație.

A patra, care este în continuare cea mai căutată carte a mea, este Cartea de citit în doi. Prin acest volum promovez lectura ca activitate de cuplu. Cred că am petrecut fiecare destul timp uitându-ne la filme și seriale cu partenerul nostru așa că merită încercată și lectura în doi.

A cincea a fost volumul de poezii de dragoste tRai în doi, carte care sunt bucuros să spun că se oferă cadou tuturor cuplurilor care se căsătoresc în Cluj-Napoca, personalizată cu poza mirilor pe copertă, totul mulțumită unei frumoase colaborări cu magazinul de mobilă Gobilier.

A șasea carte este fOameni, o satiră despre comportamentul oamenilor pe Facebook. Iar cea mai recentă este volumul de poezii de drag MAma, pe care chiar în 6 martie l-am lansat.

Ce legătură crezi că este între scris şi citit? Sunt ele dependente una de cealaltă? 🙂

Victor: Eu cred că e nevoie să citești cam de 100 de ori mai mult decât scrii, cel puțin când e vorba de proză.

Te invit să explici puţin părinţilor, întâi, de ce este necesar ca al lor copil să citească, în detrimentul jocurilor pe calculator? 

Victor: Toate activitățile au farmecul lor. Sunt OK și jocurile și desenele, dar să fie cu măsură. Nici lectura nu e un scop în sine, nu cred că e potrivit să stăm să citim toată ziua, dar ce văd pe mine, e că dacă într-o zi citesc mai mult de o oră sunt mult, mult mai creativ.

Din postura de scriitor, la ce vârstă crezi că un părinte ar trebui să înceapă să-i citească poveşti, propriului copil? Ce beneficii aduce vocea părintelui, faţă de vocea de pe tabletă, unde imaginile se succed?

Victor:  Nu știu la ce vârstă e bine să le citească părinții copiilor în general, dar știu sigur că eu o să încep să le citesc copiilor mei încă din prima lună.

 Cum motivăm un copil să citească?

Victor: Părerea mea este că pentru a încuraja un copil preadolescent să citească este foarte important ca acesta să își vadă proprii părinți citind de plăcere. De la adolescență în colo influența părinților scade și tinerii citesc mai ales dacă văd în lectură ceva cool.

 Ce lipseşte României anului 2017, în ceea ce priveşte interesul copiilor faţă de  literatură? De ce crezi că numai citesc adolescenţii, şi ce anume i-ar scoate din lumea virtuală?

Victor: Aici sunt cu siguranță mai mulți factori. Adolescenții vor răspunde prin refuz la orice le este impus, așa cum le sunt impuse lecturile obligatorii. Și asta cu atât mai mult cu cât multe din textele din programa școală nu sunt actuale pentru ei.

Cred că ajută dacă se reușeste să li se prezinte lectura ca pe ceva cool. Eu mă gândesc mult la două comportamente aflate la poli opuși: cititul și fumatul. Toată lumea știe și recunoaște că e bine să citești și totuși puțină lume citește mai mult de o carte pe lună.

Iar în același timp toată lumea știe că e rău să fumezi și totuși multă lume fumează, chiar dacă nimeni nu susține că e ceva benefic. În cazul adolescenților mai ales, cred că e cu atât mai vizibil faptul că ei se apucă de fumat pentru că percep acest comportament ca pe ceva cool și citesc puțin pentru că lectura nu e cool.

Ce titluri de cărţi recomanzi adolescenţilor?

Le recomand în general toate titlurile care apar în concursul adresat lor Bătălia Cărților și în particular: Romanul adolescentului miop (Mircea Eliade), Flori pentru Argernon ( Daniel Keyes), Oscar și Tanti Roz (Eric-Emmanuel Schmitt).

 Care este cartea pe care crezi că orice adult ar trebui s-o citească, măcar o dată în viaţă?

Victor: Eu sper ca fiecare adult să citească în viață mai multe cărți, preferabil minim două pe lună. Nu știu să recomand o singură carte, dar pot să spun că eu cel mai des ofer cadou cartea Cele 40 de legi ale iubirii de Elif Șhafak.

Mulţumesc încă o dată, Victor, pentru oxigenul ce l-ai dat inimilor noastre, însetate de poveşti!

 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Despre FOLK, mama, si femeie, cu Tica Lumanare: „Imi este greu sa vb despre mama mea, astazi, cand nu pot inca accepta faptul ca ea nu mai este…Pentru mine mama a fost totul…copilarie, adolescenta… ea a fost acea care asculta in casa vechile discuri cu Cristian Vasile, tangouri celebre si romante cutremuratoare cantate de Mia Braia sau Ioana Radu…Maria Tanase…”

Artistii lumii

Despre FOLK, mama, si femeie, cu Tica Lumanare: „Imi este greu sa vb despre mama mea, astazi, cand nu pot inca accepta faptul ca ea nu mai este…Pentru mine mama a fost totul…copilarie, adolescenta… ea a fost acea care asculta in casa vechile discuri cu Cristian Vasile, tangouri celebre si romante cutremuratoare cantate de Mia Braia sau Ioana Radu…Maria Tanase…”

Distribuiți vă rog

Pentru că am spus în repetate rânduri că pe mine ARTA M-A TRĂIT, şi m-am vindecat prin ea mai abitir decât ar fi făcut-o toate medicamentele psihiatrice la un loc, vă aduc dovezi ale vindecării omenirii, prin tot ce înseamnă suflet, lacrimă, speranţă, luptă şi dor.

Stăm la poveşti cu Tică Lumânare, artistul care strânge mii se inimi la un loc, spre binecuvântare şi iertare, spre pace şi neuitare.

Pentru că „Artiștii lumii” scriu si cântă povesti de viața, scrie-ne, te rog, povestea drumului parcurs de copilul Tică Lumânare, de la copilărie la maturitate. Cine ți-a călăuzit pasii spre artă si de ce te-ai oprit la muzică?

Se pare ca am avut sansa sa locuiesc intr-un cartier plin de copii pasionati de muzica si sport. Imi aduc aminte cu mare placere si chiar nostalgie, ca o zi de-a noastra in cartier arata cam asa: in timpul saptamanii – scoala, teme, jocuri sau baschet (fotbal) si cantat la chitara.

In weekend – plimbari, baschet (pana la lasarea serii, deseori la lumina becurilor), cantat la chitara pana la 12-1 noaptea…cu alte cuvinte si frumos si sanatos…In acest context, copil fiind, am fost fermecat de tot ce era in jurul meu si mai ales de cantecele cantate la chitara de prietenii din cartier sau veniti din alte cartiere, pe care-i priveam si-i ascultam cu o sete nepotolita, visand ca, si eu, candva, sa cant alaturi de ei si mai mult, sus pe o scena in lumina reflectoarelor…

Visul meu a inceput sa prinda contur dupa aniversarea de 18 ani, cand mama mi-a cumparat o chitara second hand de la vecinul meu. De-abia atunci am avut posibilitatea sa pot repeta in casa tot ceea ce reuseam sa prind si sa tin minte din ce vedeam afara…A doua etapa si cea care m-a indreptat spre muzica folk, a fost venirea pe stadionul din Giurgiu, in 1984, a Cenaclului Flacara, unde am fost cu mare parte din gasca …atunci a intrat in mine “virusul” Cenaclului Flacara, odata cu muzica folk… si s-a dezvoltat in timp, dar sigur…

In scoala (scoala nr.6 Giurgiu, azi Savin Popescu), eram un copil sters, neinteresant, timid si rusinos, fiindu-mi rusine sa intru in relatie cu o fata, tot timpul de teama de a nu cadea in ridicol, stare care s-a perpetuat chiar si in anii de liceu (Industrial nr.2, azi Tudor Vianu).

La chefurile, destul de frecvente in adolescenta mea, sau in rarele ocazii cand mergeram la o discoteca, preferam sa stau intr-un colt si sa privesc cum ceilalti se distreaza, avand avantajul umbrei, din care observam totul….oameni, comportamente, reactii, stiluri…tot ceea ce mintea mea putea observa si inmagazina. Asa s-a dezvoltat in mine si pasiunea pentru psihologie…

Eram o familie modesta cu un singur salariu si 6 guri de hranit, din care 4 copii la scoala cu toate cele necesare. Niciodata nu am putut intelege cum reusea, sarmana maicutza mea, sa faca in asa fel incat, dintr-un singur salariu si ce mileuri de laset reusea sa mai faca si sa vanda pe niste preturi de nimic, sa ne tina pe toti in scoala si sa nu ne lipseasca nimic… chiar si banutii de pachet la liceu, mai ales ca inca de cand eram in clasa a 10-a, sora-mea mai mare a plecat la facultate, unde erau cheltuieli de chirie, transport, mancare si bani de buzunar…

Ca o paranteza, de aceea nu am inteles nici de ce sora-mea, a fost singura dintre noi care nu a vrut sa o vada pe mama atunci cand am aflat ca mai are doar 3 saptamani de trait!!! Dupa liceu am avut mai multe incercari catre invatamantul superior, dar niciodata, insa, nu am reusit sa ma pun pe invatat, multumindu-ma, asa cum eram obisnuit, cu ceea ce prindeam in clasa la ore, principala mea preocupare fiind muzica, sportul (in 1991 am luat centura neagra in Karate Shotokan, dupa ce devenisem sempai la sala de judo, putin jiu-jitsu si aikido) si drumetiile, pasiuni concretizate dupa revolutie in grupul folk Karma si Clubul turistic Amurg (1992), cu care m-am lansat in adevaratul sens al cuvantului in viata artistica si turistica…

Mult mai tarziu am reusit sa fac un curs de calculatoare si apoi facultatea de psihologie…desi, dupa liceu, visam sa devin ofiter de politie!

Pentru că e încă martie, si fiecare dintre noi asociem această lună cu MAMA, spune-mi ce înseamnă pentru tine ființa care ți-a dat viață si cum te-a ajutat cântecul sa trăiești doliul pierderii acesteia?

Imi este greu sa vb despre mama mea, astazi, cand nu pot inca accepta faptul ca ea nu mai este…Pentru mine mama a fost totul…copilarie, adolescenta… ea a fost acea care asculta in casa vechile discuri cu Cristian Vasile, tangouri celebre si romante cutremuratoare cantate de Mia Braia sau Ioana Radu…Maria Tanase…

Am crescut in muzica si cu muzica si nu orice fel de muzica, cu cea mai buna muzica…datorita mamei mele, o fata simpla de la tara, care si-a depasit conditia… si al carei suflet era atat de mare incat au incaput toti in el, familie, rude, prieteni….chiar si straini…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Poate ca de aceea muzica a fost cel mai puternic refugiu pentru mine, mai ales ca ea era nelipsita de la concertele mele din Giurgiu, avea chiar si piesa ei preferata, pe care i-o cantam frecvent… cu un nume, parca, predestinat… “Ai plecat”…

Nu mai cred demult in coincidente si ca o dovada in plus, as vrea sa marturisesc ca refrenul acestui cantec, s-a “potrivit” izbiotor si-n acelasi timp tragic, cu ceea ce s-a intamplat… mama mea nu a mai putut vorbi cu noi in ultimele 5 saptamani, cand am adus-o de la Bucuresti acasa la Giurgiu, fiind intr-o semicoma…refrenul cantecului spune…

”Ai plecat fara sa spui niciun cuvant, / Ai plecat ca un ecou purtat de vant, / Visele s-au naruit in urma ta / Si-a ramas din tot numai tristetea grea… Si tot ca in cantec..

“Te-am condus cu pasii grei si rari / Si gandeam ca n-ai sa mai apari…

 

Mi.am condus mama pe ultimul drum cu pasi grei si rari in urma dricului, privind, ca un zombi, corpul ei inert si rece…
 Dezvăluie-ne povestile din spatele cântecelor tale. Cine îți scrie versurile si muzica, si cum alegi subiectul fiecăreia?

Cred ca orice artist adevarat, nu pseudoartist, ascunde in operele sale experiente, clipe, trairi si emotii din viata lui…

Cantecele mele sunt ori scrise de mine si muzica si versuri, ori doar versurile, ori muzica, ori impreuna cu colegi si prieteni…predominant, in ultima perioada, cand am inceput sa cant mai mult singur, piesele imi apartin si muzica si versuri…

Canti adesea cântece patriotice. Ce înseamnă pentru tine România? Ai pleca din țară dacă ai câstiga mult peste cât castigi la noi?

Asa cum spuneam mai sus, un om adevarat este un om iubitor, muncitor si corect.. imi iubesc familia, locurile si tara… bunatatea mea nu este una exagerata, prosteasca, una care sa cada in extrem…in niciun caz. Totul trebuie facut echilibrat, chiar si faptele bune…echilibrul este cel care tine universul … pentru familia mea, oamenii dragi si pentru tara mea sunt capabil sa fac tot ceea ce trebuie sa fac, fara limite…

Nu vreau sa spun mai mult, dar cred ca s-a inteles. Solutia de salvare a acestei tari mancate de corupti fara scrupule si de tradatori, inca de la Decebal incoace, nu va fi niciodata pentru mine plecarea, renuntarea, lasitatea…ci lupta, sub orice forma…prin vorbe, prin cantec sau prin fapta. Nnici aici echilibrul nu este stabilit, legile ori nu sunt, ori nu sunt aplicate…Va aduc aminte o vorba veche care tine tot de echilibru…”situatiile disperate, cer masuri disperate..”

Spune-mi, te rog, povestea cântecului „TARDIVE”.

Mi-as fi dorit ca acest cantec sa fie al meu, macar al nostru, dar nu este. Este al unor buni prieteni, colegi de munte de la scoala miltara de aviatie de la Boboc (Buzau), Buru (Viorel Burnichi)-muzica si Kiru (Comandor Laurentiu Chirita)-versurile, acesta din urma prabusit cu MIG-ul in aceeasi saptamana cu Adrian Paunescu, noiembrie 2010, o saptamana fatidica in care, dupa parerea mea, Romania a pierdut doua varfuri…cel mai bun pilot si cel mai mare poet…

Cum te promovezi tu si cum pot cei interesați de muzica ta, sa te găsească?

Din pacate promovarea este cea mai spinoasa problema a unui artist. Daca mai tinem cont ca trebuie sa mi-o fac si singur, lucrurile se complica si mai mult. De multe ori, nu interesul publicului, sau calitatea artistului este cea definitorie in a umple sala cu spectatori, ci promovarea deficitara sau aproape inexistenta…

De aceea un organizator de evenimente are un rol vital….daca acesta exista si isi face datoria, de-abia atunci putem da vina pe ceilalti de nereusita unui concert…deocamdata cel mai bun si mai accesibil mijloc de promovare este internetul si in special Facebook, dar degeaba postezi fel si fel de lucuri daca oamenii nu stiu sa se uite, daca nu sunt interesati… Deci, pana la urma, cine vrea cu adevarat sa stie de mine, sa ma vada sau sa ma asculte, poate foarte simplu sa intre pe Facebook.

La final, spune-ne un gând pentru femei, si unul pentru bărbații care le au aproape.

Sa nu uite in primul rand ca sunt femei, trebuie sa fie feminine, sensibile, frumoase, sa fie reprezentantele sexului frumos…sa nu invidieze pe cele mai bine si mai frumoase decat ele ori sa le barfeasca, sa le faca rautati, ci sa fie pentru ele un stimulent de a se autodepasi, de a fi si mai frumoase, si mai feminine…iar barbatilor, sa nu uite niciodata ce au langa ei, pentru ca ei singuri au ales!!!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum sa castigi sanatate, frumusete si feminitate. La pachet cu un car de determinare, marca Ramona Manciu, senior Manager Oriflame

Sanatate fizica

Cum sa castigi sanatate, frumusete si feminitate. La pachet cu un car de determinare, marca Ramona Manciu, senior Manager Oriflame

Distribuiți vă rog

Primul meu job, la vârsta de 15 ani, a fost ca „reprezentant”, în cadrul unei companii de produse cosmetice. Aşa am câştigat primii bani; şi nu erau deloc puţini, pe vremea aceea. Câştigam exact cât câştiga şi mama, doar că nu aveam carte de muncă:). Aşa am reuşit să fiu „în pas cu moda”, să ies în oraş, să vizitez. Mama nu îşi permitea să-mi ofere mai mult decât strictul necesar.

Mai târziu, aflând şi de Oriflame, am ajuns şi acolo. Câştigam dublu faţă de mama, şi uite aşa am ajuns, din copilul uşor speriat de lume, să îmi înving frica de oameni, de locuri noi, şi de necunoscut.

Şi, mai presus de orice, am ajuns independentă financiar. Oriflame şi Avon au fost companiile care m-au ajutat să mă dezvolt. Şi nu, nu o spun pentru că mă plăteşte cineva pentru asta. Nu primesc nici un ban pentru acest articol, asta pentru a ne înţelege de la început. 🙂

Azi, lucrând ca şi psihoterapeut, văd tinere care, de la vârste foarte fragede, vor să devină femei de carieră, dar, din păcate, şi fete care au făcut din corpul lor, un idol. Pentru sănătatea lor fizică, cred că este foarte valoroasă informarea.

Care e vârsta optimă la care este indicat ca o fată să înceapă să folosească produse cosmetice, care sunt riscurile folosirii acestora, într-un mod eronat, dar şi cum ajută o afacere MLM dezvoltarea unei tinere, aflăm de la Ramona Manciu, Senior Manager, Oriflame.

Ramona, spune-mi, te rog, câteva cuvinte despre compania Oriflame. De ce ar alege cineva produsele brandului pe care îl promovezi?

Ramona Manciu: Draga Moni , Oriflame a fost fondata in 1967 de doi frați și prietenul lor, in prezent o companie internațională de produse cosmetice și Wellness care folosește vânzarea directa , prezenta in peste 60 de tari . Gama larga de produse cosmetice și Wellness suedeze naturale sunt puse in vânzare prin intermediul unei forte de vânzări de aproximativ 3,6 milioane de consultanți

 Spune-mi povestea ta de succes: Cum ai ajuns Senior Manager Oriflame, şi ce presupune acest statut?

Ramona Manciu : Când am ales Oriflame am ales oportunitatea unei afaceri la cheie fără investiție și fără risc. Iubesc ceea ce fac și nu voi renunța la ceva ce îmi place. Eu sunt un exemplu de perseverenta . Am in echipa mea 200 de oameni minunați . Îmi iubesc echipa și imi doresc ca fiecare sa și îndeplinească visurile alături de Oriflame.
Cum arată o zi obişnuită din viaţa ta?

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Ramona Manciu : Eu abia aștept sa încep ziua de lucru și fiecare zi o petrec așa cum vreau …. asta mi a oferit compania numarul 1 in vânzări directe, Oriflame .
Ai spus simplu si concis:), ceea ce toti ne dorim, dar prea putini reusim sa avem: fiecare zi sarbatoare.  Un job care îţi oferă multă flexibilitate, asadar, şi te provoacă să ieşi din zona ta de confort. Pentru ce tip de persoane este potrivită o afacere MLM?

Ramona Manciu : persoanele potrivite pentru o afacere MLM sunt persoanele care nu se autolimiteaza, persoanele care au un VIS si sunt capabile sa faca orice este necesar, pentru a si-l duce la implinire.

 Ce avantaje are o persoană care vrea să înceapă o afacere în cadrul companiei, şi ce trebuie să facă pentru a intra în familia Oriflame?

Ramona Manciu: dacă vrei sa vorbim despre avantaje , sloganul Oriflame : ,,Arați bine, câștigi bani și te distrezi!’’ , arați bine pentru ca folosești produse suedeze , câștigi in funcție de cât te implici și te distrezi in vacantele oferite de companie . Anul acesta aniversam 50 de ani  si avem bonus aniversar in  valoare de 10. 000 lei , astept in echipa mea personele care isi doresc acest bonus.

SE POT ÎNSCRIE AICI.
 Care sunt dezavantajele unei afaceri MLM?

Ramona Manciu: Intr o afacere MLM nu sunt dezavantaje .

Iarasi un raspuns la fel de prompt ca atitudinea pe care o ai fata de viata si fata de visele tale:). Am văzut în echipa ta, inclusiv eleve de liceu. Cum le ajută Oriflame să se dezvolte, ca şi femei de carieră, în viitor, pe lângă avantajele de a folosi produse de calitate?

Ramona Manciu: Am sa fiu foarte concreta: datorita Oriflame, au mai multa incredere in ele, munca le este recunoscuta, învață ce înseamnă antreprenoriat .
 Pentru că e luna femeii, hai să vorbim puţin şi despre frumuseţea fizică: ce nu ar trebui să lipsească niciodată unei femei, în materie de cosmetică, şi de ce?

Rmona Manciu: Din punctul meu de vedere cele mai importate produse sunt produsele de îngrijire a tenului, la 20 de ani tenul arată ca la 20 de ani, la 40 de ani arată in funcție de cum am avut grija de el.Va Invit la o clinica de frumusețe sa vedeți de ce spun acest lucru și sa învățați cum sa va îngrijiti corect tenul .

La ce vârstă este indicat ca o fată să înceapă să folosească produse pentru îngrijirea tenului, şi cu ce ar trebui să înceapă?

Ramona Manciu : Este  greu de spus o vârsta. Avem insa o gama specială pentru persoanele care au probleme cu acneea, iar adolescentele se incadreaza cel mai bine in aceasta categorie. Ideal este ca niciodata sa nu lasati netratate chiar si micile puncte negre sau acneea.

 Hai să liniştim puţin părinţii: ştiu, din proprie experienţă, că atunci când eram în liceu, şi am vrut să mă înscriu în „familia frumuseţii”, mama a fost foarte panicată, pentru că nu înţelegea ce presupune acest lucru. Se întâmpla cu foarte mulţi ani în urmă, sunt conştientă că multe s-au schimbat de atunci, însă nevoia fiecărui părinte a rămas aceeaşi: de a-şi şti copilul în siguranţă. Ce ai să le transmiţi părinţilor, referitor la afacerea Oriflame, în ceea ce priveşte acest aspect?

Ramona Manciu :

– la Oriflame exista un mediu de lucru stimulant și antreprenorial care te motiveaza sa crești, atât personal cât și profesional

-experienta capatata la Oriflame este recunoscuta de angajatori

– avem diferite proiecte adresate elevilor si studentilor

 Îti mulţumesc pentru deschidere, Ramona, şi îţi doresc multă putere să duci mai departe visul tău. Şi să-i ajuţi şi pe alţii să devină ceea ce îşi doresc, prin exemplul tău personal.

Ramona Manciu: Multumesc si eu!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Să-i respect pe cei care “M-au făcut om mare”

Artistii lumii

Să-i respect pe cei care “M-au făcut om mare”

Distribuiți vă rog

Să-i respect pe cei care “M-au făcut om mare”

Dragi elevi,

Pentru că îi respect pe cei care “M-au făcut om mare”, în cartea mea, „Pune ultima piesă!”, am descris etapa mea de licean, într-o scurtă povestire, cu titlul: „Liceu, cimitir al tinereţii mele”. Îl ştiţi şi voi foarte bine pe Bacovia. Îi ştiţi tristeţea, blestemul şi durerea ce-l invadau. A fost, ca şi mine, un îndoliat al unui destin pe care nu avea cum să-l controleze, astfel că l-a plâns în versuri.

Vă scriu nu din postura de psihoterapeut, de profesor sau mentor. Nu sunt cu nimic mai presus decât voi şi cu nimic mai înţeleaptă. Vă vorbesc ca de la păcătos la păcătosJ, cum îmi place mie să spun. Vă vorbesc din postura de om creat de acelaşi Dumnezeu. Prin urmare, tot ce vă destăinui este parte din viaţa mea. Dintr-o inimă străpunsă până dincolo de sânge, de săbii ce aveau în vărf otrava unor iubiri bifate greşit.

Am fost elevă a liceului Mihai Viteazul. Domnul profesor Gabriel Tica m-a învăţat matematică în gimnaziu, pe vremea când avea vârsta mea de acum. Dumnealui a fost cel ce, la finalul celor 8 ani, mi-a spus scrut: „Continuă să scrii, ai talent!”

Am har, aş spune eu azi, când am înţeles că scriitura este un dar de la Dumnezeu, dar pe care nu l-am primit degeaba, ci pentru a alina sufletele celor care suferă, ca şi mine, din cauza acuzelor aduse iubirii pentru pasiunile noastre. Şi pasiunea de care vă vorbesc poate, şi are dreptul să nu fie matematică, fizică, geografie, chimie şi aşa mai departe. Pasiunea este despre ceea ce te face fericit. Pasiunea este acea activitate pe care o faci nu pentru că trebuie, ci pentru că te linişteşte şi te umple de pace şi iubire.

Am să încep prin a vă povesti despre eleva Monica Berceanu. De nu credeţi, o puteţi întreba pe domnişoara dirigintă, Camelia Ionescu, femeia care m-a suportat 4 ani, cu toate reproşurile mele, cu toate luptele mele lăuntrice şi cu toate fricile de adolescentă rebelă.

Am iubit limba română de când eram de-o şchioapă. Citeam şi scriam pe bandă rulantă. Din păcate, însă, nu aveam mare „noroc” la a aduna lauri de pe urma marii mele iubiri, căci mereu eram condamnată că nu învăţ la celelalte materii.

Să nu înţelegeţi că celelalte nu erau importante. Şi despre asta vreau să vă povestesc: tot ce învăţăm la şcoală ne va ajuta în viaţă. Absolut totul. Că nu facem carieră din fizică, biologie ori limba română, asta e altă poveste. Dar ne vom lovi de oricare din materiile liceului. De absolut toate. Şi ne cam vine să ne dăm puţin –mai mult- cu capul de pereţi, atunci când, peste ani, nu ştim ce e aia gravitaţie sau din ce e alcătuit creierul uman. Eu vă spun nu din ce aud, ci din ce trăiesc azi. Am nevoie să întreb detalii din fizică, geografie, istorie, etc. Asta pentru că nu am învăţat la timp. Sau pentru că am uitat.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Nu vă spun că e anormal să uiţi. Uitarea ne-a fost dată de Dumnezeu cu scopul de a putea trăi. Dacă am reţine totul, am muri negreşit. J Eu vă spun însă despre ispitele noastre de adolescenţi, de a ne răzvrăti împotriva autorităţilor, anume împotriva profesorilor. Care, ce-i drept, de multe ori sunt tiraniJ, fie vorba între noi, dar vă rog să mă credeţi că nici dumnealor nu ne vor răul. Cei ce se răzbună pe noi şi ne dau câte un 2 sau un 1 (eu le-am luat cred că pe amândouă în ziua în care am împlinit 18 ani, răzvrătindu-mă împotriva domnului profesor de matematică şi a doamnei profesoare de limba latină) J sunt profesorii cărora le facem zile fripte. Să ştiţi că vom ajunge peste ani să regretăm că ne-am supărat oamenii care au vrut să facă din noi OAMENI MARI. (Delia e pe val acum cu „Cine m-a făcut om mare!” şi deşi eu nu-s fanul ei, tare m-a cucerit cu realismul din aceste versuri)

Să ştiţi, dragii mei, că fiecare dascăl are în suflet un mare vis: acela ca discipolii săi să-l depăşească într-o zi. Să vină, peste ani şi ani, să îi mulţumească pentru că a pus o cărămidă la devenirea lui. Şi nu o face din mândrie şi orgoliu absurd, ci din smerenia faţă de Dumnezeu. Acel Dumnezeu care i-a dat harul formării altora.

Să-i respect pe cei care “M-au făcut om mare”, să vă devină motto al vieţi vostre!

Azi, eu sunt logoped şi terapeut comportamental. Îi învăţ pe copiii cu autism şi nu numai, tot ce înseamnă viaţa: de la a spune A până la a-şi stăpâni emoţiile negative când apar, si a le împărtăşi pe cele pozitive. De exemplu, îi ajut să nu lovească atunci când se supără pe cineva şi să spună TE IUBESC şi să plângă, atunci când simt asta. (ştiţi voi că ni se spune răspicat că BĂIEŢII NU PLÂNG! Şi e cât se poate de neadevărat! Plângeţi, dragii mei, plânsul nu e ruşine, ruşine e să furi, nu să verşi lacrimi sincere!)

Cam asta mi-e mie acum meseria. Şi ca „dascăl de suflete”, cum îmi mai spun unii oameni, tare mă înduioşez când, după 10 ani, vin copii pe care cândva i-am învăţat să spună MAMA, şi-mi spun „Mulţumesc!” sau când îmi sare în braţe un copilaş pe care l-am învăţat să se joace, şi mă roagă să mai trec pe la el, să ne mai batem cu pernele!

Vă scriu vouă, dragi liceeni, cu dragostea şi respectul pe care-l port tuturor celor care mi-au trasat un contur vieţii. Aşa strâmb cum îl vedeam eu atunci. Dumnealor le datorez devenirea mea de azi. Şi tot ce voi deveni într-o zi. Am învăţat de la dumnealor lecţia umilinţei uneori, alteori a smereniei, alteori a durerii şi, de cele mai multe ori, a respectului faţă de autoritate.

În clasa a douăsprezecea am fost pe punctul de a renunţa la tot ce clădisem în cei 12 ani de şcoală. Pentru o mare iubire. (v-a vorbit vreodată un profesor despre iubirile lui? De nu, credeţi-mă că le ţine ascunse din teamă, nu pentru că dânsul nu le-a trăit!)

Ca şi voi, m-am îndrăgostit fără leacJ. Şi-am crezut că vom trăi fericiţi, până la adânci bătrâneţi. Că vom avea copii şi îi vom creşte frumos, la fel ca iubirea dintre noi. Nu doar că n-a fost aşa, dar a fost coşmar. Abuzuri fizice, emoţionale şi ameninţări cu moartea. Şi nu vă spun basme acum, vă spun poveste reală, de ascuns între coperţile sufletelor voastre. Din care să învăţaţi.

E normal să iubim. Şi să ştiţi că fiecare profesor al vostru o ştie. E normal să ne întemeiem familii. Să ne creştem copiii în spirit creştin şi în frică de Dumnezeu. Dar până acolo, avem de învăţat. Şi nimic nu se învaţă uşor. Înainte să învăţaţi să scrieţi cursiv, a trebuit să începeţi cu liniuţe şi bastonaşe.

La fel e şi cu iubirea. Începem de la 0. Ne tremură mâinile, sufletul şi încrederea. Până ajungem OAMENI MARIJ avem de trecut prin şcoala durerii. A dezamăgirilor şi a fluturaşilor din stomac. Da, ăia care nu dispar niciodatăJ. Despre asta am aflat şi eu mai târziu. O lecţie pe care v-o împărtăşesc azi, să nu faceţi paşii pe care i-am făcut eu, crezând că iubirea e doar la adolescenţă.

Iubirea e pentru totdeauna. Se învaţă, să ştiţi, nu se consumă, după ce am cumpărat-o de pe rafturile magazinelor. Iubirea se clădeşte. Ca o casă: temelie şi toate cele necesare. Ne odihnim la pieptul ei abia după ce am ridicat-o. Şi pentru a ajunge acolo, e nevoie de multă răbdare. Investiţie şi luptă.

Iubirea nu înseamnă suferinţă. Suferim atunci când CREDEM că iubim. Până când nu păşim timid, apoi siguri pe noi, în viaţă, nu iubim. A te îndrăgosti nu e acelaşi lucru cu A IUBI. Îndrăgostirea este despre ceea ce spune corpul tău, iubirea este despre ceea ce spune MINTEA ta.

Acum v-am vorbit despre ALEGERI. Despre a alege să respecţi oamenii care îţi pavează drumul vieţii. Despre a alege să îi respecţi, deşi greşesc şi dumnealor. Căci sunt oameni. Şi niciunul nu suntem perfecţi. Şi niciunul nu suntem fără greşală.

În articolul următor vă voi vorbi despre IUBIRE. Aceea despre care nu vă vorbesc probabil dumnealor, dar pe care eu aş introduce-o ca materie. Iubirea se predă. Şi eu am învăţat asta după ani în care m-am învinovăţit tocmai pentru prezenţa ei.

Nu uita să-ţi aminteşti: Să-i respect pe cei care “M-au făcut om mare”!

Cordial,

Monica Berceanu

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Asociaţia „Touched Romania”, locul unde Dumnezeu  se întoarce acasă

Oameni cu aripi

Asociaţia „Touched Romania”, locul unde Dumnezeu  se întoarce acasă

Distribuiți vă rog

Azi vorbim despre feminitate. Însă despre acea feminitate aruncată la gunoi. Sau lăsată la colţuri de stradă, să cerşească o mângâiere.

V-am mai spus cândva că sunt una din miliardele de femei lovite. Înjosite, umilite şi ameninţate. Cu moartea şi cu prostituţia. Cu cuţitul, cu pumnii şi cu picioarele. Tăiată cu lama,  arsă cu ţigara, scuipată, târâtă şi dezbrăcată de viaţă. Şi o spun cu demnitatea femeii care a învăţat că toate câte i-au fost date, nu au lăsat doar urme adânci în suflet, ci au născut multă iubire. Pentru oameni.

Vă mai spun despre mine decât că, în timpul umilinţelor, tot ce ceream de la Dumnezeu era să nu fie suferinţa mea în zadar. Şi să înveţe din ea alte femei . Să nu admită, să nu rămână, să nu tacă. Să nu renunţe la lupta de a scăpa din lanţuri.

Iată că Dumnezeu mi-a ascultat ruga, şi azi, după 11 ani de la Calvar, am şansa să mă alătur celor ce ar fi putut să-mi fie colege de celulă.

Povestea trecutului meu este motivul pentru care am decis să mă implic în asociaţia Touched Romania, în unul din proiectele acesteia,  „Casa Agar”.

Am mai scris despre acest proiect aici.

Am fost  în vizită, pentru prima dată, la femeile tăcute de acolo. Cele care vorbesc prin zâmbete sau prin lacrimi.

Se povesteşte rar, se priveşte rar, dar se iubeşte mereu, la ele. După ani în care nu am mai aflat ce înseamnă închisoarea, şi în care nu m-am mai întrebat „Cum ar fi fost dacă, pe vremea aceea, aş fi ajuns şi eu undeva unde să fiu ajutată să rup gratiile şi să evadez?”, mi-am revăzut întregul trecut.

Am intrat tăcută în casă, mi-am retrăit povestea, ţinându-mi strâns respiraţia, să nu vină avalanşe de lacrimi, şi mi-a fost pictat tabloul femeii-erou de către Natalia Ungureanu, directoarea Casei Agar. Am povestit mult. Foarte mult. Va apărea în curând şi interviul, dar până atunci vreau să vă spun despre dragoste. Acea dragoste. Adevărată, născută din Dumnezeu.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Într-o casă în care râsul copiilor femeilor ce au îndurat umilinţe este cea mai mare binecuvântare. Copii frumoşi, care au scăpat din infernul creat de propriul tată. De omul de la care ar fi trebuit să înveţe să trăiască, să iubească, să fie oameni frumoşi şi să păşească încet spre visele lor.

La Casa Agar se munceşte. Se învaţă, se plânge, se râde, se iartă. Se schimbă destine şi se ţes covoare pe care vor călca, peste ani, copiii speriaţi de azi. Vor ajunge într-o zi cu mult mai puternici decât mamele acestea care şi-au îngenuncheat feminitatea pentru un bărbat ce dă pe ele nu doi bani, ci mii de lovituri. De bice.

Am aflat de la Natalia despre acest proiect. Încă mai puteţi vota până pe 15 septembrie, la orele 17.00, pentru un vis. Un cămin şi un destin.

Am aflat apoi despre Ziua Porţilor deschise, care va avea loc între 20 septembrie şi 2 Octombrie, unde o puteţi întâlni pe Alice Năstase Buciuta, femeia ale cărei cărţi mi-au ţinut loc de pernă, ani din viaţă.

Va veni să strângă inimile mamelor din casa unde Dumnezeu se întoarce să le dea putere. Iubire şi iertare.

Am să fiu acolo, să învăţ de la femeile cu suflet scrijelit de nedreptăţi, să iert.

Să-l iert pe omul care n-a ştiut că iubirea nu se fură de pe tarabe, ci se cumpără de la Dumnezeu.

Dacă vrei să te alături sufletelor care trăiesc între pereţii casei unde Dumnezeu face minuni în fiecare zi, vino, între 28 septembrie şi 3 octombrie, la Casa Agar, să le cunoşti şi să le arăţi că se poate! Vei putea să te implici ca voluntar într-o zi (găseşti informaţii aici) , sau vei putea dona (informaţii aici).  Sau pur şi simplu vei putea asculta poveşti de viaţă şi vei cunoaşte oameni frumoşi.

Dacă vrei să te implici împreună cu mine, pentru a scrie povestea lor pe blogul tău, scrie-mi la contact@aripidedrum.ro, sau trimite un e-mail aici. Dă mai departe din darul pe care l-ai primit, acela de a scrie, şi spune povestea lor întregii lumi!

Personal, mă voi implica direct în Touched Romania, spre a informa liceenii despre pericolele abuzului, de orice fel, despre posibilităţile de evadare şi despre răscumpărarea prin iubire.

Până atunci, ne vedem la Ziua Porţilor deschise, să deschidem inimi, drumuri şi vise!

Mulţumim, Alice Năstase Buciuta, pentru bucăţi de inimă pe care ni le vei împărţi!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog