Etichetă: iubire

Andrei Neagu: „Starea de anxietate se poate transforma într-o piesă extraordinară. Dar niciodată dacă nu îţi place ceea ce faci. Poţi să scrii în timp record, dar nu poţi scrie despre orice.”

Oameni cu aripi

Andrei Neagu: „Starea de anxietate se poate transforma într-o piesă extraordinară. Dar niciodată dacă nu îţi place ceea ce faci. Poţi să scrii în timp record, dar nu poţi scrie despre orice.”

Distribuiți vă rog

Îl ştiu pe Andrei de când era încă student. Ne-am cunoscut într-un „proiect călător”, RomStud Travel.

Am cântat împreună, am râs împreună şi am colindat împreună. Puţin, dar suficient încât să îmi rămână o amintire frumoasă şi dragă. Am decis, aşadar, revederea după ani. Nu am calculat câţi au trecut de când nu ne-am mai văzut… Ce ştiu este că mi-a spus, în urmă cu mulţi ani: „Ar trebui să faci ceva cu talentul tău de a scrie. E păcat…”

Şi cum nu poţi uita niciodată oamenii care te-au susţinut, artist nebun cum eşti… vine o zi când porneşti la reîntâlnit şi la povestit viaţa…

 Ajung la el şi mă aşez confortabil, ca în vremuri trecute, la un pahar de suflet. Doar că acum sunt în partea lui de lume, o garsonieră micuţă, dar cochetă şi cu iz de vis devenit realitate.

Mă serveşte cu un cheesecake cu dulceaţă de căpşune. Făcută de el. Arta, la Andrei, se împarte la cel puţin 2. Ca dragostea, pare-se! 🙂 Şi ea se făcea parcă, după un alt artist, în minim 2:).

Nu e bună prăjitura asta, e artă. Şi arta nu e niciodată bună sau rea. E artă. Îi mulţumesc pentru  pacea din suflet şi mă întreabă dacă vreau să-mi facă prajitură de ciocolată cu alune. Live.

Asta mai lipsea! După bucuria revederii şi confortul unui colţ de Rai, alt dulce în viaţa mea. Prea mult pentru sufletul meu!

„Să se consemneze în interviu că Monica stă pe fotoliu ca la ea acasă, şi se simte ca la Roma” , îmi spune zâmbind, după ce îmi creionează povestea căsuţei lui.

Ne aducem aminte de noaptea de 8 martie 2011, când eu cântam muzică populară, el orice:) şi presimţeam că într-o zi va ajunge artist. Mare. (nu am permisiunea să vă arăt filmuleţele de atunci!:) dacă o voi avea vreodată, am să vă invit la o felie de trăire.)

Andrei: Mai e mult până acolo, Monica! Mai e mult, pentru că arta în general, se află într-o competiţie acerbă. Şi asta pentru că toate se învârt în jurul perseverenței dar și a unor interese.

 Aripi de drum: Aşa le-a fost tuturor, sau unii au şi alţii n-au noroc?

 Andrei: Eu cred aşa: că toţi oamenii care au reuşit au fost lângă oamenii potriviţi la momentul potrivit. Talente vezi peste tot. Propune-ţi tu să faci o plimbare o zi întreagă prin Bucureşti, şi vei găsi cel puţin 3 oameni care te vor da pe spate. Dar oamenii ăia rămân, din păcate, doar la nivelul de cântăreţi ambulanţi, cântăreți de evenimente și cluburi.  Şi nu e vina lor. E vina sistemului. În State, de exemplu, există o şansă pentru fiecare. Vezi acolo artişti care apar în topurile Billboard peste noapte, fiind cântăreţi entuziaşti pe youtube sau în mici baruri. Ori sunt compozitori într-un dormitor, aşa, cum am eu aici. (îmi arată, plin de entuziasm, mica lui comoară)

Îşi scriu piesele şi bat la uşa câtorva case de discuri, şi au şanse mai mari să fie semnaţi,, decât va exista în România, pentru un artist, să semneze cu un label de-al nostru. La ei există market pentru orice tip de muzică, şi, ca atare, entuziasmul e net superior celui de la noi.

 Aripi de drum: De ce?

 Andrei: Pentru că acolo, chiar dacă nu ai şansa să fii cunoscut „pe sticlă”, măcar ai un public de 5000-6000 de oameni care vin la concertele tale. Public construit singur, de tine. Artiştii de acolo au câte un manager şi îşi lansează câte un turneu. Aici, dacă nu eşti un nume deja, nu prea ai din ce să alegi. La noi singurele rampe de lansare sunt Vocea României şi  X Factor,  sau mergi  la un studio să faci parte din echipă. Sau să le trimiţi un demo. Iar acel demo, atenţie, nu îl trimiţi pe e-amil, căci nu-l ascultă nimeni. Te duci tu acolo, direct. Te duci la restaurantul x. Înţelegi? Nu te aştepţi ca ei să vină spre tine.  Dai din coate.

Din nou vorbim de a da din coate. Acelaşi lucru ni l-a spus şi Elena Şandor, vă amintiţi?

Să fie oare vorba despre a lupta pentru visul tău, căci Dumnezeu ne dă talanţii, dar noi trebuie să-i înmulţim? Să vedem dacă descoperim…

Aripi de drum: Vorbeşte-mi de începutul unui artist. De începutul tău.

Andrei: Început…  -gustă din propriul cheese cake:), se uită în gol, şi-mi vorbeşte calm, cu emoţie sugrumată de trecut- păi începutul e cam aşa:  cânţi pro bono, apoi pe 2 lei, apoi pe 5 lei, până te ridici. Eu am început la Readers Caffe , de exemplu. Nu pot să spun că e uşor. Nu pot să spun că e nici greu, dar e muncă. Multă. Şi nu doar munca ta, ca artist. E multă muncă a ta, ca om. Înveţi să accepţi NU-urile. Să perseverezi. Să te dezvolţi. Nu-urile te transformă în persoana asta, – arată spre sine- pe care o vezi tu acum, stând în faţa ta.

Persoana asta, pe care eu o văd acum, este cea care nu a cedat. Dacă aţi fi lângă mine, să vedeţi puterea din ochii lui, aţi înţelege că „persoana asta” a trebuit să treacă prin foc să se descopere pe sine. Să evolueze şi să realizeze că un artist adevărat nu încetează niciodată să se dezvolte.

Aripi de drum: Unde cânţi acum? Mai faci ceva pe lângă voce?

Andrei: Nu am un loc fix, cânt în locaţii diferite. Şi da, pe lângă voce, compun. Investesc mult în partea asta, aparatură, studiu de instrument.

Aripi de drum: Am o curiozitate. Marius Moga, de exemplu, bănuiesc că a pornit şi el tot de jos. Dar acum, e acolo unde mulţi poate nu vor ajunge niciodată. Cât de greu poţi ajunge la un artist ca Moga?

Andrei: Poţi ajunge şi azi. Dai din coate şi ajungi. Dar nu te  aştepta să spargi topurile, doar pentru că ai păşit în studioul lui. Cel puţin nu din prima.  Eu doar îmi dau cu presupusul, însă un producător precum  Moga nu lansează pe oricine.  Adică, dacă vrei o părere, mergi să i-o ceri;  dacă te potriveşti cu stilul şi viziunea lui, de exemplu, du-te să-i spui ce vrei să faci, dar nu te aştepta ca uşa deschisă  să însemne utomat  lansarea ta, sub semnătura lui! Dacă crede în tine te semnează, nu oricum. Sau poţi să fii „clientul lui Moga”: plăteşti înregistrările, ţi-ai făcut piesele şi faci ce vrei tu cu ele.

Dovada, se pare, a faptului că nu e de ajuns să „fii cineva” sau să „ajungi cineva” ca să-l poţi îndupleca pe vreun mare artist, ca Moga. Iată că, înţeleg de la Andrei, în România nu se face numai „playback pentru piţi”, cum am tot auzit. Am multe de întrebat, dar probabil că într-o zi voi afla răspunsurile şi de la Marius Moga. Şi de la alţii ca el, care au pornit de jos şi au ajuns azi să trăiască realitatea unui vis căruia nu i-au dat drumul niciodată…

Aripi de drum: Fac artiştii compromisuri, pentru faimă? Îşi schimbă ei stilul muzical, doar pentru că e în trend altceva decât ce i-a consacrat?

Tace. Mi se pare că ar vrea să spună ceva şi trebuie să îţi ucidă strigătul. Îl las să privească corzile chitarei, să îşi pună farfuria pe masă, şi aştept. Tăcerile spun demulte ori mai mult decât o mie de cuvinte. Cine nu ştie asta?

Andrei: Fac. Nu vreau să intru în detalii, însă. E adevărat că artiştii trebuie să se adapteze, căci publicul nu va fi mereu acelaşi, de 12-18 de ani. Nu va asculta nimeni, de la 12 la 70 de ani acelaşi stil de muzică. Apoi, lumea de schimbă. Îţi spun doar atât: dacă mergi acum la concerte cu trupe româneşti, vei vedea copii de 12-15 ani. Pentru ei se cântă. Nu pentru noi. Puţine trupe au rămas la stilul vechi. Se fac colaborări cu artişti care ocupă primele locuri în topuri, pentru consacrare…

 Ai dreptate, Andrei, nu se (mai) cântă pentru noi. E trist şi mi-e trist sufletul. Să vadă copii care ascultă şi se uită la sâni dezgoliţi. La fese dezvelite şi la buze de plastic. Noi, ăştia, trecuţi puţin prin chinuri, nu ne mai uităm la aparenţe… ce bine-ar fi dacă i-am putea educa pe copii aceştia să nu îşi mai îndrepte privirile spre trup, ci spre devenire … Şi-aş mai spune eu multe …

Aripi de drum: Cei mai puţin cunoscuţi, pentru a câştiga foarte bine din radio, să zicem,  fac câte o colaborare cu cei foarte cunoscuţi? Chiar dacă, pentru această colaborare, ei trebuie să îşi schimbe stilul muzical, şi să facă mari compromisuri?

 Andrei: Exact. Toate apariţiile sunt plătite. Mulţi se întreţin numai din asta. Cu cât piesa ta e mai difuzată, cu atât câştigi mai mult. Înţelegi ideea?

O înţeleg. Şi parcă doare. Căci la fel se întâmplă uneori şi cu sciitura artiştilor. Ajung să scrie despre sex, că ăsta se vinde. Dar nu că scriu de sex ca artă. Asta e altă poveste. Scriu pornografic. Parcă înţeleg durerea din inimile marilor artişti, care privesc cum se destramă visele lor, doar pentru că acum în trend nu mai e ce e frumos, ci ce e sexy…

Aripi de drum: Hai că mă întristez. Şi e prea bună prăjitura asta, să-mi amărăsc sufletul. Zi-mi, pentru îndulcire, ce e cu pasiunea ta pentru gătit.

 Andrei: Păi… gătitul e tot artă. Îmi place să creez. Şi cum timpul este foarte important pentru mine, sunt multitasking: în timpul în care se coace ceva, scriu o melodie. Sau înregistrez ceva. Inspiraţie din orice:).

Zâmbeşte. E alt Andrei. Vorbeşte altfel, gândeşte altfel, trăieşte altfel.  Faţă de cel de acum ani …

Aripi de drum: Majoritatea timpului stai aici, în garsoniera ta:), şi compui. Data viitoare ne dai o reţetă de „artă pe farfurie”?

 Andrei: Cu drag. Data viitoare.

Curiozitatea mea nu are margini, când văd bărbaţi pasionaţi de culinar. Trebuie să vă dezvălui într-o zi reţetele lui Andrei. Aş fi egoistă să trăiesc numai eu bucuria simplă, a cotidianului.

Aripi de drum: Am altă curiozitate: Poate exista, în muzică, NUME fără voce, un fel de diplomă fără inginer, cum spunea tatăl meu?

 Andrei: Nu. În arta adevărată, în muzica adevărată, nu e aşa. Nu la nivel înalt. Nu vorbesc de cazurile alea în care te întrebi cum o fi ajuns fătuca aia pe sticlă. Şi dacă a ajuns, nu rezistă. Moga nu e acolo că e un nume. Chiar şi un ascultător neantrenat îşi dă seama când sună fals ceva… Înţelegi ideea…

 Îşi ia chitara şi mă duc în trecut. E mult de retrăit. Are Andrei un stil de-a te trezi la realitate… ori aşa or avea toţi artiştii lumii… întrebările ameţesc şi aş vrea să tac. Cel puţin până termină de spus povestea asta, pe note…apoi să mai tac vreo câteva vieţi, până se poate trăi din artă… până se poate muri în hohote de râs, ştiind că te duci dincolo, să bucuri îngerii.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 Aripi de drum: A treia curiozitate şi am încheiat capitolul „Cum?” 🙂 Cum trăieşte un artist? Când doar din asta trăieşte. Nu are job, nu are program.

 Andrei: Mmm… nu e chiar fără program, doar că ţi-l faci tu. În aşa fel încât să rezolvi totul, începând de la cele pe termen scurt. Şi noi avem reguli. Când mixexi o piesă şi reglezi volumele, iei o pauză la 30 de minute, să-ţi odihneşti urechile. Îţi pui în ordine priorităţile: azi compun, mâine vorbesc cu tine, poimâine plec la mare, săptămâna viitoare înregistrez. Şi tot aşa.

Nimic fără structură, aşadar. Te disciplinează şi arta, se pare. 🙂 Dacă vrei să fii cu adevărat artist…

Aripi de drum: Ai zile în care faci ceva doar pentru tine, care nu are legătură cu muzica?

 Andrei: Rar. Pentru că sunt în fuga după informaţie şi studiu individual. Am o ambiţie mai mare decât în facultate. Acum învăţ pentru mine, şi învăţ să cânt. Să  mănânc pe pâine arta. Nu învăţ geografie, care nu-mi foloseşte. Dar există şi perioadele acelea rare, când plec la munte să-l simt cum cade pe mine. Să scap de stres. Cred în energie. Bucureştiul te încarcă cu multă energie negativă. Te întrebi de ce eşti obosit. Noi amândoi venim din provincie, şi ştim că 2 ore de Bucureşti înseamnă 30 zile de muncă la ţară. Iubesc Bucureştiul, are foarte multe contraste, dacă ştii să-l simţi şi să culegi din el ce trebuie. Însă e obositor uneori.

 Aripi de drum: Când vine inspiraţia? E adevărat că ea vine doar în singurătate?

 Andrei: Păi uite, Angela, chitara adică, a fost cu mine la munte. Vine când stai tu singur, cu ea. Când eşti doar tu cu muntele. Hai să-ţi cânt ceva ce mi-a venit în metrou.

 Începe să cânte şi te simţi mic. Într-o lume prea mare pentru nevoile tale. Când asculţi strigătul chitarei, nu te mai interesează 3 vile cu psicină sau 5 maşini la scară. Ai nevoie doar de tăcere. Atât.

Ştiu cum e cu inspiraţia. Ştiu cum e să scot rapid telefonul pe stradă, sau la coadă la Orange:) şi să scriu. „Nu deschizi cămara şi spui inspiraţiei: Acum!”, spunea Ana Barton.

Inspiraţia vine din suferinţă. Din amintiri. Pe drumul de la facultate la cămin, în cameră, când fac cercuri.

Inspiraţia vine pur şi simplu. Uneori ai nevoie doar de o bucăţică, şi restul vine de la sine. Sau compui în habit de studio, compui lângă o muză, alţii compun cu prietenii lângă ei.

 Aripi de drum: Poate un artist să compună „la comandă” ?

 Andrei: Într-o stare de deadline, da. Poate să fie. Nu poţi să chemi la tine un câine vagabond, să-l scarpini când el are chef de ros osul! Nu poţi să-i dai cereale când el mănâncă doar carne crudă. Nu poţi obliga un om să facă ceva sub presiune. Nici să conduci cu frânele încinse. Dar te poţi plia. Şi momentele de deadline pot fi generatoare de inspiraţie. Starea de anxietate se poate transforma într-o piesă extraordinară. Dar niciodată dacă nu îţi place ceea ce faci. Poţi să scrii în timp record, dar nu poţi scrie despre orice. Vorbim de artă adevărată, nu?

Aripi de drum: Ar fi mai …

 Andrei începe din senin să cânte. Mă opresc.  Artiştii lumi … îmi pare rău că nu vă pot aduce aici, pe blog, decât o parte din sufletul lui. Dar veniţi la concertele acestui om, şi veţi trăi.

Se opreşte la fel de brusc cum a început:

Andrei: Aşa…

 Aripi de drum: Nu ştiu cum e la voi, cu muzica. Dacă eu am o stare în care simt că trebuie să scriu, mă opresc  pe stradă, şi scriu. Scriu din mers. Cum faceţi voi? Când te plesneşte starea, ai ce-i face?

 Andrei: Păi ai. Eu scriu sau cânt pe stradă. Fie mă înregistrez cu telefonul. Nu există ruşine. Pentru că ideea poate fi uitată. Ai nevoie de etichete, creierului îi pui etichete, să-şi aducă aminte la ce te-ai gândit. Şi starea revine. Dar trebuie să reacţionezi cumva. Exact atunci când se întâmplă.

Artistul înţelege artistul. Fie că e vorba de scriitură, de dans, de pictură, de orice formă de artă, pare-se că toţi avem acelaşi motto: în adevărata iubire nu există ruşine sau orgoliu. Există doar o mare pasiune. Care cere a fi trăită până la epuizare. Indiferent de risc.

Aripi de drum: Andrei, e greu să trăieşti din muzică, în România?

 Andrei: Un răspuns subiectiv şi foarte complex, pentru că depinde ce vrei să faci. Poţi să fii cântăreţ, compozitor, producător, carierist, şi pentru fiecare din ele există un alt răspuns. Dacă încerci să faci câte puţin din fiecare, te împarţi prea mult.

 Aripi de drum: Se pretează un artist la a cânta la nunţi şi atât?

 Andrei: În primul rând să terminăm cu ideologiile cum că facem muzică din plăcere. Da, facem din plăcere, dar cheamă-mi tu un cântăreţ care pretinde că o face doar din plăcere, şi propune-i să îţi cânte o lună de zile fără nici un ban. În al doilea rând, hai să facem distincţia între artist şi performer. Artistul e cel care compune, care are o idee, care crează, şi care îţi şi cântă arta. Performerul e cel ce cântă incredibil de bine, dar nu crează. El cântă linia melodică a altuia şi versurile altuia. Una e să ai o fire artistică, şi alta e să fii artist. Uite, Laurenţiu Duţă e artist. Ţi-l dau  exemplu pentru că ştiu că îţi plăcea ţie, pe vremuri. Hai să nu mai spunem “artist” oricărui om care are un microfon în mână. Orice cântăreţ trebuie să aibă un minim de cultură muzicală, măcar să ştie o gamă. Să faci solfegii. Uite! Dă respect oricărui performer, pentru că pot fi extraordinari, dar e nevoie să facem diferenţa!

De asta există studiu, Monica! Muzica e matematică, şi trebuie s-o înţelegi! Instrumentiştii sunt artişti, să ştii! Ei sunt creierul din spatele performerului, pentru că ei fac orchestraţia, ei ştiu muzică.

 Aripide drum: Sunt cei din spatele performerului, recunoscuţi?

 Andrei: Unii da. Ia-l ca exemplu pe chitaristul lui Smiley. Îndrăznesc să spun că e unul din cei mai buni din România. Da, el e un artist.

 Aripi de drum: Ce e foarte important în „meseria” de artist? Cum îţi menţii vocea şi cum ţi-o şlefuieşti? Mi-aduc aminte de „Capra cu 3 iezi” din copilărie, şi mereu vă compar cu lupul.

 Andrei: Odihna. Este esenţială. Vocalizele. Fotbaliştii îşi fac antrenamentele, se încălzesc, dau câteva ture de teren, de exemplu. Aşa şi noi. Orice cântăreţ trebuie să ştie să facă vocalize. Măcar 15-30 de minute pe zi. Antrenamentul vocii este important, şi asta ţin să subliniez.

 Reîncepe să cânte. Brusc. Andrei este prima persoană la care am venit fără întrebări, fără nimic pregătit în prealabil. N-am putu să gândesc nimic. Probabil că am simţit că nu e cazul. Şi iată, mai ai timp să te uiţi pe nişte întrebări, când chitara îţi şopteşte ce să întrebi?

Tac din nou, şi-aş continua să vorbesc cu sufletul meu. Dar ştiu că ar trebui să stau aşa câteva zile. Şi oricât aş sta, n-aş încheia niciodată tăcerea. E un discurs prea aprins, să poată fi oprit vreodată… Mă uit deodată la corzile chitarei, şi-mi vine în minte cuvântul SOARTĂ.

Aripi de drum: Crezi în soartă? Ca artist ?

 Andrei: Haha. Oracolul, unde era… ai avut?

 Aripi de drum: Nu. Aveau alţii. Eu doar completam.

 Andrei: Era cu surprize. La jumătate. Se ardea pagina aia pe margine, fetele se dădeau cu ruj şi pupau foaia. Aşa mă simt acum, cu întrebarea asta, ca la oracol. Soarta …  se gândeşte puţin, se uită din nou în gol, şi spune convins:

  • În general, eu las lucrurile să se întâmple. Cred că viaţa ne-o facem singuri. Univerul îţi dă; dacă tu nu iei, şi nu lupţi, nu-ţi bagă în sac. Acesta e dictonul meu. Te dai jos din pat şi începi să munceşti pentru ce vrei să devii. Nu va veni soarta să facă nimic în locul tău.

Cântă din nou la chitară, se uită la mine şi văd în ochii lui mult har. Întreb dintr-o dată, fără să mă gândesc dacă ar fi potrivită acum întrebarea:

 Aripi de drum: Are vreo legătură Dumnezeu în toată povestea asta?

 Andrei: Da, normal că are nu legătură, ci toată legătura. Tot ce mi s-a întâmplat se datorează Lui. Sunt aici acum, făcând ceea ce îmi place, pentru că El mi-a fost călăuză.

 Aripi de drum: Cine e Dumnezeu?

 Andrei: E ceva deasupra tuturor. O energie puternică, ce te călăuzeşte. Dacă ştii să te sincrenozezi cu El, ajungi să înţelegi şi să simţi.

 Aripi de drum: E Dumnezeu Creator?

 Andrei: Păi tu crezi că eu am făcut fotoliile astea?

 Aripi de drum: A fost odată o maimuţă…

Andrei: Da, sigur, Big Bang şi gata au apărut norii. Despre ce vorbim? E mult prea mare coincidenţa ca totul să fie atât de bine gândit. Ştiinţa nu va explica niciodată totul. Dacă ar fi fost haosul de care se vorbeşte, şi lumea ar fi fost un haos, şi probabil nu aveam soare pe cer, sau aveam doar 3 ore pe zi. Monica, tu îţi construieşti în primii ani ai vieţii o logică. Dacă îţi vezi părinţi că beau apă, vei înţelege că apa e bună. Înveţi despre lume. Înţelegi ideea?

 Înţeleg din nou. Şi tare îmi aduce aminte Andrei de Josh McDowell, unul din exegeţii mei preferaţi. Explică perfect teoria Big Bang-ului în cărţile lui. Cum noi, oamenii, găsim aşa repede explicaţii pentru miracole, doar-doar ne-om convinge că Dumnezeu e doar o idee…

Mai povestim câte ceva, şi dintr-o dată, se opreşte înregistrarea. Când îmi dau seama ce se întâmplă, Andrei îmi ia locul:

Andrei: Ne-am întors, o am lângă mine pe Monica Berceanu,o invitată căreia îi voi da un test. Ai gustat, aşadar, din bucătăria mea, o plăcintă foarte bună. Spune-mi ce lucru nu te-ai aşteptat să fie în această prăjitură.

 Inversarea rolurilor îl prinde. Între noi fie vorba, îl imită pe Florin Piersic atât de bine, că mă gândeam zilele astea că i-ar da clasă şi lui Bendeac. J Aşadar, când îl prindeţi, nu-l lăsaţi până nu acceptă un live.

Aripi de drum:  Pe bune? La cât talent am eu în bucătărie… 

 Andrei: A existat chiar şi coajă de lămâie, pe care nu ai simţit-o. Pun pariu. E un secret pe care …

 Aripi de drum: Artistul din tine…

 Andrei: L-a creat. Da. Un alt secret, că tot vrei reţete, (dar deocamdată îţi dau gratis câteva trucuri), este să pui în orice mâncare un pic de zahăr. Aşadar, în studiourile noastre, alături de Monica Beeeerceanu! Haideţi să continuăm interviul, după un scurt moment publicitar. Am uitat să mai dăm un spot: pentru sănătatea dumneavoastră,  evitaţi consumul excesiv de sare, zahăr, şi grăsimi.

Eu v-am zis că e multitasking:). Dovada, zic! Voice-over, deci, Andrei Neagu! Ne reluăm rolurile, şi continuăm interviul, cu Andrei în rolul principal.

Aripi de drum: De ce nu încerci şi partea de voice-over?

Andrei: Sunt.

 Şi reîncepe să cânte. Un fel de concert am avut azi:). Norocos trebuie să fii, să priveşti prin corzile unei chitare, un suflet…

Nu dă detalii despre partea de voice-over, îmi spune doar că nu e pasiune. E doar ceva la care e bun.

Aripi de drum: Andrei, ne apropiem de final. Spune-mi, te rog, pe cine ai vrea să citeşti în filele blogului meu?

 Andrei: Pffff… sunt atât de multe persoane ….

Tace iar. Se uită la chitară, apoi în gol. Întrebarea asta îl provoacă să îşi verifice sufletul.

Andrei: Uite, vreau să văd un interviu cu Oana Pellea.

Un motiv în plus să-mi fac curaj să ajung la omul acesta frumos, care se cheamă Oana Pellea. Frumos, ca oraşul meu, Băileşti…

 Andrei: Şi Dan Puric. Iar din muzică, Ailyn Cadir. Şi pentru că tot m-ai provocat, îţi dau de lucru: Andreea Raicu.

Vă mulţumesc aşadar pentru că aţi fost alături de mine, în micu-mi spaţiu artistic, cu freza mea de Făt Frumos.

 Nu apuc să-i mulţumesc, pentru că începe să cânte o melodie proprie, care îmi taie respiraţia. Când decide că e vremea să o lanseze, vă anunţ, să veniţi, cu mic, cu mare. Când aveţi nevoie de suflet, poftiţi la trăit! Cu Andrei Neagu.

Punct.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
5 motive pentru care să nu te căsătoreşti cu o artistă

Relatii

5 motive pentru care să nu te căsătoreşti cu o artistă

Distribuiți vă rog

Dragul meu,
Sunt o femeie pe care arta a trăit-o. De n-ar fi fost ea, am spus întotdeauna, aş fi murit demult.
Când alții cad în oceanele de alcool si se agață cu putere de sticlele goale, pentru a se salva, eu  mă îmbrac în cuvânt şi pornesc la vindecat.
Cad şi eu. Plâng şi eu. Sufăr şi strig. Mă enervez şi greșesc.

Sunt om. Diferența între mine, o artistă nebună, şi o femeie tipică, e aceea că eu iubesc să  trăiesc pe muchie de suflet. Pe margini de prăpastie.
Nu suport regulile fixe. Consider că sunt limitatoare. Am învățat să trăiesc pentru risc. Faptul că te iubesc, nu mă face gospodina perfecta. Pe care fie o visezi, fie ai avut-o ca mamă în copilărie.
Iubirea nu are nimic de-a face cu mâncarea pe care trebuie să ți-o pregătesc zilnic si să ți-o încălzesc de 3 ori pe zi. Nimic de-a face cu spălatul vaselor dupa rețeta învățată de tine de la mama, sau cu călcatul cămăşilor la dungă.

Vreau să arăți şi să arăt bine, dar pentru asta nu trebuie să stau închisă în casă 5 ore, timp în care tu ieşi la o bere cu băieții, pentru a-ți asigura confortul.

Consider că dragostea se construiește, nu se primește la pachet cu o femeie-robot.
Pentru mine dragostea e independentă de ordinea perfectă, de gustul mâncării pregătite fără greşeală, sau de praful şters obsesiv de pe biroul tău mereu pregătit pentru titlul de mister perfect.
Sunt o femeie care poate. Şi puterea mea nu rezidă în participarea la maratonul organizat de tine, pentru o medalie de aur.
Numită iubire.
Nu mă îmbrac după ultima modă, doar pentru că trebuie să respect nişte standarde impuse de lume. Fericirea mea nu depinde de trenduri.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Fericirea mea depinde de Cuvânt. Şi de drumuri. Mirosind a iubire.
Nu mănânc în restaurante de fiţe şi nu dorm în hoteluri de 5 stele. Nu suport luxul. Mă sperie. Eu iubesc natura. Cărările de munte, noroiul şi ulițele. Cascadele şi norii. Ploaia şi arşita. Urletul valurilor şi tăcerea mării.
Îmi place să dorm pe nisip, să mă spăl în râuri, să-mi pun rucsacul în spate, să alerg la gară, să mă urc în primul tren şi să fug de lumea copiată perfect la indigo.

Eu mănânc în gări. Îngheţată de frig. Zâmbind a bucurie.

Nu-mi plac tocurile decât când simt că paşii mei trebuie să lase urme adânci în pământ. În care să sădesc feminitatea. În restul timpului, vreau să alerg desculţă. Şi pe stradă, da. Vreau să dansez în ploaie, să miros a nebunie cuminte, să plâng şi să râd fără limite.
Să mă arunc în brațe  goale, nu în cele care țin strâns telecomanda televizorului 24/24, în concedii. Să mă uit în ochii tăi, nu la ei.

Mie îmi plac paşii goi. Goi de prejudecăţi şi minciuni.

Nu am un program fix. Nu lucrez în corporații şi nu depind de un şef obsedat de faimă. Pentru mine, faima înseamnă moarte.

Programul meu seamănă cu bătăile inimii tale, când te îndrăgosteşti. Un haos frumos, în care mă trezesc şi adorm când simt că e timpul.

Eu mă hrănesc din libertate. Aceea pe care o vreau şi de la tine. Dacă nu mi-o dai, mi-o iau singură.
Libertatea nu înseamnă fugi repetate de acasă, în paturile altora, ci fuga la bodega din colț, pentru o farfurie de mazăre,  maratonul până la birtul dintr-un sătuc de munte, pentru un pahar de vin fiert şi genunchii plecați în rugăciune.
Scriu, dragul meu. Oricând. Pot să mă trezesc în miez de noapte şi să fac o poveste până dimineața. Pot să stau ore întregi în fața unor coli albe, pe care să le umplu cu basme.
Recreez iubirea în fiecare zi. Spontan şi fără fond de ten şi fard.

Pentru toate ciudăţeniile astea să nu te căsătoreşti niciodată cu o artistă!
E prea simplă. Şi pe tine simplitatea te sperie.

Sau mă înşel?

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Întrebarea perfectă pentru fostul partener la fel de perfect la trădat: „Duc gunoiul. Te las undeva?”

Relatii

Întrebarea perfectă pentru fostul partener la fel de perfect la trădat: „Duc gunoiul. Te las undeva?”

Distribuiți vă rog

Gunoi înseamnă la mine teancurile alea de hârtii scrise cu cerneală de otravă pe colile sufletului meu, chiştoacele acelea de ţigări fumate ” după ”  cu atâta nesaţ cu care gustai cândva din mine fără să te gândeşti că  într-o zi nu mă vei mai avea nici măcar ca desert .

Gunoi înseamnă la mine sticlele de bere pe care le strângeam în fiecare săptămână, când veneam să te vizitez şi să MĂ vizitez  – niciodată nu mă întâlneam cu mine când eram fără tine, înseamnă pungile de la MC strânse pe masă care mi-a găzduit atâţia ani lacrimile, mi-a sprijinit coatele bătătorite de gânduri şi furii!

Gunoi înseamnă … ţipetele tale fără timpane, jignirile fără prejudecăţi, minciunile fără margini, vorbele fără sens, paşii fără urme, picioarele fără tălpi, măinile fără palme, pumnii încleştaţi şi ochii fără strălucire!

Gunoi înseamnă oasele amintirilor din farfuria nespălată de ani a iubirii noastre, mizeria strânsă în cutiile de bomboane ale dorinţelor mele de mai bine, resturile de atenţie lăsate pe masă din bucătăria clipelor noastre – în care, evident, îţi petreceai cea mai mică parte din timp -; gunoi înseamnă sferturile de clipe trăite în grabă între aşternuturi mereu murdare de urmele altor femei care îţi împlineau neajunsurile.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Gunoi înseamnă cioburile de ceasuri sparte prin lovituri de pereţi care şi-au camuflat rigipsul  şi s-au transformat în Timp, devenind astfel secunde care nu mai pot fi nici împărţite, nici înmulţite, nici adunate, nici scăzute!

Gunoi înseamnă albume de poze cu ELE ce se înmulţeau cu fieacare an mai mult – pardon, care AN ? Erau zile!-  haine uitate pe scaunele pe care eu nu îmi lăsam nici măcar urmele trupului, din bunul simţ pe care l-am cules în ziua în care m-am născut!

Gunoi înseamnă petele de ruj de pe tricouri, de pe buze, de pe umeri, de pe sufletul tău neînsufleţit, de pe geamurile ferestrelor casei tale care şi azi îmi păstrează amintirea!

Înseamnă … tot ce am lăsat EU în urma mea! NU ai de ce să te simţi jignit, nu ai de ce să te scuzi sau să îţi îngenunchezi greşelile! Sunt ale tale şi trebuie să ţi le accepţi, să ţi le respecţi chiar şi să ţi le strângi bine de gât, aşa încât să se asfixieze şi să nu reînvie niciodată! Aşa măcar ştiu că niciuna din femeile tale viitoare nu vor mai trebui să îţi suporte mizeriile şi să te urmeze până la gunoiul din faţa blocului, unde tu îţi arunci doar prezervativele consumate cu fiecare din ele, pe rând.

Dacă te mai şi întreb dacă TE LAS UNDEVA, probabil îmi vei pocni o palmă exact în tupeul pe care îl am de a spune despre tine ceea ce nimeni nu ştie – în afara de mine – pentru că mereu ai ştiut să fii cel mai blând bărbat de pe planetă – evident , în faţa altora!!! – care o făcea fericită pe cea mai norocoasă femeie din lume: adică pe MINE !

Câtă fericire am adunat eu în anii aceia îţi doresc să aduni tu de NEFERICIRE!

Aşa că nu te mai întreb de vrei să te las undeva, ci îţi spun sincer, ca de fiecare dată când ţi-am spus ceva doar pentru tine: nu mai eşti nici măcar în tomberonul de la marginea oraşului meu! Nu pentru că te-am dus eu prea departe, eu te-am lăsat doar la uşă, într-un sac de plastic negru, subţire. Lângă sac – şi implicit lângă tine – am pus bricheta ta preferată, să nu zici apoi că am fost  prea drastică şi nu ţi-am luat cu tine nimic de valoare! Care să-ţi ţină de cald!

Probabil că cineva ţi-a dat foc!!! Crede-mă, nu am fost eu!

Dar de fapt … ce mai contează cine???

Tu nici măcar GUNOI n-ai mai rămas.

Acum eşti … SCRUM!

Şi ştii care e ironia??? Că eu nu fumez!  Niciodată nu te voi mai gusta, mirosi sau vedea!

Pentru că eşti în scrumiera altora!

Eu nici măcar nu am una acasă!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube, AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
Concert Vasile Mardare. Cartea pe care mi-a scris-o pe suflet.

Artistii lumii

Concert Vasile Mardare. Cartea pe care mi-a scris-o pe suflet.

Distribuiți vă rog

Vasile Mardare este un OM. Cu litere mari. Ce am aflat de la  el, voi scrie la sfârşitul lunii septembrie, într-un interviu scurt, dar plin de esenţă. Azi vă vorbesc despre o seară cu suflet. Despre OAMENI cu litere mari şi despre viaţa trăită pe muchie de frumos.:)

Să vă spun întâi de ce am fost s-l ascult pe omul ăsta. La Aida. Cafenea, adică.

Pentru că e ARTIST. Da, tot cu litere mari. Pentru că te vindecă de dureri, punându-te să le trăieşti şi să le respiri o dată cu el. Pentru că e VERS. Curge. Prin toate venele lumii.

Pentru că spune adevăruri pe care vrei să le trăieşti. Şi restul aflaţi din interviu. Nu uitaţi, la sfârşitul lunii septembrie.

Ajung la Aida Caffe & Dreams, şi simt de la intrare izul de viaţă. Aceea pe care o trăim uneori între 2 staţii de vis. Mă aşez şi mă uit. Atât. Cea mai frumoasă trăire este aceea când nu faci nimic. Nimic ce să vadă lumea. Doar trăieşti. Prin alţii.

Maria Simion prezintă. Sper să accepte într-o zi să stea de vorbă cu mine, spre a vă împărtăşi ce face. Şi de ce. 🙂

Mă uit la ea şi mă întreb cum o fi să începi un proiect de la 0 şi să aduni oameni iubitori de frumos, să crezi în visul tău şi să nu cedezi…

Nu am timp de răspuns, căci îl aud pe Vasile Mardare:

„Să ajung maestru mai am ani mulți de muncă!”

Da, aţi citit bine! O spune un artist care are peste 30 de ani de artă. Un artist care iubeşte cu mult peste puterile unui pământean. Iubeşte arta. Asta pentru că ei,artiştii, trec întotdeauna dincolo de pământ. Se ghemuiesc într-un cotlon de cer şi stau acolo, în linişte, să-şi primească talantul de la Dumnezeu. Şi-l înmulţesc. Şi-l întreabă mereu pe Dumnezeu unde e cel mai bine să-l îngroape. Şi El le răspunde mereu, la fel: „În iubire.”

Începe să cânte. „M-am gândit să-ți scriu o carte…”

Te aşezi tăcut, în liniştea dumnezeiască şi îţi asculţi bătăile inimii. Te dor uneori amintirile şi parcă ai vrea să le scrii o scrisoare. Lor, amintirilor. Să ştie că te gândeşti la ele şi că ţi-e dor să le retrăieşti. Îţi faci mâinile rugă şi te uiţi la Vasile. Îţi spune povestea propriei tale vieţi, dintr-o privire. Spre nicăieri.

Încheie „Cartea”. Tu te faci mic, aplauzi şi te rogi pentru încă o secundă de amintire. Şi Dumnezeu îţi dă. Probabil că OMUL ăsta, despre care vă scriu, are un contract cu Dumnezeu. Să ne dea şi nouă timp. În plus. Să retrăim ce am ăierdut. Sau ce-am lăsat în urmă…

Aşa că auzi acordurile atât de bine cunoscute şi auzi, printre strigăte -ale amintirilor-: „Cabana” .

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 

„Apărea un poştaş…” … Apărea. Aşa este. Şi-aducea, cândva, scrisori de dor. La mine. Acum s-au făcut smartfonuri. Ele, scrisorile. Şi ne-au ucis visele. Mai vine, din când în când, Vasile, să le resusciteze. Şi învie pentru un timp. Atât cât durează vizita lui. Şi pleacă apoi. La moarte…
Adio, la adio”… Auzi, exact când ţi-au plecat spre mormânt. Ele, gândurile.

„Mergi la tine în destin/Înțeleg că pentru mine vara ultimă ai fost./Noapte bună, sunt bătrân!”

Eşti bătrân şi tu, de-atâta timp ce s-a scurs peste visele tale… Aşa că Vasile îţi cântă o „Romanță de toamnă”, să simţi că tinereţea e despre cine eşti. Nu despre ce vei fi cândva, într-un mormânt rece şi gol… Ne spune că  acest nume, „Romanță de toamnă” l-a purtat un festival lângă Timișoara, întrerupt din motive…  financiare.

Se fac bani din orice azi, în lume, şi pentru orice. Numai pentru suflet nu. El nu vinde la fel de bine ca sexul, ştiu. Mă abţin, totuşi, să mă înfurii. Aici se trăieşte!
Sunt o aripă de vânt!„- ne cântă în continuare, şi ne spune că acest cântec este pe versurile lui Lucian Dumbravă,  un poert  din Deva, care azi trăiește în  Portugalia.

Dragă Vasile, eşti şi o AripăDe Drum! De asta venim cu toţii cu drag, la tine! Ne dai şi nouă Aripi, să pornim spre trecut. Acolo unde găsim puteri să păşim spre viitor.
Ne anunţă că va cânta ultima piesă din primul puzzle :). „Locuim în același cartier” , scrisă de  Sorin Poclitaru. Şi cântă. Şi noi trăim. Şi ne oprim când vedem că semaforul arată roşu. Periculos să plângem înainte de vreme…
Urmează pauză de OAMENI. Cu litere mari . Poeți care îşi fac din vers Drum.
Recită şi iubesc. Până când vine înapoi Vasile, să ne spună:
„Am să te iubesc…” .  Apoi, că „Anii cei mai frumoși” este  cântecul care-i aduce aminte de copilărie.  Ne întreabă scurt, dar suficient de lung drum ne aşteaptă, să refacem castelul ce-a fost … „Unde s-au dus, unde-au spus, anii cei mai frumoși?”

„Hai râzi prin somn!”, auzim deodată, şi aflăm că tot   Sorin Poclitaru este cel ce a scris versurile. La fel ca şi „Iubito”.
” Încă aţtept iubito paşii tăi si aștept să te intorci la mine…” Azi nu se mai așteaptă. Se bea si se face sex… Şi aici mă opresc. Din revoltă.
Sorin Poclitaru, îndrăznesc să-ţi spun că „Am obosit” şi eu, s-alerg după un vis. Acela de a veni ziua când oamenii se vor transforma în OAMENI şi vor vedea că tot ce rămâne, după o viaţă de trudă, e ce-am lăsat în urmă. Iar voi, artişii lumii, aţi lăsat TOT. Aşa că, „încă zic că viața e frumoasă.” E mai sănătos aşa. Pentru sufletul nostru.

„De ce-ai plecat?” ne cântă acum, şi ne destăinuie: „Aşa mai agăţam şi eu fete.” „Era-ntr-o primăvară oarecare … atunci ți -am dăruit întâi o floare. De ce-i atâta viscol între noi? De ce n-ai mai rămas să-ntoarcem primăvara înapoi?”

Oricât am insista, uneori, nu primim răspuns, aşa că … la ce bun să pierdem vremea aşteptând ce a încetat cândva să mai vină? Mai bine, zic, să trecem prin
„Anotimpuri”.

„Când lumea era doar frumoasă şi mică. Pe faţa mea viața sapă un drum…”

Sapă, Vasile, ai dreptate. E drumul acela care ne va duce într-o zi la Dumnezeu. Acela despre care spui că există! Şi drumul acela.. depinde de noi…

o seară cu suflet. Ba nu, cu Aripi. De Drum. Pe care ne conduce apoi Andrei Păunescu.
„Fără clovn” , o melodie– poem, care te întreabă dacă ai purtat vreodată o mască. Şi tu răspunzi tăcut: „după ce-am avut un clovn în casă numai pot să râd cu orisicine. Alt spectacol în neant mă lasă, am fost sus mai jos nu-mi este bine.”
Versuri scrie de Andrei, care te dor. Aşa cum îl doare pe clovn propriul râs… E prea mult de povestit despre el. Poate într-o zi vă voi spune…

Probabil că  Andrei are un dar… de a spune adevărul atât de direct, dar atât de bine purtând masca uneo glume bune… că, ascultând „Scuzele mele” , cântec-destin, n-ai cum să nu-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru harul pus în inimile copiilor Lui: „Vinovat c-am încercat  să te scap în poezie. Pentru că nu te-am facut fericită,  cu cărțile mele şi cu viaţa de artist, cu lecturile mele care te agită.
Ai dreptate, Andrei, uneori e nevoie ca marii artişti să-şi ceară iertare de la femeile acelea, ce-ncep cu F, de la frumoase. Care îi acuză că în loc de malluri, le duce în câte „o bodegă” , să le spună poezii… Şi-aici aş spune atât de multe…

Dar tac. Şi bine fac, căci apare Vanghelie Gogu. cu „Ninsoare de adio” . Spun, aşadar, Adio, iubirilor bifate greşit, şi pornesc la aflat iubiri scrise de Dumnezeu.

Până atunci, ascultaţi „Rugă pentru părinți” , scrisă de Adrian Păunescu, şi plângeţi! Plângeţi ce-a fost… ce nu va mai fi… şi lăsaţi în urmă durerile ce v-ar putea opri din pus Aripi de Drum, spre a porni spre iubirea adevărată, de părinte…

Vă las, aşadar, cu OAMENII aceştia cu litere mari, să trăiţi prin ei întreaga voastră viaţă…

Şi veniţi să-i ascultaţi! Să vă ascultaţi gândurile cărora uneori nu aveţi curajul să le daţi voie să plângă!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Alice Nicolae- actriţa care trăieşte între Dumnezeu şi artă

Oameni cu aripi

Alice Nicolae- actriţa care trăieşte între Dumnezeu şi artă

Distribuiți vă rog

Alice Nicolae- actriţa care trăieşte între Dumnezeu şi artă

Alice  este actriţă. Asta aşa, să îi dau un nume Iubirii ei. Altfel, eu aş numi-o simplu, Operă. De Artă. Aceea ascunsă în fiecare dintre noi. Noi,ăştia care de (cele mai) multe ori ne ascundem de lume din teamă. De a nu fi criticaţi, judecaţi, loviţi. Ignoraţi.

N-aş putea spune că am cunoscut-o pe Alice. Am întâlnit-o numai. Şi cum întâlnirile oamenilor nu sunt niciodată întâmplătoare, s-a întâmplat să fie pe o scenă. Unde mi-am văzut jucată Iubirea. Citiţi aici despre piesa în care am văzut un creion, 2 codiţe şi o mare iubire.

Am întâlnit-o şi m-am recunoscut în rolul ei. Şi atunci am spus că trebuie, într-o zi, s-o întreb cum face, ce face. Cum face să treacă dintr-un rol într-altul atât de rapid şi de convingător, că n-am recunoscut-o în niciunul din acte, de prima oară.

De Alice mă leagă nu o prietenie. Nici o colaborare. Şi nici un trecut. Că Cineva va decide să ne lege într-o zi printr-una din acestea, acest Cineva ştie mai bine de ce şi dacă…

De Alice mă leagă, însă, o întâlnire: o scenă, o fetiţă timidă, un creion şi … o mare iubire. De Dumnezeu.

Mi-am făcut curaj, într-o seară, pe Facebook ,(mulţumim, domnule, pentru că l-ai inventat!) 🙂 să-i spun că mă chinui să învăţ să recit o poezie pe care trebuia să o spun pentru un curs de teatru, la care mă înscrisesem. I-am spus că mă uit la Florin Piersic, pentru că el recita poezia mea de suflet: „Nu-i singur Iuda vinovat”.

Răspunsul lui Alice m-a blocat:

Nuuuuu, să nu asculţi cum interpretează altul, ci să faci cum simţi tu! Tu eşti creatorul, tu ai dreptate! Fiecare cu felul lui de a fi! Spune cum simţi!

N-am mai ajuns eu să recit poezia, însă am ajuns la întâlnirea cu Alice, de la Starbucks Unirea. 🙂

Îmbrăcată cu o rochie albă, lungă, pe o caniculă care topea până şi gheaţa din inimile fără suflet, a fost atât de punctuală, că putea fi folosită cu succes de Isis:). Bombele cu ceas, ştiţi voi! 🙂

Ne aşezăm la masă (încăpere fără aer condiţionat, ţin a menţiona! Domnilor „din centru”, merităm, data viitoare, 3 fresh-uri din partea casei!) 🙂 şi povestim puţin despre drum. Mă uit la Alice cu uimire. Nu pare niciuna din personajele pe care le-am văzut. Altă voce parcă, altă atitudine, altă fizionomie. Alt tot … Parcă …

E … simplă. Simplitatea aceea care te diferenţiază. Pe care ai vrea s-o cumperi.

În clipa asta mi-aduc aminte de câteva versuri dintr-un poem al meu, de demult. Învechit. Cred …

„M-am decis să te cumpăr.

Pentru că pari ieftin şi bun,

Putred de simplitate şi fără filozofie…”

 Asta-mi spune fără vorbe Alice. Acum.

Ce-am vorbit, redau aici. Mai fidel decât cel mai îndrăgostit bărbat existent pe lumea asta!

Aripi de drum: Alice, îţi mulţumesc pentru promptitudinea cu care ai răspuns invitaţiei mele de a face parte din piesa mea:). Nu vreau să facem din viaţa ta subiect de Can Can, aşa că te voi ruga să îmi spui ce ai vrea tu să ştie lumea despre tine …

 Alice Nicolae: Cea mai grea întrebare, „Spune ceva despre tine!”

Nu îmi vine uşor să vorbesc la liber despre mine, dar pentru că-mi eşti dragă şi pentru că am venit cu bucurie aici, o să-ţi spun că dacă aş vrea să mă ţină minte oamenii cumva, aş vrea să mă ţină minte pentru bucuria de a trăi, pentru credinţa în Dumnezeu, şi pentru că, cred eu,  la un moment dat o să fiu o mamă excepţională.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

(La partea cu Dumnezeu fac ochii mari. Nu-mi vine să cred! Am în faţă un copil al Lui, care nu se dezminte?! O să aflu!)

Aripi de drum : Te-am ales să povestim despre Iubire. Pentru că am simţit-o în ochii tăi, pe scenă. Spune-mi, te rog, ce ai desena tu într-un tablou care s-ar numi IUBIRE?

Alice Nicolae: Mult verde, un chip blond, între mamă şi înger.

(Fac iar ochii mari. Iubeam, când eram în liceu, să fac comentarii pe text. Îmi trec acum, prin minte, o mie de explicaţii ale tabloului ei. Dar o las pe ea să explice…)

Aripi de drum: Şi…  înseamnă ceva asta?

Alice Nicolae : Asta, artistul din mine a grăit, pictorul inexistent din mine a vorbit.

Râde… râd şi eu cu ea, dar ochii ei îmi spun un început de poveste. Pe care vreau neapărat să-l scriu. aşa că întreb, un pic timid:

Aripi de drum: Ai vreun talent artistic, altul decât teatrul?

Alice: Da, fac nişte ouă prăjite excepţionale. (râde)

Mi-e greu să cred că nu. Nu ştiu de ce, dar simt că are ceva de spus. Şi de trăit. Aşa că tac. Promit în gând să tac până când ea va spune. Adevărul. Dar nu trec decât câteva secunde:

Alice: Scriu poezii şi cânt. Şi iubesc asta. Vă aştept deseară la karaoke, între orele 21 … (râde)

A.D: Wow. Şi faci asta doar ca pasiune?

Alice: Da. Deocamdată. Dar dacă cineva se oferă să-mi ofere un rol în care să fiu deplină: cântat, dansat … zic DA!

A.D: A fost o piesă cu Gyuri (Pascu) în care ai cântat…

Alice: Da. „Casa inimii”. Şi sunt sigură că o să mai fie.

A.D: A fost înnăscut talentul acesta, sau l-ai cultivat?

Alice: La 7 ani am făcut pian. Până la  11 ani am făcut liceul de muzică. Eram la canto clasic. Vroiam să mă fac cântăreaţă de operă. S-a întâmplat ceva, şi , ulterior,  la faculate,  am luat cursuri de canto. Pentru un actor e foarte bine să cânte.  Am avut colegi foarte talentaţi. Şi, acesta fiind mediul, nu pot să zic nici că am făcut vreun efort să mă educ, dar nici nu pot să spun că nu am făcut nimic. Am urmat cursurile de canto obişnuite la Universitate. Am mai luat câte o oră-două de canto după facultate. E ceva ce fac cu bucurie.

A.D: Ţi-ar fi plăcut să ai şi alt talent?

Alice: Mmm … nu. Sunt deplină. Mi se pare că la cât mi-a dat Dumnezeu, mai am eu de lucru ca să cizelez. E mult, nu mă plâng. E har mult. Acum, să fiu şi eu vrednică să împlinesc partea mea. De la începutul existenţei mele, Dumnezeu mi-a dat un bagaj foarte frumos şi mare. Şi eu am de aici în colo de lucru cu asta.

Aşa deci… partea cu tabloul se pare că nu e chiar departe de adevăr. Pictorul inexistent din ea, cum spune, e, se pare, unul ce pictează cu sufletul „mult verde. Un chip blond, între mamă şi înger.” Să aflăm, zic, restul peisajului … sau „ce vrea să spună poetul prin …” 🙂

A.D: Să rămânem la talente. În rolul din „4×4 personaje”, ai fost de 4 ori femeie:).  (râde) Spune-mi despre ele. Cum e sa te poţi transforma dintr-una în cealaltă, cât de greu…?

Alice: Uh… mă rog la Dumnezeu să-ţi dau răspunsurile cele mai lesne ghidate de El, să nu-ţi răspund de la mine, ci să-ţi răspund de la adevărul Lui. Nu am făcut nici un efort. Cred că de când am început meseria asta, de mică,  mi s-a părut ceva foarte frumos să nu fii tu pe scenă, ci să laşi personajul să te locuiască. Asta a însemnat pentru mine de la început, să fii actor. Nu să fii tu în diferite ipostaze, ci să-i dai respectul tău acelui personaj şi, prin respectul tău, să–l laşi să fie cum e el. Cu siguranţă are trupul tău, te foloseşti de tine, dar trebuie să-ţi doreşti mai puţin să fii tu, decât să-l laşi pe el să existe. Şi cred că aşa am pornit la drum, şi Daniela Marin, un om extraordinar, mi-a dat libertatea să pun în practică acest concept al meu, ba mai mult, cred că l-a înţeles şi-a şi susţinut foarte mult… cam asta ar fi ideea. Am lăsat doar lucrurile să fie, şi multe dintre gesturi nici măcar nu le-am controlat. Au fost o binecuvântare, un fel de dar de la Dumnezeu, să fie cum e nevoie să fie, nu cum vreau eu să fie.

A.D: Adică trăiai în momentele acelea exact în postura acelui personaj?

Alice: Da. Şi aş menţiona cu maximă sinceritate că în personajul din actul 3, fetiţa timidă, sunt multe gesturi şi faţete ale situaţiei, pe care nu le-am controlat deloc, ci i-am dat pur şi simplu voie să fie.

A.D: Mă gândeam că pentru personajul acela ai făcut miliarde de repetiţii, ca să iasă atât de credibil…

Alice: Nu. Acea întâlnire cu acea fetiţă timidă din mine, – acolo da, am avut o întâlnire şi cu mine, şi mărturisesc deschis că acea întâlnire a fost de la prima repetiţie-, i-am spus VINO! Şi pur şi simplu a venit. Sigur că deocamdată sunt foarte la început de drum şi încă mai am multe de învăţat despre această meserie, dar dacă ar fi să împărtăşesc cu cititorii tăi un secret al acestei meserii frumoase, acela ar fi că trebuie să uiţi puţin de control. A nu se înţelege că nu e muncă şi măiestrie, că nu trebuie să repeţi, şi să te străduieşti, dar în ceea ce priveşte întâlnirea cu personajele, ele sunt, trebuie doar să le laşi şă vină către tine.

Pe bune? Eşti la început de drum? – îmi vine să-i strig. Câtă smerenie trebuie să aibă un om, să spună asta? Cât Hristos trebuie să sălăşluiască în tine, ca actor, să spui cu atâta uşurinţă „mai am multe de învăţat” ? Vă întreb pe voi, cititorii…

A.D: De cât timp faci actorie?

Alice: Dacă punem şi facultatea, ar fi 11 ani… şi încă din liceu, ar fi cam 13. Dar … simt că mai e de lucru şi de învăţat şi că sunt la început. Şi până la finalul vieţii mele, dacă Dumnezeu îmi îngăduie să fac meseria asta cât oi trăi, probabil că şi atunci când îmi va pune capacul la coşciug o să zic: „Mai am ceva de zis pe scenă!”

Mă uit fix la ea şi tac. Să trăiesc, o dată cu ea, ultimele cuvinte. Lasă privirea în jos şi zâmbeşte. Mă întreb ce tablou pictează în clipa asta?! Poate ne va spune într-o zi…

A.D: Ţi-ai dorit de mică să faci asta, sau a fost un har descoperit şi îmbrăţişat  pe parcurs?

(Râde.)

Alice:  Şi asta e o întrebare foarte frumoasă la care răspund cu mare drag. Nu, n-am vrut de mică, dar ce pot să spun că în perioada 0-7 ani, adormeam cu piese de teatru radiofonic, pentru că acel radio era singurul divertisment din casa bunicii, nu avea televizor. Ea citea şi pe mine mă culca cu teatrul radiofonic. Mari voci, maestrul Beligan, Adrian Titieni, meşterul Mircea Albulescu. Am adormit în fiecare seară cu aceste voci şi, cu siguranţă, mai târziu, la 17 ani, când am luat decizia să dau la actorie, de undeva dinlăuntrul meu au ieşit aceste amintiri ca să susţină visul. Sau poate că au fost la baza visului meu, fără ca eu să fiu foarte conştientă. Şi altceva foarte frumos, e că râdeam şi plângeam în acelaşi timp, eram recunoscută, ca un fel de marcă întregistrată a lui Alice în familie şi mama îmi spunea mereu: „Măi fată, măi, tu o să te faci actriţă!” Nu ştiu dacă însemna ceva pentru mine asta, dar, cu siguranţă, şi acest lucru s-a pus undeva acolo şi la 17 ani am decis să nu mai merg la medicină, ci la actorie.

A.D: E o moştenire din familie?

Alice: Nu. A fost pur şi simplu. Mă rog, pur şi simplu nu e niciodată. A fost moştenirea mea… tata cânta la chitară, mama la vioară, sora mea la pian, şi a şi ales meseria de muzician, dar actoria nu …nu e moştenire.

A.D: Adică o familie de artişti…

Alice: Sufletul lor … da. Ceea ce m-a ajutat pe mine.  Ei au reuşit să mă înţeleagă mult mai uşor. A fost tot un dar.

A.D: Pentru că vorbim despre iubire şi carieră- pasiune, ce meserie ţi se pare cea mai grea din lume?

Alice: Cea de actor.

 Râde

Alice:  Nu.

A.D: Nu?

Alice: Nu. Are şi ea gradul ei de dificultate, dar nu cred că e cea mai grea. De fapt, nimic din ceea ce faci cu iubire nu e greu. Dacă eşti sincer cu tine când porneşti pe un drum, oricât de greu ar fi, nu o să fie greu. Şi oricât de des ai zice: nu o mai fac, tot o s-o faci, chiar la 5 minute după. Meserie grea …  e aceea pe care o faci fără plăcere. Poţi să fii avocat şi să fie cea mai grea pentru tine, pentru că nu o faci cu bucurie. Mi-ar fi plăcut să pilotez un avion, am pilotat un planor (zâmbeşte), dar nu ca meserie; mi se pare delicat să operezi, dar  şi asta, dacă e menirea ta o vei face cu uşurinţă, dar … uite, că acum, vorbind cu tine, mi se pare că o meserie grea e aceea în care îi îndrumi pe ceilalţi către Dumnezeu. Sau, mai degrabă, aceea de îndrumător spiritual. Pentru că ai o responsabilitate foarte mare faţă de destinul şi viaţa celorlalţi. Dacă mergi la medic şi a murit pacientul, e un lucru foarte limpede: a murit. Poţi cuantifica. Dar în partea asta de sănătate a sufletului, lucrurile nu sunt atât de exacte. Acolo poate fi delicat.

Din nou fac ochii mari. Din nou Dumnezeu. Mă abţin să nu pun întrebarea decisivă.

 A.D: Hai să revenim la iubire. Ce sacrificii ai fi dispusa sa faci pentru o mare iubire?

Alice: Pentru o mare iubire? Wow… da… păi o mare iubire pentru mine e teatrul, şi pentru această mare iubire am renunţat într-adevăr la foarte multe, cum ar fi nevoia de stabilitate, de concret, de exact, de program fix, pe care cred că fiecare dintre noi, într-o măsură mai mică sau mai mare, o avem. Sunt … plutesc. Sunt la liber, sunt în gol şi asta e minunat. Adică să renunţi la tine pentru ceva ce vei fi sau vei deveni şi nu ştii exact ce va fi acel lucru, este, cred, un mare şi frumos sacrificiu.

A.D: Adică asta ar fi iubirea ta, adevărată?

Alice: Da, dar vezi tu cum e cu iubirea asta? Sau cel puţin ce am descoperit în ultima perioadă…? S-ar putea ca peste ceva vreme să cred altceva şi o să te rog să-mi dai voie să mai facem un interviu ca să updatăm situaţia … iubirea nu cere sacrificii, ea de obicei dăruieşte foarte mult. E doar foarte important să o laşi să trăiască prin tine, sau să o laşi să te pătrundă, sau să te locuiască. Atunci când îi laşi locul, în inima ta, nu mai simţi că faci sacrificii, simţi pur şi simplu că te locuieşte, că te trăieşte, şi că viaţa ta ia o formă care nu mai e dată doar de dorinţa ta şi de cum crezi tu că ar trebui să fie lucrurile.

„Ea de obicei dăruieşte foarte mult.” Mi-duc aminte că am participat de curând la un eveniment dedicat femeilor maltratate (aici) şi îmi fac curaj să deschid un subiect care doare:

A.D: De ce crezi ca un barbat loveşte o femeie căreia îi spune că o iubeşte?

Alice: Sunt bărbaţi care lovesc femei?

A.D: Din păcate… da …

Alice: Oh, Doamne …  (tace)

 Mă bucur foarte mult că îmi dai ocazia să vorbesc despre astfel de lucruri, mărturisesc că nu am avut ocazia să trăiesc astfel de momente, nici acasă, cu tata, nici în relaţiile mele, nici nu am reflectat foarte mult la asta, dar am reflectat la iubire, iar tu despre asta vorbeşti. Pffff ….

Face o pauză. Când te uiţi la Alice în clipele de tăcere, e ca o operă. De artă. Caută perfecţiunea fără să ştie şi se lasă sculptată de Dumnezeu. Pe cuvânt!

Alice: Cred că e momentul să înţelegem cu toţii că iubirea nu te lasă să fii oricum cu persoana de lângă tine, dacă spui că iubeşti … iubirea are o altă dimensiune… nici nu ştiu cum să explic, dar îmi caut cuvintele …

O privesc fix, în tăcerea de câteva secunde, şi mă întreb cum e să fii Alice. Cum e să trăieşti în rolul femeii-personaj. Cum e să te îmbraci cu iubirea din ea, şi cu simplitatea-i de pe pleoape.

Înainte însă de a mă adânci în necuvintele ei, mă izbeşte apăsarea din glasul calm. Nu e furie în tonul ei, dar e ceva ce îmi sună a revoltă. Dar una blândă, ca sufletul ei. Se amestecă frazele, dezordinea din privire îmi spune că femeia din ea strigă a dreptate:

Alice: Ce să mai domne, nu iubeşte femeia, dacă o loveşte. Înţelegi? Nu e iubire, e altceva. E dorinţa de a o poseda, de a o avea, e bunul lui, e dorinţa de a … nici nu ştiu cum să-i spun. Nu o iubeşti. Asta nu e iubire. Iubirea e inclusiv atunci când… sau mai bine zis, o formă superioară a iubirii, când  îl vezi pe celălalt că vrea să plece de lângă tine şi tu îl laşi să plece, iubindu-l şi dorindu-i tot ce e mai bun. Iubirea nu te face să-l ţii pe celălalt cu forţa lângă tine, nu te face să vrei de la celălalt să facă doar ce vrei tu, şi, dacă, în cazul în care nu vrea, îi arăţi tu cum stă treaba. Asta nu e iubire…

Tace. Din nou, privirea în pământ. Parcă mi-ar spune: „Nu e drept! Nu, nu e drept, şi să nu admiteţi niciodată! Omorâţi iubirea aia, dacă există!” Îmi fac curaj din nou, s-o întreb, scurt:

A.D: Când moare dragostea?

Alice: Păi da, dragostea moare. Iubirea nu moare niciodată.

A.D: Care ar fi diferenţa?

Tace puţin. Mi-aduc aminte de piesa „4×4 personaje”. Îmi trece parcă prin faţă toată, cu tot cu durerile mele făcute lacrimi şi vindecate cu fiecare pas făcut de Alice şi de colegii ei. Ştiu cât m-a durut cuţitul aruncat în inima mea, în timp ce (îşi)  explicau diferenţa dintre aceste două „personaje”. Acolo, pe scenă.  Îi mulţumesc în gând lui Dumnezeu pentru binecuvântarea de a afla exact de la Alice cum se vede diferenţa aceasta, din buzunarul de la piept , din dreptul inimii ei. Nu al rolului ei.

Alice: În sursă. Iubirea vine de la Dumnezeu, dragostea vine de la om. Şi poate să moară. Dragostea e fluctuantă, nestatornică, Iuibirea e ceva foarte clar. Limpede, luminos. Nu ştiu cum să explic.

A.D: Un fel de divin? Şi dragostea mai pământească?

Alice: Exact. Da.

A.D: Şi moare … când?

Alice: Dragostea pământească? Atunci când nu e susţinută de iubire.

A.D: Ce pastrezi dintr-o poveste de dragoste care s-a sfârşit?

Alice: Facem ce facem şi tot la Dumnezeu ajungem. Sora mea îmi tot spune de ceva vreme: Îl iubesc pe Isus din tine. Păstrezi divinul din acel om, amintirile plăcute, păstrezi lumina, căldura, care, fără doar şi poate au existat. De n-ar fi nu s-ar povesti, nu? N-am trecut întunecat, n-am motive să nu-mi aduc aminte de o persoană dragă. Dacă la un moment dat s-a hotărât că trebuie să întâlnim altceva pe parcursul nostru, astea nu au fost lucruri care au depins de mine. Deşi am opus uneori rezistenţă, mi-e tot mai clar, cu trecerea anilor, că nu e ceva faţă de care să te opui. Şi pur şi simplu să laşi să curgă. Totul curge:. „Aicea a fost întâlnirea noastră, mulţumesc pentru asta. Ce va fi de acum înainte, numai Dumnezeu ştie.” Deci păstrez amintirea divină din persoana cealaltă.

 

A.D: Alice, Îţi voi pune acum o întrebare mai intimă …

Alice: Păi care nu a fost intimă până acum?

Râdem.

A.D: În ce relaţie eşti cu Dumnezeu? Ai tot vorbit de El.

Recunosc faptul că mi-e teamă, în general, să pun întrebare asta. Mi-e teamă de reacţii. Nu faţă de mine, ci la adresa Lui. Să nu aud cuvinte dure, şi să mă înfurii. Dar, pentru că ştiu că am mult de lucru la partea cu furia, am decis s-o întreb pe Alice, cu orice risc. Dumnezeu e şi nu e, pentru noi, oamenii. Cu toată blândeţea sufletului ei, tot mi-e frică să nu o alung pe uşă. Dar risc. Şi, iată, răspunsul care m-a învăţat să FIU. Eu însămi, orice ar fi… mulţumesc, Alice, pentru lecţie!

ALICE: Ne cunoaştem, dar nu ne salutăm. (râde) Nu, glumesc. Glumesc. Mă salut cu El în fiecare zi. N-aş zice o întrebare intimă, aş zice o întrebare foarte grea. Am ştiut drumul spre Dumnezeu de mică, neîndrumată de nimeni. Nimeni, ghid pământean. Probabil că Cineva de acolo (arată spre cer)  m-a îndrumat tot timpul. Şi asta nu s-a schimbat niciodată. În schimb, pe parcurs,mai ales în ultima perioadă,  îmi dau seama că întoarcerea acasă, la divinitate, este un drum greu. Şi principalele oprelişti sunt înăuntrul nostru. Adică greul e în noi. Ca să nu zic Răeul e în noi. Şi dacă eşti sincer, şi eşti cu adevărat în căutarea adevărului, îţi dai seama şi recunoşti faţă de tine, îşi dai seama că nu întotdeauna relaţia cu Dumnezeu e cea mai plăcută. De fapt, El ne iubeşte. Relaţia Lui cu noi e bună. Relaţia noastră cu El nu e bună. Pentru că suntem guvernaţi de dorinţe, de ambiţii pământeşti, care nu au de a face cu spiritul. Ceea ce nu e neapărat rău, pentru că suntem făcuţi deopotrivă şi din Duh şi din lut, dar mai ales ai de-a face cu fricile dinăuntrul tău, care înseamnă lipsa iubirii. Şi dacă te priveşti ca într-o  oglindă, îţi dai seama care e relaţia ta cu Dumnezeu, te poţi evalua.

A.D:  E Dumnezeu iubire?

Alice: E Dumnezeu iubire. N-am zis-o eu, a zis-o Ioan, sfântul apostol Ioan, e iubire, şi câte o mai fi şi noi habar nu avem, dar e ACEA iubire. Acea iubire supremă, despre care spun cu părere de rău că foarte puţini dintre oameni o cunosc. Cu toate că spunem toată ziua TE IUBESC. E ACEA iubire. Statornică, dreaptă, puternică, ce îţi dă putere, lumină care nu se îndoieşte.

Răspunsul ăsta mi-a tăiat respiraţia. Un OM. Alice. Am mai scris eu săptămâna asta că nu ştiu ce înseamnă OM mare, dar ştiu ce înseamnă OM. Aici am scris.

Dovada că frica e în noi, şi că omul care nu-şi asumă riscuri nu e OM, ci om. Da, cu litere mici. Cum am ales s-o înfrunt, cum i-am venit de hac! Da, acum înţeleg de ce am simţit atâta iubire în ochii ei, în timpul piesei de teatru: pentru că în ea e Hristos. Şi trăieşte, El, Hristos, acolo. Nu e mort. Mulţumesc. Mulţumesc, Alice, pentru OMUL din tine!

Mă apropii de final şi mi-e greu. Nu vreau s-o obosesc şi nici să-i răpesc prea mult timp. Cine ştie, poate şi aici e tot frica mea. Dar prefer să o las să mă trăiască, şi, îmi promit că va urma o dată viitoare, cu Alice.  Atunci voi avea mai mult curaj.

A.D: Ne apropiem de final. Ultima întrebare.

Alice: Şi ce rău îmi pare …

A.D: … un cunoscut pe care ai dori să îl citeşti în filele acestui blog…?

Alice: Imediat m-am gândit la Eric Emanuel Schmitt. Nu e român, dar vine pe la noi prin ţară şi …

A.D: Cine ştie? Poate ajung să vorbesc cu el.

Râdem. Dar nu e râsul nostru, ştiu eu bine:). Nimic nu e întâmplător. Cu siguranţă!

Alice: Dacă ajungi să vorbeşti cu el să-i spui că mai e o domnişoară care ar vrea să-l scoată la o cafea. Şi … nu doar unul. Am 4 colegi minunaţi pe care ţi-i recomand cu inima deschisă. Daniela Maria Marin, Ioan Gyuri Pascu, Ioana Ancea şi Andrei Bogdan Roşu.

A.D: Am zis că e ultima întrebare, dar ai adus vorba exact de marea mea pasiune, cartea, şi nu pot să te las. Zi-mi ceva despre Schmitt.

Alice: La prima mână, când îl citeşti, poate, pe alocuri, să ţi se pară siropos, dar cred că nu e. Ci un om cu har şi dăruire. Şi, cel mai important, Adevărul. Îl caută mereu. Mi-a plăcut foarte mult experienţa lui cu deşertul: a intrat ateu de acolo şi a ieşit creştin. Cred că aici trebuie să mai forăm, să aflăm ce s-a întâmplat acolo, de a reuşit să trăiască o aşa transformare.  Dar asta, poate, în interviul cu tine. (râdem) Mi se pare de-a dreptul fermecător.

A.D: O carte care îţi place? De a lui?

Alice: Oscar şi tanti Roz. O carte tulburătoare. E piesă de teatru. Tulburătoare prin candoarea cu care prezintă o sizuaţie foarte delicată. Un copil bolnav, în stadiu terminal. Candoarea aceea, specifică zodiei lui. E berbec, la fel ca şi Charlie Chapplin, ca şi Daniela Marin. (râdem cu poftă) Mi-a plăcut foarte mult „Elixirul Dragostei”. În franceză este „L elixir d’amour”. Deci ar putea fi tradusă şi ca „Elixirul Iubirii”. Deşi e dragoste în piesă, dragoste, mai mult decât iubire, dar asta o să judece cititorii tăi. Nu i-am citit toată opera, dar tot ce mi-a picat în mâna m-a impresionat. „Milarepa” …

Tăcem. Când e vorba de carte, nu văd un respect mai mare decât tăcerea care vorbeşte prin noi. Mă uit în ochii ei şi văd mult har. Atât de mult, că, dacă am cere şi noi, ar avea de unde să ne dea, şi ar mai rămâne să umple multe coşuri. Ca minunea făcută de Hristos. Din 5 pâini şi 2 peşti, a săturat mii. Cu 2 ochi şi un suflet, Alice umple inimile miilor de oameni.  Îi mulţumesc din nou lui Dumnezeu pentru şansa de a împărţi bucuria cu ea. Şi îi promit solemn, acum, fără grai, să fac tot posibilul să ajung cumva la Schmitt. Nu ştiu când, şi nu ştiu cum. Dar ce ştiu sigur e că primul pas spre reuşită e să vrei! Şi Alice mi-adat Aripi. De drum, cu siguranţă. Să plec să-l caut. Atât!

A.D: Adică îţi place să citeşti …

 Alice: Aaaaa…  Avem de ales?

La întrebarea asta eu am simţit nevoia s-o îmbrăţişez. Prima dată în viaţa mea, când simt că cineva trăieşte mai mult de o singură viaţă. Fără să ştiu ce va urma să-mi spună, am simţit că un înger mi-a adus pacea. O dată cu vorbele ei.

Alice: Nu ştiu dacă avem de ales! continuă, privindu-mă fix, în ochi. O singură viaţă e prea puţin. Şi atunci trebuie să citeşti ca să îţi faci mai multe. Omul inteligent învaţă din experienţele altora. Şi atunci, cred că ele, cărţile te ajută mult.

Iar simt cum mi se taie respiraţia.Şi trăiesc doar prin Cuvânt. Singurul care m-a ţinut în viaţă. Închei, cu un mare regret în suflet, nu interviul, ci povestea scrisă împreună cu Alice. Poveste ce, sper, vă va învăţa să fiţi voi înşivă, să iubiţi şi să credeţi în visele voastre.

A.D: Mulţumesc tare mult, Alice! Mulţumesc!

Alice: Foarte frumos interviul, mulţumesc şi eu mult.

Ne îmbrăţişăm şi îmi opresc cu greu o lacrimă. De bucurie. Aceea pe care nu mulţi ne-o permitem. Pe care o îmbrăcăm -pe ea, pe bucurie, zic!-  în atât de multe zorzoane, că ajunge să fie blamată.

Să ne punem Aripi de Drum, zic, OAMENI frumoşi, şi să învăţăm unii de la alţii arta iubirii. E o artă, cred cu tărie asta!

 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Fetelor, nu acceptaţi „Iubiri cu repetiţie”!

Relatii

Fetelor, nu acceptaţi „Iubiri cu repetiţie”!

Distribuiți vă rog

 …ne ingaduim iubiri cu repetitie, ca s-o gasim pe cea mai buna.” (Alice Năstase Buciuta)

După ani în care ţi-ai permis doar griji și lupte, îţi  iei dreptul să te ai simplu, pe tine! Și-n durerea acelui dor de ea -de dragoste- te zdrobești cu vorbele lui Alice, te îngropi în lacrimi și îți juri că va fi ultima dată când te lași amăgită. Și bineînțeles că nu faci asta. Te arunci și mai rău data viitoare, convinsă fiind însă că de data asta, Dumnezeu ți-a răspuns rugăciunilor.

 …ne ingăduim iubiri cu repetiţie, ca s-o găsim pe cea mai bună.” 

Noi, femeile astea care credem cu tărie că nunta va veni după ce probăm câteva luni sau ani de viețuit împreună, că inelul va veni  când se va convinge că tu ești cea potrivită; naivele astea îndrăgostite, care credem că dacă un bărbat ne spune TE IUBESC, ne și vede mama copiilor lui. Că dacă ne-a vorbit de căsătoria noastră, de luna de miere, de bătrânețile trăite împreună, e alesul. Binecuvântarea lui Dumnezeu.

In loc să așteptăm dovezile lui de iubire, ne grăbim să le dăm noi, pe ale noastre, să-i impresionăm cu cele mai frumoase și mai nemaipomenite calități pe care nici o alta nu le-a avut. Chipurile, pentru că noi suntem cele ce vom moșteni împărăția: marea dragoste a lui.

Facem pentru ei ceea ce sigur au făcut și altele, însă noi suntem convinse că ele nu au avut talentul lui “aşa cum trebuia”, cum avea el nevoie.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Atât de mult ne aruncăm în viitorul visat de noi, dar nepromis de ei –dar de unde să ştim că promisiunea vine la pachet cu jurământul în fața lui Dumnezeu, nu cu cel făcut la vreme de făcut dragoste!?- , că nu mai avem timp să vedem că până mai ieri alta se demachia în baia mică, alta schimba lenjeria de pe pat și folosea aragazul în speranța unui WOW de la el!

Fără să ne dăm seama că ei își spun simplu și tăcut:  …ne îngăduim iubiri cu repetiţie, ca s-o găsim pe cea mai bună.” 

Îngăduim a fi doar niște repetiții, niște aspirante, niște concurente, nicidecum câștigătoarele!

Dar de unde să știm? Când ne grăbim să ne arătăm calitățile, și ei se grăbesc să ni le testeze, să vadă diferența între noi și fosta…

Îţi povesteşte o mare dragoste năruită că atunci când te-a cunoscut, în casa lui erau hainele alteia, căreia i le-a dat când ea a văzut poze cu voi pe Facebook , și atunci, înlăcrimată și plină de durere, săraca, i-a scris dur: ȚI-AI BĂTUT JOC DE MINE!

Stupefiant pentru tine să afli ”adevărul brutal”, dar nu îndeajuns de stupefiant încât să-i trânteşti ușa în nas și să-i spui scurt: La revedere, domnule, dacă ei i-ai făcut asta, ce mă face să cred că mie nu-mi vei face la fel? Tiparele …. nu se schimbă! Asa usor …”

Convinsă fiind că tu eşti aleasa care a trecut toate probele, zâmbeşti, umflându-ţi orgoliul. Păi cum altfel?

“Fraiero, ai pierdut!”

Nu?

Habar nu mai ai cum o cheamă pe biata ”colegă de suferință”, dar te rogi pentru sufletul ei, zdrobit de aceeași naivitate. Căci, dragelor, a cui e vina cînd se ajunge aici? A lor? Nicidecum! A noastră, căci ne aruncăm la gunoi singure!

-Ce cauți în patul unui bărbat înainte de jurământul suprem?

-Păi… caut iubire. Și o primesc din plin!

-Cât timp? te-aș întreba?!

Tu, ce mi-ai raspunde?

Unele au mai mult noroc, prind câteva luni. Altele și mai mult, prind câțiva ani:) Și în final tot la gunoi ajung.

Căci …”Noi, cei mai Don Juani,  …ne ingaduim iubiri cu repetitie, ca s-o gasim pe cea mai buna.” 

Afli apoi de cealaltă iubire, care, săraca, se ruga la Sf Ciprian (parcă așa se numește cel care se ocupă de vindecarea de farmece!) să-i vindece soțul de farmecele făcute de alta, de care dânsul era îndrăgostit nebunește. Evident că toate rugile ei au fost în zadar, căci domnul cu pricina  era inca obsedat de ea.

I-ai spune și ei:”Draga mea, lupul părul!!!  Năravul… nu farmecele l-au făcut să se îndrăgostească de ea! Lipsa interesului și a respectului pentru tine!”

Dar taci … ştii bine că nu te va crede. Şi tu ai trecut pe acolo …

Afli apoi de o alta care se crezuse eroină, în timp de domnul fugea pe plajă cu ea, fugit de-a binelea de lângă soția lui. Deh, o mare iubire pentru care nu putea renunța la soție, de frica de a nu rămâne singur, fără niciuna! Dar… tot pe principiul:  …ne îngăduim iubiri cu repetiție, ca s-o găsim pe cea mai bună.” 

Și și-a tot îngăduit. Căci cum altfel poate trăi un bărbat care are în sânge schimbarea? (femeilor) Păi ne întreb pe noi, toate: chiar așa, daca are omul de unde alege, de ce să nu-și permită să se plictisească? Dacă femeile nu-i închid uşa, cine-i de vină?

Lecțiile astea de viață le tot primim, dar rar vedem o coadă de femei vindecate, care să iasă în stradă și să strige: ”La gunoi cu voi!” Tot ce vedem e o coadă de femei nefericite, plânse, care se roagă la toți sfinții să le ajute să-și revină după ce au fost date afară din casă pentru a-și face loc alta!

Păi chiar așa, nu crezi c-ar trebui să-ți faci o viză de flotant, pe perioadă limitată?

Bărbații își îngăduie :  iubiri cu repetiție, ca s-o găsim pe cea mai bună.” , pentru că noi le permitem.

E vinovat el oare? Ori e respinsabilitatea noastra sa fugim de „iubiri cu repetitie”?

E ca atunci când el are SIDA și-ți dă și ție. Apoi urli în gura mare: NEMERNICUL! TREBUIA SĂ-MI SPUNĂ!

Dar tu stii ca ție nu  trebuia să-ți spună nimeni că ești responsabilă pentru viața ta, că nu ai ce căuta în patul unui bărbat care nu și-a luat un agajament în fața lui Dumnezeu de ”LA BINE ȘI LA RĂU, PÂNĂ CÂND MOARTEA (nu alta!) NE VA DESPĂRȚI!”, ci  …ne îngăduim iubiri cu repetiție, ca s-o găsim pe cea mai bună.” 

Ne asumăm responsabilități pentru viața bărbaților care nu dau 2 bani pe noi, dar nu ne asumăm responsabilitatea pentru viețile și sufletele noastre.

„De ce-am face-o? Ei, sărmanii… cum vor mai trăi fără naive ca noi?” – ma intreba ironic o femeie frumoasa, candva, dupa ce si-a mutilat sufletul in timpul „repetitiilor” unui barbat la fel de frumos ca ea, dar schimbator ca valuta.

Dragelor, noi ar trebui să ne spunem, înainte de-a ajunge de mână cu ei:  …nu îngăduim iubiri cu repetiție, ca s-o găsiţi VOI  pe cea mai bună. !

Ne punem Aripi de drum, să zburăm la singura iubire ce nu ne va dezamăgi niciodată? De Dumnzeu?

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
(M)i-ai pus cătuşe. La suflet!

Artistii lumii

(M)i-ai pus cătuşe. La suflet!

Distribuiți vă rog

 

Să nu mai aibă puterea să scape. L-ai pedepsit, pentru greşala de-a te fi iubit, de-a te fi înţeles exact aşa cum eşti, de-a te fi acceptat cu toate valizele tale de haine vechi, pe care nu ai curajul să le arunci la gunoi.
Alea care au iz de ţigară şi pete de vin.
L-ai condamnat cu drept de apel la TRĂIRE, nu la moarte.

La trăire din ceea ce simte. Din ceea ce l-ai învăţat fără să vrei, să poată.
Și poate…

Să iubească ? E complicat. Tare.
N-aş putea spune că pe tine, cred că te-aş minţi. Şi m-aş minţi şi pe mine. Nu mai ştiu ce nume să dau celor ce-mi strigă în suflet.
Dacă zic „TE IUBESC” mă cam contrazic, căci din câte ştiu eu, iubeşti un om pentru ceea ce-ţi oferă. Bun. Frumos. Tu nu-mi oferi nimic. Nici bun, nici rău. Eşti neutru.
Sau ba da, îmi oferi vorbe. De complezenţă.
Măcar de m-ai face să sufăr intenţionat aş zice că pot să te condamn cu ceva şi să zic că eşti răspunzător pentru suferinţa mea.

Dar tu îţi trăieşti viaţa. Şi nu treci cu picioarele prin a mea. Nu îţi speli hainele în apa sufletului meu. Le pătezi cu vinul acela pe care îl bei de plăcere, din câte spui. Din durere şi din lipsă de curaj -aş zice eu- uneori, dar ştiu că mă vei contrazice.
Nu îmi ceri mie bani să îţi cumperi VANISH să le scoţi- petele-.

Prin urmare nu mă răneşti cu nimic.
Nu am pentru ce să te condamn, la rândul meu. Poate o fac neintenţionat, aşa cum m-ai rănit tu. Fără să vrei.
şi totuşi cătuşele mi le-ai pus. Tu, nu altcineva. Nu te-aş putea confunda.Nu aş putea să nu-mi aduc aminte. (oh, cât aş vrea să se poată aşterne şi peste mine uitarea!!! Şi tu ai vrea, să ştii că nu mai sufăr!)
Dar vreau doar atunci când mă doare prea tare nu lipsa ta, ci faptul că nu te înlocuieşte o dată altcineva. Dar când nu doare tare -aşa cum e acum- nu vreau să uit. Pentru că altfel nu aş mai putea să-mi exprim tot, aş fi nefericită şi fără scăpare. Fără curajul să fiu EU. M-aş ascunde după tăceri şi nu aş mai putea să îmi amintesc nici măcar numele tău. Nici măcar prima literă. Aia pe care o folosesc când mă simt mai aproape de tine.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Când nu vreau să scriu litere şi să pierd timp şi spaţiu, pentru că tu ştii pe cine strig.
Aia care se formează dintr-un semicerc şi o linie orizontală. A naiba matematică!!!

Nu ştiam dacă e orizontală sau verticală şi mi-a luat ceva timp să îmi amintesc!!! (da, ştiu că sunt completarea ta. Sau tu a mea! Tu ştii matematica puzzle-ului nostru, eu… restul!)
aşa…

Ziceam că mi-ai pus cătuşe. Nu ţi-o spun ca şi reproş, o spun ca o realitate pe care am învăţat să o accept şi să o recunosc, fără să mai am orgoliul copilăresc că vei afla şi vei zice… (ar conta ce?!)
Ţi-o spun pentru că aşa simt acum. Şi mereu. Şi dacă nu voi mai simţi într-o zi unul din noi va fi fericit şi cealălalt nefericit. Aşa cum suntem acum. Te las pe tine să decizi care e cu NE ca prefix!
Ţi-o spun să ştii. Şi să nu ştii. Cum e să o simţi pe pielea ta!
Să ştii că te-am iubit.

Dar nu ştiu dacă de a fost cu  adevărat sau „himeric”. Dacă am fost doar îndrăgostită sau am trecut deja la iubire necondiţionată.
Sau nu necondiţionată, cum se spune?  Uf, care nu moare niciodată. Dar nu cred că NICIODATĂ e bine folosit. Căci niciodată nu există.
Şi nici MEREU.
În fine, să lăsăm filozofiile. Că e deja 1.38 şi tu poate bei o sticlă de vin pe munte. Cu cine vrei tu.

Sau cu cine nu vrei, căci nu avem mereu ce ne dorim.

Mai facem şi lucruri la întâmplare, şi tu ştii asta foarte bine.
Dar eu am învăţat că nimic nu e întâmplător în viaţa asta şi că toate se întâmplă – sau nu se întâmplă- cu un rost.
Dacă nu NE iubim nu e pentru ca ne-a fost dat să suferim -şi asta nu ţi-o spun ţie, ci celor care nu au înţeles încă faptul că un NU nu este negativ întotdeauna!
Nu este un NE pentru că ceva nu ar fi mers. Şi atunci ar fi fost mai multă suferinţă.
Mi-ai pus cătuşe.

Şi ai folosit unele atât de puternice, că de ani nu le pot face nimic pentru a-mi elibera sufletul. Sunt sigură că ai vrea să nu fi folosit unele aşa.

Vezi de ce se spune că în viaţă nu trebuie să iei decizii pe perioade nedeterminate?
Mi-e somn. O să merg să dorm.

Dar te întreb înainte: dacă desfac o sticlă de vin şi încă una, şi încă alta, crezi că voi avea forţa necesară să le rup???

 

2011

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.