Etichetă: iertare

5 motive pentru care L-am ales pe Dumnezeu

Credinta

5 motive pentru care L-am ales pe Dumnezeu

Distribuiți vă rog

5 motive pentru care L-am ales pe Dumnezeu
Când îţi trăieşti viaţa pe şinele trenului, ai impresia că Dumnezeu te-a blestemat. Că cel mai bun lucru ar fi să vină trenul ăla mai repede şi să scapi de tot. Adică de NIMICUL DIN TINE!
Am fost un copil credincios. Vorbeam cu Dumnezeu când eram mică. Îl rugam să mă iubească, pentru toată neiubirea ce o primeam. Îl rugam să aibă grijă de mine, pentru toate clipele în care trebuia să mă descurc singură. Îl rugam să îmi arate cum să trăiesc singură, într-o lume plină.
Când am crescut însă mare, şi am întâlnit oameni cu care mă simţeam valoroasă, am încetat să mai vorbesc cu El. Acum aveam cu cine…
Am crescut şi mai mare, şi am întâlnit şi mai mulţi oameni. Şi am avut tot mai puţină nevoie de El, căci se găsea câte cineva de fiecare dată să mă asculte.
Până într-o zi, când am înţeles că bucuria adevărată nu are nimic în comun cu mulţimea. Că nu turma mă va mântui, ci Dumnezeul pe care L-am părăsit…
Am 5 motive pentru care L-am ales, după ani în care am rătăcit prin lume, flămândă, nesigură, neiubită, nerespectată, întunecată.
5 nevoie pe care mi le-a împlinit, exact când eu am devenit sigură că NIMENI, NICIODATĂ, nu-mi va oferi nimic. Pentru că … nu merit!

1) Nevoile fiziologice şi de siguranţă: am fost foarte speriată ani la rând de ideea că neavând o familie bogată, o să vină o zi în care nu voi mai avea ce să mănânc sau cu ce să-mi plătesc chiria. Au fost multe momente asemenea, dar întotdeauna, chiar când nu-L cunoşteam pe Dumnezeu, găseam soluţii.
Matei, 6:25, spune: „De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrană, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?”
A nu se înţelege greşit acest verset, Nu spune Dumnezeu să stăm pur şi simplu, aşteptând mană cerească. Ar fi un păcat să nu ne folosim darurile date de El, şi să trăim de azi pe mâine. Dar am înţeles că fricile mele nu aveau nimic în comun cu realitatea: mă speriam de multe ori de gânduri care niciodată nu se concretizau.
Am înţeles că El mă iubeşte atât de mult, încât, şi de aş trăi fără apă şi mâncare, o perioadă, El ştie motivul pentru care mă trece prin acea încercare.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

2) Nevoile de iubire şi aparteneţă: A fost greu cu ideea de familie. Mi-am dorit una. A mea, în afară de cea biologică. Mi-am dorit să am soţul meu, copiii mei. Despre asta voi scrie altădată, dar ce vreau să vă spun acum este că am înţeles că frica mea de a nu fi „în rândul lumii” nu avea nimic de a face cu planul lui Dumnezeu. El ştie mult mai bine ca mine de ce a îngăduit atâtea dureri. De ce am bifat greşit iubiri care m-au sfâşiat. Azi sunt bine, cu tot cu singurătatea asta pe care multă lume o condamnă.
Despre sexualitate e mult de spus, şi, cu sigurnaţă voi vorbi într-un articol. Dar ce vreau să ştiţi este că această nevoie nu este vitală! Dacă în urmă cu ceva ani credeam că voi avea toate bolile de pe pământ în cazul unei vieţi sexuale inexistente, azi ştiu că Dumnezeu are control în toate. Şi credeţi-mă, dacă ai o viaţă sexuală activă şi nu te îmbolnăveşti de la abstinenţă, 🙂 (cum ni se spune acum!) şi dă peste tine o maşină … nu e nici o diferenţă!
E mult de spus aici, tocmai de aceea mă rezum la a vă spune că iubirea şi sexualitatea în cuplu nu sunt cele care vor garanta viaţa voastră veşnică! Ce garantează asta este credinţa într-un Mântuitor care va judeca altfel decât o fac cei mai buni judecători ai timpurilor noastre!

3) Stima: Şi aici e greu. Cunosc oameni care cred că noi, creştinii, suntem nişte cârpe cu care Dumnezeu şterge pe jos, căruia „Îi pupaţi tălpile că nu aveţi încredere în voi. Dumnezeu ăsta vă face să vă înjosiţi, să staţi în genunchi, să vă umiliţi!”
E trist să auzi asta, ca şi creştin. Dumnezeu ne-a creat unici, El. Deci vrea de la noi unicitate şi respect faţă de noi înşine. El ne-a creat, şi dacă noi nu ne respectăm pe noi înşine, Îi aducem Lui o mare jignire: nu iubim creaţia lui. Noi suntem lucrarea unor Mâini perfecte, unor mâini de Dumnezeu. El mi-a împlinit nevoia de valorizare, ajutându-mă să întâlnesc oameni care mi-au arătat că sunt importantă, pentru simplul fapt că sunt creaţia Sa, nu pentru cât de frumoasă, deşteaptă şi cuminte sunt:).
Am nevoie de respectul celorlalţi oameni, ca şi tine, însă Dumnezeu m-a învăţat că dacă nu o primesc de la toţi, nu înseamnă că sunt defectă. Am de lucrat la mine, cum toţi avem, căci toţi suntem păcătoşi, însă nu sunt „scoasă din folosinţă” pentru că alţii mă resping, mă jignesc sau mă urăsc. Am învăţat că la El găsesc tot sprijinul de care am nevoie, căci El a fost crucificat. El a fost umilit, El nu a fost respectat. El ştie ce simt eu. Tot ce am de făcut este să mă încred în ce a spus El: „Te iubesc cu o iubire veşnică!” (Ieremia 31:3)
Ultima nevoie, cea de 4) Dezvoltare de sine, e cea cu care m-am luptat cel mai mult. Nu am înţeles mulţi ani de ce m-am născut. Nu pricepeam ce rost am pe lumea asta, dacă nimeni nu mă vroia. Adică nu mă vroia aşa cum eram. Toată lumea vroia să schimbe ceva la mine. Nu că aş fi perfectă, dar nevoia de acceptare necondiţionată e vitală, pentru oricine. Dacă nu mă crezi, gândeşte-te cum te simţi dacă iubitul tău îţi spune: „Te iubesc. Dar dacă spargi farfuria, se duce iubirea mea. Te iubesc, dar dacă te îmbolnăveşti, nu mai pot fi cu tine!”
Ce zici? Cum te-ai simţi?
Am înţeles după multe lupte şi multe îngenuncheri, că nevoia mea de a fi recunoscută pentru ceea ce sunt nu va fi niciodată mai împlinită decât atunci când voi avea curajul să mă prezint lumii aşa cum sunt, dar cu dorinţa şi lupta mea de schimbare în bine.

Acest blog a început tocmai în clipa în care am înţeles pentru prima dată că Dumnezeu mi-a dat în viaţa asta tot ce i-am cerut.

Aşa greşit cum am cerut, m-a făcut să văd consecinţele propriilor cereri şi acţiuni.
Aşadar, am decis să îmi folosesc cel mai frumos dar pe care El mi l-a dat, acesta de a scrie, să spun lumii mărturia mea. Să spun lumii că se poate, oricât de plin de noroi ai fi, să te cureţi. Pentru că El te va face mai alb ca neaua.
„Curăţă-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada!”
(Ps.51:7)
Cel mai important lucru pe care l-am învăţat a fost că viaţa mi-a fost dată pentru a aduce glorie lui Dumnezeu. Şi pentru NIMIC altceva!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Dacă Dumnezeu ar fi negustor …

Relatii

Dacă Dumnezeu ar fi negustor …

Distribuiți vă rog

Dacă Dumnezeu ar fi negustor …

Noi, oamenii, cerem neîncetat ceva: sănătate, bani, mașină, casă, iubire, soție, copii, concedii… și lista e lungă. Cerem unui izvor nesecat. Dacă Dumnezeu ar fi negustor, cu siguranță ar fi de temut. Dar fiindcă e Dumnezeu și ne permite să cerem fără a plăti pe loc, Îl tratăm ca pe lampa lui Aladin.

De parcă ceva din ceea ce suntem ni s-ar cuveni, cerem minuni fără să ne gândim că tot ce primim e cu împrumut. ”Avans 0, rate fără girant și fără dobândă!” Câteva cuvinte și gata, facem creditul și continuăm să cerem. Nici măcar nu ni se impune o sumă maximă pentru risipă. Putem lua cât vrem. Profităm, căci ”pomeni” nu-s multe pe lumea asta! Iar proști sunt destui să ne împrumute dacă n-avem cu ce să plătim o lună-două.

Noi, oamenii, credem că ne jucăm „Război” cu Dumnezeu. Care adună mai mult, câștigă: Doamne, uite, acum am mai mult ca Tine! Am luat eu! Punctajul la final! Hai, Doamne, continuă să joci cu mine, poate de data asta câștig eu!

sursă: Google

Dumnezeu intră în joc ori de câte ori Îl chemi. Pentru că El ia toate sanșele ca oportunități de a ni Se dezvălui. Chiar și-n război. Deși vede că la final a câștigat mai mult, ne lasă să-L păcălim. El știe că ne păcălim singuri. Îl chemăm în război și în pace Îl lăsăm la ușă. În pacea cu alții. ”Doamne, lucrează Tu la inima lui, să mă poată ierta pentru cât i-am greșit! Doamne, îți promit că dacă… ”

Și El lucrează. Și suntem iertați. Și după ce primim iertarea greșim altcuiva. Sau tot lui, dar în alte feluri. Și iar cerem împrumut de la Dumnezeu. Și-i cumpărăm omului iertarea. Da, i-o cumpărăm, căci nimic nu ni se dă pe gratis. Ci cu preț de sânge. Sânge de Domn.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Și vine o zi când și omul acela ne greșește nouă. Ne revoltăm. Îi întoarcem spatele și după umilințe, îl iertăm. Iar la prima următoare greșală reproșăm: ”Ai mai greșit o dată! Nu ți-ai ținut promisiunea! Mi-ai înșelat încrederea! Eu, care de atâtea ori te-am ajutat, eu, care atâtea am făcut pentru tine… eu, care te-am iubit, eu, care te-am pus pe primul loc mereu, eu, care m-am sacrificat!”

Oh, da! SACRIFICAT! Noi vorbim de sacrificii de parcă am vorbi de aerul pe care-l respirăm. Nu-i așa că noi am fost răstigniți, biciuiți, huliți, scuipați? Pentru greșelile altora! ”Da, eu m-am sacrificat în relația asta să-ți fie ție bine, am muncit să-ți asigur ție decența, să ajungi cine ești, să ajungi CE ești, să te vindeci, să te descoperi, să îți faci relații…” și atâtea ”Să”-uri … Chiar așa, tocmai eu, care am așteptat atâta să te întorci tu la mine, care am avut atâta răbdare să nu mai joci la poker, să nu mai fumezi, să nu mai bei, să nu mai lipsești nopțile! Tocmai pe MINE să mă părăsești, să mă înșeli, să mă lovești, să mă folosești, să mă acuzi… și tot atâtea ”Să”-uri… avem atâtea drepturi și o singură obligație: SĂ CEREM!

Dacă Dumnezeu ar fi negustor…

Căutăm dreptatea la semenii noștri, să ni se dea cu aceeași mână cu care am dat, să ni se măsoare cu aceeași măsură cu care am măsurat (nici mai mult nici mai puțin, dar, Doamne, dacă se poate… pune la mine mai mult!)!

”Nu e drept să te iubesc și tu să nu mă iubești, și pe deasupra să mă mai și minți! Nu e drept să mă folosești, și pe deasupra să mă mai și rănești!” Nu sunt drepte atâtea nedreptăți care ni se fac!

Și vă întreb acum: dacă pentru noi nu e drept, pentru El cum a fost? Pentru El cum e când noi promitem și uităm să împlinim, când luăm și nu mai plătim, când judecăm și nu mai cerem iertare, când aruncăm și nu mai luăm înapoi? Când avem mândrie, și nu știm nici măcar antonimul ei?

”ce-ar fi fost cu noi, ce s-ar fi ales de noi, oamenii, daca tot Dumnezeu n-ar fi încercat să ” facă pace” cu noi? să ne aducă la Pace?…

fiindcă, daca s-ar fi purtat cu noi dupa adevăr, dupa dreptatea dumnezeiasca… s-ar fi ales praful de noi!…” (Mihaela C.)

Dacă Dumnezeu ar fi negustor…

Oare dacă am da oamenilor pacea noastră, mai degrabă decât dreptate în ceea ce fac, am putea să lăcrimăm mai puțin? Dacă am plânge mai degrabă pentru noi, decât după alții pe care-i acuzăm că nu ne-au iubit și am plânge neputința lor de-a ne iubi, am putea să vedem că Dumnezeu NU E NEGUSTOR și noi nu suntem judecători?

#articol publicat pe Catchy

¤Dacă vrei să scrii pe acest blog, foloseşte formularul de contact! Aşteptăm să ne împărtăşeşti clipe şi vise:)

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Până la Tine

Artistii lumii

Până la Tine

Distribuiți vă rog

 

Până la Tine

 

Până la Tine, Isuse, e-un drum

Ce strigă cu jale: „Trăieşte ACUM!”

Până la Tine, Isuse i-o cale

Ce duce la moarte. Păşeşte agale.

 

Până la Tine, Isuse sunt vise

Ce se năruie trist în plicuri închise.

Sunt vise de-o viaţă ce-Ţi cer împlinire

Nimicuri închise şi doar amăgire.

 

Până la Tine, iubite Isus,

Sunt lacrimi amare în ochi de apus

Până la Tine se scutură ploi

Pleacă trecutul, se uită la noi.

 

Până la Tine uităm de iubire

Te blestemăm, Te-alungăm în neştire.

Căutăm plini de neguri văpăi de speranţă

Şi până la Tine îngheţăm fără viaţă.

 

Până la Tine noi plângem în silă

Aşteptăm o minune de oameni cu milă.

Dar până la Tine, Isuse de fapt

E-un singur răspuns plin de slavă de dat:

 

„DA, Doamne, cobor azi din barca-păcat,

Schimb a mea moarte cu tron de-mpărat

Plec, astăzi, Doamne, pe Golgota mor

Mă iartă! Sunt numai un biet vânzător.”

¤ Dacă vrei să scrii pe acest blog, foloseşte formularul de contact! Împărtăşeşte cu noi trăirile tale!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum am învăţat evlavia

Credinta

Cum am învăţat evlavia

Distribuiți vă rog

Cum am învăţat evlavia

Am citit de curând cartea „Înalta chemare a femeii”, de Elizabeth George, şi m-am întors în trecut, pe genunchi. Am scris ieri despre Botez, aici, şi probabil nu întâmplător azi am simţit nevoia să continuu cu subiectul „evalvia femeii”. Căci pentru mine, maturizarea a început după botez. Înainte de a decide să mă predau lui Dumnezeu, a fost momentul de trezire. Adevărata luptă a început însă, după ce am trecut pragul:). Şi va dura, cu siguranţă, toată viaţa.

Mi-am adus aminte, citind-o pe Elizabeth, de Monica de acum 3 ani. A fost dureros chiar şi după atâţia ani, să revăd cu ochii minţii, femeia care nu realiza greşelile pe care le făcea. A fost greu să mă uit la cea care-am fost, şi să revăd chipul îmbătrânit de griji şi frici, dar bine fardat cu zâmbete prefăcute. Să creadă lumea că mi-e bine.

Dar pentru că am un Mântuitor perfect, am trecut de la moarte la viaţă în câteva clipe, când am auzit vocea caldă a binecuvântării: „El a spălat totul. Şi azi nu mai trebuie să cureţi ce-a fost.”

Împărtăşesc cu voi azi, ceea ce am învăţat în cei 3 ani, de când m-am născut a doua oară:).

„Comportamentul nostru reverenţios, evlavios, trebuie să includă atât obiceiurile pe care le avem, cât şi alcătuirea minţii şi trupului nostru, înglobând nu doar mişcările trupului, ci şi expresia feţei, ceea ce spunem şi ceea ce lăsăm nespus.” (Elizabeth George)

Mie mi-a fost greu. Şi, dacă crezi cumva că ţie nu îţi va fi, dă-mi voie să te asigur că te înşeli. Dă-mi voie să te previn: nici o schimbare nu e uşoară. Iar când vine vorba de păcat… dulceaţa lui e atât de aducătoare de dependenţă, că n-ai cum să nu simţi până în măduva oaselor lipsa gustului său. Când mi-am întors faţa de la lume, la Dumnezeu, m-am simţit searbădă. Mi-aduc aminte că m-am plecat pe genunchi şi am cerut, plângând:

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

„Doamne, dacă va trebui să rupi fiecare părticică din mine, pentru a mă schimba, fă-o! Mi-e frică de schimbare şi mai ales mi-e frică de lipsa de gust a mâncării pe care Tu mi-o dai acum. Pare fără sare şi fără piper. Dar ştiu că nu-i aşa. Dă-mi Tu puterea să nu mă opresc niciodată, oricât de ademenitor ar fi un somn în braţele păcatului!”

Şi-a durut fiecare rupere. Ce-am învăţat a fost asta:

!) Că trebuie să iau decizia de a mă concentra deliberat asupra lui Dumnezeu, prin a-mi redirecţiona gândurile de la versurile melodiilor de dragoste care mă târau în trecut, ori de la amintirile iubirilor greşite pe care le-am îmbrăţişat, din nevoia disperată de iubire, pe care nu aveam habar că numai la Dumnezeu o pot găsi. Şi să le înlocuiesc cu cântări care Îl aveau în centru pe El şi cu imagini ale unui viitor în braţele Celui care m-a salvat.

2) Că trebuie să memorez versete din Scriptură, pentru a lupta cu ispitele care curgeau una după alta, doar-doar m-oi întoarce la vechile hotare: „Eşti pierdută, cine te va mai iubi vreodată, când ai greşit atât de mult? Dumnezeu nu există, e doar o plăsmuire a ta din clipele astea în care suferi. Degeaba te rogi, vei rămâne singură toată viaţa, căci nimeni nu va avea încredere în tine, dintre creştini. Eşti murdară, ei sunt curaţi!”

3) Că trebuie să stabilesc o disciplină zilnică de citire a Scripturii, căci altfel voi cădea din nou. Nu a fost uşor, şi nici acum nu e, dar a trebuit să-mi repet mereu adevărul că Dumnezeu nu va îngădui niciodată să fiu ispitită, fără să-mi pregătească şi uneltele de ieşire din acea ispită.

4) Că trebuie să împărtăşesc altora mărturia mea. Acesta a fost şi motivul pentru care există acest blog. M-am luptat 3 ani cu gândurile. M-am împotrivit 3 ani, pentru că Îi spuneam mereu Domnului: „Nu sunt nimeni să îi învăţ pe alţii. Ce dacă am experienţă cu copii de peste 11 ani, sunt alţii mult mai buni ca mine! Cum să vorbesc eu altor femei despre credinţă, când eu am fost în mocirlă 28 de ani?” Şi multe alte gânduri negre. Până când am renunţat să mai ascult de ele, am mai trecut printr-un iad:). Acela al minciunii că SUNT UN NIMENI. M-au ajutat studiul biblic „Viaţa condusă de scopuri”, al lui Rick Warren şi cuvintele unui păstor din Statele Unite: „Monica, înainte ca oamenii să citească Biblia, ei îţi citesc viaţa.” Ele m-au trezit, dar Dumnezeu mi-a dat tăria să trec la acţiune.

5) Că trebuie să vorbesc despre oameni de bine. Voi scrie un articol despre bârfă cât de curând, însă acum mă rezum la a vă spune că înainte să fiu creştină, habar nu aveam ce înseamnă de fapt bârfa. Credeam că nu fac nici un rău dacă vorbesc despre cineva care nu e prezent, în faţa altcuiva. Şi nu de bine, ci de cât de rău, de slab, de nedemn, etc este acel cineva. Habar nu aveam că dragostea de aproapele înseamnă să mă rog pentru călăuzire ori de câte ori eram nedreptăţită sau jignită de cineva.

6) Că am nevoie de rugăciune constantă, pentru a primi înţelepciunea de a împlini Scopul Său în viaţa mea. Şi scopul Său s-ar putea să nu se potrivească deloc cu al meu, iar atunci ispita se triplează:). Şi cum pot s-o biruiesc, dacă nu pe genunchi? Cum credeţi că am reuşit să o rup cu trecutul, cu oamenii de acolo, cu mândria şi cu orgoliile mele de a fi „femeie de carieră care nu va permite niciodată unui bărbat să îmi ceară să-l slujesc” ? Ori cu teama că nu sunt perfectă în ceea ce priveşte jobul meu, şi atunci e mai simplu să stau în umbră, decât să ajut părinţi, să îşi ajute copiii?

7) Că am nevoie de modele în viaţa mea, pentru a putea învăţa ce înseamnă evlavia. Am decis într-o zi, după luni de zile de hoinărit, 🙂 să încep terapia personală cu un consilier creştin. Terapeuta mea îmi este cel mai bun model de evlavie. Am înţeles, cu ajutorul ei, că  am nevoie de modele sănătoase de feminitate, pentru a putea să învăţ să trec prin viaţă şi să las o urmă, nu un nume. Nu o reputaţie, ci o faptă.

sursa video: Youtube

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Păcate respectabile, Jerry Bridges

Credinta

Păcate respectabile, Jerry Bridges

Distribuiți vă rog

Este o carte pe care am citit-o cu mult înainte de a înţelege Cine e Dumnezeu, cu adevărat.  Ce-mi amintesc, însă, este că mi-a străpuns inima atât de tare, că am plâns ore în şir după ce am citit-o. Nu am lăsat-o din mână până nu am terminat-o. Are 188 de pagini şi este foarte uşor de citit. Şi la fel de uşor de înţeles. Mai greu e însă de acceptat fiecare păcat în parte.

Unele s-ar putea să ne surprindă. Altora s-ar putea să vedem că nu le-am dat importanţă pentru că „sunt mici”.

Am recitit-o săptămâna aceasta, „cu ocazia” decizei de a reciti toate cărţile din bibliotecă, pe care le-am trecut pe lista „Must AGAIN and AGAIN”! 🙂

Jerry ne arată faţa nevăzută a propriului sine şi ne ajută să avem curajul să ne uităm mai des în ograda şi oglinda noastră. Cu mult înainte să judecăm mizeria sau dezordinea din ograda altora.

„Dacă a existat vreodată o sfântă, aceea a fost bunica mea”, pe mine m-a dus într-o călătorie în trecut, pe vremea copilăriei mele frumoase, când bunica era icoană. Trăind într-o familie ortodoxă, în majoritate nepracticantă, bunica era singura care mă ducea la biserică. Îl iubeam pe Dumnezeu pentru că o iubeam pe bunica. Mi-L imaginam pe El ca pe ea. Cu nici un plus şi cu nici un minus!

Bridges vorbeşte despre sfinţi, ne explică ce înseamnă şi unde îi găsim, şi ne răspunde întrebării: „Suntem noi sfinţi?” Pe mine, personal, ani la rând m-a obsedat întrebarea: „De ce e PAPA Sfânt?” Găsim răspunsul la această întrebare şi multe altele, menite a ne transforma!

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Păcatul, marea provocare a lumii, este explicat şi „tratat” de Bridges, pe înţelesul tuturor.

„Ştiu foarte bine cum să păcătuiască, dar nu au nici cea mai vagă idee ce este păcatul!”

„Caracterul malign al păcatului”, „Remediul pentru păcat”, „Puterea Duhului Sfânt”, „Îngrijorarea şi frustrarea”, „Nemulţumirea”, „Nerecunoştinţa”, „Mândria”, „Egoismul”, „Mânia”, „Atitudinea critică”, „Invidia şi gelozia”, sunt capitole care descriu şi învaţă cum se pot „trata” aceste păcate şi cum facem să ni le recunoaştem.

Dacă nu v-am convins să citiţi această carte, vă spun doar atît:

„Jerry scrie din tranşeele propriului său război cu păcatul!”

Ce altă dovadă a urmării unui exemplu ne poate da cineva, decât vulnerabilitatea în faţa semenilor săi, recunoscând că el este „cel dintâi păcătos”?

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
Sa stii ca Dumnezeu e demodat!

Credinta

Sa stii ca Dumnezeu e demodat!

Distribuiți vă rog

M-am pus pe spionat amintiri. Doamne, cate am aflat! Ca, in ciuda aparentelor, se certau intre ele cu ura, ca se loveau una pe alta fara mila, ca isi spuneau nu vorbe, ci blesteme urate. Atat de urate, ca nimeni nu le-ar mai fi mangaiat vreodata.

Am spart lacatul cu “Au fostodata…” si ce-am gasit inauntrul camerei vopsite in rosu, mi-a inghetat sangele. Cununi de spini, atarnate de lustre, maini taiate din incheieturi, inca in rugaciune, talpi fara pasi, genunchi facuti franjuri, si multa, atat de multa cenusa!

Cineva a inchis usa, in urma mea…

Bifasem gresit. Din nou …

Am ingenuncheat in fata intunericului din mine si l-am rugat sa-mi spuna pe unde se iese. Din infern, zic! Nu mi-a raspuns. Se uita doar, la mine, cu mila magnatului care si-aduce aminte ca odata, demult, traia pe pamant o femeie la fel de umilita ca mine. Ii era mama. Cineva n-a vrut sa-i dea cheia, sa deschida usa, cand a izbucnit incendiul. Din inima.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Acum se razbuna si el, pe altele, cum poate. Cu sufletul facut carbune, si cu razbunarea facuta chibrit. Lacrimile ii sunt combustibil. Aprinde cu ele dezastre.

Strig catre Dumnezeu, cu ochii lipiti de spini.

  • Dumnezeu e demodat, fetita! Se aude un glas nemilos. L-au folosit altii, in vremuri prea vechi. Pe post de brand. S-a schimbat moda. Mai uita-te si tu la prezent!
  • Aveti dreptate, domnule, raspund cu glasul stins. S-a schimbat brandul. Acum se poarta Lucifer. Acum, femeile nu se mai cuceresc, se cumpara. Iar barbatii nu se mai dueleaza cu spada, s-a inventat cardul. Femeile si barbatii nu mai danseaza la hore, ci in pat. Pe muzica celui ce poarta coarne, nu coroana de spini! Aveti dreptate, domnule, Dumnezeu e demodat! In trend e Pokemonul.

Cui sa mai pun azi Aripi de drum? Am auzit ca numai ingerii le poarta.

Dar s-au demodat… Si ei …

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Andrei Neagu: „Starea de anxietate se poate transforma într-o piesă extraordinară. Dar niciodată dacă nu îţi place ceea ce faci. Poţi să scrii în timp record, dar nu poţi scrie despre orice.”

Oameni cu aripi

Andrei Neagu: „Starea de anxietate se poate transforma într-o piesă extraordinară. Dar niciodată dacă nu îţi place ceea ce faci. Poţi să scrii în timp record, dar nu poţi scrie despre orice.”

Distribuiți vă rog

Îl ştiu pe Andrei de când era încă student. Ne-am cunoscut într-un „proiect călător”, RomStud Travel.

Am cântat împreună, am râs împreună şi am colindat împreună. Puţin, dar suficient încât să îmi rămână o amintire frumoasă şi dragă. Am decis, aşadar, revederea după ani. Nu am calculat câţi au trecut de când nu ne-am mai văzut… Ce ştiu este că mi-a spus, în urmă cu mulţi ani: „Ar trebui să faci ceva cu talentul tău de a scrie. E păcat…”

Şi cum nu poţi uita niciodată oamenii care te-au susţinut, artist nebun cum eşti… vine o zi când porneşti la reîntâlnit şi la povestit viaţa…

 Ajung la el şi mă aşez confortabil, ca în vremuri trecute, la un pahar de suflet. Doar că acum sunt în partea lui de lume, o garsonieră micuţă, dar cochetă şi cu iz de vis devenit realitate.

Mă serveşte cu un cheesecake cu dulceaţă de căpşune. Făcută de el. Arta, la Andrei, se împarte la cel puţin 2. Ca dragostea, pare-se! 🙂 Şi ea se făcea parcă, după un alt artist, în minim 2:).

Nu e bună prăjitura asta, e artă. Şi arta nu e niciodată bună sau rea. E artă. Îi mulţumesc pentru  pacea din suflet şi mă întreabă dacă vreau să-mi facă prajitură de ciocolată cu alune. Live.

Asta mai lipsea! După bucuria revederii şi confortul unui colţ de Rai, alt dulce în viaţa mea. Prea mult pentru sufletul meu!

„Să se consemneze în interviu că Monica stă pe fotoliu ca la ea acasă, şi se simte ca la Roma” , îmi spune zâmbind, după ce îmi creionează povestea căsuţei lui.

Ne aducem aminte de noaptea de 8 martie 2011, când eu cântam muzică populară, el orice:) şi presimţeam că într-o zi va ajunge artist. Mare. (nu am permisiunea să vă arăt filmuleţele de atunci!:) dacă o voi avea vreodată, am să vă invit la o felie de trăire.)

Andrei: Mai e mult până acolo, Monica! Mai e mult, pentru că arta în general, se află într-o competiţie acerbă. Şi asta pentru că toate se învârt în jurul perseverenței dar și a unor interese.

 Aripi de drum: Aşa le-a fost tuturor, sau unii au şi alţii n-au noroc?

 Andrei: Eu cred aşa: că toţi oamenii care au reuşit au fost lângă oamenii potriviţi la momentul potrivit. Talente vezi peste tot. Propune-ţi tu să faci o plimbare o zi întreagă prin Bucureşti, şi vei găsi cel puţin 3 oameni care te vor da pe spate. Dar oamenii ăia rămân, din păcate, doar la nivelul de cântăreţi ambulanţi, cântăreți de evenimente și cluburi.  Şi nu e vina lor. E vina sistemului. În State, de exemplu, există o şansă pentru fiecare. Vezi acolo artişti care apar în topurile Billboard peste noapte, fiind cântăreţi entuziaşti pe youtube sau în mici baruri. Ori sunt compozitori într-un dormitor, aşa, cum am eu aici. (îmi arată, plin de entuziasm, mica lui comoară)

Îşi scriu piesele şi bat la uşa câtorva case de discuri, şi au şanse mai mari să fie semnaţi,, decât va exista în România, pentru un artist, să semneze cu un label de-al nostru. La ei există market pentru orice tip de muzică, şi, ca atare, entuziasmul e net superior celui de la noi.

 Aripi de drum: De ce?

 Andrei: Pentru că acolo, chiar dacă nu ai şansa să fii cunoscut „pe sticlă”, măcar ai un public de 5000-6000 de oameni care vin la concertele tale. Public construit singur, de tine. Artiştii de acolo au câte un manager şi îşi lansează câte un turneu. Aici, dacă nu eşti un nume deja, nu prea ai din ce să alegi. La noi singurele rampe de lansare sunt Vocea României şi  X Factor,  sau mergi  la un studio să faci parte din echipă. Sau să le trimiţi un demo. Iar acel demo, atenţie, nu îl trimiţi pe e-amil, căci nu-l ascultă nimeni. Te duci tu acolo, direct. Te duci la restaurantul x. Înţelegi? Nu te aştepţi ca ei să vină spre tine.  Dai din coate.

Din nou vorbim de a da din coate. Acelaşi lucru ni l-a spus şi Elena Şandor, vă amintiţi?

Să fie oare vorba despre a lupta pentru visul tău, căci Dumnezeu ne dă talanţii, dar noi trebuie să-i înmulţim? Să vedem dacă descoperim…

Aripi de drum: Vorbeşte-mi de începutul unui artist. De începutul tău.

Andrei: Început…  -gustă din propriul cheese cake:), se uită în gol, şi-mi vorbeşte calm, cu emoţie sugrumată de trecut- păi începutul e cam aşa:  cânţi pro bono, apoi pe 2 lei, apoi pe 5 lei, până te ridici. Eu am început la Readers Caffe , de exemplu. Nu pot să spun că e uşor. Nu pot să spun că e nici greu, dar e muncă. Multă. Şi nu doar munca ta, ca artist. E multă muncă a ta, ca om. Înveţi să accepţi NU-urile. Să perseverezi. Să te dezvolţi. Nu-urile te transformă în persoana asta, – arată spre sine- pe care o vezi tu acum, stând în faţa ta.

Persoana asta, pe care eu o văd acum, este cea care nu a cedat. Dacă aţi fi lângă mine, să vedeţi puterea din ochii lui, aţi înţelege că „persoana asta” a trebuit să treacă prin foc să se descopere pe sine. Să evolueze şi să realizeze că un artist adevărat nu încetează niciodată să se dezvolte.

Aripi de drum: Unde cânţi acum? Mai faci ceva pe lângă voce?

Andrei: Nu am un loc fix, cânt în locaţii diferite. Şi da, pe lângă voce, compun. Investesc mult în partea asta, aparatură, studiu de instrument.

Aripi de drum: Am o curiozitate. Marius Moga, de exemplu, bănuiesc că a pornit şi el tot de jos. Dar acum, e acolo unde mulţi poate nu vor ajunge niciodată. Cât de greu poţi ajunge la un artist ca Moga?

Andrei: Poţi ajunge şi azi. Dai din coate şi ajungi. Dar nu te  aştepta să spargi topurile, doar pentru că ai păşit în studioul lui. Cel puţin nu din prima.  Eu doar îmi dau cu presupusul, însă un producător precum  Moga nu lansează pe oricine.  Adică, dacă vrei o părere, mergi să i-o ceri;  dacă te potriveşti cu stilul şi viziunea lui, de exemplu, du-te să-i spui ce vrei să faci, dar nu te aştepta ca uşa deschisă  să însemne utomat  lansarea ta, sub semnătura lui! Dacă crede în tine te semnează, nu oricum. Sau poţi să fii „clientul lui Moga”: plăteşti înregistrările, ţi-ai făcut piesele şi faci ce vrei tu cu ele.

Dovada, se pare, a faptului că nu e de ajuns să „fii cineva” sau să „ajungi cineva” ca să-l poţi îndupleca pe vreun mare artist, ca Moga. Iată că, înţeleg de la Andrei, în România nu se face numai „playback pentru piţi”, cum am tot auzit. Am multe de întrebat, dar probabil că într-o zi voi afla răspunsurile şi de la Marius Moga. Şi de la alţii ca el, care au pornit de jos şi au ajuns azi să trăiască realitatea unui vis căruia nu i-au dat drumul niciodată…

Aripi de drum: Fac artiştii compromisuri, pentru faimă? Îşi schimbă ei stilul muzical, doar pentru că e în trend altceva decât ce i-a consacrat?

Tace. Mi se pare că ar vrea să spună ceva şi trebuie să îţi ucidă strigătul. Îl las să privească corzile chitarei, să îşi pună farfuria pe masă, şi aştept. Tăcerile spun demulte ori mai mult decât o mie de cuvinte. Cine nu ştie asta?

Andrei: Fac. Nu vreau să intru în detalii, însă. E adevărat că artiştii trebuie să se adapteze, căci publicul nu va fi mereu acelaşi, de 12-18 de ani. Nu va asculta nimeni, de la 12 la 70 de ani acelaşi stil de muzică. Apoi, lumea de schimbă. Îţi spun doar atât: dacă mergi acum la concerte cu trupe româneşti, vei vedea copii de 12-15 ani. Pentru ei se cântă. Nu pentru noi. Puţine trupe au rămas la stilul vechi. Se fac colaborări cu artişti care ocupă primele locuri în topuri, pentru consacrare…

 Ai dreptate, Andrei, nu se (mai) cântă pentru noi. E trist şi mi-e trist sufletul. Să vadă copii care ascultă şi se uită la sâni dezgoliţi. La fese dezvelite şi la buze de plastic. Noi, ăştia, trecuţi puţin prin chinuri, nu ne mai uităm la aparenţe… ce bine-ar fi dacă i-am putea educa pe copii aceştia să nu îşi mai îndrepte privirile spre trup, ci spre devenire … Şi-aş mai spune eu multe …

Aripi de drum: Cei mai puţin cunoscuţi, pentru a câştiga foarte bine din radio, să zicem,  fac câte o colaborare cu cei foarte cunoscuţi? Chiar dacă, pentru această colaborare, ei trebuie să îşi schimbe stilul muzical, şi să facă mari compromisuri?

 Andrei: Exact. Toate apariţiile sunt plătite. Mulţi se întreţin numai din asta. Cu cât piesa ta e mai difuzată, cu atât câştigi mai mult. Înţelegi ideea?

O înţeleg. Şi parcă doare. Căci la fel se întâmplă uneori şi cu sciitura artiştilor. Ajung să scrie despre sex, că ăsta se vinde. Dar nu că scriu de sex ca artă. Asta e altă poveste. Scriu pornografic. Parcă înţeleg durerea din inimile marilor artişti, care privesc cum se destramă visele lor, doar pentru că acum în trend nu mai e ce e frumos, ci ce e sexy…

Aripi de drum: Hai că mă întristez. Şi e prea bună prăjitura asta, să-mi amărăsc sufletul. Zi-mi, pentru îndulcire, ce e cu pasiunea ta pentru gătit.

 Andrei: Păi… gătitul e tot artă. Îmi place să creez. Şi cum timpul este foarte important pentru mine, sunt multitasking: în timpul în care se coace ceva, scriu o melodie. Sau înregistrez ceva. Inspiraţie din orice:).

Zâmbeşte. E alt Andrei. Vorbeşte altfel, gândeşte altfel, trăieşte altfel.  Faţă de cel de acum ani …

Aripi de drum: Majoritatea timpului stai aici, în garsoniera ta:), şi compui. Data viitoare ne dai o reţetă de „artă pe farfurie”?

 Andrei: Cu drag. Data viitoare.

Curiozitatea mea nu are margini, când văd bărbaţi pasionaţi de culinar. Trebuie să vă dezvălui într-o zi reţetele lui Andrei. Aş fi egoistă să trăiesc numai eu bucuria simplă, a cotidianului.

Aripi de drum: Am altă curiozitate: Poate exista, în muzică, NUME fără voce, un fel de diplomă fără inginer, cum spunea tatăl meu?

 Andrei: Nu. În arta adevărată, în muzica adevărată, nu e aşa. Nu la nivel înalt. Nu vorbesc de cazurile alea în care te întrebi cum o fi ajuns fătuca aia pe sticlă. Şi dacă a ajuns, nu rezistă. Moga nu e acolo că e un nume. Chiar şi un ascultător neantrenat îşi dă seama când sună fals ceva… Înţelegi ideea…

 Îşi ia chitara şi mă duc în trecut. E mult de retrăit. Are Andrei un stil de-a te trezi la realitate… ori aşa or avea toţi artiştii lumii… întrebările ameţesc şi aş vrea să tac. Cel puţin până termină de spus povestea asta, pe note…apoi să mai tac vreo câteva vieţi, până se poate trăi din artă… până se poate muri în hohote de râs, ştiind că te duci dincolo, să bucuri îngerii.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 Aripi de drum: A treia curiozitate şi am încheiat capitolul „Cum?” 🙂 Cum trăieşte un artist? Când doar din asta trăieşte. Nu are job, nu are program.

 Andrei: Mmm… nu e chiar fără program, doar că ţi-l faci tu. În aşa fel încât să rezolvi totul, începând de la cele pe termen scurt. Şi noi avem reguli. Când mixexi o piesă şi reglezi volumele, iei o pauză la 30 de minute, să-ţi odihneşti urechile. Îţi pui în ordine priorităţile: azi compun, mâine vorbesc cu tine, poimâine plec la mare, săptămâna viitoare înregistrez. Şi tot aşa.

Nimic fără structură, aşadar. Te disciplinează şi arta, se pare. 🙂 Dacă vrei să fii cu adevărat artist…

Aripi de drum: Ai zile în care faci ceva doar pentru tine, care nu are legătură cu muzica?

 Andrei: Rar. Pentru că sunt în fuga după informaţie şi studiu individual. Am o ambiţie mai mare decât în facultate. Acum învăţ pentru mine, şi învăţ să cânt. Să  mănânc pe pâine arta. Nu învăţ geografie, care nu-mi foloseşte. Dar există şi perioadele acelea rare, când plec la munte să-l simt cum cade pe mine. Să scap de stres. Cred în energie. Bucureştiul te încarcă cu multă energie negativă. Te întrebi de ce eşti obosit. Noi amândoi venim din provincie, şi ştim că 2 ore de Bucureşti înseamnă 30 zile de muncă la ţară. Iubesc Bucureştiul, are foarte multe contraste, dacă ştii să-l simţi şi să culegi din el ce trebuie. Însă e obositor uneori.

 Aripi de drum: Când vine inspiraţia? E adevărat că ea vine doar în singurătate?

 Andrei: Păi uite, Angela, chitara adică, a fost cu mine la munte. Vine când stai tu singur, cu ea. Când eşti doar tu cu muntele. Hai să-ţi cânt ceva ce mi-a venit în metrou.

 Începe să cânte şi te simţi mic. Într-o lume prea mare pentru nevoile tale. Când asculţi strigătul chitarei, nu te mai interesează 3 vile cu psicină sau 5 maşini la scară. Ai nevoie doar de tăcere. Atât.

Ştiu cum e cu inspiraţia. Ştiu cum e să scot rapid telefonul pe stradă, sau la coadă la Orange:) şi să scriu. „Nu deschizi cămara şi spui inspiraţiei: Acum!”, spunea Ana Barton.

Inspiraţia vine din suferinţă. Din amintiri. Pe drumul de la facultate la cămin, în cameră, când fac cercuri.

Inspiraţia vine pur şi simplu. Uneori ai nevoie doar de o bucăţică, şi restul vine de la sine. Sau compui în habit de studio, compui lângă o muză, alţii compun cu prietenii lângă ei.

 Aripi de drum: Poate un artist să compună „la comandă” ?

 Andrei: Într-o stare de deadline, da. Poate să fie. Nu poţi să chemi la tine un câine vagabond, să-l scarpini când el are chef de ros osul! Nu poţi să-i dai cereale când el mănâncă doar carne crudă. Nu poţi obliga un om să facă ceva sub presiune. Nici să conduci cu frânele încinse. Dar te poţi plia. Şi momentele de deadline pot fi generatoare de inspiraţie. Starea de anxietate se poate transforma într-o piesă extraordinară. Dar niciodată dacă nu îţi place ceea ce faci. Poţi să scrii în timp record, dar nu poţi scrie despre orice. Vorbim de artă adevărată, nu?

Aripi de drum: Ar fi mai …

 Andrei începe din senin să cânte. Mă opresc.  Artiştii lumi … îmi pare rău că nu vă pot aduce aici, pe blog, decât o parte din sufletul lui. Dar veniţi la concertele acestui om, şi veţi trăi.

Se opreşte la fel de brusc cum a început:

Andrei: Aşa…

 Aripi de drum: Nu ştiu cum e la voi, cu muzica. Dacă eu am o stare în care simt că trebuie să scriu, mă opresc  pe stradă, şi scriu. Scriu din mers. Cum faceţi voi? Când te plesneşte starea, ai ce-i face?

 Andrei: Păi ai. Eu scriu sau cânt pe stradă. Fie mă înregistrez cu telefonul. Nu există ruşine. Pentru că ideea poate fi uitată. Ai nevoie de etichete, creierului îi pui etichete, să-şi aducă aminte la ce te-ai gândit. Şi starea revine. Dar trebuie să reacţionezi cumva. Exact atunci când se întâmplă.

Artistul înţelege artistul. Fie că e vorba de scriitură, de dans, de pictură, de orice formă de artă, pare-se că toţi avem acelaşi motto: în adevărata iubire nu există ruşine sau orgoliu. Există doar o mare pasiune. Care cere a fi trăită până la epuizare. Indiferent de risc.

Aripi de drum: Andrei, e greu să trăieşti din muzică, în România?

 Andrei: Un răspuns subiectiv şi foarte complex, pentru că depinde ce vrei să faci. Poţi să fii cântăreţ, compozitor, producător, carierist, şi pentru fiecare din ele există un alt răspuns. Dacă încerci să faci câte puţin din fiecare, te împarţi prea mult.

 Aripi de drum: Se pretează un artist la a cânta la nunţi şi atât?

 Andrei: În primul rând să terminăm cu ideologiile cum că facem muzică din plăcere. Da, facem din plăcere, dar cheamă-mi tu un cântăreţ care pretinde că o face doar din plăcere, şi propune-i să îţi cânte o lună de zile fără nici un ban. În al doilea rând, hai să facem distincţia între artist şi performer. Artistul e cel care compune, care are o idee, care crează, şi care îţi şi cântă arta. Performerul e cel ce cântă incredibil de bine, dar nu crează. El cântă linia melodică a altuia şi versurile altuia. Una e să ai o fire artistică, şi alta e să fii artist. Uite, Laurenţiu Duţă e artist. Ţi-l dau  exemplu pentru că ştiu că îţi plăcea ţie, pe vremuri. Hai să nu mai spunem “artist” oricărui om care are un microfon în mână. Orice cântăreţ trebuie să aibă un minim de cultură muzicală, măcar să ştie o gamă. Să faci solfegii. Uite! Dă respect oricărui performer, pentru că pot fi extraordinari, dar e nevoie să facem diferenţa!

De asta există studiu, Monica! Muzica e matematică, şi trebuie s-o înţelegi! Instrumentiştii sunt artişti, să ştii! Ei sunt creierul din spatele performerului, pentru că ei fac orchestraţia, ei ştiu muzică.

 Aripide drum: Sunt cei din spatele performerului, recunoscuţi?

 Andrei: Unii da. Ia-l ca exemplu pe chitaristul lui Smiley. Îndrăznesc să spun că e unul din cei mai buni din România. Da, el e un artist.

 Aripi de drum: Ce e foarte important în „meseria” de artist? Cum îţi menţii vocea şi cum ţi-o şlefuieşti? Mi-aduc aminte de „Capra cu 3 iezi” din copilărie, şi mereu vă compar cu lupul.

 Andrei: Odihna. Este esenţială. Vocalizele. Fotbaliştii îşi fac antrenamentele, se încălzesc, dau câteva ture de teren, de exemplu. Aşa şi noi. Orice cântăreţ trebuie să ştie să facă vocalize. Măcar 15-30 de minute pe zi. Antrenamentul vocii este important, şi asta ţin să subliniez.

 Reîncepe să cânte. Brusc. Andrei este prima persoană la care am venit fără întrebări, fără nimic pregătit în prealabil. N-am putu să gândesc nimic. Probabil că am simţit că nu e cazul. Şi iată, mai ai timp să te uiţi pe nişte întrebări, când chitara îţi şopteşte ce să întrebi?

Tac din nou, şi-aş continua să vorbesc cu sufletul meu. Dar ştiu că ar trebui să stau aşa câteva zile. Şi oricât aş sta, n-aş încheia niciodată tăcerea. E un discurs prea aprins, să poată fi oprit vreodată… Mă uit deodată la corzile chitarei, şi-mi vine în minte cuvântul SOARTĂ.

Aripi de drum: Crezi în soartă? Ca artist ?

 Andrei: Haha. Oracolul, unde era… ai avut?

 Aripi de drum: Nu. Aveau alţii. Eu doar completam.

 Andrei: Era cu surprize. La jumătate. Se ardea pagina aia pe margine, fetele se dădeau cu ruj şi pupau foaia. Aşa mă simt acum, cu întrebarea asta, ca la oracol. Soarta …  se gândeşte puţin, se uită din nou în gol, şi spune convins:

  • În general, eu las lucrurile să se întâmple. Cred că viaţa ne-o facem singuri. Univerul îţi dă; dacă tu nu iei, şi nu lupţi, nu-ţi bagă în sac. Acesta e dictonul meu. Te dai jos din pat şi începi să munceşti pentru ce vrei să devii. Nu va veni soarta să facă nimic în locul tău.

Cântă din nou la chitară, se uită la mine şi văd în ochii lui mult har. Întreb dintr-o dată, fără să mă gândesc dacă ar fi potrivită acum întrebarea:

 Aripi de drum: Are vreo legătură Dumnezeu în toată povestea asta?

 Andrei: Da, normal că are nu legătură, ci toată legătura. Tot ce mi s-a întâmplat se datorează Lui. Sunt aici acum, făcând ceea ce îmi place, pentru că El mi-a fost călăuză.

 Aripi de drum: Cine e Dumnezeu?

 Andrei: E ceva deasupra tuturor. O energie puternică, ce te călăuzeşte. Dacă ştii să te sincrenozezi cu El, ajungi să înţelegi şi să simţi.

 Aripi de drum: E Dumnezeu Creator?

 Andrei: Păi tu crezi că eu am făcut fotoliile astea?

 Aripi de drum: A fost odată o maimuţă…

Andrei: Da, sigur, Big Bang şi gata au apărut norii. Despre ce vorbim? E mult prea mare coincidenţa ca totul să fie atât de bine gândit. Ştiinţa nu va explica niciodată totul. Dacă ar fi fost haosul de care se vorbeşte, şi lumea ar fi fost un haos, şi probabil nu aveam soare pe cer, sau aveam doar 3 ore pe zi. Monica, tu îţi construieşti în primii ani ai vieţii o logică. Dacă îţi vezi părinţi că beau apă, vei înţelege că apa e bună. Înveţi despre lume. Înţelegi ideea?

 Înţeleg din nou. Şi tare îmi aduce aminte Andrei de Josh McDowell, unul din exegeţii mei preferaţi. Explică perfect teoria Big Bang-ului în cărţile lui. Cum noi, oamenii, găsim aşa repede explicaţii pentru miracole, doar-doar ne-om convinge că Dumnezeu e doar o idee…

Mai povestim câte ceva, şi dintr-o dată, se opreşte înregistrarea. Când îmi dau seama ce se întâmplă, Andrei îmi ia locul:

Andrei: Ne-am întors, o am lângă mine pe Monica Berceanu,o invitată căreia îi voi da un test. Ai gustat, aşadar, din bucătăria mea, o plăcintă foarte bună. Spune-mi ce lucru nu te-ai aşteptat să fie în această prăjitură.

 Inversarea rolurilor îl prinde. Între noi fie vorba, îl imită pe Florin Piersic atât de bine, că mă gândeam zilele astea că i-ar da clasă şi lui Bendeac. J Aşadar, când îl prindeţi, nu-l lăsaţi până nu acceptă un live.

Aripi de drum:  Pe bune? La cât talent am eu în bucătărie… 

 Andrei: A existat chiar şi coajă de lămâie, pe care nu ai simţit-o. Pun pariu. E un secret pe care …

 Aripi de drum: Artistul din tine…

 Andrei: L-a creat. Da. Un alt secret, că tot vrei reţete, (dar deocamdată îţi dau gratis câteva trucuri), este să pui în orice mâncare un pic de zahăr. Aşadar, în studiourile noastre, alături de Monica Beeeerceanu! Haideţi să continuăm interviul, după un scurt moment publicitar. Am uitat să mai dăm un spot: pentru sănătatea dumneavoastră,  evitaţi consumul excesiv de sare, zahăr, şi grăsimi.

Eu v-am zis că e multitasking:). Dovada, zic! Voice-over, deci, Andrei Neagu! Ne reluăm rolurile, şi continuăm interviul, cu Andrei în rolul principal.

Aripi de drum: De ce nu încerci şi partea de voice-over?

Andrei: Sunt.

 Şi reîncepe să cânte. Un fel de concert am avut azi:). Norocos trebuie să fii, să priveşti prin corzile unei chitare, un suflet…

Nu dă detalii despre partea de voice-over, îmi spune doar că nu e pasiune. E doar ceva la care e bun.

Aripi de drum: Andrei, ne apropiem de final. Spune-mi, te rog, pe cine ai vrea să citeşti în filele blogului meu?

 Andrei: Pffff… sunt atât de multe persoane ….

Tace iar. Se uită la chitară, apoi în gol. Întrebarea asta îl provoacă să îşi verifice sufletul.

Andrei: Uite, vreau să văd un interviu cu Oana Pellea.

Un motiv în plus să-mi fac curaj să ajung la omul acesta frumos, care se cheamă Oana Pellea. Frumos, ca oraşul meu, Băileşti…

 Andrei: Şi Dan Puric. Iar din muzică, Ailyn Cadir. Şi pentru că tot m-ai provocat, îţi dau de lucru: Andreea Raicu.

Vă mulţumesc aşadar pentru că aţi fost alături de mine, în micu-mi spaţiu artistic, cu freza mea de Făt Frumos.

 Nu apuc să-i mulţumesc, pentru că începe să cânte o melodie proprie, care îmi taie respiraţia. Când decide că e vremea să o lanseze, vă anunţ, să veniţi, cu mic, cu mare. Când aveţi nevoie de suflet, poftiţi la trăit! Cu Andrei Neagu.

Punct.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Ce să faci după un avort?

Copii tipici

Ce să faci după un avort?

Distribuiți vă rog

Draga mea,

Îţi scriu această scrisoare din dragoste. Din dragoste pentru tine şi din dragoste pentru Dumnezeu.

Îţi scriu să ştii. Şi să crezi. Să ştii că te cred când spui că doare. Te cred când spui că nu aveai altă soluţie, te cred când te cerţi cu Dumnezeu, pentru durerea asta!

Şi să crezi că nu te judec. Nu te condamn şi nu te arunc în închisoarea singurătăţii. N-am nici dreptul, şi nici inima s-o fac.  Îţi scriu să crezi că Cineva te iubeşte mai presus de decizia ta.

Să ştii că nu eşti singură! Orice ar fi fost în viaţa ta, în inima ta şi în mintea ta, oricât de „numai tu” ai rămas, Cineva e lângă tine pas cu pas. Stă acolo, într-un colţ, aşteptând să-L chemi.

Crezi sau nu în El, Dumnezeu îţi poartă de grijă. În deciziile tale bune, în cele proaste, în cele care au rupt bucăţi din tine sau în cele care au aplaudat de bucurie.

Crezi sau nu în ceea ce îţi spun, eu nu sunt cu nimic mai bună ca tine. Nu sunt cu nimic mai iubită, mai fără de păcat şi mai frumoasă. Pe dinăuntru. Sunt şi eu o femeie. Una care a bifat greşit iubiri. A suferit până la dezumanizare, convinsă fiind că e vinovată pentru toate eşecurile iubirilor ei.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Îţi scriu, femeie frumoasă, să îţi spun că de azi înainte, copilul tău e acolo sus, cu Dumnezeu! Cântă împreună cu îngerii. Te priveşte şi te iartă. Te iubeşte şi te ceartă când iei decizii greşite, dar nu te ceartă cu ură. O face cu inimă blândă, cu suflet nevinovat.

Copilul tău îţi spune „mama” de acolo, de sus. N-a apucat să simtă ce-i durerea. N-a apucat să înveţe din suferinţă ce înseamnă să bifeze greşit! N-a apucat să te strige pe nume şi n-a apucat să strige de foame. De somn sau de dor.

Să ştii că nu te urăşte! Nu a învăţat ce e ura! Nici răzbunarea şi nici mânia. În cer nu se doare. Nu se plânge şi nu se moare. În cer se cântă. Se iubeşte şi se fac pregătiri. Pentru tine şi pentru mine. Copilul tău îţi pregăteşte o căsuţă frumoasă, în care să îţi odihneşti trupul trudit de-atâta lumesc.

Copilul tău te aşteaptă, femeie frumoasă, să îţi cânte, să te îmbrăţişeze, să te aline, să îţi culeagă flori şi să îţi împletească din ele coroniţă. Are model de la Hristos. Din coroana Lui, de spini, de la calvar.

Femeie frumoasă, copilul tău ştie să te iubească, oricât de plină de păcat şi de neiertat te simţi tu!

El ştie că dragostea nu se mânie şi nu răspunde cu aceeaşi monedă!

Draga mea, ce ai tu de făcut acum e să te gândeşti la clipa în care îl vei putea îmbrăţişa! Când îi vei spune că îl iubeşti şi că nu ai ales să nu se nască pentru că îl urai! Caută adânc în sufletul tău şi vezi de ce ai ales acel drum. Nu eşti de condamnat, eşti de iubit! Oricare ţi-ar fi fost motivul, Dumnezeu ştie cel mai bine de ce ai ales. Aşa. Ai fi putut altfel. Cu siguranţă. Dar El nu îţi aruncă în faţă vina. El îţi aruncă o frânghie spre cer. Apucă-te de ea, şi curaj! E drum lung, ştiu, dar nu e imposibil de ajuns acolo! El e adevărul şi viaţa! El va şti să te conducă spre locul tău!

Tot ce ai de făcut e să te ridici de jos, să ridici ochii spre cer şi să Îi ceri Lui să te ajute să duci povara, să îţi ierte greşala, cum mi-o  iartă şi mie, şi întregii lumi.

Cere-i Lui să te înveţe să trăieşti cu vina de a fi bifat greşit. Să trăieşti cu ea până ţi-o va lua de tot. Ştiu că e greu să te ierţi. Tuturor ne e. Să ne iertăm. Tuturor celor care am înţeles că El a murit pentru noi. Ştiu că e dureros să trăieşti cu întrebarea „Cum ar fi fost dacă…?” Pune-I Lui întrebarea asta şi îţi va răspune. Aşa cum va şti că poţi tu înţelege!

Femeie frumoasă, caută sprijin în exterior, după ce ai vorbit cu Hristos şi I-ai spus tot ce te doare! Caută un grup de femei care au trecut prin ce ai trecut şi tu, caută un terapeut care să se ocupe de sufletul tău!  Dumnezeu ne spune că avem nevoie şi de oameni, să ne mângâie. Să ne asculte şi să plângă o dată cu noi! El ne-a cerut să ne iubim unii pe alţii, El ne dă şi soluţii!

Că L-ai cunoscut sau nu pe Dumnezeu înainte să iei decizia să tai drumul copilului tău, nu e târziu să Îi ceri acum să te mângâie! Şi să-ţi pregătească un loc lângă copilul tău!

Gândeşte-te ce nume i-ai fi pus, ce ai fi făcut cu el, şi ce l-ai fi învăţat! Nu-ţi fie teamă să ceri ajutor, nimeni nu e perfect! Şi cei care ascund gunoiul sub preş nu sunt cu nimic mai nevinovaţi ca tine!

Femeie frumoasă, nu putem să întoarcem timpul înapoi, dar putem să le scriem celor plecaţi dintre noi scrisori pe care să I le citim lui Dumnezeu, sau unui terapeut, sau unui prieten de nădejde!

Putem ridica ochii spre cer, să cerem ajutor!

Tot ce ai tu de făcut acum este să decizi: vrei sau nu să trăieşti alături de copilul ce te aşteaptă?

Să poţi face asta, trebuie să te naşti din nou: să mori faţă de firea păcătoasă şi să decizi drumul cu Dumnezeu.

Pune-ţi Aripi de drum şi zboară spre singura iubire care nu doare: de Dumnezeu!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

 

Distribuiți vă rog
ARTIŞTII LUMII. 63. Număr. Nimeni. Niciodată.

Oameni cu aripi

ARTIŞTII LUMII. 63. Număr. Nimeni. Niciodată.

Distribuiți vă rog

ARTIŞTII LUMII. 63. Număr. Nimeni. Niciodată.

”Artiștii lumii încearcă să înoate

Chiar sub asfalt, când sunt respinși sau triști

Pot fi bolnavi, ciudați, dar peste toate

Iubiți divinitatea din artiști.

 

Agonizează smirna în lavandă                

Le-nmiresmează clipa Duhul Sfânt

Ei dăruiesc o altfel de ofrandă

Din pâinea rumenită în cuvânt.

 

Artiștii lumii, trăiesc din vise și respiră dor

Ei plâng durerea tuturor

Artiștii lumii, merg pe Titanic

Durerea lumii o simt organic.

 

Doar ei rezistă, și prin minune,

Din naufragiu, refac o lume.

Sunt când pe-un colț de stea, când rătăciți,

Lucizi, înfriguranți, sau fanteziști

Să îi iertați, și-apoi să-i ocrotiți

Căci poate nici n-au vrut să fie artiști.

 

Artiștii lumii, descântă-n lacrimi tot ce trist trăiesc,

Artiștii lumii, robiți iubirii, vă iubesc!”

(Poemul ”Artiştii lumii”, Clara Mărgineanu)

 ”Victima cu numărul 63.” – cam așa era anunțat decesul lui Cristian Mitroi, artistul lumii ce în Colectiv, ne-a dăruit ”o altfel de ofrandă”, viața sa. Așa e, nu acolo s-a stins. Dar acolo s-a oprit din ”fabricat vise”. Acolo a fotografiat ultima dată lumea. Asta care îl va conduce azi-mâine pe drumul acela pavat cu de toate cele ce nu găsim aici. Ori găsim, da „ n-avem vreme de pierdut pentru ele. Că-s altele mai urgente, altele mai bune sau mai scumpe. Sau mai raționale, căci timp de artă n-avem. Nici timp să cumpărăm din ea. Nici interes să ne oprim să o privim. Nici chef să o trăim. Nici interes să o simțim…

Arta asta, fir-ar ea, zic unii, a dus la atâtea morți, la atâtea depresii, la atâtea chinuri și la atâta sărăcie!Că de-ar gândi artiștii ăștia cu mintea ce le-a fosta dată de DUMNEZEU, n-ar trăi de azi pe mâine, n-ar ajunge  bolnavi, ”cerșind pe străzi ceva mâncare”,  nu și-ar asuma riscuri scumpe pentru trăiri ieftine.

Așa o fi, oameni dragi! Noi, artiștii ăștia, fabricanți de iluzii, consumatori de antidepresive uneori, însingurați și rătăciți printre blitz-uri, litere, portative ori pași, culori sau roluri, om avea și noi boala noastră, spitalele noastre de nebuni, (cum spunea Adrian Păunescu) cârciumile noastre,ori viețile noastre trăite pe brânci, dar credeți-ne că scriem mereu cu sângele nostru, destinul fatal al lumii în care trăim. Lume  din care facem nu bani, ci dragoste. Una adevărată, nu aia ce se consumă în aventuri de-o noapte, în pasiuni începute la semafor și sfârșite la ușa primului hotel.

Fotograful ”ăsta” de 30 de ani, ce eterniza la concerte câte-o privire dincolo de care numai artiștii ca el vedeau realitatea,  (crudă sau fericită, dar, cu siguranța perfect de imperfectă!) a plecat ieri de aici ”să înoate chiar sub asfalt”. Și, de-ar fi viață dincolo de vama asta, cu siguranță i-ar învăța și pe cei de acolo să trăiască din artă. Așa, de azi pe mâine. Sau de mâine, pentru totdeauna!

S-a dus așa, simplu, cum trăiește orice artist. În flăcări, ca orice mare chin. Își umezește buzele cu lacrimile celor dragi ai săi, își stingeîncă  focul ăla blestemat cu mâinile arse de rugăciuni ale surorii care i-a iubit pasiunea. I-a dăruit credința și i-a încurajat descurajările. Căci din ele se naște arta adevărată.

Artistul ”ăsta” grafician, așa artist cum era, ne-a dăruit cea mai imperfectă grafică: viața sa. A lăsat-o aici, pe lumea asta, în pământul ăsta, să ne amintim cu toții că ”din pământ am fost făcuți și în pământ ne vom întoarce”. Să ne amintim de azi înainte, de fiecare dată când călcăm apăsat, grăbit și ignorant, că sub acest pământ își trăiesc pasiunile pentru totdeauna, marii artiști ai lumii. Ăștia care au scris cu viața lor viitorul nostru. Propria noastră viață sau au mâzgălit tremurând suferințele noastre. Pentru că numai ei pot să aducă imperfecțiunea la cea mai perfectă stare. Numai ei pot să vadă dincolo de măști. Numai ei au curajul  să moară pentru o pasiune. Ieftină. Sună pleonastic. Cine a văzut vreodată o pasiune scumpă? Ce e scump nu mai e demult pasiune, s-a transformat în obligație, în sete de înavuțire și în competiție. Însă adevărata artă își găsește liniștea și valoarea acolo, în brațele lui Dumnezeu. Căci și El, dintr-o mare pasiune pentru omenire, Și-a dat viața să trăim noi. Și El, tâmplar sărac, artist al lumii decăzute, a trebuit să treacă prin chin să înțeleagă lumea ceva.

Și-a înțeles. Fiecare ce-a vrut.

Dragă Cristian, eu, alt artist ”bolnav, ciudat sau fantezist”, îmi trăiesc viața pe muchie de prăpastie. Una a credinței. Aceea că moartea fiecăruia din noi va schimba ceva în viața celor ce-au rămas.

Ai fost un număr până acum câteva ore. 63. S-a revoltat prietenul tău, Emil Călinescu.  S-o fi săturat și el de măștile astea. De setea asta. De căutătorii ăștia de senzațional. Ori de ignoranță. Ori l-o fi durând atât de tare, că nu mai știe decât să scrie. Tot o artă și-asta!

N-avem arme să ne luptăm cu nimeni. Suntem și noi artiști. Săraci, ”respinși sau triști”, neiertați de alții pentru că nu ne dăm coate să ieșim în față. Și de ieșim, ieșim cu viața noastră. Unii, mai curajoși, ca tine, cu moartea…

Noi,  artiștii acestei lumi, îți trimitem o scrisoare pe un portativ ars. Fă-i tu o grafică mai frumoasă, dacă vrei. Noi ți-o trimitem pe asta. Dureros de reală:

 

 ”Mă ţineam de alb, cu fluturii încleştaţi

Înălţam doliului rugăciuni incolore

Să-ţi aprindă roşul la înviere.

 

Îmi spintecam trupul

Să simt mai bine smulgerea ta

Din curcubeu

Iartă-mă, nu mai am culori!” (poemul ”Tablou sfârtecat”)

 

Semnează,

ARTIȘTII LUMII

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Adrian Paunescu – viata fara de moarte sau cum sa mori, traind in mormant

Oameni cu aripi

Adrian Paunescu – viata fara de moarte sau cum sa mori, traind in mormant

Distribuiți vă rog

20 iulie 2016.

E Ziua Aviatiei. M-am trezit cu gandul de a scrie despre o mare iubire a mea: zborul. Nu sunt pilot:), spun o mare iubire pentru ce simt cand il simt. E greu de explicat si greu de definit.

E un fel de dor de duca, spre nicaieri si spre pretutindeni. Exact asa. De asta mi-am si pus Aripi de Drum, sa pot trai o viata cu dorul de cer, intr-un zbor continuu si perfect. Eu, cea mai imperfect dintre imperfectii lumii.

Dar gandul meu, de a povesti despre ziua aviatiei, s-a blocat pe drumul spre inceput. Pentru ca, sigur nu intamplator, mi-au venit in minte 2 versuri  ale lui Adrian Paunescu:

„Si brusc am inteles ca fara tine
Nici eu in toate mintile nu sunt.”

N-am inteles de ce ma obsedeaza aceste versuri, si m-am indreptat spre mine insami. Sa ma intreb de ce. Si sa gasesc raspuns. Mi-am dat seama apoi ca de fapt, azi e o zi in care imi strang in pumni 2 mari iubiri: POEZIA si ZBORUL.

E ziua in care s-a nascut un OM care a avut curaj sa fie el insusi. Cu toate condamnarile lumii, cu toate pistoalele indreptate spre el.

Adrian Paunescu m-a invatat candva, fara sa stie, ca iubirea nu e iubire daca nu zboara. Daca nu e libera, adica.

Si tot nu intamplator, mi-am amintit de poemul lui, pe care l-am plans candva de atatea ori, ca nu mai aveam indrazneala sa mai cer lacrimi de la Dumnezeu.

Eu sunt eu

Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

 [ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

E greu sa fii tu insuti intr-o lume pusa pe judecat. Pusa pe aruncat nu cu pietre, ci cu gloante. Sa te ingroape mai repede in pamant.

E greu sa te lupti cu lumea, sa te inalti de-acolo, de sub lespezi rece, la cer. Cand ei te coboara, tu te ridici. Iti faci mainile ruga, si cu ele tragi de mansa propriei puteri, si pornesti la zbor. Cu toate ale lumii ne-ntelesuri.

Adrian Paunescu nu s-a nascut sa moara. S-a nascut sa ne arate ca se poate trai vesnic. Ca se poate ajunge la el, acolo sus, cel putin o data pe an. Pe 20 iulie.

Nu stiu cati dintre pilotii lumii stiu ca e sarbatoare in cer azi SI pentru o nastere de om, nu doar de Aripa. Nu stiu cati dintre noi avem curajul sa le cerem celor ce se duc acolo sus, azi, sa ii duca si lui, marelui poet, un pumn de lume. Sa scrie cu ea si acolo, povestea ce n-a mai apucat s-o termine aici.

Nu stiu cati dintre artistii lumii stiu ca azi e sarbatoare nu doar pentru ca e ziua Aviatiei, ci pentru ca pilotii lumii sunt artistii lumii. Si nici un artist al lumii nu trece dincolo, pana nu devine pilot.

Despre Adrian Paunescu am aflat prima data de la Cirna, Dolj, satucul bunicii mele. A venit in urma cu peste 23 ani sa tina un spectacol acolo. Cu Ana Maria si cu Andrei. Copiii lui. Mi-aduc aminte ca am plans tot spectacolul. Eram prea mica atunci sa inteleg de ce. Stiam doar ca lumea se uita ciudat la mine.

Nu stiam cine este, si de ce e atata zarva in sat la noi. Stiam doar ca simt ceva ce nu stiu explica, atunci cand vorbea si cand s-a inceput a canta.

Am aflat apoi, de la bunicul, ca e un mare poet. Ca au fost colegi de banca si ca se bateau. Ca s-a nascut in Basarabia, si marea parte a copilariei a trait-o la Birca, Dolj. Ca a stat in Cirna o perioada, si ca era un copil altfel. Nici bunicul nu a stiut sa-mi explice „cum adica era altfel…?”

Am intrebat de poeziile lui, unde le pot gasi. Nu aveam nimeni nimic. Nici macar tata, care iubea poezia mai mult ca orice. N-am gasit nici la biblioteca orasului meu natal, Bailesti. Habar nu am daca azi au acolo cartile lui.

Dar tare as vrea sa stiu ca e citit  in Oltenia lui draga.

Nu stiu nici cati stiu ca „OLTENIA, ETERNA TERANOVA”, e scrisa de el. Stia de atunci ca va trai vesnicia prin lume. Desi plecat…

Nu stiu nici cati se intreaba de ce OAMENII nu sunt cinstiti in patria lor. Si cati olteni sunt mandri ca cineva, candva, pentru totdeauna, le-a gravat Oltenia pe harta spre cer.

Ca Adrian Paunescu a scris istoria cu slovele iubirii. Istoria unei tari in care se moare de multe, mai putin de dor de ARTISTII LUMII.

Azi, Adrian Paunescu ar fi implinit 73 de ani. N-a fost sa (mai) fie…

Suntem multi, eu stiu sigur, care iubim asa cum a iubit el. Dar si mai multi care nu au curaj sa iubeasca asa: asumat!

Azi sarbatoresc 2 mari iubiri: de ZBOR si POEZIE! Si inteleg tot mai mult ca moartea se poate trai, prin cuvant.

Va rog azi, pe voi, cei ce zburati acolo spre cer, sa duceti o aripa de drum si celui ce ne-a invatat ca

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii. (Ruga pentru parinti)

Va rog pe voi, piloti frumosi, sa purtati pe umerii vostri azi, iubirea. Deschid azi pumnii mei si va las sa priviti cum se zbat pentru viata cele 2 iubiri: de ZBOR si de POEZIE. Sa nu uitati ca sunteti parte a lumii celui ce ESTE Adrian Paunescu.

A scris despre voi, a scris despre noi. A scris despre zbor… a stiut ca-ntr-o zi, VOI ii veti aduce de aici, vesti despre lume. Aceea pe care a iubit-o asa cum a stiut …

Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.

(Spune-mi ceva!)

Si a stiut apoi ca..

„Am sa plec intr-o zi

Intr-un loc nestiut,

Intr-un munte secret,

Undeva in trecut.”

 

Am decis intr-o zi sa spun lumii despre „intr-o zi” … in cartea mea, „Pune ultima piesa!

Atunci el nu zburase inca spre vesnicii. Dar n-am avut curaj sa-i spun ca am ales sa il gravez pe suflet pentru totdeauna! Cu tot cu iubirile lui, bifate gresit, uneori …

 Tu, Aviatie Romana, sa ne ierti ca te platim cu nimic pentru corespondenta cu Artistii lumii!

Sa ne ierti ca te uitam atat de usor! Probabil de asta a ales el, marele poet, sa zboare spre cer de ziua ta! Sa nu-l uiti niciodata si sa-ti fie mult mai usor sa-i duci slove de la noi, pamantenii …

Iti multumim, Adrian Paunescu, pentru vesnicia data cadou!

Si-atat …adrian paunescu

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.