Etichetă: durere

5 motive pentru care L-am ales pe Dumnezeu

Credinta

5 motive pentru care L-am ales pe Dumnezeu

Distribuiți vă rog

5 motive pentru care L-am ales pe Dumnezeu
Când îţi trăieşti viaţa pe şinele trenului, ai impresia că Dumnezeu te-a blestemat. Că cel mai bun lucru ar fi să vină trenul ăla mai repede şi să scapi de tot. Adică de NIMICUL DIN TINE!
Am fost un copil credincios. Vorbeam cu Dumnezeu când eram mică. Îl rugam să mă iubească, pentru toată neiubirea ce o primeam. Îl rugam să aibă grijă de mine, pentru toate clipele în care trebuia să mă descurc singură. Îl rugam să îmi arate cum să trăiesc singură, într-o lume plină.
Când am crescut însă mare, şi am întâlnit oameni cu care mă simţeam valoroasă, am încetat să mai vorbesc cu El. Acum aveam cu cine…
Am crescut şi mai mare, şi am întâlnit şi mai mulţi oameni. Şi am avut tot mai puţină nevoie de El, căci se găsea câte cineva de fiecare dată să mă asculte.
Până într-o zi, când am înţeles că bucuria adevărată nu are nimic în comun cu mulţimea. Că nu turma mă va mântui, ci Dumnezeul pe care L-am părăsit…
Am 5 motive pentru care L-am ales, după ani în care am rătăcit prin lume, flămândă, nesigură, neiubită, nerespectată, întunecată.
5 nevoie pe care mi le-a împlinit, exact când eu am devenit sigură că NIMENI, NICIODATĂ, nu-mi va oferi nimic. Pentru că … nu merit!

1) Nevoile fiziologice şi de siguranţă: am fost foarte speriată ani la rând de ideea că neavând o familie bogată, o să vină o zi în care nu voi mai avea ce să mănânc sau cu ce să-mi plătesc chiria. Au fost multe momente asemenea, dar întotdeauna, chiar când nu-L cunoşteam pe Dumnezeu, găseam soluţii.
Matei, 6:25, spune: „De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrană, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?”
A nu se înţelege greşit acest verset, Nu spune Dumnezeu să stăm pur şi simplu, aşteptând mană cerească. Ar fi un păcat să nu ne folosim darurile date de El, şi să trăim de azi pe mâine. Dar am înţeles că fricile mele nu aveau nimic în comun cu realitatea: mă speriam de multe ori de gânduri care niciodată nu se concretizau.
Am înţeles că El mă iubeşte atât de mult, încât, şi de aş trăi fără apă şi mâncare, o perioadă, El ştie motivul pentru care mă trece prin acea încercare.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

2) Nevoile de iubire şi aparteneţă: A fost greu cu ideea de familie. Mi-am dorit una. A mea, în afară de cea biologică. Mi-am dorit să am soţul meu, copiii mei. Despre asta voi scrie altădată, dar ce vreau să vă spun acum este că am înţeles că frica mea de a nu fi „în rândul lumii” nu avea nimic de a face cu planul lui Dumnezeu. El ştie mult mai bine ca mine de ce a îngăduit atâtea dureri. De ce am bifat greşit iubiri care m-au sfâşiat. Azi sunt bine, cu tot cu singurătatea asta pe care multă lume o condamnă.
Despre sexualitate e mult de spus, şi, cu sigurnaţă voi vorbi într-un articol. Dar ce vreau să ştiţi este că această nevoie nu este vitală! Dacă în urmă cu ceva ani credeam că voi avea toate bolile de pe pământ în cazul unei vieţi sexuale inexistente, azi ştiu că Dumnezeu are control în toate. Şi credeţi-mă, dacă ai o viaţă sexuală activă şi nu te îmbolnăveşti de la abstinenţă, 🙂 (cum ni se spune acum!) şi dă peste tine o maşină … nu e nici o diferenţă!
E mult de spus aici, tocmai de aceea mă rezum la a vă spune că iubirea şi sexualitatea în cuplu nu sunt cele care vor garanta viaţa voastră veşnică! Ce garantează asta este credinţa într-un Mântuitor care va judeca altfel decât o fac cei mai buni judecători ai timpurilor noastre!

3) Stima: Şi aici e greu. Cunosc oameni care cred că noi, creştinii, suntem nişte cârpe cu care Dumnezeu şterge pe jos, căruia „Îi pupaţi tălpile că nu aveţi încredere în voi. Dumnezeu ăsta vă face să vă înjosiţi, să staţi în genunchi, să vă umiliţi!”
E trist să auzi asta, ca şi creştin. Dumnezeu ne-a creat unici, El. Deci vrea de la noi unicitate şi respect faţă de noi înşine. El ne-a creat, şi dacă noi nu ne respectăm pe noi înşine, Îi aducem Lui o mare jignire: nu iubim creaţia lui. Noi suntem lucrarea unor Mâini perfecte, unor mâini de Dumnezeu. El mi-a împlinit nevoia de valorizare, ajutându-mă să întâlnesc oameni care mi-au arătat că sunt importantă, pentru simplul fapt că sunt creaţia Sa, nu pentru cât de frumoasă, deşteaptă şi cuminte sunt:).
Am nevoie de respectul celorlalţi oameni, ca şi tine, însă Dumnezeu m-a învăţat că dacă nu o primesc de la toţi, nu înseamnă că sunt defectă. Am de lucrat la mine, cum toţi avem, căci toţi suntem păcătoşi, însă nu sunt „scoasă din folosinţă” pentru că alţii mă resping, mă jignesc sau mă urăsc. Am învăţat că la El găsesc tot sprijinul de care am nevoie, căci El a fost crucificat. El a fost umilit, El nu a fost respectat. El ştie ce simt eu. Tot ce am de făcut este să mă încred în ce a spus El: „Te iubesc cu o iubire veşnică!” (Ieremia 31:3)
Ultima nevoie, cea de 4) Dezvoltare de sine, e cea cu care m-am luptat cel mai mult. Nu am înţeles mulţi ani de ce m-am născut. Nu pricepeam ce rost am pe lumea asta, dacă nimeni nu mă vroia. Adică nu mă vroia aşa cum eram. Toată lumea vroia să schimbe ceva la mine. Nu că aş fi perfectă, dar nevoia de acceptare necondiţionată e vitală, pentru oricine. Dacă nu mă crezi, gândeşte-te cum te simţi dacă iubitul tău îţi spune: „Te iubesc. Dar dacă spargi farfuria, se duce iubirea mea. Te iubesc, dar dacă te îmbolnăveşti, nu mai pot fi cu tine!”
Ce zici? Cum te-ai simţi?
Am înţeles după multe lupte şi multe îngenuncheri, că nevoia mea de a fi recunoscută pentru ceea ce sunt nu va fi niciodată mai împlinită decât atunci când voi avea curajul să mă prezint lumii aşa cum sunt, dar cu dorinţa şi lupta mea de schimbare în bine.

Acest blog a început tocmai în clipa în care am înţeles pentru prima dată că Dumnezeu mi-a dat în viaţa asta tot ce i-am cerut.

Aşa greşit cum am cerut, m-a făcut să văd consecinţele propriilor cereri şi acţiuni.
Aşadar, am decis să îmi folosesc cel mai frumos dar pe care El mi l-a dat, acesta de a scrie, să spun lumii mărturia mea. Să spun lumii că se poate, oricât de plin de noroi ai fi, să te cureţi. Pentru că El te va face mai alb ca neaua.
„Curăţă-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada!”
(Ps.51:7)
Cel mai important lucru pe care l-am învăţat a fost că viaţa mi-a fost dată pentru a aduce glorie lui Dumnezeu. Şi pentru NIMIC altceva!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Suntem noi, oamenii, perfecţi? Provocarea de a fi tu însuţi

Credinta

Suntem noi, oamenii, perfecţi? Provocarea de a fi tu însuţi

Distribuiți vă rog

Suntem noi, oamenii, perfecţi?

„Se spune că fericirea înseamnă să tinzi spre perfecţiune ştiind că nu o vei atinge niciodată. Că e important să savurezi drumul spre destinaţie.” – zicală populară

Deseori aud oameni care refuză să devină ceea ce i-a creat Dumnezeu să devină, din teama de imperfecţiune. Din frica de a eşua şi de a le pune cei din jur eticheta de IMPERFECŢI.

Te doare. Pentru că ştii că Dumnezeu e Singurul perfect şi nimeni altcineva. Pentru că ştii că păcatul ne-a făcut robi, dar Hristos ne-a făcut fii de Dumnezeu, prin moartea Lui. Ne-a curăţat şi ne-a iubit mai presus de orice frică a noastră şi de orice greşală.

Ştii că nimeni nu va putea ierta păcatele afară de Cel ce le-a luat asupra Sa. Afară de Cel care Şi-a dat viaţa pentru salvarea noastră. Iar noi înţelegem greşit jertfa Lui. Ne credem Dumnezeu şi avem curajul să nu avem curaj. Să nu îndrăznim, de teama eşecului.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Deşi am citit de sute de ori: „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16:33) ne vrem demni de iubirea Lui şi atunci ne gândim că trebuie să-I arătăm cât de buni suntem. Câte sacrificii facem, parcă pentru a ne cumpăra mântuirea. Fără PERFECŢIUNE parcă ni se pare că El nu ne va accepta. De parcă moartea Lui n-ar fi de ajuns. Îl comparăm pe Dumnezeu cu lumea şi ne aşteptăm de la El la aceleaşi judecată cu a celor de pe pământ.

Sursă: Google

„Nu eşti bun de nimic! Nu ai reuşit să iei nota 10, eşti mai prost ca Ionel!”

Şi deşi Îl descoperim pe Dumnezeu într-o zi, poate după lungi agonii pe paturi de viaţă ajunsă la răscruce, în loc să ne predăm toată viaţa Lui, ne ascundem de El, să nu cumva să ne vadă imperfecţiunile. Convinşi fiind că Dumnezeu ne iubeşte condiţionat.

Nu l-a întrebat oare Dumnezeu pe Adam, după căderea în păcat: „Adame, unde eşti?” Ba da, dar noi nu mai vedem că deşi Adam şi-a primit consecinţa pentru căderea Lui, a venit într-o zi Hristos şi a schimbat tot.

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” Şi luăm cuvintele acestea ca pe nişte truisme cărora le privim ambalajul şi-l confundăm cu marfa… Şi alegem să nu îl cumpărăm, de teamă că nu vom avea bani. Şi ne-om face de râs în faţa lumii, de vom arăta că avem buzunarele goale.

Ne străduim să fim perfecţi pentru a fi iubiţi, neînţelegând că Dumnezeu ştie foarte bine păcătoşenia noastră. Fără să recunoaştem că pentru El, păcătosul nu este cel stigmatizat. Cel aruncat la ghenă. Ci cel cu care El a stat la masă. Cel pe care îl cheamă în fiecare clipă să vină să-i dea apa vieţii.

Când vom înţelege oare că Dumnezeu nu ne vrea perfecţi? Ci smeriţi. Oameni care să îşi recunoască imperfecţiunile şi să admită că fără El nu sunt nimic. Nu ne vrea obedienţi. Nu are nevoie să fim sclavii Lui. El nu are nevoie de nimic.

Şi noi, „sărmani artişti”, vrem să-I dăm operele noastre de artă, când de fapt SUNTEM NOI ÎNŞINE OPERELE LUI DE ARTĂ!

#Scrie şi tu pe Învaţă.Crede.Iubeşte, folosind formularul de contact!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Dacă Dumnezeu ar fi negustor …

Relatii

Dacă Dumnezeu ar fi negustor …

Distribuiți vă rog

Dacă Dumnezeu ar fi negustor …

Noi, oamenii, cerem neîncetat ceva: sănătate, bani, mașină, casă, iubire, soție, copii, concedii… și lista e lungă. Cerem unui izvor nesecat. Dacă Dumnezeu ar fi negustor, cu siguranță ar fi de temut. Dar fiindcă e Dumnezeu și ne permite să cerem fără a plăti pe loc, Îl tratăm ca pe lampa lui Aladin.

De parcă ceva din ceea ce suntem ni s-ar cuveni, cerem minuni fără să ne gândim că tot ce primim e cu împrumut. ”Avans 0, rate fără girant și fără dobândă!” Câteva cuvinte și gata, facem creditul și continuăm să cerem. Nici măcar nu ni se impune o sumă maximă pentru risipă. Putem lua cât vrem. Profităm, căci ”pomeni” nu-s multe pe lumea asta! Iar proști sunt destui să ne împrumute dacă n-avem cu ce să plătim o lună-două.

Noi, oamenii, credem că ne jucăm „Război” cu Dumnezeu. Care adună mai mult, câștigă: Doamne, uite, acum am mai mult ca Tine! Am luat eu! Punctajul la final! Hai, Doamne, continuă să joci cu mine, poate de data asta câștig eu!

sursă: Google

Dumnezeu intră în joc ori de câte ori Îl chemi. Pentru că El ia toate sanșele ca oportunități de a ni Se dezvălui. Chiar și-n război. Deși vede că la final a câștigat mai mult, ne lasă să-L păcălim. El știe că ne păcălim singuri. Îl chemăm în război și în pace Îl lăsăm la ușă. În pacea cu alții. ”Doamne, lucrează Tu la inima lui, să mă poată ierta pentru cât i-am greșit! Doamne, îți promit că dacă… ”

Și El lucrează. Și suntem iertați. Și după ce primim iertarea greșim altcuiva. Sau tot lui, dar în alte feluri. Și iar cerem împrumut de la Dumnezeu. Și-i cumpărăm omului iertarea. Da, i-o cumpărăm, căci nimic nu ni se dă pe gratis. Ci cu preț de sânge. Sânge de Domn.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Și vine o zi când și omul acela ne greșește nouă. Ne revoltăm. Îi întoarcem spatele și după umilințe, îl iertăm. Iar la prima următoare greșală reproșăm: ”Ai mai greșit o dată! Nu ți-ai ținut promisiunea! Mi-ai înșelat încrederea! Eu, care de atâtea ori te-am ajutat, eu, care atâtea am făcut pentru tine… eu, care te-am iubit, eu, care te-am pus pe primul loc mereu, eu, care m-am sacrificat!”

Oh, da! SACRIFICAT! Noi vorbim de sacrificii de parcă am vorbi de aerul pe care-l respirăm. Nu-i așa că noi am fost răstigniți, biciuiți, huliți, scuipați? Pentru greșelile altora! ”Da, eu m-am sacrificat în relația asta să-ți fie ție bine, am muncit să-ți asigur ție decența, să ajungi cine ești, să ajungi CE ești, să te vindeci, să te descoperi, să îți faci relații…” și atâtea ”Să”-uri … Chiar așa, tocmai eu, care am așteptat atâta să te întorci tu la mine, care am avut atâta răbdare să nu mai joci la poker, să nu mai fumezi, să nu mai bei, să nu mai lipsești nopțile! Tocmai pe MINE să mă părăsești, să mă înșeli, să mă lovești, să mă folosești, să mă acuzi… și tot atâtea ”Să”-uri… avem atâtea drepturi și o singură obligație: SĂ CEREM!

Dacă Dumnezeu ar fi negustor…

Căutăm dreptatea la semenii noștri, să ni se dea cu aceeași mână cu care am dat, să ni se măsoare cu aceeași măsură cu care am măsurat (nici mai mult nici mai puțin, dar, Doamne, dacă se poate… pune la mine mai mult!)!

”Nu e drept să te iubesc și tu să nu mă iubești, și pe deasupra să mă mai și minți! Nu e drept să mă folosești, și pe deasupra să mă mai și rănești!” Nu sunt drepte atâtea nedreptăți care ni se fac!

Și vă întreb acum: dacă pentru noi nu e drept, pentru El cum a fost? Pentru El cum e când noi promitem și uităm să împlinim, când luăm și nu mai plătim, când judecăm și nu mai cerem iertare, când aruncăm și nu mai luăm înapoi? Când avem mândrie, și nu știm nici măcar antonimul ei?

”ce-ar fi fost cu noi, ce s-ar fi ales de noi, oamenii, daca tot Dumnezeu n-ar fi încercat să ” facă pace” cu noi? să ne aducă la Pace?…

fiindcă, daca s-ar fi purtat cu noi dupa adevăr, dupa dreptatea dumnezeiasca… s-ar fi ales praful de noi!…” (Mihaela C.)

Dacă Dumnezeu ar fi negustor…

Oare dacă am da oamenilor pacea noastră, mai degrabă decât dreptate în ceea ce fac, am putea să lăcrimăm mai puțin? Dacă am plânge mai degrabă pentru noi, decât după alții pe care-i acuzăm că nu ne-au iubit și am plânge neputința lor de-a ne iubi, am putea să vedem că Dumnezeu NU E NEGUSTOR și noi nu suntem judecători?

#articol publicat pe Catchy

¤Dacă vrei să scrii pe acest blog, foloseşte formularul de contact! Aşteptăm să ne împărtăşeşti clipe şi vise:)

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum ne despărţim? E simplu

Relatii

Cum ne despărţim? E simplu

Distribuiți vă rog

„Fără tine mi-e frig. N-am înțeles niciodată/ cum simte aerul că ai plecat”- Ana Blandiana

Cum ne despărţim? E simplu.  Mai des, mai rece, mai nepăsător, mai în delir şi mai fără rost.

Ne despărţim pentru că nu ştim să trăim. Ne plac respiraţiile oprite între 2 litere şi 3 încercări de-a ne înţelege unul pe altul.

Ne despărţim pentru că avem nevoie de independenţă. Cică. Fără şanse de a trăi în doi. Doar cu şansa dată o dată de a trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Nu dăm mai multe (şanse). Ne spunem simplu, simplu de tot, ce complicată e viaţa lângă celălalt. Şi nu ne întrebăm cum e a lui, lângă noi.

Susţinem că ne pasă de iubire, şi habar n-avem că nu ne dăruim măcar dreptul de a o trăi simplu, fără fard şi pe tocuri de 15. Habar n-avem cât contăm pentru celălalt, căci ne împărţim timpul între a-l acuza şi a ne găsi scuze pentru clipa când îi vom trânti în faţă uşa. Şi din timpul rămas, ne facem aripă. Să mai bată din când în când, să ne aducă aminte de cei care-am fost în braţele din care am plecat.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Ne despărţim. E mult mai simplu decât să ne împărţim între înţelegere şi acuze, între confesiune şi iertare. Ne dor vorbele spuse, fără să avem răbdarea de a le auzi pe cele nespuse.

Vine iarna. Curând. Deja e ger, pentru unii. Deja se îngheaţă. Se alunecă şi se cade. Ne rupem picioarele, deşi purtăm ghete fără toc. Cele mai banale încălţări, să ne fie mai uşor să fugim. Nici măcar demnitatea de a alerga cu capul sus, pe tocurile alea de 15, n-o mai avem.

Ne prefacem că suntem nişte cerşetori fără adăpost, cu haine zdrenţuite şi murdare. Ne victimizăm fără scrupule, cerând dreptul la cuvânt. Nu ne interesează nici măcar cât bobul de muştar, ce goi îi lăsăm pe ceilalţi, în braţele cărora ne-am găsit adăpost pentru o vreme.

Mi-e frig.

Ţie?

Susă foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Adio. Dar… ?

Relatii

Adio. Dar… ?

Distribuiți vă rog

Adio. Dar… ? Spunem ADIO atât de uşor uneori, că pare că nici n-am trăit împreună. Doar ne-am lovit unul de altul, în mall, când ne grăbeam să prindem loc la garderobă…

Ne asemănăm cu 2 străini care-şi beau cafeaua într-o benzinărie, umăr lângă umăr, şi pleacă apoi fără aşteptări. Ba parcă ei sunt mai însufleţiţi. Măcar se privesc în ochi…

Noi mai ales ochii ni-i evităm, la despărţire. Căci ştim că ei spun cele mai frumoase poveşti. Pictează cele mai dureroase amintiri şi dezbracă cele mai banale cuvinte. Şi le îmbracă într-o mare iubire.

Ne spunem ADIO ca la semafor: „E verde! Treci!” Îl spunem de parcă am fi noi cei ce schimbăm culorile vieţii celui de lângă noi. De parcă el n-ar avea dreptul la roşu, la gri ori la negru. Şi-atât de simplu ni se pare să ne întoarcem apoi, să spunem „Îmi pare rău, am revenit…”, că uităm durerea din ochii celui ce-a plâns. Ori nici n-am avut timp s-o observăm. Căci mai preocupaţi am fost de propria durere. Ori plecare. Ori inimă

Atâtea vieţi ni se pare că ne-a dat Dumnezeu, că am avea timp de întors. De plătit, de cumpărat ori de trăit.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

De fapt… n-avem nimic. E totul al Celui pe care nu-L recunoaştem ca autoritate. Al Celui pe care Îl ignorăm şi-L dispreţuim. Pentru simplul fapt că se numeşte Singur, Dumnezeu.

N-avem nimic. Nici măcar viaţă. Fără El, nu suntem nici măcar nimicuri.

Suntem numai fluturi fără aripi. Drumuri fără căi. Oameni fără siguranţa zilei de mâine. Suntem numere fără matematică. Şi-o simplă notă fără portativ.

-Şi o cheie scumpă, într-o lume prea ieftină, fără uşi! Îmi şopteşte un glas necunoscut, ce-şi poartă în mâini inima străpunsă de-o cheie pe care n-a mai găsit-o niciodată…

Susă foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Hai să ne întâlnim pe băncuţa din spatele zâmbetului tău!

Relatii

Hai să ne întâlnim pe băncuţa din spatele zâmbetului tău!

Distribuiți vă rog

Hai să ne întâlnim pe băncuţa din spatele zâmbetului tău!

E acolo, la câţiva paşi de tine, un zâmbet. Se numeşte Binecuvântare. Nu m-am adăpostit niciodată la umbra lui, dar am înţeles de la Dumnezeu că e locul unde ar vrea să-mi petrec viaţa. Nu ştiu când mi-a spus-o, probabil că într-o noapte în care băusem sute de sticle de lacrimi. Că de acolo mi se trage uitarea. De obicei, când mă îmbăt cu durere, uit tot. Aşa am uitat şi de timp.

Şi m-am trezit dintr-o dată, în braţele unui prezent de care nu mi-a vorbit nimeni, niciodată. Ştiu că m-am rugat cândva pentru el. Plină de frică, de deziluzie şi de minciuni trase la indigo. Şi probabil că cineva m-a auzit. I-a spus lui Dumnezeu că o femeie nebună, care stă de câteva nopţi pe străzi, are nevoie de adăpost.

Şi-atunci a trimis zâmbetul ăsta, despre care vreau să-ţi vorbesc acum.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Mi-a fost teamă să mă apropii de el.

„Nu e uşor să intri în casele străinilor. Nici să laşi cheia la ei. Numai că, atunci când îţi dai seama că tu n-ai nici o casă, deci n-are cum să-ţi fure ceva din ea, te cuprinde un râs isteric. Parcă ţi-e şi milă de tine. A rămas din fiecare casă ce-ai ridicat-o din temelii, doar uşa. Ce de uşi mai deschizi, femeie nebună! Şi intri apoi în nimic.”

În fine … nu vreau să-ţi vorbesc despre nebunie acum. Sau poate da …

sursa: Youtube

Versuri: Clara Mărgineanu

E o nebunie amară. Ca ciocolata pe care trebuie s-o mănânc pentru că nu mai am voie dulce. Am aflat că orice e bun la suprafaţă e plin de boli. De blesteme şi de răni. În nebunia asta a mea trăiesc toate împlinirile lumii…

Ştii ceva? Am vrut să-ţi spun totul şi nu pot să-ţi spun de fapt nimic. De fapt, ştii ce? M-am săturat să vorbesc. Aleg tăcerea.

În spatele zâmbetului tău e o băncuţă de lemn. Hai să ne aşezăm acolo amândoi, să tăcem împreună, să ne ridicăm apoi, transformaţi în copii, să alergăm desculţi, să spargem baloane, să dansăm în ploaie, să jucăm fotbal cu timpul, să ne batem cu apă, să rupem flori de pe marginea drumului, să culegem pietre şi să facem castele din visele noastre! Hai să le dărâmăm apoi cu degete împreunate în rugăciune!

Şi să ne întoarcem seara, obosiţi de atâta copilărie, pe băncuţa din spatele zâmbetului tău! Va avea Dumnezeu grijă de noi, de-o ninge sau de s-o face prea frig! Zicea cineva că acasă nu e o casă, ci un loc unde te întorci întotdeauna cu drag. Eu nu m-aş întoarce. Eu aş rămâne. Să învăţ să trăiesc.

Dacă Dumnezeu există, cu siguranţă nu mă va lăsa să mai plec…

Apropo, tot Dumnezeu te-a creat şi pe tine?

* Dacă vrei să scrii pe acest site, aştept un e-mail la adresa: psihoterapeut.monica@gmail.com

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Până când află că ne e dor… apoi le e dor lor, de altele?!

Relatii

Până când află că ne e dor… apoi le e dor lor, de altele?!

Distribuiți vă rog

„Mi-a fost dor de el până m-am făcut mare…” (Mihaela Rădulescu)

Dragă Mihaela,

Să ştii că că există câte un Ayan în inima fiecărei femei. Chiar şi-n a ta. Eu n-am fost aşa norocoasă, să-l fi lăsat acolo, departe, când m-am făcut mare.

S-a făcut şi el. Mai mare ca mine. Şi s-a făcut mai mare şi dorul. Meu.

Au venit multe peste noi. Peste noi amândoi, separat.

Dureri. Frici. Tentaţii. Păcate. Ispite. Iubiri. Despărţiri. Împăcări. Suferinţe. Iertări. Biruinţe. Ridicări. Căderi. Zboruri. Vise şi adevăruri. Minciuni şi dezastre. Deliruri şi vindecări.

Am crescut frumos, Mihaela, cu toate rănile cărora le-am pus fundiţe roşii, crezând că aşa vor durea mai puţin. S-au făcut mari  până şi ele. Rănile, zic. Şi-au aruncat în lume blesteme de dor nesfârşit.

S-au prins blestemele alea. La mine. La mine, pentru că eu n-am crezut nici în ele, în blesteme, şi nici în Dumnezeu. Am crezut că timpul le-o vindeca pe toate, le-o şterge şi mi-o muri şi mie dorul. Îl voi îngropa într-o margine de drum, voi fura o Aripă de înger şi voi zbura spre alte lumi, mai bună ca asta în care n-a fost să-l am pe el.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

M-am făcut mare, Mihaela. Atât de mare, că toate lumile s-au strâns în mine, să se războiască, una cu alta. S-a făcut şi el mare. Atât de mare, că a ajuns până la cer. S-a mutat acolo, cu Aripile câştigate prin trudă multă.

„From zero to hero”, cum spunea Felix în interviul cu tine, a fost multă zbatere. Multe bătălii pierdute. Dar singurul război câştigat.

Singurul care conta. Al uitării de mine. De ce-a fost şi ce-am jurat să fie. Împreună.

S-a oprit într-o zi, la marginea unei iubiri agonizând a viaţă, s-a uitat lung la mine, şi mi-a spus, de pe prispa avionului său de hârtie:

„Mi-a fost dor de tine până m-am făcut mare…”

Şi de-atunci… nu l-am mai auzit niciodată.

Să fie oare adevărat că bărbaţilor le e dor până se fac mari iubirile femeilor lor, apoi le e milă? Ori greaţă? Ori lehamite?

De femeile acelea ….

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
La mulţi ani, FEMEIE! Eşti de 7 ori Evă!

Credinta

La mulţi ani, FEMEIE! Eşti de 7 ori Evă!

Distribuiți vă rog

Azi am aflat că e, nu ziua noastră, ci săptămâna noastră.

A femeilor CREŞTINE!

Avem 7 zile. 168 de ore să ne răsfăţăm. Cu lapte. Cu miere. Cu ciocolată. Cu vanilie şi scorțișoară.

Dumnezeu ştie de ce ne dă tot 7 zile, cât a avut El nevoie să creeze lumea. Asta care îl blamează acum …

Să ne dea oare, pentru că şi noi suntem creatoare de viaţă? Ne-a dat El harul ăsta, căci ştie cât e de  greu să fii femeie? S-a gândit El, oare, că dacă Lui i-au trebuit 6 zile, la fel ne vor trebui şi nouă? 🙂
E săptămâna marilor regrete. Puse în mâna Marelui Vindecător. Spre alinare. Spre iertare şi mângâiere. A sufletelor ce-au fost sfârtecate. De iubiri bifate greşit. De frici puse la dospit. Că nu suntem frumoase. Că nu dăm destul. Că nu avem ce trebuie. Că e necesar să admitem că niciodată nu ne vom vindeca.
E săptămâna noastră, a celor care am învățat, poate pe genunchi, în foc şi prin noroi, dând din coate, şi incendiind iubiri, că numai El e Singurul care poate să ne urce la cer. Să ne pună coronița iertării, împletită din spinii propriei coroane. De la calvar.
Dragele mele, e săptămâna binecuvântării. A harului care ne-a salvat.
Şi chiar de ne-ar răstigni lumea, pentru credința noastră, chiar de ne-ar arunca în cuptorul cu foc, chiar de s-ar rupe pământul în 2 şi cerul s-ar face lacrimă, n-am pieri. Nici noi, nici lumea noastră. Suntem una cu ea.
E săptămâna în care dragostea se desăvârşeşte prin iubire. Şi iubirea se împarte la lume. Ajunge să sature omenirea. Ca pâinile şi peştii. Şi se pregătește pentru moartea pe cruce.
Ea, iubirea adevărată, biciuită şi batjocorită, se urcă de bunăvoie pe cruce, se dă la calvar şi înviază din propria cenușă.
Haideți să ne dăm mâna, noi, femeile ce-am înțeles că iubirea vindecă şi în cea mai întunecată negură! Să ne pregătim sufletele, să ne biciuim fricile, păcatele şi durerile, să le urcăm pe cruce, şi să le lăsăm acolo până îşi dau duhul.
Să strige şi ele: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce ne-ai părăsit?”

Şi să le răspundem noi, în locul Lui:
– V-a părăsit  pentru că  moartea voastră va dezlega lumea de blestem. Acela al singurătății în 2, al dragostei care promite, dar nu împlinește, al „partajului echitabil”. Dintre om şi Dumnezeu.
Haideți să ne unim inimile în rugăciunea dorului de cer, a certitudinii iertării şi a pașilor fără tălpi. Făcuți cu har.
Vă dau Aripi de drum, să zburăm spre cerul promis

Şi, în dar, de ziua noastră, cât 7:), vă dau poemul inimii mele.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Asa e mama si a fost bunica
Asa suntem femei lânga femei
Parem nimic si nu-nsemnam nimica
Doar niste “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenti, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai talpi si ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Si-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic maret, nimic impunator.
Schimbându-si dupa ei si drum si nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâtia pasi ce au facut prin casa
Si pentru care plata nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasa
Ar fi ajuns si dincolo de cer.

Ei fac ce fac si tot ce fac se vede
Ba strica mult si ele-ndreapta tot
Si de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbatrânesc si nu mai pot.

Asa e mama si a fost bunica
Si ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat si uneori copii.

Suntem veriga firului de ata
În fiecare lant facut din doi
Ce greu cu noi femeile în viata
Dar e si imposibil fara noi…

(Adrian Păunescu- Cântesc femeiesc)

Vă provoc pe toate, să daţi share acestei postări, tăguind 3-5 femei creştine, care să numească un titlu de carte, care le-a schimbat, ca FEMEI!

Să fim candele aprinse… purtătoare de Aripi. De drum.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
De ce plâng mamele?

Parenting

De ce plâng mamele?

Distribuiți vă rog

Azi am fost în parc multe ore. La învăţat copilul să se exprime. Şi la acceptarea Nu-ului.

„Vreau să mă dau în maşinuţă încă o dată.”

„Nu se mai poate. Am decis împreună că va fi o singură dată, 10 minute. Ai avut de ales între 3 jocuri cu bani sau toţi banii îi cheltuim pe maşinuţe. Am cheltuit deja banii pentru azi. Nu mai avem.”

„Eu vreau acum.”

„Ştiu că vrei, dar a  fost decizia ta.”

„Sună pe mami.”

„De ce?”

„Să aducă bani.”

„Nu va veni mami să aducă bani pentru că noi am decis împreună ce să facem azi şi mami nu ne dă mai mult decât am decis deja. Marţea viitoare te dai de câte ori decidem atunci. Alege orice joc din parc, fără bani!”

Zis şi făcut. Se urcă „al meu” copil într-o maşinuţă de bebeluşi şi se porneşte pe negociat:

„Moni, ai bani în portofel?”

„Nu.”

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

„În geantă ai?”

„Nu.”

„Unde ai bani?”

„La bancă.”

„Mergem la bancă să luăm bani?”

„Nu.”

Şi acolo se rupe filmul… copilul tace şi mă întreabă:

„De ce plânge doamna?”

Îmi arată cu degetul o femeie frumoasă, însărcinată, care plângea. Pe bancă, lângă ea, un bărbat finuţ îmbrăcat, însă deloc drăguţ la vorbă:

„Spune-mi şi mie de ce? Proastă nu eşti, urâtă nu eşti, mâncare ştii să faci, de ce?”

„Nu ştiu”, răspunde femeia. Crezi că dacă mă întrebi de o sută de ori …

Copilul continuă: „Moni, de ce ţipă domnul?”

„Şşşşt!” spun cât pot de încet. „Domnul e nervos. Nu e frumos să deranjăm.” Îmi dau seama de aberaţia pe care o spun, dar mă blochez. Eram suficient de aproape încât să se audă vocea copilului, care, de altfel, striga mai tare ca bărbatul finuţ îmbrăcat.

„Şşşt! Să facem linişte!” spune puiul de om, ştiind din jocurile noastre că atunci când spunem „Şşşşşt!” trebuie să facem linişte, chiar şi dacă noi vrem să strigăm de bucurie!

„Hai să mergem la altă maşinuţă!”

„Eu vreau la asta!”

„Ok, atunci trebuie să faci linişte şi dacă vrei să mă întrebi ceva îmi spui la ureche. Ştttttt!”

„Moni, mergem să scoatem bani de la bancomat cu tati?”

Huh… a înţeles şi nu s-a enervat. Slavă Domnului, spun în gând. Şi reîncepem negocierea.

Vocea domnului urcă tot mai puternic, aud din noi „De ce”- uri unul după altul, dar atât. Bine că vorbea „ale meu” suficient încât să nu ascult fără să vreau ce se spunea în afara lor…

Să ne înţelegem: „DE CE”-urile erau strigate, restul era spus mai calm… mai încet …

Îmi vine să-l întreb şi eu pe domnul cu pricina „DE CE, domnule, ai decis să faci femeia asta să plângă în parc? Acasă nu are acelaşi farmec? Nu vezi câţi copii sunt aici?”

Tac, evident. Dar mă înfurii în sinea mea, chiar dacă sunt conştientă că motivul ţipetelor lui e doar de ai stiut. Nu-s acolo să judec, aşa că, printre explicaţiile pe care le am de dat copilului, mai bolborosesc în gând câte un „Doamne, nu vreau să mă înfurii. Tu ştii că nu suport să văd femei plângând în faţa bărbaţilor. Am plâns eu destul …”

Nu aud decât DE CE-uri preţ de câteva clipe, habar n-am câte. Oricum, suficiente încât să ajungă al meu copil la concluzia că nu se poate cu mine, şi tot ce poate face este să cedeze cu insistenţele de a mă vrăji să scot banii:) şi tot el mă face să întorc iară capul spre cuplul deloc tăcut:

„Moni, doamna şterge ochii. Oooo, îmi pare rău că plângi!” Pentru prima oară de când fac meseria asta, îmi doresc să-mi tacă omuleţul. Sau să nu ştie să exprime ce simte. 🙂 eu l-am învăţat să spună ce vede şi ce e necesar să spui în situaţii de acest fel, dar nu am ajuns aşa avansaţi, încât să învăţăm şi să nu spunem oricui. Aşa că, mândru nevoie mare de empatia lui, copilul continuă:

„Moni, nu mai plânge, doamna!” ( traducere: „Nu vreau să mai plângă doamna!”)

Femeia îşi şterge, într-adevăr, de zor, ochii, întoarsă de data asta, cu spatele la bărbatul finuţ. Nu observ detaliile, dar copilul, învăţat să detalieze tot, continuă: „Moni, a venit fetiţa!”

Într-adevăr, venise fetiţa cuplului, iar femeiea stătea cu spatele ca aceasta să nu îi vadă lacrimile! Se juca fetiţa asta cu tăticul, adică râdea la el în braţe. Îi confirm copilului venirea fetiţei şi bucuria că împărtăşeşte cu mine, şi când cred că se încheie discuţia, puiul meu de om adaugă:

„Fetiţa o îmbrăţişează pe mama. Să nu mai plângă!”

Mă uit din reflex. Aşa era, fetiţa o îmbrăţişa şi îi ştergea lacrimile. Nu ştiu dacă să îmi strâng copilul în braţe de bucurie, că într-un timp foarte scurt a reuşit să înveţe să îmi împărtăşească atâtea detalii, sau să mă întristez la situaţia asta …

Mi-aduc aminte de copilăria mea… când vedeam lacrimi mai mereu în ochii şi pe obrajii mamei. Mă doare subit sufletul şi îmi rog copilul să mergem la altă maşină.

„Nu, Moni, eu vreau la asta! Trebuie să plătim să meargă!”

Îmi vine în minte o idee: „Fii atent, uite acolo căluţii care se învârt! Ce zici, mergem să ne dăm în ei?”

„Da. Marţi mergem cu maşina, are Moni bani.”

Râd cu poftă de conexiunea lui, apoi plecăm la căluţi şi astfel scap de situaţie. De fapt, mint acum, oarecum. Fug de fapt, de mine, cea din copilărie. Nu suport durerea asta. Mă roade.

Nu mă gândesc la cuplul ăsta frumos … mă gândesc la copilul şi mai frumos ce l-au făcut împreună. Ca vina o poartă amândoi, ştim cu toţii, dar ce vină are copilul ăsta, să sufere din cauza lipsei lor de răbdare? Aceea de a ajunge acasă, în camera lor, să îşi reproşeze cât vor … cu sonorul la minim …

sursa foto: google

Am scris aşa, într-un foc, de durere ce încă mă apasă… situaţia asta spune ceva despre mine, ştiu!! Că nu m-am vindecat încă de copila din mine!

Dar … după ce îmi accept responsabilitatea de a vindeca rana mea, vă spun vouă, părinţi frumoşi:

Într-o zi, copilul ce vede lacrimile voastre, ce aude strigătele voastre, va fi adultul ce îşi va îneca amarul copilăriei în depresii, adicţii sau acte suicidare … de ce să-l pregătiţi aşa pentru viaţă?

Întreb şi eu aşa… cum i-aş fi întrebat pe ai mei cu ani în urmă …

Până aflu răspunsul la întrebare, îmi pun Aripi de Drum şi zbor în rugăciune… Dumnezeu ştie cel mai bine cum se vindecă sufletele fără de putere …

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.