Etichetă: dragoste

Cele 3 Iubiri, în  Marea dragoste. Ce spune Dumnezeu despre adevărata Iubire

Credinta

Cele 3 Iubiri, în Marea dragoste. Ce spune Dumnezeu despre adevărata Iubire

Distribuiți vă rog

 

 

Sursă Foto: Google

Dragostea e cel mai dezbătut subiect.

Dragostea e cea mai grea problemă, încă în stadiul de definiţie…

Dragostea m-a îndemnat şi pe mine, azi, să vă împărtăşesc din tot ce mi-a dat Dumnezeu în dar. Din tot ce mi-a fost dat să trăiesc. Să sufăr şi să mă nasc din nou!

Să înţelegem cifra 3, dintr-o Singură  Dragoste!

Începem cu pasul …

 

  • Dragostea de Dumnezeu

 

„Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. ” (Matei 22:37-40)

Ni se cere să Îl iubim pe El la modul „ imperativ absolut”J . Căci fără de El nu suntem nimic. „Relaţia dintre noi şi Dumnezeu  este exact ca cea a unui copil cu mama sa”, spune Josh McDowell. Avem nevoie de El într-un mod dependent.

„Venim la El pentru că suntem neajutoraţi fără iertarea, fără sprijinul şi fără înţelepciunea şi mângâierea Sa.”

 

  • Dragostea de oameni

sursă foto: Google

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”

Observaţi că Dumnezeu nu ne spune să îi iubim pe oameni ca pe El, pentru că asta ar fi o blasfemie. Avem o ierarhie implicită a iubirii. Condiţia iubirii altora,însă, este iubirea de sine. Iubirea sănătoasă de sine.  O voi prezenta mai jos, dar vreau să vă spun despre ierarhia în iubirea de oameni. (avem nevoie de ierarhie, pentru că dacă am încerca să-i iubim pe toţi oamenii din lume, „dragostea noastră s-ar răspândi într-un strat atât de subţire, încât n-ar însemna mai nimic pentru nimeni.” – Josh McDowell)

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

  1. Familia noastră
  2. biserica
  3. prietenii
  4. colegii
  5. oamenii din jurul nostru

 

  • Dragostea de sine:

Sursă Foto: Google

„Fiecare îşi va purta sarcina lui însuşi!” (Glateni, 6:5)

Am auzit cândva o mamă care îi spunea fiicei sale: „Eşti obligată să mă ţii la tine, pentru că eu te-am făcut!”

Hristos ne-a dat o poruncă frumoasă şi înţeleaptă, aceea de a ne purta de grijă, astfel încât să nu devenim o povară pentru ceilalţi. Dragi părinţi, copiii voştri nu au ales să se nască, voi aţi ales să îi aduceţi pe lume, îndrăznesc să vă spun că nu este tocmai creştinesc imperativul vostru de a avea copiii grijă de voi, atâta timp cât aveţi datoria de a face orice vă stă în putinţă să nu ajungeţi purtaţi pe umeri de ai voştri copii.

 

Ce avem de făcut pentru a ne iubi pe noi înşine?

 

Să nu respingem sinele de la care vin egoismul şi complexele de inferioritate: respingem păcatul pe care îl facem, dar nu ne dispreţuim pe noi înşine pentru că păcătuim, pentru că astfel, dispreţuim creaţia lui Dumnezeu. Suntem imperfecţi, şi Dumnezeu ştie asta. Dar ne-a promis răscumpărare prin Fiul Său. Citeam undeva că „degeaba a murit Hristos”, dacă noi nu ne acceptăm pe noi înşine aşa cum suntem. Depunând mereu eforturi de a fi sfinţi, trăind după regulile Scripturii, dar recunoscând că Dumnezeu nu are nevoie de perfecţiunea noastră pentru a ne iubi.

 

Să avem în minte mereu motivul pentru care Dumnezeu ne cere să ne iubim pe noi înşine: pentru a-i iubi pe alţii. Ar fi un păcat să ne iubim pentru a acumula bogăţii, a pune întreaga lume la picioarele noastre, sau pentru a ne numi singuri dumnezei. A te închina la tine însuţi este semnul idolatriei.

 

Când ştii că te iubeşti prea puţin? (ai o imagine de sine scăzută)

  • Când nu mai ai timp pentru a te plimba- citi, etc, pentru că eşti mereu implicat în rezolvarea problemelor prietenilor tăi
  • Când crezi că opinia ta nu va fi luată în calcul, aşa că decizi să nu ţi-o spui
  • Când te simţi vinovat de fiecare dată când trebuie să spui cuiva NU
  • Când oamenii îţi fac complimente în ceea ce priveşte modul în care arăţi azi, iar tu îţi găseşti defecte

Când ştii că te iubeşti prea mult ? (eşti narcisic)

  • Când responsabilităţile familiale sunt lăsate în urma carierei tale şi a hobby-urilor
  • Când crezi că nu ai nevoie să mai înveţi nimic nou, pentru că deja le ştii pe toate
  • Când domini orice discuţie, considerând că gândirea ta este infailibilă
  • Când Nu îţi ţii promisiunile dacă îţi găseşti ceva mai palpitant de făcut sau câştigi mai bine

 

Marea Dragoste este o cruce perfectă:  pe verticală, ni se cere să-L iubim pe Dumnezeu în modul suprem, şi pe orizontală, să-i iubim pe oameni, aşa cum ne iubim pe noi înşine.

s-o purtăm, zic, cu mândrie!

Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de oameni sunt inseparabile. Nu Îl putem iubi pe Dumnezeu dacă nu îi iubim pe oameni.

„ Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu, dar îl urăşte pe fratele său, este un mincinos. Căci dacă nu-l iubeşte pe fratele său, pe care îl vede, cum îl poate iubi pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” – 1 Ioan 4:20

Dragostea merge întrei direcţii în acelaşi timp. Nu are cum altfel: nu poţi sa-i iubeşti pe oameni dacă nu Il iubeşti pe EL, şi nu poţi să-i iubeşti pe oameni dacă nu te iubeşti pe tine însuţi.

Modelul de dragoste la care trebuie să ne raportăm e Hristos. El şi-a iubit Tatăl mai presus de orice, apoi, pentru a putea să ne iubească pe noi, S-a iubit pe Sine atât de mult, încât a avut grijă de sufletul şi de trupul Său în modul perfect. Hristos nu a avut vicii. A fost ispitit ca şi noi, dar a rezistat.

Adresa ta care e?

 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Scrisoarea bărbatului-carte, către femeia-televizor

Relatii

Scrisoarea bărbatului-carte, către femeia-televizor

Distribuiți vă rog

Pentru că am scris AICI scrisoarea femeii-carte către bărbatul televizor, iar unii dintre voi mi-aţi cerut să fiu terapeut, deci să nu judec, 🙂 ci să scriu şi varianta inversă, iată că mă arunc în groapa cu lei 🙂 şi scriu, cu mână sigură:

Draga mea,

Îţi înţeleg frustrarea. Cu asta trebuie să încep orice, cu acceptarea durerilor tale. Am învăţat, de-a lungul vieţii, din cărţile pentru care îmi reproşezi mereu, că primul pas spre comunicarea eficientă, este acceptarea celuilalt, aşa cum este, cu tot cu fricile şi frustrările lui.

Te înţeleg, aşadar. Pricep clipele în care te simţi neglijată pentru că eu prefer să citesc, decât să bârfesc ce-a mai făcut nora mamei soacre, de la emisiunea ta preferată. Ori decât să ascult ultima nenorocire prezentată de Ernest, despre nemernicul care şi-a înşelat amanta cu nevasta.

Ştiu că e frustrant pentru tine, să încerc să-ţi povestesc despre ultima descoperire în materie de psihoză, ori despre noua tehnică de creative writing. Nu ai răbdare să-ţi împărtăşesc cum a trăit Schopenhauer. Tu preferi să-l vezi certându-se la Wow Bizz, cu vreuna din iubitele lui.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Aşa, ca pentru rating. Ori pentru a învăţa direct de la sursă, despre cum se desparte lumea, în direct. Şi cum divorţează de vreo 7 ori, apoi se recăsătoreşte, cu lacrimile curgând pe rochia de 10 000 euro pe care i-a cumpărat-o, din dragoste. By Mircea Radu.

Draga mea, ştiu că sunt egoist uneori. Şi te rog să mă ierţi. Nu ştiu să fiu răbdător, cu aceleaşi tipologii de bărbaţi sau de femei, la care te uiţi zilnic. Nici empatic. Cu nici o duduie trădată, cu nici un musiu ajuns peste noapte idolul femeilor măritate cu „obsedaţi de cărţi”.

Te-am ales greşit, şi te rog să mă ierţi. Am crezut că friptura pe care mi-o pregăteai mereu, prăjitura care mă aştepta zilnic, ori curăţenia-lună, detalii „cărora nici un bărbat nu le-ar rezista”, au fost cireşe de pe tort, nu obsesii. Ori motive de luat de nevastă.

Te-am ales greşit, crezând la fel de greşit că împreună, vom cuceri lumea. Citind îmrepună, visând împreună, povestind împreună, plimbându-ne de mână, alergând de nebuni în ploaie, prin frunze, dându-ne cu sania, făcând oameni de zăpăadă, cărora să le punem nume din romane cu gust de poezie.

M-am înşelat. Şi îmi pare rău. Rău că te-am dezamăgit, nefiind ceea ce tu îţi doreşti: un dependent de senzaţional, de ştiri de la ora 5, de poveşti lacrimogene ale domniţelor siliconate. Ori ale femeilor-eroine, înşelate de nemernicii care-şi găsesc „desfrânate” care le fură bărbaţii, pozând în femeile-perfecte, ce nu ştiu nici o ciorbă să facă.

Îmi pare rău, draga mea, că nu am avut răbdarea să te cunosc cu adevărat. Să văd că tu crezi că menirea femeii e să fie servitoare, nu soţie. Că fericirea soţului ei constă în călcarea perfectă a cămăşii, nu în nopţile lungi, trăite sub semnul cuvântului, al ochilor înlăcrimaţi de iubire, ori al împărtăşirii propriilor vise. Altele decât a face copii, mâncare şi curăţenie.

Am crezut, draga mea, că eşti FEMEIE, nu bucătăreasă, mamă nevrotică, urlând mereu la copii, să nu atingă vreun pahar aşezat de tine, obsesiv, pe masa unde ei ar trebui să se joace. Ori maratonistă. De emisiuni proaste.

Iartă-mă, te rog, pentru ignoranţa de a nu-l înţelege pe Mircea Badea, cu ale lui dileme existenţiale! În timpul în care tu duci copiii la culcare, să nu pierzi ceva din gura lui, pardon, a presei, eu prefer să citesc despre cum se poate îmbunătăţi relaţia în cuplu. De aici aflu ceva ce ne-ar putea face viaţa frumoasă, nu pe-a lui Badea, mai plină. De bani, luaţi de pe urma emisiunilor la care tu te uiţi, neglijându-mă.

Am greşit, draga mea! Am ales femeia care mi-ar fi plăcut să fii, nu femeia ce erai! Credeam că toate femeile sunt avide de cunoaştere, că toate ştiu că o relaţie se construieşte cu timp, răbdare, PREZENŢĂ, dragoste şi voinţă. Nicidecum cu 10 feluri de mâncare pregătite perfect, pe care mi le aşezi pe farfurii scumpe, zestrea de la mama ta.

Nu am ştiut că ai impresia că e de ajuns să dai gust extradinar mâncărurilor, în timp ce eu le degust singur, căci tu fie stai în dormitor la ştiri, fie mănânci lângă mine, cu ochii fixaţi pe ecranul televizorului din bucătărie, fără să-ţi pese că am venit de la job şi aş avea multe să-ţi împărtăşesc.

Am crezut că şi pentru tine televizorul e un obiect de decor, că îl vei folosi pentru a vedea ÎMPREUNĂ un film bun, ori o emisiune de divertisment. N-am ştiut că pentru el vei fi capabilă să faci orice, inclusiv să duci copiii la culcare mai devreme. Am crezut că ei vor fi în pat la ora 21, pentru ca noi să avem timp pentru ce am jurat în faţa altarului: să ne iubim până la adânci bătrâneţi.

Îmi pare rău, draga mea, pentru durerea ce ţi-o pricinuiesc, nemaiputând suporta dramele prietenelor tale mereu înşelate de fiecare bărbat cu care încep poveşti. Şi sfârşesc coşmaruri. Le-aş da să citească despre terapie de cuplu, despre aşteptări, inteligenţă emoţională, dependenţe, frici şi limite, însă lor li se face somn când deschid cartea, şi susţin cu demnitate că nu au nevoie de „proşti cu facultate de psihologie, care să le spună numai tâmpenii”. Ele se încurcă singure. Cu te-miri-ce şmecheri de cartier. Şi-apoi se plâng de lipsă de masculinitate.

Mă iartă, draga mea, pentru suferinţa pe care ţi-o pricinuiesc cu această scrisoare de rămas bun. Ştiu că în curând voi fi urmărit de Ernest. Ştiu şi că voi fi subiect de bârfă în târg şi mi se vor aprinde lumânări de blestem pentru cât te-ai deformat tu, din cauza mea. Ştiu că îmi vei cere să-ţi plătesc operaţia de micşorare de stomac, pentru grăsimea acumulată de-a lungul perioadei de doliu, după plecarea mea neaşteptată şi nedreaptă. Căci mi-ai oferit tot: mâncare, curăţenie, timp cu cărţile mele, şi copii. Mi-ai dat de toate,  ŞI BUNĂ TOT N-AI FOST, pentru mine.

Ştiu că sunt un nemernic, la fel ca toţi cei de la WOW Bizz. Doar că nemernicia mea constă în a pierde timpul citind, în loc să vorbesc şi eu, ca orice bărbat, cu tine, despre prietena x, despre emisiunea z. Şi despre ce nevoi mai au copiii, în afară de tot ce le-ai cumpărat de pe Facebook, din grupurile de mămici obsedate de shoping.

Iartă-mă, draga mea, pentru ignoranţă, pentru dragostea mea de carte, de oameni şi de lume. Despre care nu se vorbeşte la Ernest. Nici la Badea, nici la Radu. Numai faţă în faţă, în cuplu. Acela pe care l-ai confundat cu facerea de bine. Mie. Binele ăla care pentru mine e sinonim cu sinuciderea.

Draga mea, succes în a-ţi găsi bărbatul visurilor tale! Acela dispus să-ţi asculte bârfele, televizorul şi laudele despre cât de extraordinar este de fiecare dată când vine acasă zilnic cu naveta de bere, şi baxurile de seminţe, de împărţit la telenovele excepţionale, la care adormiţi îmbrăţişaţi. De cât de mult s-au iubit protagoniştii, încât au făcut orice să aibă timp pentru ei: inclusiv filme la care să se uite proştii, în timp ce ei câştigă bani să-şi trăiască viaţa, pe margine de prăpastie.

Iubesc, draga mea! Iubesc femeia care mă aşteaptă cu braţele deschise, care ajunge acasă obosită şi mă roagă plângând să o las să-şi odihnească sufletul pe umărul meu. Femeia pe care o găsesc citind ultimele descoperiri în materie de comunicare, gata să mi le împărtăşească şi le punem în aplicare.

Femeia care mă sună din metrou să-mi spună că-i e dor de mine, că mi-a cumpărat de pe drum un ecler, deşi ştie că-s la regim, care nu mi-a răspuns 3 ore la telefon pentru a mă panica, şi a mă aştepta acasă cu televizorul deschis pe singurul program la care voi vrea să mă uit toată viaţa: dragostea noastră.

Semnează,

Bărbatul-carte

 

foto: Google

 

Distribuiți vă rog
Cadou pentru tine, femeie frumoasă. Meriți!

Relatii

Cadou pentru tine, femeie frumoasă. Meriți!

Distribuiți vă rog

Azi am fost să cumpăr un cadou pentru o femeie frumoasă si puternică. Mai puternică decât si-ar putea imagina cineva. S-a luptat cu cancerul la numai 21 de ani si a învins. Atâta determinare n-am văzut în viața mea. Atât de aproape. Poate vă voi povesti într-o zi despre ea…
Acum vreau să vă spun despre iubirea de sine. Despre Dumnezeu si despre adevărata împlinire.
Am decis să-mi cumpăr si eu o brățară. De obicei de fiecare dată când cumpăr cuiva un cadou, îmi iau si mie.
De ce?
Pentru că merit. Pentru că asteptarea „până vine ziua mea/până vine Anul Nou/să-mi ia mama/până apare Fat Frumos” , pentru mine e amuzantă. Nu cred că îmi va oferi ea așteptarea, mai mult decât dezamăgire. Si dacă are cine să-mi ia, de ce as asteapta? Iubirea de sine este si despre ce faci pentru tine. Nu doar despre ce înveți despre tine.
Andy Szekely zicea într-un workshop că noi, oamenii, suntem obişnuiţi să cumpărăm obiecte, nu experiențe. E trist, dar despre asta voi scrie un articol separat.
Pentru mine, brățară aceasta e experiență. Îmi va aminti de fiecare dată când o voi purta, că e despre putere. Despre determinare si feminitate. Învățate de la femeia frumoasă despre care v-am spus la început.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Vînzătoarea a pus brățara cadou intr-o cutiuță frumoasă, si a plecat apoi după ceva. Am crezut că va lua o punguta de cadou. S-a întors însă cu altă cutiuță. Mi-am dat seama că o va pune si pe a mea în altă cutiuță si am vrut să -i spun să nu se mai deranjeze. Însă parcă mi-a citit gândurile : „Dacă e cadou, atunci cadou să fie! Meritati!” Am lacrimat.
Are dreptate. Merităm, femei frumoase! Așteptarea de a primi de la altcineva spune despre faptul că avem impresia că fericirea si împlinirea noastră depind de bărbatul iubit. De părinții nostri. De prietenii nostri.
Gresit si dureros.
Nu uitați, nimeni nu ne poate iubi dacă noi însine nu ne iubim întâi.
Să mă iubesc pe mine m-a învățat Dumnezeu. Să nu mă simt egoistă pentru asta, m-a învățat tot El.
Slavă Lui că am reusit, la 30 de ani, să FIU.  Si să mă accept asa cum sunt.
Nu trebuie să astepti până la 30 :), însă. Devino cea mai bună variantă a ta cât mai repede!
Dacă ai o poveste asemănătoare, te invit să o împărtășești cu mine! Avem nevoie de exemple în viața noastră! Fii unul din ele!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Tu ce faci când FOSTUL îţi adresează, pe nepusă masă, cuvinte de mahala? 7 răspunsuri de injectat în vene:)

Relatii

Tu ce faci când FOSTUL îţi adresează, pe nepusă masă, cuvinte de mahala? 7 răspunsuri de injectat în vene:)

Distribuiți vă rog

În ultima vreme, văd tot mai multe articole despre CUM SĂ faci diverse lucruri. Eu aş scrie o serie de CUM SĂ NU faci :). Iar despre relaţii se tot scrie, cât pentru toată veşnicia, s-avem acolo ce citi, de-om prinde-o! 🙂

N-am să-ţi fac acum o listă cu cele de trebuinţă după o despărţire, astea cred că sunt prezente peste tot, iar tu, cea prinsă în sac, ştii cu siguranţă mai multe decât îţi pot scrie eu în câteva rânduri!

Am să-ţi spun, aşadar, despre cum să NU faci scandal din câteva vorbe. Care îţi sfâşie inima, ce-i drept, dar nu uita: sunt numai câteva!

Cu siguranţă cu  mult mai puţine decât ai îndurat tu în relaţia aia care ţi-a dat viaţa peste cap şi te-a învăţat cum să te umileşti…

 

Îmi amintesc mereu, înainte să scriu aici ceva din ce-am trăi eu, şi mă opreşte teama de-a nu fi judecată, de cuvintele unui pastor: „Monica, înainte să citească Biblia, oamenii îţi citesc viaţa! Deci nu-ţi fie frică să fii mărturie pentru cei ce trăiesc în lanţuri!”

Şi din motivul ăsta vă spun azi câte ceva despre relaţia cu foştii, care îţi aruncă în faţă mizeria rămasă după ce şi-au spălat faptele în lacrimile tale. Apoi trec pe lângă tine şi „te înjură politicos” pentru că ai îndrăznit să laşi un loc de BUNĂ SEARA! Şi-ţi cer să numai îndrăzneşti vreodată să le adresezi vreo vorbă, ori te întreabă „cavalereşte”, ce mama, sau ce vreun mădular din trupul lor, vrei tu de la ei, de le iei din timp?

Să învăţăm, zic, unii de la alţii, cum să NU ajungem să răspundem provocărilor venite fix de la cei pe care i-am respectat, i-am ţinut de mână şi de suflet, le-am oferit o inimă de care să se sprijine când se externau din spitale unde făcuseră operaţii pe viaţă deschisă, şi în care am crezut, când toţi ceilalţi îi priveau cu milă. Ori cu silă…

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Când am realizat că Dumnezeu m-a ţinut în viaţă „s-o văd şi pe-asta!” 🙂 m-am gândit la milioanele de femei jignite, insultate, abuzate, ameninţate ori aruncate la coş după ce bărbaţii lor frumoşi s-au hrănit cu ce-aveau ele înăuntru, şi le-au făcut apoi ambalaje bune de lăsat pe vreo margine de drum… şi s-au gândit să le şi tatueze apoi pe inimă câteva cuvinte de dulce. Nu de alta, dar atât de amară le-a fost viaţa alături de ei, că tocmai acum, la final, s-au gândit să se revanşeze,  „mierindu-le” niţel… 🙂

Şi pentru voi, femei frumoase, scriu azi ce mi-a tatuat Dumnezeu pe suflet într-o astfel de clipă:

  1. NU RĂSPUNDE.

Eu am tăcut. Am citit de câteva zeci de ori mesajul, şi cred că dacă mai aveam vreo pereche de ochelari şi pe aceia i-aş fi pus, să mă conving că nu-mi joacă ochii feste:), i-am închis apoi şi m-am rugat tăcut, decât atât: „Doamne, dă-i linişte! Tu ştii mai bine decât mine ce s-a întâmplat cu el! Dacă ar fi bine, n-ar spune pentru nimic în lume vorbele astea!” 

A fost uşor? Nu! A fost la fel de greu ca „Bună ziua!” pe care i l-am spus pe stradă. Când revezi omul care ţi-a sculptat în suflet ideea că nu eşti bună de nimic, că eşti „nefeminină” :), şi încă te lupţi să te vindeci de etichetele cu pricina, numai uşor nu-ţi este să-i adresezi un salut măcar. Dar o faci, din dragostea aia de oameni pe care Dumnezeu ţi-a spus s-o ai, chiar şi faţă de duşmanul tău!

De ce să taci? Pentru că demnitatea înseamnă să ştii când să vorbeşti şi când să te abţii. Demnitatea nu are de a face cu mahalaua. Iar tu eşti FEMEIE! Şi cu asta am spus tot:).

Îţi va fi greu, vei simţi nevoia să-i replici „nesimţitului” câteva, să nu mai îndrăznească data viitaore să ridice ochii de jos în faţa ta, dar ştii ceva? La nimic nu te va ajuta să răspunzi cu aceeaşi monedă. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru moartea acelei iubiri, nu cred că ţi-ar ajuta o viaţă trăită lângă un bărbat care îţi vorbeşte ca la uşa cortului!

2. NU ÎNTREBA NIMIC.

Mie tare greu mi-a fost să nu întreb CE S-A ÎNTÂMPLAT? Eram convinsă că fără ceva care să-i fi pus un văl negru pe ochi nu ar fi putut să-mi adreseze MIE asemenea vorbe. Mie, adică, da? 🙂 Adică eu, care am făcut, şi-am dat, şi-am admis, şi-am … 🙂 (observi nevoia femeilor de a li se recunoaşte meritele:), da?) Câte-mi venea să reproşez atunci … dar la ce bun?

Draga mea, NU CONTEAZĂ CE S-A ÎNTÂMPLAT cu omul care îţi adresează „vorbe  date cu aghiasmă” :)! Important este numai CE  a ales să facă în clipele de durere sau supărare prin care trece.

Ştii ceva? Tata avea o vorbă, pe care des o folosea după ce-a pierdut-o pe mama: „Când mă îmbătam, trebuia să mă dau cu capul de pereţi, nu să jignesc!” Aşa că am băgat bine la cap acum povestea lui 🙂

Nici un răspuns din lume nu-i scuză lui atitudinea! Niciunul, înţelegi?

3. NU REPROŞA NIMIC.

Mie mi-au trecut prin faţă, într-o fracţiune de secundă, toate clipele când am suportat umilinţe, „de dragul relaţiei”! 🙂 Şi-mi venea să-i strig: „Tu mă jigneşti? Tu, care ai făcut … şi n-ai făcut…, şi-ai mers, şi n-ai mers…?”

Dar ştii ce? Reproşurile sunt numai vreascurile ce alimentează disputa. Te enervează şi te aduc în punctul în care să întrebi şi tu de mamă.. de fraţi, de nepoţi, ori de copii :). Şi-atunci… care-ar fi diferenţa între voi 2?

4. NU-I GĂSI SCUZE.

„Sigur a băut ceva, altfel nu se comporta astfel!” Îţi sună cunoscut? Draga mea, NIMENI, în nici o circumstanţă de viaţă, nu are voie să te trateze ca pe-o cârpă! NIMENI!

Iartă, dar NU uita niciodată atitudinea lui! Asta nu pentru a-l urî, ci pentru a nu te lăsa abuzată! Când eu am înţeles pentru prima dată că încă nu eram vindecată de a mă lăsa folosită pe post de ştergător de geamuri, m-am înfuriat pentru toate clipele în care AM ÎNŢELES acţiunile oamenilor din jur. Cărora mereu le găseam câte-o scuză pentru modul în care îşi ieşeau din fire…

Femeia de pe scaunul maro, despre care am scris AICI  şi-am să mai tot scriu:) mi-a spus cândva pe un ton ferm:

„Monica, nu mai ai voie să înţelegi nimic! Ai priceput? NIMIC! Îţi mai spun o dată? NIMIC! Şi înc-o dată: NIMIC! Motivele pentru care un om te abuzează nu te privesc pe tine! Fiecare este responsabil pentru propriile fapte! Şi tu eşti responsabilă pentru ale tale! Când un om te tratează rău, lasă-l în spate! Iartă, dar nu te purta ca şi când nimic nu s-a întâmplat, pentru că astfel el niciodată nu va învăţa din propriile greşeli! Va şti că mereu este cineva care va trece peste ce-a făcut. Atâta timp cât tu vei fi acolo să îi ascunzi gunoiul sub preş, te va trata ca pe un preş!”

Nu cred că mai are rost să-ţi spun eu ceva în plus, a spus ea suficient.

5. NU MAI DISCUTA CU EL NICIODATĂ DIN PROPRIE INIŢIATIVĂ.

Nici dacă e pe patul de spital! Şi nu sunt lipsită de suflet când îţi spun asta! Roagă-te pentru el! Dumnezeu poate schimba, nu tu! Dacă însă îţi cere ajutorul, acordă-i-l! Este uman, dar numai dacă-l cere, iar atunci fă tot ce e posibil să nu fii prezentă lângă el. Caută soluţii să îl ajuţi prin alţi oameni, dar nu te expune!

Nu refuza din egoism, ci tocmai pentru că ştii că numai aşa poţi fi o lumină în viaţa unui om: luminând în întuneric, dar fără a te stinge tu! Nu subestima niciodată puterea trecutului asupra ta! Când ai avut o vulnerabilitate faţă de un bărbat, şi te-ai lăsat abuzată de el în orice fel, fii sigură că este posibil ca apropierea de el să te arunce din nou în cercul vicios!

Nu spun că te-ai întoarce la el, e posibil să nu mai poţi niciodată să mai reiei relaţia cu un bărbat care ţi-a făcut sufletul scrum, ci spun că există şanse nefaste ca tu să cazi în capcana de a fi din nou cârja lui! Şi nu face bine niciunuia din voi!

6. NU ÎL BÂRFI!

Eu am spus întâmplarea femeii de pe fotoliul maro:) la mult timp după. Am şi uitat, ce-i drept, de fiecare dată, pentru că aveam alte lucruri de rezolvat, (iar timpul vindecă rănile trecutului, dacă le recunoşti, le accepţi şi le lucrezi pe fotoliul cu pricina) 🙂 dar nici nu am dat fuga la vreun amic comun să povestesc ce s-a întâmplat.

Dacă spui când e cald:), vei avea tendinţa să fii răutăcioasă, mahalagioaică:), nesăbuită şi total lipsită de feminitate! Aşa că păstrează pentru Dumnezeu povestea, spune-i-o Lui şi mulţumeşte pentru ea, pentru că vei avea cu siguranţă de învăţat de-acolo!

7. NU ŢINE PENTRU TINE EXPERIENŢA!

Draga mea, orice durere ne e dată de Dumnezeu cu un scop, şi din ce-am văzut în viaţa mea, fiecare suferinţă aduce cu sine o mângâiere pentru alţii! Ai trecut prin foc, fii dispusă să arunci apă pe focul celei care se află acum în mijlocul lui!

Empatia să ştii că se învaţă (şi) prin durerea proprie! Când ai fost în mijlocul furtunii, ştii ce înseamnă frica, ştii cum arată descurajarea ori riscul de înec!

Fii gata să te laşi citită de alţii, atunci când te vei vindeca! Nu îţi spun să îţi pui viaţa pe tapet, cu toate detaliile şi numele oamenilor care te-au denigrat, spun numai să dai înapoi ceea ce Dumnezeu ţi-a dat ţie, pe gratis: mângâiere!

Dacă ţi-a fost util ce ai citit, lasă-mi un comentariu cu încă un CE SĂ NU FACI:). Dar din dar se face RAI! 🙂 Aşa că hai să dăm verde învăţămintelor! 🙂

Iar dacă ai nevoie de sprijin şi îndrumare, foloseşte formularul de contact de AICI şi programează o întâlnire pentru sufletul tău!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Eu am plecat din mine… Tu cât mai stai?

Relatii

Eu am plecat din mine… Tu cât mai stai?

Distribuiți vă rog

Când pleci din braţele celei care ai fost, şi te muţi singură, pe un fotoliu vechi, ieftin şi cu miros de putred, îţi trăieşti feminitatea la puteri nebănuite.

Să ştii că renunţatea la cea care ai fost nu este un blestem, nici o nenorocire. Este mereu singura şansă de a fi ceea ce Dumnezeu te-a creat să fii, dar tu ai refuzat, de frica de-a nu fugi lumea de tine.

Avem câte o dată ceva de dăruit copiilor. O carte ce-şi aşteaptă demult publicarea, o idee pe care tot amânăm s-o scoatem de la naftalină, să nu cumva să ne-o înţeleagă cineva greşit, vreun gram de aur prin gândurile nostre. Pe toate, dar pe toate, le lăsăm să moară. Crezând că vine ea ziua aia, când …

Uneori ne luăm cu ale lumii şi uităm că pe foc am pus oala cu vise. O lăsăm acolo până scade de tot, ia foc şi oala, şi ne trezim dintr-o dată cu o explozie din care ieşim abia respirând. Ne luăm cu lumea, căci aşa e mai simplu, decât să ne luăm DE ea, să ne mai lase cu regulile ei parşive. Şi absurde.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Ne trezim uneori cu cearcăne adânci şi ne dăm seama că e de la prea mult nesomn. Şi nesomnul de la prea multă suferinţă. Şi totuşi ea, suferinţa, e mai sigură ca fericirea. O alegem din frica de a nu şti cum să trăim de mână cu liniştea.

Şi vine ea ziua când ne dor atât de tare paşii, că decidem să-i ducem la doctor. Să ni-i vindece. Şi doctorul spune un scurt: „Schimbă drumul!”

Şi ne lasă singuri în cabinet, spunându-ne să ne decidem, până vine el, dacă vrem o reţetă care să ne aline durerile de moment, sau o clipă de „Acum!” care să ne urnească din loc.

A venit doctorul, draga mea!

Ce spui? Decizia ta este …

Comandă AICI cartea mea, PUNE ULTIMA PIESĂ! şi fă-ţi curaj să-ţi răspunzi! Aşa cum meriţi…

Distribuiți vă rog
Vinovate de iubire?!

Relatii

Vinovate de iubire?!

Distribuiți vă rog

Vinovate de iubire?! Mă revolt cu demnitate pe femeile naive care își plâng de milă în batiste după ce bărbații lor au făcut din ele cârpe de șters pe jos, le-au băgat apoi în noroi, le-au tăvălit timp îndelungat, apoi le-au aruncat în stradă (metaforic), la făcut oameni de zăpadă.

Mă revolt pentru lipsa demnității lor, din vremurile în care se rugau la toți sfinții să le schimbe bărbații iubiți, să-i facă ce au fost la început, să le dea putere să treacă prin încercările vieții cu ele de mână, să le dea lor forța de a mai face un pas, numai unul, răbdarea de a mai aștepta un ceas, doar un ceas, până își revine el după beție, după medicamente, după vreo aventură, după vreo boală, după vreo stare depresivă, după vreo dezamăgire sau după vreo mare iubire pierdută.

Mă revolt cu demnitatea ce și mie mi-a scăpat de câteva ori în viața asta printre degetele împreunate în rugăciuni înlăcrimate de: ”Fă, Tu, Doamne, o minune!”

Pe voi, femei plămădite să dați vieți altor vieți, să educați și să iubiți simplu și definitiv, să (vă) sacrificați și să vă puneți pe orice alt loc decât primul!

Mă revolt din lipsa puterii de a mă răzbuna, de a blestema și de a arunca brusc cu noroi în fața bărbaților ce au învățat de la viață să folosească femeia pe post de psiholog, menajeră, medic, confidentă, și alte câte n-au legătură cu femeia iubită.

Mi-e peste puteri să pricep cum de femeile au atâta forță să suporte jigniri, lovituri, trădări, înjosiri, dezgust, beții, acuze? De unde au naivitatea să creadă suferința bietului bărbat însurat, care nu e iubit de soție, a celui încă singur care își bârfește fosta ce nu i-a dat cele de trebuință, a celui care jură pe toți sfinții că e curat ca lacrima, blând ca mielușelul și fosta o nebună ce-l alerga prin casă cu farfuriile, așa, tam-nisam, -fără a-i spune că de fapt farfuriile erau destinate beției lui perioadice, lipsei de acasă în detrimentul  unei dudui mai sexy ca ea- .

Cum de nu văd femeile mitocănia, lipsa de scrupule, de bun simț, mârlănia, prefăcătoria și toate adevărurile ascunse sub masca perfecțiunii bărbatului ce le ocupă toată inima?

Cum de ajung femeile victime ale violenței domestice, ale violurilor unor bărbați alcoolici sau psihopați, abuzurilor emoționale de tot felul, pe paturile de spital ale renumiților medici psihiatri, cu depresii majore, cu psihoze și tot felul de boli psihice, răsplată pentru iubirea ce-au dat-o bărbaților de porțelan?

Și mai presus de toate, de ce îi fac ele responsabili de aceste nenorociri, pe bărbați? 

Cu ce-s ei răspunzători că noi, femei crescute sub semnul sacrificiului, le permitem să ne denigreze, să ne sfideze, să ne lovească, să ne priveze de afecțiune, să ne dea afară din viața lor și să ne cheme înapoi la nevoie, să ne iubească în funcție de context și să ne facă să-i credem că pentru toate neînțelegerile dinn cuplu este vina noastră?

 

Vinovați ei, de iubirea ce le-o purtăm obsesiv?

 

Vă spun cu siguranța unei iubiri pe care am purtat-o și eu, ca voi toate, unor bărbați care nu dădeau 2 bani pe mine, o floare sau un concediu surpriză în locuri cu gust de ciocolată amară. Care n-ar fi ridicat pentru mine o piatră, în timp ce au ridicam pentru ei munți:

Dragelor, singurele responsabile pentru suferință sunteți voi! Știți vorba aceea: nu e prost cel care cere, e prost cel care dă! Măcar cu ultimul strop de demnitate care ne-a mai rămas, să recunoaștem că suntem vinovate pentru jocul murdar în care am decis să continuăm a plusa, deși știam bine că el trișează, pentru dragostea oarbă care ne-a ținut lângă ei suficient timp pentru a ajunge să ne credem urâte, proaste, slabe, murdare, vinovate și singurele responsabile pentru relație.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Suntem vinovate pentru că rămânem legate de bărbați care ne dezleagă la prima sfoară trimisă de alta să-i salveze din chinul în care trăiesc cu noi, pentru că ne aruncăm în brațe care nu ne doresc, pentru că ne împreunăm mâinile în rugi strigate către cer pentru a-i vindeca pe ei, nu pe noi, de dependența de iubiri toxice. Suntem vinovate pentru că aruncăm la gunoi sfaturile mamelor, prietenilor, psihologilor care ne arată harta către salvarea de sine, și alegem să păstrăm harta trasată de ei, către pieire.

Suntem vinovate pentru că Dumnezeu ne-a înzestrat cu talente la care renunțăm de dragul lor, cu calități de a vindeca oameni cu probleme, la care renunțăm, prentru a ne petrecem timpul cu ei, cu putere să escaladăm munții reușitelor profesionale, la care renunțăm, să-i ajutăm pe ei să urce spre împlinirea de sine, cu dragoste necondiționată pentru copiii noștri, la care renunțăm, să-i iubim pe ei necondiționat.

Suntem vinovate pentru că ne lamentăm, în loc să-i lăsăm în brațele celor care sunt suficient de slabe încât să admită în viața lor jumătăți de măsură, alcool, droguri, aventuri, agresiuni și mediocritate.

Suntem vinovate pentru că ne comparăm absurd cu fostele lor, cu actualele lor, femei care au acceptat și care vor accepta la nesfârșit înjosiri și locuri secunde în topul preferințelor acestor bărbați pentru care femeia e un obiect. Sexual, profesional, psihologic.

Si mai vinovate suntem pentru că lăsăm furia și suferința să ne invadeze când ei s-au întors la fostele, spășiți. Nu pentru că le iubesc, ci pentru că ele sunt exact femeile slabe care le vor admite lipsa respectului, dependențele, amantlâcurile. Femei care nu vor trăi niciodată demnitatea adevărată, ci pseudo demnitatea caracateristică celor ce preferă confortul material în locul respectului și al iubirii față de Dumnezeu.

Suntem vinovate mai ales pentru că Îl insultăm pe Dumnezeu rămânând cu bărbați care nu au nici o treabă cu El, care nu sunt  lideri spirituali pentru familia lor, care nu-L recunosc pe El ca unic salvator. Pentru că, deși li s-au arătat minuni, ei continuă să creadă că doar o femeie îi va salva, le va dărui pacea și iubirea necondiționată care îi va liniști, fără a trebui să se sacrifice. Cu bărbați care cred că tot ce au ei de făcut este să muncească, să aducă bani acasă și să își facă datoria de mascul feroce o dată pe săptămână. Sau pe an…

Suntem vinovate pentru că îî învinovățim pe ei, când n-au nici o responsabilitate pentru viața noastră. Pentru sentimentele noastre, pentru iubirea ce le-o purtăm.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
3 argumente ale bărbaţilor certaţi cu Iubirea, pentru femeile care o confundă cu dependenţa

Relatii

3 argumente ale bărbaţilor certaţi cu Iubirea, pentru femeile care o confundă cu dependenţa

Distribuiți vă rog
3 argumente ale bărbaţilor certaţi cu Iubirea, pentru femeile care o confundă cu dependenţa 

„Rămâi cu bine, eu am rău de rămâneri.! Eu sunt călător. Eu sunt hoinar. Eu sunt trubadur. Eu sunt artist.
Eu sunt bun la maratoane. N-am pierdut niciodată.
Mă antrenez în toate locurile. Nu pot să stau, iubito, ‘ntr-un singur loc. Starturile nu se dau mereu de pe acelaşi drum.
Îmi pare rău că suferi, să nu-ți pară rău că plec!

 Tu eşti mai frumoasă când plângi, eu sunt mai bărbat când te fac să plângi!
Te rog, iubita mea, să rămâi cu bine! În pragul casei în care m-aşteptai să vin din fiecare maraton. Nu te luam cu mine, iubita mea, n-aveam cum să te rănesc atât de mult. La fiecare start m-aştepta alta şi la fiecare tren cealaltă. Acum înțelegi de ce nu te luam? Că te iubeam, dragostea mea, şi nu puteam să te văd cum te zbaţi. Şi cum râd altele de tine. Tu nu erai ca ele. Frumoasă şi cochetă.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Tu erai ştearsă, draga mea, şi eu nu te puteam purta aşa. Nu te-asortai cu mine!
Eu plec, iubita mea, şi-ţi las în brațe toate medaliile câștigate. Nu-mi mai trebuie, o să câștig altele.
Dar tu, iubita mea, în cuibul nostru mirosind a doi, să nu aduci altul. Trebuie să vină, iubita mea, în fiecare zi, inima mea, să o adormi. Ea nu poate adormi în brațele alteia. Decât trupul meu poate. El are nevoie de maratoane.
Să nu te căsătorești niciodată, iubito! Să rămâi mereu singură, imperfectă şi simplă.
– Adio, dragul meu, eu nu sunt prelungire…
– Nu adio, iubita mea, ci rămas bun! O să revin. Iar ție o să-ți treacă supărarea!”
Nu, dragul meu, nu mi-a trecut. Că nu există supărare într-o poveste fără început. A trecut doar viața, pe lângă mine, şi acum, cu anii în traistă, te-am ajuns din urmă. Sunt la start. Cu tine. Ne desparte o palmă de adevăr. Când voi ajunge, prima, am să  te-aştept!
Adică niciodată.

 Eu nu sunt bună maratonista.

Am participat doar pentru caritate.
Te-ai prins?

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Nu lua de mână bărbatul care încă ține de suflet femeia căreia îi spune „fosta”!

Relatii

Nu lua de mână bărbatul care încă ține de suflet femeia căreia îi spune „fosta”!

Distribuiți vă rog

Nu lua de mână bărbatul care încă ține de suflet femeia căreia îi spune „fosta”! Când ne îndrăgostim, pierdem simțul ratiunii. Pragmatismul ne devine închisoare sau îl vedem ca pe o pierdere de fericire. De timp şi de dragoste…
Vin clipe când nu mai poți dormi. Pentru că el te trezește în somn, cu un zâmbet sau cu o mângâiere, desi ți-e departe.
Îl visezi si îl astepti fără reguli. Si devii sigură pe iubirea voastră.
Îți vorbeşte şi te doreşte altfel decât toți ceilalți.
Te crezi cea mai fericită şi mai norocoasă femeie din lume.
Şi poate chiar eşti. Când te uiți în oglindă. Când te uiți însă în el, în bărbatul care-ți taie respirația, ceva e în plus. Nu ştii ce e, doar simți o strângere de suflet. Dar pui totul pe seama fostelor iubiri bifate greşit.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Dureros şi nedrept e când, însă, îți dai seama că în brațele tale, el găseşte căldura brațelor ei, în ochii tăi el vede privirea ei, între palmele tale el strânge amintirile cu ea…
Vorbele pe care ți le spune sunt cele pe care nu a mai avut timp să le spuna ei. Iubirea ce ți-o declară ție e de fapt cea pe care nu i-o mai poate declara ei…
Povestea voastră e de fapt povestea pe care ea nu a mai vrut s-o mai scrie…
Draga mea, caută trecutul bărbatului pe care îl iubești!

Ține minte că doliul după o mare iubire durează cam un an. Şi că deşi totul în viață e relativ, oamenii nu calcă peste marile iubiri după  (doar) câteva luni.
Alege-ți bărbatul care vorbește despre tine, nu despre cât de greşită şi defectă a fost fosta!
Alege-l pe cel care te strânge pe tine de mână, când fosta e în fața lui!
Nu face mascaradă, nu se dă în spectacol când ea e prin preajmă,  dar nici nu zâmbește tăcut amintirilor cu cea care a fost …
Femeie frumoasă, fugi! Când între tine şi el e loc de mai mult de 2 degete. Acelea cu care îți aşează şuvitele de păr care ți-au zburat o dată cu zbaterile de suflet.
Sufletul acela, împărțit la doi.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Când iubim? La prima vedere sau la prima degustare?

Relatii

Când iubim? La prima vedere sau la prima degustare?

Distribuiți vă rog

Nu (mai) cred în dragoste la prima vedere. Am înțeles într -un final, după ani de detenție şi dependenţe, că fluturaşii din stomac nu se găsesc nici măcar în  DEX cu sinonimul IUBIRE.
Nu, nu iubim din prima secundă. Nu, nu iubim nici în 2 săptămâni. Nici în 2 luni. Iubim când suferim o dată cu omul de lângă noi. Când e cel mai de neiubit. Când are o boală incurabilă şi rămânem lângă el, deşi avem libertatea să plecăm.
Iubim când omul de lângă noi vrea să plece lângă altul, si noi ne frângem mâinile în rugăciune, pentru liniștea lui.
Iubim când trece fericirea, nu timpul.

Dumnezeu nu ne iubește în funcție de timpul petrecut cu El în rugăciune. Ne iubește necondiționat, si atunci când plecăm la colindat străzi pline de idoli.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Iubirea vine după o prietenie care s-a legat atunci când doi oameni păcătoși ţi-au deschis sufletele unul în fața altuia, când au plâns unul pentru altul sau unul în brațele altuia, când s-au rugat unul pentru altul, spre vindecare şi iertare.
Iubirea nu vine după o noapte fierbinte de sex. Nici înainte de noaptea aceea perfectă. Cu lumânări şi petale de trandafiri.

Aia se cheamă banalitate.
Iubirea vine după ce afli despre omul de lângă tine cele mai mari păcate, cele mai de neiertat greșeli, şi, cu toate astea, alegi să rămâi lângă el.
Iubirea vine când pleacă toate celelalte: Egoism. Minciună. Trădare. Frică. Delăsare. Ori  Frumusețe. Tinerețe. Senzualitate.

Iubirea vine când păşeşti fără să vrei pe covor de spini şi mai găseşti puterea să fugi până la primul mănunchi de vreascuri, să aprinzi focul la care să-şi dezgheţe frica…
Nu, nu cred în dragoste la prima vedere.

Eu cred în dragoste la primul motiv de neiubire.
Tu?

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Vindecarea începe cu Dumnezeu!

Credinta

Vindecarea începe cu Dumnezeu!

Distribuiți vă rog

Vindecarea începe cu Dumnezeu! Ne îmbolnăvim de iubiri înţelese greşit. Puţin câte puţin, cu zâmbetele mirosind încă a primăvară, ne transformăm în fluturi. Zburăm, de mână cu oameni pe care îi iubim pentru tot ce NU NE DAU.

Îi iubim pentru ce ne aşteptăm să ne ofere, pentru tot ce ne-am dori să fie şi încă nu au devenit. Ne asumăm responsabilităţi pentru schimbările lor, pentru bucuria lor, pentru împlinirea şi deznădejdea lor.

Uităm sau nici nu apucăm să învăţăm că iubirea adevărată nu se trăieşte între pastile şi medici. Nu pe paturi de spitale mirosind a depresii, a suferinţe tăiate cu lama pe vene, ori a sinucideri comise în numele ei…

Ne condamnăm apoi, după despărţiri de care ne facem vinovaţi, pentru eşec. Pentru lipsă de respect faţă de omul căruia nu i-am dat tot ce şi-a dorit. Tot ce a cerut. Uneori absurd, alteori egoist. Şi mereu iubindu-ne pentru ce îi oferim, nu pentru ceea ce suntem: copii de Dumnezeu.

Ne condamnăm plângându-ne vinovăţiile în perne pe care celălalt şi-a odihnit capul, după certuri din care el ieşea mereu învingător. În perne pe care el a visat dorul de altcineva, plecarea abia aşteptată de lângă noi şi coşmarul care se numeşte NOI…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Uneori trec ani. Pentru alţii, mai norocoşi puţin, trec luni. Până ce îngenunchem mutilaţi de suferinţe şi strigăm către Dumnezeu. Acela pe care nu L-am întrebat dacă iubirea înseamnă durere. Nefericire. Acuze. Ţipete. Condamnări. Lovituri. Sinucideri. Pastile. Acela pe care nu L-am întrebat dacă persoana pe care o vedem frumoasă, este şi cea pregătită pentru noi.

Ne jucăm de-a Dumnezeu, apoi, când ne dăm seama că nu suntem, alergăm la El să-I cerem ajutor. Să ne scape din închisori, să ne elibereze de nedreptăţi şi să ne ţină în braţe. Nu merităm nici măcar să ne asculte, şi noi cerem vindecare. De suferinţele pe care singuri ni le-am ales. În schimbul unor iubiri de-o vară, de-un an, de-un fior, de-o noapte…

Şi niciodată de-o viaţă!

M-am vindecat de neiubirea de Dumnezeu. Mi-am cerut iertare pentru iubirile pământeşti, trăite pe paturi de iluzii cusute frumos.  Cu aţă de minciună. De promisiuni şi trădări.

Şi într-o zi mi-am făcut curaj să-L rog pe acelaşi Dumnezeu, căruia nu i-am cerut niciodată părerea pentru alegerile mele, să mă salveze. Să-mi dea răbdarea de a aştepta iubirea adevărată, născută din El şi scrisă cu sângele Celui ce a murit ca eu să trăiesc. Curat şi biruitor.

Şi-a venit o zi în care El m-a întrebat:

„Vei spune tu lumii despre iubirea divină?”

  • Da, Doamne, am răspuns, voi spune! Ajută-mă doar să n-o mai pierd niciodată! Căci fără Tine sunt Nimic!

 

Foto credit: Sara Dumitrache

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
„Te iubesc!” pe Facebook, „Te omor!” acasă

Relatii

„Te iubesc!” pe Facebook, „Te omor!” acasă

Distribuiți vă rog

Am citit astăzi articolul Mirunei. Titlul mi-a înțepat inima şi cum ştiu foarte bine că dacă inima doare, ceva e de povestit cu ea despre trecut, m-am pus pe citit.

Am lacrimat de câteva ori. Mi-am adus aminte de iubirile mele. Alea trâmbiţate în lume şi abuzive acasă.

Ai aşa un iubit frumos şi iubitor, draga mea! Îmi spunea vânzătoarea de la magazinul din fața căminului meu, unde am trăit parte din primu-mi coşmar.

Eu zâmbeam tăcut, ieşeam urlând de durere şi îmi venea să fug în LUME, să nu mai ştie nimeni de mine. Mai ales el, frumosul şi respectuosul.

Urlam, căci în spatele zâmbetului meu şters se ascundeau vânătăi. Pe trup şi pe suflet. Pumni, picioare, tăieturi de lamă…

Ce norocoasă eşti! Spunea alta, văzându-mă de mână cu „bărbatul pe care orice femeie şi l-ar dori. Are atâta grijă de tine! Mereu e atent să nu-ţi lipsească apa din pahar, leucoplastul din geantă, haina de pe umeri când e frig.”

Eu zâmbeam tăcut şi îmi zdrobeam sufletul de tâmple, căci ştiam că nu eram singura căreia îi avea grijă de viață. Mă chinuiam să plec de lângă el, mă certam cu Dumnezeu şi tot acolo eram, peste câteva zile, când reuşea să mă convingă că cealaltă e o greşeala…

Doamne, ce frumoşi sunteți împreună! Cel mai frumos cuplu pe care l-am întâlnit în ultimii ani la evenimente literare! Spunea altă doamnă frumoasă…

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Eu zâmbeam tăcut şi mi se spărgeau speranțele de ochii lui ce priveau în trecut, la cea care-a fost. „Fosta era aşa, se îmbrăca aşa, vorbea aşa…”

Pe Facebook eram cea mai importantă, cea mai frumoasă, cea mai înțelegătoare, cea mai iubită. Acasă eram cea mai demnă de milă: trebuia să mă mulțumesc cu ce mi se oferea, căci la câte defecte aveam, nimeni nu s-ar mai fi uitat la mine…

În iubirile care-mi strigau numele în LUME, nu s-a trăit niciodată. S-a supraviețuit. S-a aruncat cu gunoi, cu zgură şi cu apă clocotita pe sufletu-mi. Şi s-a ținut în foc ani de zile demnitatea-mi…

După ani în care am mințit lumea, si o dată cu ea, am mințit femeile care-i admirau pe domnii din viața mea, căci după plecarea mea, au rămas sau au ajuns ele cele înjosite, am înțeles că adevăratele iubiri stau cuminți în suflet, îți sărută mâna a mulțumire pentru ceea ce eşti şi  te iubesc în tăcere, spunându-ţi tacut, cu ochii închiși: Doar tu!

Mulţumesc, Miruna, pentru încă o rană vindecată prin cuvinte. Ale tale. Iar voi, femei cu frumuseţea ascunsă după vănătăi, plecaţi din relaţii abuzive! Fugiţi în lume, orice ar spune şi oricât v-ar judeca ea apoi!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!” sau frumusetea din spatele simplitatii, dezvaluita de Alexandru Sassu

Oameni cu aripi

„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!” sau frumusetea din spatele simplitatii, dezvaluita de Alexandru Sassu

Distribuiți vă rog

„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!” sau frumusetea din spatele simplitatii, dezvaluita de Alexandru Sassu

E luna femeii, si v-am promis frumusete. Nu insa una care tine de plastic si bisturiu, ci aceea simpla, din spatele lumii. Astazi ne povesteste despre ea, Alexandru Sassu, cel care a creat zambete din nimic, ori din oceane de lacrimi.

El, „tipul de la metrou”, despre care n-am stiut nimic pana acum cateva luni, cand am scris AICI despre realitatea cu care m-a izbit in fata, atunci cand am citit, din pura intamplare, cu ochii in lacrimi: „Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi! Alex”

Cand treci prin viata unui Alex care are grija sa iti aminteasca toate defectele, sa iti arate ca nu valorezi nici jumatate din cat valora fosta, cand auzi in fiecare zi nemultumirea de a nu fi femeia frumoasa, pe care si-a dorit-o toata viata, si, dupa ce decizi sa-i lasi spatiu, spre a si-o gasi pe cea potrivita, vezi la metrou exact cuvintele dupa care ai tanjit luni de zile… ti se pare ca Dumnezeu se tine de bancuri. La care te prinzi cu greu. 🙂

Azi, vindecata de nefrumusete, ma uit la cicatricea lasata de imperfectiunile mele, si vad, scris peste ea: „Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi! Alex”.

Si stiu ca ori de cate ori obsesia din trecut, a defectelor mele de tot felul, va reveni sa-mi macine sufletul, voi avea arma cea mai puternica, pe care o voi folosi sa omor minciunile de-atunci: Cuvantul.

„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi! Alex”

Asa ca, de martie ce e, l-am rugat pe Alex sa ne spuna povestea lui. De viata si de pasiune. De frumusete ce vede in noi, femeile imperfecte:).

Sa citim, zic:

 Alex, toată lumea te cunoaşte ca „tipul de la metrou, cu Nu te mai preocupa, eşti frumoasă astăzi!” Cine eşti tu, de fapt, şi care e povestea  cuvintelor „din subteran” 🙂 ? 

Dupa cum deja cred ca stii, nimic nu a fost gandit. Mesajul s-a dorit a fi un gand de la un om pentru alt om, esenta acelor cuvinte dorind sa o transmit unei tipe alaturi de care am mers vreo trei statii de metrou. Era trista si dezamagita de viata ei, si de faptul ca toate prietenele ei  traiesc lucruri pe care ea le viseaza. Si am vrut sa ii arat ca nu asta este totul.

Acel „esti frumoasa astazi” nu se refera la frumusetea exterioara, ci la interiorul omului, la lucrurile pe care le avem si nu le apreciem, la cate se intampla in jurul nostru fara sa vedem, considerand ca totul ni se cuvine.

De acolo, totul s-a intamplat. Mesajul a fost preluat si a inceput sa apara peste tot, atat in Bucuresti, cat si in tara. Metroul bucurestean este „acasa”, ca sa zic asa, avand in vedere ca inca in majoritatea statiilor il poti vedea, insa e scris pe pereti, pe panouri publicitare, in parcuri sau in locuri unde nici nu te gandesti.  Important nu este cine a inceput sau motivul, important este ca mesajul inspira oameni, pune zambete pe buze, ofera optimism si da o stare de pozitiv.

 Povesteşte-mi, te rog, despre talantul tău. Care este, cum l-ai descoperit,  şi cum ai ajuns să-l pui pe portativ?

Nu stiu daca ii pot spune talent. Lumea spune ca fac bine ce fac si persoanele se intorc la mine. Sunt make-up artist. Vezi tu, asta este o meserie in care nu conteaza reclama, si nu conteaza imaginea, conteaza ce iese din mainile tale. Da, ok, cu cat te implici mai mult si cu cat esti mai pasionat, cu atat mai bine, insa talentul neantrenat este degeaba.

Inainte sa fac asta, am facut facultatea de drept, am lucrat in multinationale si in banci. Mi-am dorit o schimbare, una radicala, pentru ca nu ma regaseam in ce facem, si am facut-o. Ce este important este nu doar sa iti doresti lucruri sau doar sa visezi la ele. Da, asta e un inceput, dar daca nu actionezi, nu se va intampla nimic si mereu vei ramane cu frustrarea „si daca…”.

Cum e cu talanţii ăştia, din punctul tău de vedere? Te naşti cu ei, şi depinde de tine să-i înmulţeşti, sau îţi sunt daţi de Dumnezeu, şi tot treaba Lui este să ţi-i înmulţească, sau măcar să-ţi dea adresa unde se fabrică?

Eu zic ca sunt doua posibilitati: te nasti cu talent sau il dobandesti prin dorinta si exercitiu. Sa te nasti cu el, prezinta un avantaj, dar nu este totul. Este chiar riscant, pentru ca te culci pe o ureche, ca ai talent, si atunci consideri ca exercitiul si munca nu iti sunt necesare.

In cea de-a doua situatie, iti doresti, vezi ca ai o inclinatie cat de cat, si te apuci de munca. Si muncesti! Muncesti mult! Pentru ca stii ca ai radacina, dar ani de zile nu ai udat-o si nu a crescut nimic. Realizezi ca doar prin exercitiu zilnic si sustinut poti sa evoluezi si sa ajungi unde altii sunt de ani de zile. Unii au avut darul sa ajunga mai usor decat tine, acolo, pentru ca datorita talentului nascut au luat startul in fata ta.

Nu cred in povesti de succes nemuncite si nu cred in minuni ce se intampla peste noapte.

Totul trebuie cladit, muncit si asteptat. Fara rabdare nu obtii nimic, nimic nu se intampla cat bati din palme. Drumul poate fi presarat cu frustrari, cu dezamagiri, cu promisiuni nerespectate, cu oameni falsi si „hateri”, dar ce conteaza, atata timp cat tu stii unde vrei sa ajungi?

De ce crezi că îşi blochează oamenii harul primit de sus, în joburi de unde câştigă decât bani, nu şi împlinire sufletească? Cum crezi că ar trebui să-şi privească fiecare darul?

Ma bucur ca ma intrebi asta, pentru ca pe drumul meu pana aici, am surprins foarte bine aceste situatii in cazul celor din jur. Initial, cand iti incepi viata profesionala, iti pui in minte cam ce vrei sa faci si iti doresti un job de care sa iti fie drag, care sa scoata ce e mai bun din tine, si incepi drumul.

Problema este ca pe drum apare un cerc vicios al banilor si al pozitiilor in cadrul companiei – azi esti promovat, maine primesti marire de salariu, poimaine un bonus pentru atingerea target-urilor si tot asa. Peste ceva ani te trezesti pe un drum care nu este al tau, pe care nu ti-ai dorit niciodata sa pasesti, insa este drumul pe care, pe nesimtite, ai pasit, luat de nebunia cotidiana, si din dorinta de a demonstra cine esti.

Si uite asa ajungi sa te frustrezi, sa mergi „la scarbici” sau „la munca”. Atunci cand ajungi sa folosesti aceste sintagme, cred eu, in tine zace deja un amalgam puternic de frustrare si dezamagire pe care il controlezi din ce in ce mai greu. Din punctul asta refulezi in vacante exclusiviste, cadouri scumpe, gadget-uri de ultima generatie, lucruri materiale care te plaseaza intr-un loc bun in ochii celorlalti, dar tu? Tu cine esti?

Dar tu? Tu cine esti?

 Când ar fi cel mai înţelept să renunţi la ceea ce nu-ţi aduce bucurie adevărată: când deja eşti sigur că poţi câştiga din pasiunea ta, suficient încât să poţi supravieţui, sau atunci când SIMŢI? Ar trebui să păstrăm un echilibru, în ceea ce priveşte cariera, între raţiune şi sentiment?

Eu am facut schimbarea cand am simtit. Nu am avut nici o plasa de protectie. Am zis ca trebuie sa schimb si am schimbat. Un gest un pic nebunesc. Nu m-am gandit la consecinte. Am renuntat la job si am ales drumul asta, fara sa existe certitudini. Mi-am concentrat toata energia pentru a merge pe drumul asta si am pornit.

In aceeasi masura, cunosc persoane care au facut schimbul asta usor-usor. Si-au ales drumul si au pasit treptat pe el, mergand in paralel cu job-ul care le castiga traiul de zi cu zi.

Nu stiu cum este mai corect. Nu cred ca exista o regula. De obicei spun ca suntem diferiti si asta este minunat. Asta cred si in aceasta situatie. Nu exista o reteta, fiecare face astfel de schimbari cum si cand simte. Important, daca ma intrebi, este sa o faca, pentru ca multi gandesc, dar nu actioneaza.

Ce crezi că îi poate motiva pe oameni să pornească pe drumul vocaţiei?

Cred ca fiecare este motivat de lucruri diferite. In cazul meu, m-a motivat enorm de mult drumul meu profesional, parcurs pana in momentul schimbarii. Trecand prin atatea experiente care nu imi aduceau satisfactie din punct de vedere emotional, eram extrem de determinat sa reusesc pe acest drum, tocmai pentru a nu fi nevoit sa ma intorc pe cel nefericit.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Cred, totusi, ca un factor motivational general este experienta. Cu cat treci prin mai multe situatii sau prin viata, cum se spune, cu atat stii mai clar ce vrei si te poti motiva pentru a reusi in alegerile tale.

 E luna femeilor. Spune-mi care sunt cele mai importante 2 femei din viaţa ta, care ţi-au creionat într-un fel sau altul, personalitatea, care te-au transformat în cine eşti acum, şi cum au făcut-o.

Pentru mine, cand vine vorba de asta, vorbesc de un trio: mama, „mamaie” si sor-mea. Cumva, fiecare si-a facut partea ei, si impreuna au dat un rezultat bun, zic eu. Mama, chiar daca este si acum o mama mult prea grijulie, este mama, si am inteles ca unele lucruri nu se schimba niciodata si nu merita sa iti consumi energia pentru a le schimba.

Mamaie – nu este o ruda sau vreo bunica, este femeia care m-a crescut pana pe la 12 ani, ceea ce azi se numeste „dadaca”. A fost un om extraordinar, o femeie simpla, de la tara, care avea, insa, un dar de a creste copii.

Femeia aia iubea pe oricine neconditionat si orice facea, incerca sa faca pe o baza pozitiva si buna. Mama, muncind foarte mult, cam tot timpul m-a lasat in grija ei, asa ca nu o pot numi „femeia care m-a crescut”, pentru ca este clar ca a avut o contributie extraordinara in cresterea si educarea mea.

Cat despre sor-mea, ea a intervenit mai tarziu, cand a venit vorba de invatat, de educatie, de comportament in societate si detalii d-astea fine, de viata. Asadar, ele sunt trio-ul meu de succes.

Cum vezi femeia? Şi cum ar trebui s-o vadă un bărbat adevărat?

Probabil ca acum o sa te surprind. Nu vad femeia asa cum este vazuta ea la nivel de acceptiune generala. Nu imi place sa fac discrimiari pe baza de sex, rasa, religie sau alte criterii. Da, femeia este ceva aparte, ceva fin si firav, insa cred ca fiecare femeie in parte trebuie sa lucreze la imaginea asta, daca asta se doreste.

Vezi tu, femeile, in ultimii ani, si-au dorit sa ne fie egale, sa conduca, sa decida, sa loveasca puternic cu pumnul in masa. Din punctul meu de vedere, asta este o batalie care nu face cinste nimanui, nici voua si nici noua. Pe de alta parte, barbatii au devenit tot mai… sensibili, sa le zicem. Stii cum e, nivelul de testosteron pe pamant este acelasi, doar raportul intre sexe a inceput sa se schimbe.

Cred ca femeia, luata individual, isi creaza singura imaginea pe care si-o doreste. Mi-as fi dorit sa fi trait in perioada aia cand barbatii erau barbati din atitudine si gesturi, iar femeile apreciau si stiau sa se bucure de asta.

Mi-as fi dorit sa fi trait in perioada aia cand barbatii erau barbati din atitudine si gesturi, iar femeile apreciau si stiau sa se bucure de asta

Ce ar trebui să faceţi voi, bărbaţii, cu „iubirile bifate greşit”? Acelea care v-au adus suferinţă şi v-au lăsat cu răni adânci?

Nu cred ca trebuie sa facem ceva, noi sau voi. Situatiile mentionate de tine, la fel ca oricare alte situatii ce apar in viata unui om, trebuie traite si purtate mai departe ca invataturi si experiente de viata. Nu exista om sa nu sufere, motivele fiind mai putin importante. Cred ca este important ce faci cu suferinta asta: o tii in tine si o transformi in ura sau o accepti si incerci sa iei ce e pozitiv din fiecare situatie.

Poate o femeie să se simtă frumoasă, atâta timp cât are lângă ea un bărbat pentru care nu este mai mult decât „un trup de carne”? Ce este de fapt frumuseţea unei femei, din perspectivă masculină?

Nu, nu cred ca este posibil. Cumva, cred ca pentru voi, chestia asta cu frumusetea este o competitie toata viata. Nu este o competitie cu celelalte, ci fiecare cu ea insasi, iar daca in competitia asta, omul pe care il ai langa tine nu te apreciaza, de la aspectul fizic, pana la emotii, intelect si ceea ce reprezinti tu, ca un tot, atunci incep sa apara frustrari si probleme.

Frumusetea, dupa cum am spus si inainte, nu tine de fizic si de ce detii, tine de ce ai in tine, de felul in care traiesti, de felul in care te exprimi, si nu in ultimul rand, de felul in care iti sunt apreciate toate aceste aspecte de cei din jurul tau.

 Ce-ai sfătui o femeie care nu este preţuită de bărbatul ei pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce are, şi, ca atare, este nevoită să-şi „mutileze trupul”, cu bisturiu şi ace?

Cred ca fiecare face ce simte. Nu cred ca cineva poate da sfaturi in sensul asta. Totusi, de cele mai multe ori, am vazut ca aceste decizii vin din partea femeilor, de multe ori nefiind necesar. Personal nu cunosc o astfel de situatie in care o femeie sa se simta constransa sau fortata de partener sa faca o astfel de operatie. Cred ca fiecare face ce simte si ce vrea, mai ales cand este vorba de corp.

In acelasi sens putem sa vorbim de oamenii tatuati. Sunt oameni care sunt pasionati si au tatuaje, sunt oameni care doar le admira, dar nu au, si sunt oameni care nu suporta ideea de tatuaj, nici macar sa le aprecieze ca forma de arta. Asa este si cu bisturiul de care spui, fiecare este liber sa faca ce simte si ce vrea cu corpul lui.

Multumesc, Alex, pentru zambet! Acela pe care ni l-ai oferit fiecareia dintre noi, care am citit, la timpul potrivit, mesajul din spatele lumii:

Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!   

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
IUBIREA E SINGURA CARE VINDECA sau despre CUM A REUŞIT UN COPIL CU AUTISM SĂ ÎMI SCHIMBE VIAŢA

Oameni cu aripi

IUBIREA E SINGURA CARE VINDECA sau despre CUM A REUŞIT UN COPIL CU AUTISM SĂ ÎMI SCHIMBE VIAŢA

Distribuiți vă rog

IUBIREA E SINGURA CARE VINDECA sau despre CUM A REUŞIT UN COPIL CU AUTISM SĂ ÎMI SCHIMBE VIAŢA. Azi e ziua copilului care mi-a schimbat viata!
In urma cu peste 6 ani, aveam sa cunosc un pitic carliontat, cu ochi frumosi, in care puteai citi bucuria copilăriei. O trăia cu toate fiinta lui.

Nu asa cum o trăiau copiii de varsta lui,  dar o simțea la fel.
Lumea spunea ca nu avea trăiri, ca nu putea, ca nu va putea niciodată sa … poata!
Dar el vroia. Vroia sa spuna tot ce trăia. Pentru sine. Cu sine. Lumea nu-l înțelegea. Pentru ca era Altfel. Unii il respingeau. Pentru ca nu era ca ei. Altii aveau mila. Altii indiferenta, sa-i ofere.
Am ajuns la el intr-o zi de vara, dupa ziua lui de nastere, relativ la o luna. In august, mai exact. M-a dus de mana Catalina. O femeie în care vedeai frumusețea la orice gest.

Pe atunci avea cam varsta mea. Trecuse prin viata mai dur si mai mult ca mine. Invatase din greseli. Din vise si din împliniri. Eram colege la alt copil frumos…
Ea era de fapt cea care ma invata. Specialistul de la care invatam .
Nu stiu ce a determinat-o sa ma aleaga sa fac parte din viata piticului carliontat, dar m-a ales. Habar nu avea pe atunci ca imi deschidea acelasi drum pe care l-a deschis lui.
Piticul nostru era greu de stăpânit. Unii ar spune greu de iubit.
Si eu eram la fel: vulcanica, greu de inteles. Fara genialitate. Greu de iubit.
Catalina era opusul nostru. Calma, plina de răbdare si genialitate.
Am crezut atunci ca eu nu pot. Ma uitam la ea si incercam sa copiez. Nu stiam pe atunci ca ce aveam de facut era sa traiesc. Si din trăirile mele sa fac metoda de predare. Asa făcea ea.
Am crescut împreună cu piticul frumos si carliontat. Catalina ne-a crescut frumos. Eram atat de greu de „educat” amândoi, ca, mai tarziu, ma  intrebam unde găsea atata  creativitate si atata rabdare. Azi, la vreme scurtă dupa ce am aflat raspunsul, vi-l spun si voua: il găsea în Iubire.

O iubire necondiționată. Frumoasa. Ca sufletul ei.
Ne-a crescut pe amândoi la fel de frumosi.

Fara modestie o spun. Am invatat ca oamenii care nu-si recunosc potențialul si frumusețea sunt oameni care nu (se) iubesc. Cândva, credeam ca a-ti recunoaste valoarea inseamna sa te lauzi.
Azi stiu ca toata zbaterea mea a fost cu un rost. O zbatere ca a ei. Învățată de la ea.
Nu stiu daca a fost vreodată constientă ca o data cu Luca, acest copil-minune, ma crestea si pe mine. Mult mai dramatic decat il crestea pe el.
Eu simteam si ma loveam de toate intrebarile. Pe care, de multe ori, mi-era frica sa i le pun. Mi se parea ca Luca e mult mai castigat, pentru ca nu intelegea. De fapt, intelegea la fel de bine ca nu poate. Diferenta era ca eu stiam sa vorbesc. Sa intreb si sa exprim. Mi-era insa fruca. Frica de judecata.
Luca, azi e ziua ta! O sărbătoresc împreună cu tine, rugandu-te ca in august sa sărbătorim impreuna ziua mea. Aceea in care m-am nascut ca om, a doua oară. Cand mi s-a dat sansa sa alerg intr-o lume pe care mi-era frica sa o intreb ceva. De teama răspunsurilor care m-ar fi lovit. M-ar fi muscat mai rau decat o făceai tu.
Inteleg azi, copil frumos, mai bine ca oricine, comportamentul tau. Muscai din frustrare, din neputinta de a spune „Gata!” Dar mai ales, din neputinta de a scăpa din lumea in care noi, adulți asa zis maturi, te inchideam . Crezând ca iti facem un mare bine.
A venit intr-o zi Catalina, cu iubirea ei cu tot, sa revoluționeze lumea (terapiei). Habar nu avea pe atunci ca va schimba 2 suflete. Ale noastre. Al tau si al meu.
Catalina a dăruit iubire fara sa judece. Fara sa spuna ca  tipetele si loviturile copilului Luca nu erau de vindecat. Stia doar ca e nevoie de timp.
Stia ca furia mea impotriva lumii nu era pentru ca eram plina de ură, ci pentru ca eram plina de neputințe. Nu stiam sa vorbesc pe limba corecta.
Am invatat împreună cu tine, copil frumos, sa rabd. Sa accept ca altii ma pot invata. Ca nu pot de una singura. Ca nu aveam un model sănătos de urmat.
Pana la Catalina.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]
Azi suntem copii ai unui suflet care a crezut in Iubire. A inteles ca iubirea e singura care vindeca. Si a luptat impotriva lumii sa dovedească.
As avea multe de spus. Nu e timp si nici putere. Pentru a multumi lui, sufletului, pentru tot.
La multi ani tie, copil frumos!  La multi ani plini de iubire! O iubire pe care sa o impartasesti asa cum tie ti-a fost impartasita !
Nu intelegeai, acum înțelegi! Nu puteai, acum poti! Nu stiai, acum stii!
Ca te-a salvat iubirea.

Si pe mine tot ea m-a salvat.
Ca te-a vindecat de frici. Si pe mine tot ea m-a vindecat.
Luca, a fi diferit inseamna a iubi altfel. Nu inseamna a fi altfel decat e normal.

A fi diferit nu inseamna a fi anormal. Inseamna a trai frumos, pe o alta frunza, din aceeasi lume. Mai stii?  Asa cum te invatam ca pe lac sunt broscute care stau pe frunze. Nu erau anormale fata de cele care stăteau pe mal. Erau doar altfel. Dar tot broscute erau.
La multi ani, copil drag! Visul Cătălinei, de acum  multi ani, a devenit realitate: stii ca te-a visat frumos, înalt, cu multe carti in brate?
Asa sa fii, suflet frumos!  Cărțile ne sunt prieteni. Ne sunt terapeuti si ne sunt alinare.
Uita-te mereu inainte, orice ar spune lumea! În fața e drumul tau,  nu in spate! Nu iti duce privirea la cei de jos! Tinteste sus, asa cum te-a invatat Cata, cand iti arata sa urmăresti cu privirea!
Uita-te la ea cand ti-e frica, si ai incredere in ce iti spune: „HAI, ca poti!”
Si mie mi-a spus la fel. Numai asa am reusit!
Te imbratisez, copil drag, si iti împletesc din iubirea mea, coroniTa de incredere!
Hai, Luca, poti!
Sa nu uiti asta niciodată!
Ps: sa stii ca si eu am nevoie de incurajari!  Si Cata!  Toți! Da-ne mana, cand nu mai putem si spune-ne cu incredere:
„Haideți, puteti!” 🙂

Iti amintesti?:)

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Cum mi-am văzut iubirea jucată pe scena Teatrului Spiritual

Artistii lumii

Cum mi-am văzut iubirea jucată pe scena Teatrului Spiritual

Distribuiți vă rog

4×4 Personaje – Poveştile se scriu pe suflet

 

Viaţa oamenilor … regie fatală uneori!

Dumnezeu, Creator şi Regizor, Scenograf şi Scriitor, ne repartizează pe fiecare în propriile roluri, după talente, abilităţi şi chemări.

(Şi mai ales chemări.)

Dumnezeu ne cheamă să ne jucăm rolul pentru care ne-a creat. Aşa mult ne încăpăţânăm uneori să ne angajăm în companii de top, doar-doar i-om arăta noi Lui că putem şi fără El…

Ne cheamă aşa, pe nume, şi noi credem că strigă pe altcineva, şi nu e decât o coincidenţă… şi-i lăsăm de multe ori pe alţii să ne joace rolurile, convinşi fiind că noi suntem perfecţi unde suntem… cum suntem…

Şi vine o zi, când ne vedem parte de viaţa jucată pe-o scenă. De alţi actori… şi-n acea zi realizăm că oricât am vrea să ne ascundem şi să lăsăm în spate trecutul nostru, când Vindecarea nu şi-a încheiat ea însăşi rolul, vine să-şi ceară dreptul! Şi-atunci te aruncă pe un scaun roşu, într-un teatru mic, să te oblige să-ţi priveşti povestea. Pe care ai crezut că ai ars-o deja…

Nimeni nu plăteşte pentru a-şi vedea viaţa”- spunea azi Regizorul din piesa de teatru „4×4 personaje”, interpretat de Ioan Gyuri Pascu .

Şi-aşa se-ntâmplă… căci suntem atât de plictisiţi şi de sictiriţi de ea, că ar fi prea de tot să mai şi plătim s-o vedem, să nu mai zic s-o mai şi   aplaudam… hai, pe bune?!

Azi am revăzut pentru a treia oară această piesa! Prima oară n-am putut să gândesc. Am trăit doar. De fapt am RETRĂIT. Îmi vedeam parte de viaţă jucată pe scena Teatrului de Artă, din Bucureşti, întrebându-mă dacă nu cumva e o glumă proastă, făcută de cineva, care are poftă de suferinţa mea, şi-atunci decide să mi-o trimită îmbrăcată în ARTA!

Povestea asta, a unei psiholoage (Ioana Ancea)care se îndrăgosteşte de Alex (Andrei Roşu), un actor care renunţă la chemarea lui (actoria) din cauza lipsei de empatie a spectatorilor şi se afundă în alcool, spune povestea multor artişti. Actori sau cântăreţi, poeţi sau pictori, toţi trec o dată-n viaţă măcar pe-acolo. Când se lovesc de indiferenţa oamenilor, de răutatea acestora, sau … mai dureros, de propriile frici de a nu se ridica la înalţimea celor care ar trebui să îi aplaude.

„De unde ştii tu de ce n-au aplaudat?” îl întreabă pe Alex iubita acestuia, psiholoaga. „Poate .. poate … poate… ” şi-i dă variante pentru motivele oamenilor de a nu-şi apropia palmele spre închinare…

Povestea asta, a unei actriţe (Alice Nicolae) ajunsă la psiholog (interpretat de Andrei Roşu)pe care părinţii încearcă să o convingă să renunţe la actorie, „să ai şi tu o carte de muncă”, spune şi ea povestea atâtor artişi… numai că a acelora care nu renunţă, orice-ar fi… care-şi urmează chemarea oricât de absurzi, penibili şi imaturi ar părea oamenilor…

„Dacă nu a spart totul ca să se rănească înseamnă că n-are nevoie de pastile!” concluzionează psihologul când părinţii îi cer să o trateze pentru că are un comportament automutilant!

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Când oamenii ne cred nebuni pentru că vrem să ne urmăm visele… ce mai e de făcut? Când încearcă să ne taie aripile pentru că am înnebunit, cum ne explicăm nebunia astfel încât să nu fim strânşi în cămăşi de forţă şi aruncaţi într-un spital de psihiatrie?

Avem doar 2 variante: mergem mai departe şi ne luptăm cu ei,trăindu-ne visul, fie ne aruncăm în substitute ale fericirii: alcool, droguri, depresii…

Povestea asta, a regizorului (Ioan Gyuri Pascu) narcisic, ce vine la psiholog pentru a-şi afirma suveranitatea, spune povestea multor artişti ce-şi doresc să rămână eterni…

Când publicul aplaudă numai actorii, şi nu da doi bani pe cel ce a gândit totul la milimetru, când vedem doar faţa medaliei, nu şi reversul, ce se întâmplă cu câştigătorul?

Povestea asta, a regizorului (Andrei Roşu) care crede că totul i se cuvine, că poate trata actorii ca pe marionete, spune povestea multor suflete pe care a pus stăpânire întunericul. Mândria, egoismul, lipsa de empatie, setea de ovaţii devin ingredientele perfecte pentru o beţie care te duce în final după nişte gratii. Ale spitalului de psihiatrie.

Când ţi-ai uitat acasă sufletul sau l-ai îngropat într-un strigăt ameninţător, ce rămâne din omul din spatele măştii de regizor?

Povestea asta, a asistentei de regie (Alice Nicolae)pe care regizorul (Andrei Roşu) o lasă însărcinată şi-i spune senin: „Nu te iubesc şi nu vreau să fac un copil cu tine!”, spune povestea multor femei frumoase, care-şi vând visele pentru o mare iubire.

Când dragostea strigă şi scrumul din sufletul celui iubit îi închide gura cu indiferenţă, ce mai e de făcut?

Povestea asta, a asistentului de regie, (Andrei Roşu) care îşi cerşeşte visul într-un teatru obscur, spune povestea multor artişti excepţionali, care rămân anonimi pentru o mască de vedetă de primă clasă.

Când arta se transformă în amantlâc scump, vândut  pe sufletele marilor artişti, ce rămâne din noi?

Povestea asta, a tehnicianului (Ioan Gyuri Pascu) care mai poate sta la teatru „cât mai circulă 91…” (troleul) spune povestea multor suflete sincere, multor oameni simpli, care nu înţeleg cum finalul poate fi aşa … o mare dragoste din care a rămas O IUBIRE NECONDIŢIONATĂ…

„Ăsta e finalul?”

Când viaţa noastră, bolnavă de atâta grabă, ne cere dreptul la replică, ce avem de făcut?

Să mergem la teatru! Să ne aşezăm confortabil pe un scaun roşu, la Teatrul Spiritual, să ne privim partea de viaţă jucată pe scenă, şi să avem curajul să o privim în faţă şi să-i cerem iertare pentru firescul de o lăsa să treacă fără drept de apel… pe roşu…

Oameni frumoşi, terapeuţi şi artişti, haidem să ne unim palmele la distanţă de un suflet şi să ne aplaudăm poveştile de viaţă atât de dur şi de realist jucate de cei 4 actori ai piesei „4×4 PERSONAJE”, scrisă de Daniela Marin.

Mulţumesc, Ioana Ancea, pentru „DA”-ul frumos spus Danielei  Marin de a da viaţă psihologului ce nu aveai habar că sunt!

Mulţumesc, Andrei Roşu, pentru riscul asumat de a naşte un personaj ce nu aveai habar ca-mi va schimba viaţa în cel mai frumos mod!

Mulţumesc, Alice Nicolae, pentru dragostea de viaţă, pe care ai pus-o în fetiţa  plină de frică, ce nu aveai habar că am fost cândva!

Mulţumesc, Ioan Gyuri Pascu, pentru credinţa într-un Dumnezeu de care nu aveai habar că m-a transformat în urmă cu un an, din regizor, în actor!

Mulţumesc, Daniela Marin, pentru CURAJUL de a crede în acest suflet- proiect ce nu aveai habar ca l-am aşteptat toată viaţa mea!

Vă mulţumesc, oameni frumoşi, pentru că îmi vindecaţi câte o rană de fiecare dată când o faceţi să sângereze, prin rolurile voastre!

Mă înclin şi vă rog mai fierbinte decâr orice vulcan, să nu lăsaţi rolurile să moară!

Luptaţi să pansaţi şi rănile celui ce nu mai e printre noi, Adrian Păunescu, prin a dovedi lumii contrariul versurilor sale:

„O, biet actor,

O, biet artist,

Rolurile mor,

Viaţa e un teatru trist!”

  • Piesa „4×4 PERSONAJE” : 4 personaje, 4 tablouri, 4 actori in 4 roluri… Între comedia şi tristeţea lumii, ne jucăm de-a viaţa ori de-a teatrul.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog