Etichetă: curaj

De ce e mai frumoasă femeia la 30 de ani? 6 motive care te vor convinge!

Relatii

De ce e mai frumoasă femeia la 30 de ani? 6 motive care te vor convinge!

Distribuiți vă rog

Te aproprii de final, 2017! O dată cu tine, blogul acesta împlineşte 10 luni! A bucurat suflete şi a dus la destinaţie multe inimi. Sunt fericită că „l-am născut” dintr-o durere ce ar fi trebuit să mă ucidă. Iată însă, că durerea asta m-a vindecat de boli necruţătoare şi mi-a redat pofta de viaţă. Bucuria femeii-copil şi iubirea adevărată, cea care nu se trăieşte între pastile şi medici.

 Azi vă împărtăşesc devenirea mea. Puteţi găsi şi aici parte din mine, dar acum vă scriu despre „DE CE”- urile pe care poate nu vi le-aţi pus niciodată cap la cap, să vedeţi ce povestea frumoasă formează.

De ce e mai frumoasă femeia la 30 de ani?

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

1) Pentru că a învățat cu fiecare an să trăiască mai frumos
Tot auzim de ani buni ca vârsta e doar o cifră, dar, deşi ne intră în minte , nu rămâne şi-n suflet. E adevărat că timpul nu trece fără să lase urme pe trupul nostru, dar urmele astea sunt semnele experiențelor de tot felul. Unele avem cicatrice pe piele şi pe suflet. Dar ele spun despre cât de puternice suntem, supraviețuind uneori adevăratelor drame.

2) Pentru că ARE CURAJ
Nu l-a avut dintotdeauna. L-a câştigat cu multe lacrimi. Cu multe eșecuri adunate într- un pumn. În celălalt îsi ținea visele. Mult timp i-a trebuit să înceapă să le împlinească, dar, o dată cu primul pas, a devenit de nestăvilit!

3) Pentru că ştie cine e
A aflat după ce a stat ferecată în propriile întrebări. Habar n-avea că poate să ceară ajutor să afle. Când a aflat, a lăsat rușinea de o parte şi a pornit să sape. A descoperit comori în pământul propriilor temeri. Şi a făcut din ele bijuterii pe care acum le poartă cu mândrie: frumusețe. Determinare. Speranța. Putere. Dreptul la a cere.

4) Pentru că trăiește după propriile reguli
După ce afli cine eşti, îți dai seama că regulile altora nu sunt pentru tine. Înveți curajul de a crea o lume în care limitele sunt făcute pentru a fi depăşite, nu pentru a te constrânge.
Poți spune NU când regula ta e alta decât a celor ce vor să te tragă în jos, poți spune DA,  când ceilalți aleg să se limiteze, pentru că acel DA ar reprezenta un risc pentru ei.

5) Pentru că AȘTEAPTĂ!
I-a murit frica de a rămâne singura, frica aia ce o făcea să bifeze gresit iubiri care o ferecau cu lacăte. Acum ştie că „a fi în rândul lumii” nu e decât o regulă pe care fiecare are dreptul s-o trăiască după propriile valori. Trăiește singurătatea cu bucuria copilului care ştie că dacă AŞTEAPTĂ, va primi mai mult. Mai bun. Şi mai puternic.
Ştie acum că împlinirea nu îi e dată de un bărbat, ci de propriul har, primit de la Dumnezeu. Are grijă acum să se pregătească a fi soția cea mai bună, mama cea mai bună, varianta ei cea mai bună. Nu-şi mai pierde vremea căutând să salveze şi să schimbe bărbați, ci o folosește spre a se salva şi a se vindeca pe sine de frici.

6) Pentru că IUBEŞTE!
Nu că n-ar fi iubit şi până acum, însă a aflat că dragostea se construiește în timp, ca orice vis căruia îi sapi o fundație solidă şi rând pe rând, nu dintr-o dată, mai ridici câte un nivel. Repari apoi, cu timpul, dărâmi alteori, convingeri care te limitau, şi construiești altele noi, spre adevăr.
Femeia asta nouă ştie că fluturași din stomac nu sunt semn al iubirii adevărate, ci al îndrăgostirii, şi se bucură de ei, lipindu-le aripile de fiecare dată când se dezlipesc.
Da, femeia de 30 de ani e frumoasă. Pardon, FRUMOASĂ. Cu litere mari.
Vă puneți Aripi de Drum, să zburaţi cu ea, spre comori adevărate?

Dacă v-a săpat pe suflet un pas spre voi însevă, aruncaţi în aer aceste rânduri! Să ajungă şi la cele ce nu au curajul să devină!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Christian şi Renata, primul blog de cuplu din România: „Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Altfel e arta în doi.”

Oameni cu aripi

Christian şi Renata, primul blog de cuplu din România: „Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Altfel e arta în doi.”

Distribuiți vă rog

Anul trecut povesteam cu aceşti oameni mai mult decât frumoşi despre… cuplul imperfect. Astăzi, după un an, le mulţumesc pentru că mi-au fost model de bucurie adevărată şi intimitate. De aniversarea lor, Christian şi Renata au vorbit despre dragoste. Despre bucurie şi pace.

Dragii mei, nu ştiţi, dar aflaţi acum: când cel care ulterior a devenit jumătatea mea, a citit interviul, mi-a spus aşa: „Vreau să fim şi noi într-o zi ca ei. Aş vrea să ai aceeaşi atitudine faţă de mine, cum are Renata.” Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-l! 🙂 Pe atunci nu formam un cuplu, pentru că eu aveam nevoie de confirmări, şi teste, şi răspunsuri la întrebări, şi toate la un loc:). Vă mulţumim şi vă preţuim pentru simplitatea şi sincertatea cu care vă iubiţi!

Aripi de drum: Nimic fără primul cuvânt:). Cum v-aţi cunoscut?

Renata: La Tv Sighet. Eram vecini, stăm la 1 minut şi jumătate unul de altul, dar nu ne ştiam. Aşa e-n viaţă.

img_9670-1024x768

Christian: Renata a lucrat acolo 6 ani. Eu 2. S-a aprobat un proiect foarte frumos, „În pas cu tinerii”, şi ne-au distribuit în acest proiect împreună. Distribuţia a sunat  aşa: „Luni la ora 19 intraţi în direct.”

Ca-n viaţă, aş spune eu. Nu te întreabă nimeni dacă eşti pregătit de-adevăratelea:), Dumnezeu îţi scrie scenariul şi tu decizi cum îţi joci rolul. Uite dovada că suntem ceea ce alegem să fim. 2 vieţi schimbate într-o secundă, printr-o decizie fermă.

Domnule producător, vă mulţumesc! N-aş avea azi în faţa mea 2 oameni frumoşi, cu visele şi iubirea lor, dacă n-aţi fi dat dumneavoastră startul poveştii.  🙂 Nici măcar n-aţi numărat până la 3… şi-aş mai spune multe… Dar îi las pe ei să povestească.

Renata: Aşa ne-am apropiat şi am devenit cei mai buni prieteni.  Petreceam foarte mult timp împreună. Nu trecea o oră fără să vorbim. Şi era totul spontan şi natural. Mi-aduc aminte că de ziua mea Christian a complotat cu colegii mei să-mi facă o surpriză. N-am bănuit nimic.

Christian: Ba ai bănuit, căci eu eram palid la începutul emisiunii.

Renata: Da, şi l-am întrebat dacă se simte bine. El a stabilit cu invitatul nostru, să cânte piesa celor de la Taxi, „Cele 2 cuvinte”. Apoi  am văzut-o dintr-o dată pe mama la televizor, cum îmi transmitea felicitări de ziua mea, apoi pe cei mai buni prieteni ai mei. El le luase interviuri. M-a emoţionat foarte tare.

Îşi amintesc totul ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Îi las să spună cum simt. Şi la fel vă redau.  Povestesc atât de natural şi de plini de pasiune, că îţi fac poftă de frumos. Mă gândesc la copii, dintr-o dată. Defect profesional, dar, îmi vine în minte imaginea copiilor lor, cărora le spun în fiecare seară povestea preferată: a lor. 🙂 Dragii mei, nu veţi avea nevoie de cărţi, pare că le veţi deveni eroi propriilor copii.

Christian: Şi ţi-am adus confetti…

Se completează unul pe altul, mai abitir decât rezolvă rebusurile cei mai buni dintre cei mai buni. Se cunosc atât de bine, că par a fi dicţionare explicative unul pentru altul. Ştiţi cum? Parcă şi-ar căuta unul altuia sensul. Dar unul într-altul…

Christian: A venit apoi alt proiect „Vara pe val”, în 2014, unde am fost trimişi împreună pentru o săptămână, la Costineşti. Doar noi cu un cameraman. 

Renata: Eram la fel cum ne vezi şi acum: cei mai buni prieteni. Toată lumea ne întreba însă: „Dar voi…?” Aşa că producătorul a complotat cu cameramanul, să ne filmeze şi în momentele în care nu ştiam că suntem filmaţi.

Christian:Aşa că au montat un filmuleţ în aşa fel încât părea spicy. Eu o ajutam câte o dată să-şi închidă o bluză, îi aşezam câte o şuviţă, dar totul amical.

Renata: Dar ei au montat în aşa fel, că părea că suntem un cuplu: cu încetinitorul,  cu muzică pe fundal… Şi ne-au arătat materialul în direct…

Îmi povestesc amândoi 15 minute despre „camera ascunsă”, timp în care mă uit când la unul, când la altul, şi fac în minte o întreagă analiză terapeutică: se ţin de mână uneori, alteori se privesc scurt şi caută confirmări unul de la altul despre date, amintiri şi experienţe. Râd mult, îşi completează alteori unul celuilalt fraza, fără a da năvală, vorbesc simplu şi delicat. Despre o poveste devenită destin. Al lor.

Aripi de drum: Cum e cu televiziunea? În afară că v-a adus împreună…

Renata: Eu am terminat Jurnalismul. Încă din clasa a 11-a am cochetat cu televiziunea. Când am început facultatea, deja lucram.

Christian: Eu am fost remarcat la liceu, pentru că participam la baluri, eram foarte implicat în tot ce ţinea de social. Şi am ajuns în televiziune nu din întâmplare, ci pentru că a vrut Dumnezeu. Nimic nu e întâmplător.

Aripi de drum: Cum aţi ajuns în Bucureşti?

Renata: Viaţa, cum a spus şi Christian. S-au legat toate, noi dorindu-ne foarte mult să trăim într-un oraş mare, cu mai multe posibilităţi.

Aripi de drum: Joburile?

Renata: Acum eu lucrez la o companie pe partea de comunicare.

Christian: Eu am renunţat la job pentru a mă dedica în totalitate blogului nostru. E foarte important pentru noi să facem ceea ce ne place.

Renata: Amândoi suntem în căutarea jobului mult visat, pentru că o dată ce ai microbul televiziunii în sânge, cu greu mai poţi scăpa de el. Dar Dumnezeu ne va ajuta să le ducem pe toate la capăt. Momentan suntem foarte mândri de proiectul nostru, blogul.

Aripi de drum: Cum v-a venit ideea blogului?

Christian: Ne plimbam cu bicicletele. La Muzeul Satului, în Sighet. Şi ne gândeam că atunci când vom pleca din Mass Media, ne va lipsi arta. Şi va trebui să compensăm lipsa.

Renata: Scuze că te întrerupt. (se uită fix la Christian şi aşteaptă cuminte acordul lui, din priviri) Noi suntem implicaţi în tot felul de proiecte. Deşi ne dorim să avem zile în care să nu facem nimic, atunci când se întâmplă, ne dăm seama că nu ne simţim tocmai relaxaţi. Trebuie să existe ceva care să ne facă să trăim.

Atenţie! Renata îşi cere scuze pentru că îşi întrerupe iubitul. Când lucrezi în domeniul psihologiei, nu ai cum să nu observi detaliile care altora le pot scăpa uşor şi pe care le-ar putea lua ca normalităţi. Când lucrezi cu cupluri, însă, îţi dai seama că de cele mai multe ori, partenerii uită să-şi spună „mulţumesc”, să se privească în ochi, să îşi zâmbească, să-şi ceară scuze… Când Renata a rostit cuvintele magice, beculeţele mele s-au aprins:). Aş face un workshop cu ei doi, despre CUVINTE, în cuplu. Sper să accepte, într-o zi, invitaţia mea…

Processed with VSCO with hb1 preset

Christian: Aşa că am decis să facem ceva ce nu era încă pe piaţă. Studiind-o, ne-am dat seama că se potriveşte un blog de cuplu…

Renata: Încurajaţi fiind şi de prieteni care ne spuneau că suntem apreciaţi ca şi cuplu, că suntem foarte drăguţi împreună.  Pentru noi blogul nu este joacă. Este visul nostru.

Christian: Nu am pornit de la ideea de a face acest proiect doar din pasiune, pentru ca, în timp, acesta să fie şi o sursă de venit. Ci cu ideea de business-vis de la început. Suntem foarte pasionaţi în munca aceasta, dar nu am început-o doar de dragul de a face ceva care să fie închis peste 2 luni.

Renata: E despre noi până la urmă şi ne reprezintă…

Pasiune şi iar pasiune. Gyuri Pascu a zis cândva: „Profesor sau doctor te faci, artist te naști, iar dacă ești conștient de ceea ce ai de făcut, mergi în direcția asta.”

Renata şi Christian s-au născut, nu s-au făcut, se pare. 🙂 Gyuri, ne-ai lăsat o mare moştenire: cuvinte care ne vor ghida destinul…

Aripi de drum: Se investesc bani în blog?

Renata: Din start. Pe lângă faptul că la început, dacă nu ai o recomandare foarte bună pentru a colabora pentru site, arunci pur şi simplu cu banii pe fereastră.

Christian: Lumea cere bani, şi nu e aşa uşor să găseşti oameni serioşi şi pasionaţi cu adevărat de ceea ce fac în domeniul acesta. Aşa că sugerăm tuturor să aibă în vedere colaborări cu profesionişti, nu cu amatori sau oameni despre care nu ştiu din surse sigure.

Aripi de drum: Cum e cu colaborările?

Renata: Suntem foarte deschişi colaborărilor, dar foarte selectivi. Nu acceptăm să promovăm nimic în care nu credem cu adevărat.

Christian:Totul trebuie să fie testat pe propria piele. E despre noi. Natural. Tot blogul nostru este ca un jurnal.

Aripi de drum: Hai să vorbim puţin despre compatibilitate. Eu văd că voi doi vă completaţi. La fel de natural, ca propriul vis.

Christian: Departe de a fi nişte ciudaţi, suntem foarte implicaţi unul în viaţa celuilalt. E un fel de „noi cu noi”. Ne place foarte mult să mergem împreună în concedii, doar noi doi. Vrem să facem mereu aceleaşi lucruri, să vizităm aceleaşi locuri, ceea ce nu ar fi aşa uşor dacă am merge cu alt cuplu, care ar dori să facă altceva decât noi.

Renata: Avem şi noi mulţi prieteni, dar ei ne acceptă aşa cum suntem. Ştiu că noi suntem în filmul nostru. Suntem foarte compatibili şi spontani. Nu trebuie să ne planificăm ce vom face în concedii, de exemplu, căci ne bucurăm de trăiri. Şi ne echilibrăm unul pe altul. Suntem fascinaţi de frumos, fie că e vorba de un muzeu, de muzică, de mâncare, etc. Ne cunoaştem foarte bine din priviri. Pot să-mi dau seama când îi e foame sau somn, după ochi.

Christian: Când eu am o perioadă stresantă, ea e stâlpul, şi invers. Reuşim să ne sincronizăm, şi, deşi poate ne sperie acelaşi lucru în acelaşi timp, reuşim să ne susţinem.

Aripi de drum: Voi aveţi 2 ani de relaţie. Ştiţi vorba aceea, că dragostea durează 3 ani. Cum e la voi?

Renata: Da, ştii vorba aia: în primul an cumperi apartamentul, în anul doi îl mobilezi, şi în al treilea, îl împarţi. (râdem)

Christian: Nu ne-am gândit niciodată la ce va fi dacă ne vom certa, sau ce va fi în viitor.

Aripi de drum: Dar v-aţi certat vreodată?

Christian: Nu. Conflicte avem, dar majoritatea au legătură cu blogul.

Renata: Când mă gândesc la o ceartă, mă gândesc la o discuţie în contradictoriu, care a ajuns la un anumit nivel, de la care partenerii nu mai pot înainta fără repercursiuni negative. Noi avem conflicte strict legate de blog, de exemplu: „Ai pus fix poza care nu-mi place mie, eşti egoist, doar tu să ieşi bine.”  Sau critici mai dure, de genul: „Da, normal, eu nu scriu niciodată bine…”

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Critică. Multă critică. Numai critică. Îmi permit să spun că aud cuvântul ăsta tot mai des, de la cupluri. Şi uneori mă doare numai gândul că oamenii, în loc să sublinieze cu roşu părţile pozitive, le încercuiesc pe cele negative, şi în loc să spună: „Îmi place când îmi spui aşa!”, recurg la: „Întotdeauna eşti aşa! Nu te vei schimba niciodată! Cum poţi să scrii atât de prost?” Şi lista poate continua. Gândurile mele zboară şi mă întristez, însă replica lui Christian opreşte şirul durerilor ce-ar fi urmat. Cum o fi la ei?

Christian: Ei, nu chiar aşa de simple, mai sunt şi momente în care suntem obosiţi şi unul vrea să lucreze la blog şi celălalt nu vrea, şi atunci vin reproşurile. Dar mereu se rezolvă.

Aripi de drum: Aveţi blogul de 1 an, dar sunteţi împreună de 2. În anul acela vă certaţi vreodată?

Christian: Nu. (râde)

Renata: Dacă ar fi să exclud  partea de blog, unde suntem perfecţionişti, nu avem certuri.

Aripi de drum: Haideţi să încercăm invers: Ce faceţi, astfel încât să nu vă certaţi?

Christian:Un mic secret este că dacă unul din noi simte nevoia să reproşeze, o face. Îţi spun de ce mă deranjezi, ce ai făcut, şi celălalt încearcă să transforme situaţia pe placul celuilalt. (se uită la Renata şi toţi râdem cu poftă)

Aripi de drum: Adică, rezumând terapeutic, totul se rezumă la: „Cum vrei tu, draga mea!”

Renata: Nu. (râde) Dar acum, pentru că eu merg la job dimineaţa, mă trezesc mai devreme. Însă, din solidaritate, îl trezesc şi pe el.

Christian:  Adică ceasul mă trezeşte. Nimeni nu-l opreşte.

Christian vorbeşte calm şi apăsat. Renata este zglobie. Ascult numai despre situaţii care au consecinţe, nu care au vinovaţi. Mă uimeşte felul lor de a reformula. Nu aud reproşuri care încep cu „Tu!” Pare că fac terapie de cuplu de cel puţin 2 ani:). Dacă Christian se trezeşte, nu e vina Renatei, ci a ceasului care nu e oprit de nimeni:). Şi celui ce ar fi trebuit să-l oprească nu i se aduce nici o vină…

Renata: Cred că alt secret este că facem lucruri împreună, nu ne lăsăm singuri unul pe altul, în sensul în care nu există ca unul să spele vasele şi celălalt să stea.

Christian: Şi mai e ceva: facem lucruri împreună, însă dacă vrem să ieşim separat în oraş, cu alte persoane, ne oferim unul altuia această libertate. Ea poate ieşi cu prietenii ei cei mai buni, fără nici o problemă.

Renata: Atâta doar că eu am doar un singur prieten cel mai bun. (râde)

Mă întreb dacă acum urmează conflictul mult aşteptat. Îmi sună a uşor reproş şi plusez puţin:

Aripi de drum: Adică nu te derajează (Renata) ca el să iasă la cafea cu una din prietenele lui?

Renata: Nu. Am încredere. La noi nu există senzaţia că trebuie să dăm raportul. Cred că şi ăsta e un alt secret pentru un cuplu fericit. Suntem conştienţi de nevoia de libertate reciprocă, atâta timp cât există încredere. Dacă nu ne va conveni o anumită relaţie, vom spune, cu siguranţă. Prietenii fiecăruia au devenit prieteni comuni, şi atunci nu există frica de a nu cădea în relaţii intime cu vreunul din cei cu care ieşim. Nu ne verificăm telefoanele, nu ne accesăm conturile personale. Ne ştim parolele, dar nu verificăm din gelozie.

Christian: Decât dacă e vorba de blog. 🙂

Renata: Da, noi nu avem probleme de încredere în sensul în care, cum văd foarte des, ea verifică Facebook-ul din 2 în 2 minute şi se supără pentru că el a intrat de 5 minute şi încă nu a salutat-o. Noi suntem naturali.

Aripi de drum: De unde credeţi că vine încrederea aceasta aşa puternică?

Christian: Cred că pentru că am fost, mai întâi de toate, prieteni foarte buni.

Aripi de drum: Cât timp aţi fost doar prieteni?

Renata: 1 an. Prietenia este un început foarte bun. Când spui unui prieten orice simţi, fără teama că ar putea interpreta, ca şi iubit, poţi şi în cuplu să continui aceeaşi „tactică”. Nu ţi-e frică de a fi respins, pentru că ştii că orice ar fi, e acolo pentru a te ajuta să treci peste, să te sfătuiască, să nu încerce să te schimbe. Să nu îi fie teamă să fie vulnerabil, crezând că asta l-ar situa pe o poziţie de inferioritate.

Aripi de drum: Să înţeleg că sunteţi dovada faptului că fluturaşii pot veni şi după o prietenie? Şi că vulnerabilitatea crează intimitate, nu inferioritate?

Renata: Noi putem băga mâna în foc pentru asta.

Christian ne face atente la mirosul de lavandă. Ne uităm în jur, la locul acesta, care tuturor ne aduce frumosul în suflet, şi deodată Renata observă:

  • Uite acolo, un C şi un R. Nu mai sunt alte litere. Uite, e un semn!

Nu ştiu ce credeţi voi despre semne, dar mie mi se pare că aici e vorba de poveşti nescrise încă. Din toate literele alfabetului, cei care se ocupă de local au pus în centru exact un C şi un R? Christian şi Renata? Să fie oare doar o coincidenţă? 🙂

Vom afla probabil într-o zi …

img_9183

Christian: Dar despre tine ce ne spui? Cum ai început blogul?

Renata: Cum e să fii terapeut?

Vă amintiţi ce a spus Renata la începutul înterviului? Că atunci când îţi intră microbul în sânge … Au reuşit să răspundă, cuminţi, ca şi intervievaţi, fix 43 de minute. Acum au nevoie să schimbe rolurile. 🙂 Cred că e specific artiştilor. Iubitorilor de frumos şi simplu, căci şi Andrei Neagu a avut aceeaşi reacţie. Aici. 🙂

Le povestesc câte ceva, continuând să le urmăresc reacţiile. Se completează la fel. După minute bune de poveşti spuse nu la gura sobei, ci a mulţumirii că Dumnezeu m-a binecuvântat cu cea mai frumoasă meserie din lume, primesc cel mai frumos cadou pe care cineva mi-l poate face: o carte. Am scris aici despre ea. Primul cuplu care îmi oferă un cadou pentru cuplu:). Cine ştie, or fi vorbit oamenii ăştia dragi cu Dumnezeu despre singurătatea mea:)…

2 oameni frumoşi, care pot fi modele de bucurie şi simplitate, dovezi ale trecerii prin lume cu iubirea adevărată de mână, să ştiţi că pot schimba lumea. Cu optimismul şi entuziasmul lor. Şi fiecare din noi, zic eu, ar trebui să avem în jurul său un om care să emane, prin toţi porii, încrederea că viaţa e o artă. Dacă mai aveţi şi norocul să aveţi un cuplu, puteţi fi siguri că undeva, Cineva vă iubeşte mai mult decât credeţi voi.

Decid să îi întreb despre curajul de a merge în direcţia care îţi place. Despre ce cred ei că ar trebui să facem atunci când avem un vis, o idee, şi nu avem curajul să o materializăm.

Christian: Chiar azi am văzut un clip în care se vorbea despre faptul că atunci când ai o idee, trebuie să acţionezi în primele 5 secunde, pentru că altfel, începe creierul să îţi găsească argumente împotrivă. Ba frici, ba alternative negative. Cred că ar trebui să pornim de la viaţa de zi cu zi: când dimineaţa ne sună ceasul, să ne ridicăm în secunda aceea. Altfel, amânarea duce la lipsa acţiunii.

Renata: Eu aici sunt pe minus.

Completare, observaţi? Ce o ţine pe Renata în pat, îl face pe Christian să sară din el şi să acţioneze. Cum să nu îţi facă poftă de o mare iubire acest cuplu? Cum să nu visezi cu ochii deschişi la o poveste în care tu, femeie, să te simţi în siguranţă lenevind, având curajul să spui: „Nu-mi place să fac asta!” şi să ştii că nu eşti judecată?

Christian: Renata ar sta până în ultima clipă în pat, chiar dacă ştie că întârzie. (râd)

Aripi de drum: Cum e cu planurile de viitor? Cum vă vedeţi peste timp?

Renata: Facem ce simţim. Dacă e să meargă, merge, dacă nu, aşa a fost să fie. Noi credem foarte mult în Dumnezeu. Şi în faptul că ne-am întâlnit pentru că a fost dat. Am schimbat fiecare ceva în viaţa celuilalt.

Christian: Ne gândim că a fost dat să fim împreună. Un exemplu simplu raportat la activitatea noastră ar fi faptul că Renata are mai mult talent la scris, eu la partea de fotografie. Şi uite aşa a luat naştere blogul. Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Alfel e arta în doi.

img_23021-1

Aripi de drum: Pentru mine, faptul de a aduce Dumnezeu împreună doi artişti, era cel mai frumos lucru din lume, dar imposibil în viaţa reală. Pentru că fiecare ar vrea să fie sus şi nu ar suporta unul succesul celuilalt, îmi spuneam. Iar voi sunteţi acum dovada vie că 2 artişti nu doar că pot trăi împreună, dar pot şi da naştere unor poveşti de viaţă la fel de frumoase ca sufletele lor.

Renata: Apropo de artă şi folk, pentru că ştiu că tu eşti pasionată de genul acesta, să-i asculţi pe Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei. Au o melodie extraordinară, „Cele mai frumoase”. Picioare, lacrimi, minciuni.

 

Aripi de drum: Apropo de cele mai frumoase… picioare. Cum staţi cu gelozia, concret? Am mai vorbit puţin mai devreme, dar acum spuneţi-mi concret.

Renata: Deseori gelozia poate nărui o relaţie. Am asistat la astfel de situaţii, dar, spre norocul nostru, noi nu avem acest „microb”.

Christian: Aud drame: „Gata, s-a terminat, am văzut eu că i-a dat mesaj, că i-a pus emoticonul ăla.” Chiar am scris un articol pe blog referitor la secretele care ţin un cuplu sudat. Repetăm: „Be best friends!” 

Renata: La noi a funcţionat. Sperăm ca şi la alţii.

Aripi de drum: Cum e cu prieteniile care se pot strica dacă se transformă în relaţii de iubire?

Christian: Nu credem că este aşa. Din proprie experiență știm că prietenia a fost prima treaptă pe care am urcat pentru a ajunge aici. Și…suntem recunoscători și fericiți.

Aripi de drum: Mai bine ca voi, căci sunteţi 2 în 1. (râdem) Sau 3 în 1: Renata, Christian şi relaţia.

Christian: Dacă sunteţi mai întâi prieteni, se conturează o mare încredere. Şi după ce dobândeşti această încredere, nu te va lăsa sufletul să îţi răneşti prietenul cel mai bun.

Cine să aibă atâta grijă de oamenii aceştia frumoşi, încât să fie atât de compleţi, în imperfecţiunea lor? Cum sunt un copil de Dumnezeu, îmi permit să-i întreb despre El:

Aripi de drum: În ce relaţie sunteţi cu Dumnezeu?

Renata: Ştim că povestea noastră a fost scrisa de El, iar noi în fiecare moment ne lăsăm pe mâna autorului. Credem că asta spune totul.

Îmi dau seama că nu i-am întrebat nimic despre iubire. Cred însă că nici nu ar fi foarte necesar, având în vedere că sunt genul de cuplu despre a căror iubire vorbesc propriile lor acţiuni. Vorbele sunt prea simple pentru frumuseţea lor, legaţi printr-un 2 care spune mai mult decât orice roman. Aşa că mă gândesc că ar fi interesant să-i pun la un exerciţiu de artă adevărată:

Aripi de drum: Ce aţi picta într-un tablou numit Iubire?

Christian şi Renata: Într-un astfel de tablou elementul principal, în cazul nostru, ar fi Soarele: căldură, lumină şi energie pozitivă.

Pentru că iubirea este în sine cel mai frumos tablou, eu i-as picta pe ei doi. Fără să fiu plătită pentru a face astfel de afirmaţii, 🙂 dacă vreodată voi decide că singurătatea nu mai e pentru mine, aş vrea ca povestea mea de dragoste să arate ca în pozele pe care le-aţi văzut!

Vă mulţumesc, dragii mei, pentru că mi-aţi dat voie să fac parte, pentru 2 ore, din puzzle-ul vostru!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Diferenţele ne apropie. Asemănările ne depărtează. De omul iubit

Relatii

Diferenţele ne apropie. Asemănările ne depărtează. De omul iubit

Distribuiți vă rog

Ne grăbim. Tot mai des. Tot mai mult. Vrem totul la o distanţă de un click. Cu cea mai rapidă conexiune la acord. Dacă nu e de acord cu mine în primele 3 minute, nu mai avem nici o şansă. Mai bine ne despărţim. Mai bine dăm altora, vorba aceea, străveche, „decât să reparăm”.

Am crezut mulţi ani că diferenţele sunt un motiv de rămas bun. Azi cred că sunt exact subiect de „Rămâi!” Tocmai pentru că nu rămâi niciodată prea mult cu ceea ce îţi este familiar. Mănânci tu acelaşi fel de mâncare toată viaţa? Atunci cum poţi să nu te saturi de omul „la fel” în fiecare clipă?

Asemănările nasc rutină. Diferenţele omoară plictisul.

Cred că fiecărei femei îi trebuie un bărbat dispus să-i arunce în aer certitudinile. Care să rişte atât de mult relaţia lor, încât să fie în stare să-i spună în faţă cât de vulgar îi e machiajul, cât de banale vorbele ori cât de prost îmbrăcată îi e atitudinea uneori.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Celebra „Ai dreptate, draga mea!” nu-mi pare a fi pentru femeile puternice şi pentru bărbaţii cu adevărat interesaţi de ele. Să spun ce vrea cineva să audă, doar de frica unui conflict, să aibă oare un impact puternic asupra ….

Să avem noi, femeile, ultimul cuvânt, să fie oare dovada supremă a maturităţii?

Să ne spună ei mereu vorbe duioase, doar pentru că începem cu F, e oare dovada că-i avem sub papuc?

Şi papucul ăsta, să fie oare ceea ce ne etalează inteligenţa?

Eu zic că nu. Şi că degeaba avem sub el, sub papuc adică, bărbatul-marionetă.

Eu zic că e de preferat să ni-l aducă un bărbat atât de curajos, încât să rişte să-l azvârlim după el, în clipa în care ne-a criticat neglijenţa, ignoranţa sau aroganţa.

Cred că azi e criză de bărbaţi dispuşi să facă faţă crizelor.

Voi ce credeţi?

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
De Martisor, despre cariera, vocatie si feminitate, cu Nicoleta Burlacu, : „Ceea ce avem in interior si nu poate fi palpabil si vizibil, la exterior se contureaza in : ce fac, ce simt, cum ma imbrac, cum gandesc, ce respect, ce nu accept.”

Oameni cu aripi

De Martisor, despre cariera, vocatie si feminitate, cu Nicoleta Burlacu, : „Ceea ce avem in interior si nu poate fi palpabil si vizibil, la exterior se contureaza in : ce fac, ce simt, cum ma imbrac, cum gandesc, ce respect, ce nu accept.”

Distribuiți vă rog

O  stiu pe Nicoleta Burlacu de multi ani. Este psiholog clinician, si sotie. NU insa meseria ei m-a determinat sa o rog sa-mi ofere cateva clipe. Ci pacea ei molipsitoare.

Despre psihologul Nicoleta Burlacu, vom afla in curand, intr-un alt interviu, dar azi vorbim despre primavara. Adica despre feminitate.

La Nicoleta, m-a fascinat intotdeauna simplitatea din eleganta ei. Da, ati citit foarte bine: simplitatea din eleganta. Pentru ca Feminitatea nu se masoara in numarul zorzoanelor. Nici al culorilor. Si nici al listelor interminabile,  cu iubiri amagitoare:).

Despre suflet, cariera, bucurie si dragoste, intr-un interviu care pe mine m-a facut mandra sa fiu CEEA CE SUNT.

Multumesc, Nicoleta, pentru zbateri de ganduri, pe care ni le-ai facut martisor, si ni le-au trimis sa-l purtam cu mandrie!

Monica Berceanu: Nicoleta, spune-mi, te rog, cum definești tu feminitatea?

Feminitatea, inseamna, pentru mine, sensibilitate, eleganta,  dragoste, energie, conectare, respect, gingasie, copilarie, maturitate. Aceste ingrediente ma fac sa fiu o femeie puternica, si sa lupt zi de zi cu schimbarile si noutatile din viata mea.

Cu siguranta feminitatea face parte din viata fiecarei femei. Ceea ce avem in interior si nu poate fi palpabil si vizibil, la exterior se contureaza in : ce fac, ce simt, cum ma imbrac, cum gandesc, ce respect, ce nu accept. Fiecare femeie isi reprezinta feminitatea intr-un mod unic, asa cum simte.

Avand in vedere avalansa de informatii care ne invadeaza zi de zi, cred ca abilitatile de baza a unei femei ar trebui sa fie flexibilitate, adaptabilitate si independenta. Feminitatea este importanta si exista in fiecare femeie, descoperirea ei, insa, depinde in mare parte de cum dorim sa o aratam sau sa o expunem.

Monica Berceanu: Cum vezi, în România zilelor noastre, rolul femeii?

In Romania zilelor noastre se vorbeste tot mai des de o emancipare a femei si de o eliminare a discriminarii. Femeia si barbatul au drepturi egale. Daca pana nu de mult, rolul femeii era de sotie, de mama si de gospodina, in zilele noastre toate aceste atributiuni au fost ajustate atat prin progresul tehnologiei, cat si prin adaptarea la noile cerinte ale societatii. Societatea este o forma de „scolarizare” a femei, care a incurajat iesirea din rolul de baza al femei, si anume cel de sotie.

Femeia are la acest moment aceleasi drepturi ca si barbatul, insa diferenta cred ca o face feminitatea.

Daca luam in calcul cat de usor este la acest moment sa divortezi, sau sa te desparti de o persoana, putem spune ca o femei este in deplina independenta fara a fi nevoita sa „fie pe buletinul unui barbat”.  Independenta femei este un mare plus pentru societate, dar si barbatul trebuie sa-si mentina rolul sau. Consider ca este extrem de important sa pastram valoarea adevarata a unui barbat, prin ceea ce il reprezinta, si sa nu invalidam rolul si scopul lui in societate.

Monica Berceanu: Este femeia perceputa ca ignoranta, pentru că se implică tot mai mult în carieră, si pune familia pe locul al doilea?

Cred ca nu egalitatea si emanciparea femei a dus la ignoranta familiei, ci mai degraba volumul de munca si disponibilitatea financiara, fac ca acest rol sa nu mai coincida cu ceea ce insemna odinioara sotia, mama si gospodina.

Avand in vedere gustul „dulce-amar” al banilor si puterea lor, cred ca s-a generat o adevarata moda in a avea amanta in loc de sotie, bona in loc de mama si menajera/bucatareasa in loc de gospodina. Teoretic, se considera ca este mai usor sa delegam persoane pentru toate aceste roluri, dar practic este „otrava” unei relatii.

Avand in vedere volumul de munca la care sunt supusi atat femeia cat si barbatul, nu mai exista momente de conectare totala a celor doi, a partenerilor, si inevitabil, toleranta la frustrare, furia,si disponibilitatea in timp produc rupturi si rani extrem de puternice. Acestea pot avea repercusiuni in timp, fara a fi un scop.

Nu de multe ori intalnim (apropo de drepturi egale) femei care sunt singure, independente, care au pretentii foarte mari de la un partener, care considera ca se pot descurca singure, si ca barbatul este doar un pasager al vietii. Barbatul are un rol important in viata noastra si consider ca este un liant al unei vieti armonioase si stabile, daca gasim in noi echilibru, rabdare si disponibilitate.

Femeia trebuie sa creze un echilibru intre cariera si viata personala.Toate cele mentionate mai sunt sunt si se aplica in anumite cazuri, poate in cele mai multe. 🙂

Monica Berceanu: Cum reusesti tu sa te împarți intre rolul de sotie si cel de psiholog?

Da! Este o intrebare care ma duce de fiecare data cu gandul la cat de simpla este viata, daca nu o complicam 🙂

Eu am un mare noroc!  Sotul meu este un om intelept si rabdator. In timp am invatat sa fiu si eu la fel. Conteaza foarte mult cat de multa disponibilitate ai pentru o relatie, si ce doresti cu adevarat de la ea.

Sincer, recunosc ca si la noi sunt discutii, foarte rare, ce-i drept, dar pe teme foarte puerile si fara sens. Am invatat, insa, sa trecem cu bine peste toate aceste momente tensionate. Cum? Am facut cateva reguli in caz de „incendiu ” sau „cutremur”.

Monica Berceanu: Are femeia nevoie de ajutorul bărbatului, pentru a urca pe scară ierarhică, în carieră?

DA, cu siguranta! Asa cum se spune ca „in spatele unui barbat de succes sta o femeie puternica”, eu pot sa spun ca „in spatele unei femei puternice sta un barbat rabdator, tolerant, iubitor, respectuos, disponibil, romantic, atent, matur si pragmatic”.

„In spatele unei femei puternice sta un barbat rabdator, tolerant, iubitor, respectuos, disponibil, romantic, atent, matur si pragmatic”.

Monica Berceanu: Cum comentezi dictonul: „Femeia stă acasă si are grijă de casă si copii, iar bărbatul muncește!” ? Mai are el relevanță astăzi?

Nu cred ca acest dicton se mai aplica in zilele noastre, sau, mai bine spus, este mult mai evoluat. Sunt si in zilele noastre femei care stau acasa cu copii si gatesc, dar pentru un timp limitat.  In mediul urban nu se mai aplica, deoarece munca ocupa o foarte mare parte din timp. In mediul rural cred ca avem ocazia sa intalnim mult mai multe femei care sunt preocupate de gospodarie si copii.

De multe ori suntem judecate pentru ceea ce facem, indiferent ca sunt o femeie de cariera, sau sunt o mama dedicata copiilor si familiei.

Iubirea fata de propriul copil este neconditionata si cred ca fiecare face totul dupa propriile reguli sociale, dar nu putem sa judecam si sa criticam o mama pana nu stim cu exactitate ce se ascunde in spatele acestei decizii, fie ca este un om de cariera, sau o mama casnica.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Daca vorbim de o mama care isi doreste o cariera, cu siguranta vorbim de o persoana care: este precauta, ingrijorata, sensibila, iubitoare, grijulie, fata de propriul copil.  Siguranta absoluta a propriului copil este lucrul care conteaza cel mai mult.

Nu as pune fata in fata cele 2 situatii: acasa cu copilul, sau cariera, deoarece cel mai important este de fapt timpul de calitate petrecut cu copilul si familia, si mai putin conteaza cantitatea de timp care o ofer acestora.

Monica Berceanu: Nicoleta, cum iubește o femeie?

Femeia iubeste liber, sincer, pasional si fara inhibitii.

„Daca vrei sa traiesti cu adevarat… Iubeste o femeie! ” – Nicoleta Burlacu

Femeia care iubeste este senina, zambitoare, plina de energie, bucuroasa, energica.

Intre noi fie vorba, cred ca acum am inteles cu adevarat pacea Nicoletei. Determinarea si energia pe care le vad la ea de fiecare data. 🙂 IUBESTE!  Poate ne da si noua reteta unei mari iubiri. Sa vedem…

Monica Berceanu: Ce sfat ai da tinerelor care ies de pe băncile facultăților, in ceea ce priveste cariera?

Cel mai important lucru este sa poata avea puterea unei delimitari clare a ceea ce vor sa faca, sa-si identifice foarte bine limitele si abilitatile specifice meseriei /profesiei pentru care au studiat.

Daca faci o profesie  pentru ca trebuie si pentru a-ti ridica statutul financiar, o vei face cu dezgust si lipsa de motivatie. Ideal este sa gasim si sa studiem o meserie/profesie care ne defineste si care ne motiveaza zi de zi.

Carirea nu inseamna nimic daca nu face parte din vocatie.

Putem face o analiza simpla intre slujba – cariera-vocatie.

Slujba – dorinta de a avea un beneficiu financiar fara pretentii de promovare, si fara implicatii emotionale (Am terminat treaba. plec acasa.)

Cariera – dorinta puternica de crestere ierarhica intr-o companie, dobandirea unui prestigiu si a unor venituri mai mari.

Vocatie – dorinta puternica de satisfactie, implinire a ceea ce fac, simt, transmit,  cu beneficii financiare echilibrate.

Ma simt putin vizata la acest raspuns. Dupa 11 ani, abia dupa 11 ani, mi-am luat inima in dinti sa incep proiectul acestui blog. Nu este deci, intamplatoare, intalnirea mea cu Nicoleta, si nici faptul ca a fost prima persoana care m-a contactat imediat ce l-am lansat, pentru a ma felicita si a ma atentiona cu cateva mici detalii. Dar, mai presus de orice, cred ca a fost prima persoana care a citit blogul de la cap la coada. 🙂 Asta spune multe…

Monica Berceanu: De ce crezi că rămân femeile în relații cu bărbați abuzivi? Si ce sfat le dai celor care acceptă astfel de „tratamente”?

Femeile raman in relatii toxice deoarece

  • le este frica de singuratate,
  • considera ca toti barbati sunt la fel
  • de dragul copiilor, daca acestia exista
  • rusinea fata de familie, prieteni (in unele cazuri mai mult in mediu rural)
  • varsta prea inaintata
  • obisnuita
  • frica de schimbare
  • dependente financiare
  • statut

In SUA statisticile arata ca este nevoie de sapte astfel de cicluri de separare-impacare pentru ca o persoana sa nu mai revina intr-o relatie toxica.

Din pacate, este un cerc vicios, si de multe ori femeile care sunt victimele acestor abuzuri fizice sau/si psihice, sunt atrase din nou de parteneri care au un astfel de comportament.

Sfat? Cred ca cel mai important lucru este apelarea la un specialist (psihoterapeut) pentru a redescoperi respectul de sine, valoarea , curajul, echilibrul, puterea de a merge mai departe, si redobandirea libertatii si valorii adevarate a vietii umane.

Monica Berceanu: Spune-mi, Nicoleta, pe cine ai vrea sa citesti in paginile acestui blog? 

Nu iti voi da un nume, ci o caracteristica.  As vrea sa citesc acele persoane ale caror interese sunt atinse de subiectele acestui blog, si acele persoane care sunt dispuse sa primeasca in dar informatii pentru bunastare, liniste, libertate si iubire, intr-un mod simplu si echilibrat, fara retete spectaculoase, de urmat.

 

Recitesc interviul de cateva ori, si ma intreb daca vom putea vreodata, noi, femeile, sa fim noi insine, asa cum vrea Dumnezeu. Fara zorzoane, fara culori, si fara liste interminabile,  cu iubiri amagitoare:)?

Voi ce credeti?

Multumesc, Nicoleta, pentru timp si darurire! Dar, mai presus de toate, pentru ca ESTI.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Suntem noi, oamenii, perfecţi? Provocarea de a fi tu însuţi

Credinta

Suntem noi, oamenii, perfecţi? Provocarea de a fi tu însuţi

Distribuiți vă rog

Suntem noi, oamenii, perfecţi?

„Se spune că fericirea înseamnă să tinzi spre perfecţiune ştiind că nu o vei atinge niciodată. Că e important să savurezi drumul spre destinaţie.” – zicală populară

Deseori aud oameni care refuză să devină ceea ce i-a creat Dumnezeu să devină, din teama de imperfecţiune. Din frica de a eşua şi de a le pune cei din jur eticheta de IMPERFECŢI.

Te doare. Pentru că ştii că Dumnezeu e Singurul perfect şi nimeni altcineva. Pentru că ştii că păcatul ne-a făcut robi, dar Hristos ne-a făcut fii de Dumnezeu, prin moartea Lui. Ne-a curăţat şi ne-a iubit mai presus de orice frică a noastră şi de orice greşală.

Ştii că nimeni nu va putea ierta păcatele afară de Cel ce le-a luat asupra Sa. Afară de Cel care Şi-a dat viaţa pentru salvarea noastră. Iar noi înţelegem greşit jertfa Lui. Ne credem Dumnezeu şi avem curajul să nu avem curaj. Să nu îndrăznim, de teama eşecului.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Deşi am citit de sute de ori: „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16:33) ne vrem demni de iubirea Lui şi atunci ne gândim că trebuie să-I arătăm cât de buni suntem. Câte sacrificii facem, parcă pentru a ne cumpăra mântuirea. Fără PERFECŢIUNE parcă ni se pare că El nu ne va accepta. De parcă moartea Lui n-ar fi de ajuns. Îl comparăm pe Dumnezeu cu lumea şi ne aşteptăm de la El la aceleaşi judecată cu a celor de pe pământ.

Sursă: Google

„Nu eşti bun de nimic! Nu ai reuşit să iei nota 10, eşti mai prost ca Ionel!”

Şi deşi Îl descoperim pe Dumnezeu într-o zi, poate după lungi agonii pe paturi de viaţă ajunsă la răscruce, în loc să ne predăm toată viaţa Lui, ne ascundem de El, să nu cumva să ne vadă imperfecţiunile. Convinşi fiind că Dumnezeu ne iubeşte condiţionat.

Nu l-a întrebat oare Dumnezeu pe Adam, după căderea în păcat: „Adame, unde eşti?” Ba da, dar noi nu mai vedem că deşi Adam şi-a primit consecinţa pentru căderea Lui, a venit într-o zi Hristos şi a schimbat tot.

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” Şi luăm cuvintele acestea ca pe nişte truisme cărora le privim ambalajul şi-l confundăm cu marfa… Şi alegem să nu îl cumpărăm, de teamă că nu vom avea bani. Şi ne-om face de râs în faţa lumii, de vom arăta că avem buzunarele goale.

Ne străduim să fim perfecţi pentru a fi iubiţi, neînţelegând că Dumnezeu ştie foarte bine păcătoşenia noastră. Fără să recunoaştem că pentru El, păcătosul nu este cel stigmatizat. Cel aruncat la ghenă. Ci cel cu care El a stat la masă. Cel pe care îl cheamă în fiecare clipă să vină să-i dea apa vieţii.

Când vom înţelege oare că Dumnezeu nu ne vrea perfecţi? Ci smeriţi. Oameni care să îşi recunoască imperfecţiunile şi să admită că fără El nu sunt nimic. Nu ne vrea obedienţi. Nu are nevoie să fim sclavii Lui. El nu are nevoie de nimic.

Şi noi, „sărmani artişti”, vrem să-I dăm operele noastre de artă, când de fapt SUNTEM NOI ÎNŞINE OPERELE LUI DE ARTĂ!

#Scrie şi tu pe Învaţă.Crede.Iubeşte, folosind formularul de contact!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Păcate respectabile, Jerry Bridges

Credinta

Păcate respectabile, Jerry Bridges

Distribuiți vă rog

Este o carte pe care am citit-o cu mult înainte de a înţelege Cine e Dumnezeu, cu adevărat.  Ce-mi amintesc, însă, este că mi-a străpuns inima atât de tare, că am plâns ore în şir după ce am citit-o. Nu am lăsat-o din mână până nu am terminat-o. Are 188 de pagini şi este foarte uşor de citit. Şi la fel de uşor de înţeles. Mai greu e însă de acceptat fiecare păcat în parte.

Unele s-ar putea să ne surprindă. Altora s-ar putea să vedem că nu le-am dat importanţă pentru că „sunt mici”.

Am recitit-o săptămâna aceasta, „cu ocazia” decizei de a reciti toate cărţile din bibliotecă, pe care le-am trecut pe lista „Must AGAIN and AGAIN”! 🙂

Jerry ne arată faţa nevăzută a propriului sine şi ne ajută să avem curajul să ne uităm mai des în ograda şi oglinda noastră. Cu mult înainte să judecăm mizeria sau dezordinea din ograda altora.

„Dacă a existat vreodată o sfântă, aceea a fost bunica mea”, pe mine m-a dus într-o călătorie în trecut, pe vremea copilăriei mele frumoase, când bunica era icoană. Trăind într-o familie ortodoxă, în majoritate nepracticantă, bunica era singura care mă ducea la biserică. Îl iubeam pe Dumnezeu pentru că o iubeam pe bunica. Mi-L imaginam pe El ca pe ea. Cu nici un plus şi cu nici un minus!

Bridges vorbeşte despre sfinţi, ne explică ce înseamnă şi unde îi găsim, şi ne răspunde întrebării: „Suntem noi sfinţi?” Pe mine, personal, ani la rând m-a obsedat întrebarea: „De ce e PAPA Sfânt?” Găsim răspunsul la această întrebare şi multe altele, menite a ne transforma!

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Păcatul, marea provocare a lumii, este explicat şi „tratat” de Bridges, pe înţelesul tuturor.

„Ştiu foarte bine cum să păcătuiască, dar nu au nici cea mai vagă idee ce este păcatul!”

„Caracterul malign al păcatului”, „Remediul pentru păcat”, „Puterea Duhului Sfânt”, „Îngrijorarea şi frustrarea”, „Nemulţumirea”, „Nerecunoştinţa”, „Mândria”, „Egoismul”, „Mânia”, „Atitudinea critică”, „Invidia şi gelozia”, sunt capitole care descriu şi învaţă cum se pot „trata” aceste păcate şi cum facem să ni le recunoaştem.

Dacă nu v-am convins să citiţi această carte, vă spun doar atît:

„Jerry scrie din tranşeele propriului său război cu păcatul!”

Ce altă dovadă a urmării unui exemplu ne poate da cineva, decât vulnerabilitatea în faţa semenilor săi, recunoscând că el este „cel dintâi păcătos”?

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.