Etichetă: cruce

Cele 3 Iubiri, în  Marea dragoste. Ce spune Dumnezeu despre adevărata Iubire

Credinta

Cele 3 Iubiri, în Marea dragoste. Ce spune Dumnezeu despre adevărata Iubire

Distribuiți vă rog

 

 

Sursă Foto: Google

Dragostea e cel mai dezbătut subiect.

Dragostea e cea mai grea problemă, încă în stadiul de definiţie…

Dragostea m-a îndemnat şi pe mine, azi, să vă împărtăşesc din tot ce mi-a dat Dumnezeu în dar. Din tot ce mi-a fost dat să trăiesc. Să sufăr şi să mă nasc din nou!

Să înţelegem cifra 3, dintr-o Singură  Dragoste!

Începem cu pasul …

 

  • Dragostea de Dumnezeu

 

„Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. ” (Matei 22:37-40)

Ni se cere să Îl iubim pe El la modul „ imperativ absolut”J . Căci fără de El nu suntem nimic. „Relaţia dintre noi şi Dumnezeu  este exact ca cea a unui copil cu mama sa”, spune Josh McDowell. Avem nevoie de El într-un mod dependent.

„Venim la El pentru că suntem neajutoraţi fără iertarea, fără sprijinul şi fără înţelepciunea şi mângâierea Sa.”

 

  • Dragostea de oameni

sursă foto: Google

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”

Observaţi că Dumnezeu nu ne spune să îi iubim pe oameni ca pe El, pentru că asta ar fi o blasfemie. Avem o ierarhie implicită a iubirii. Condiţia iubirii altora,însă, este iubirea de sine. Iubirea sănătoasă de sine.  O voi prezenta mai jos, dar vreau să vă spun despre ierarhia în iubirea de oameni. (avem nevoie de ierarhie, pentru că dacă am încerca să-i iubim pe toţi oamenii din lume, „dragostea noastră s-ar răspândi într-un strat atât de subţire, încât n-ar însemna mai nimic pentru nimeni.” – Josh McDowell)

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

  1. Familia noastră
  2. biserica
  3. prietenii
  4. colegii
  5. oamenii din jurul nostru

 

  • Dragostea de sine:

Sursă Foto: Google

„Fiecare îşi va purta sarcina lui însuşi!” (Glateni, 6:5)

Am auzit cândva o mamă care îi spunea fiicei sale: „Eşti obligată să mă ţii la tine, pentru că eu te-am făcut!”

Hristos ne-a dat o poruncă frumoasă şi înţeleaptă, aceea de a ne purta de grijă, astfel încât să nu devenim o povară pentru ceilalţi. Dragi părinţi, copiii voştri nu au ales să se nască, voi aţi ales să îi aduceţi pe lume, îndrăznesc să vă spun că nu este tocmai creştinesc imperativul vostru de a avea copiii grijă de voi, atâta timp cât aveţi datoria de a face orice vă stă în putinţă să nu ajungeţi purtaţi pe umeri de ai voştri copii.

 

Ce avem de făcut pentru a ne iubi pe noi înşine?

 

Să nu respingem sinele de la care vin egoismul şi complexele de inferioritate: respingem păcatul pe care îl facem, dar nu ne dispreţuim pe noi înşine pentru că păcătuim, pentru că astfel, dispreţuim creaţia lui Dumnezeu. Suntem imperfecţi, şi Dumnezeu ştie asta. Dar ne-a promis răscumpărare prin Fiul Său. Citeam undeva că „degeaba a murit Hristos”, dacă noi nu ne acceptăm pe noi înşine aşa cum suntem. Depunând mereu eforturi de a fi sfinţi, trăind după regulile Scripturii, dar recunoscând că Dumnezeu nu are nevoie de perfecţiunea noastră pentru a ne iubi.

 

Să avem în minte mereu motivul pentru care Dumnezeu ne cere să ne iubim pe noi înşine: pentru a-i iubi pe alţii. Ar fi un păcat să ne iubim pentru a acumula bogăţii, a pune întreaga lume la picioarele noastre, sau pentru a ne numi singuri dumnezei. A te închina la tine însuţi este semnul idolatriei.

 

Când ştii că te iubeşti prea puţin? (ai o imagine de sine scăzută)

  • Când nu mai ai timp pentru a te plimba- citi, etc, pentru că eşti mereu implicat în rezolvarea problemelor prietenilor tăi
  • Când crezi că opinia ta nu va fi luată în calcul, aşa că decizi să nu ţi-o spui
  • Când te simţi vinovat de fiecare dată când trebuie să spui cuiva NU
  • Când oamenii îţi fac complimente în ceea ce priveşte modul în care arăţi azi, iar tu îţi găseşti defecte

Când ştii că te iubeşti prea mult ? (eşti narcisic)

  • Când responsabilităţile familiale sunt lăsate în urma carierei tale şi a hobby-urilor
  • Când crezi că nu ai nevoie să mai înveţi nimic nou, pentru că deja le ştii pe toate
  • Când domini orice discuţie, considerând că gândirea ta este infailibilă
  • Când Nu îţi ţii promisiunile dacă îţi găseşti ceva mai palpitant de făcut sau câştigi mai bine

 

Marea Dragoste este o cruce perfectă:  pe verticală, ni se cere să-L iubim pe Dumnezeu în modul suprem, şi pe orizontală, să-i iubim pe oameni, aşa cum ne iubim pe noi înşine.

s-o purtăm, zic, cu mândrie!

Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de oameni sunt inseparabile. Nu Îl putem iubi pe Dumnezeu dacă nu îi iubim pe oameni.

„ Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu, dar îl urăşte pe fratele său, este un mincinos. Căci dacă nu-l iubeşte pe fratele său, pe care îl vede, cum îl poate iubi pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” – 1 Ioan 4:20

Dragostea merge întrei direcţii în acelaşi timp. Nu are cum altfel: nu poţi sa-i iubeşti pe oameni dacă nu Il iubeşti pe EL, şi nu poţi să-i iubeşti pe oameni dacă nu te iubeşti pe tine însuţi.

Modelul de dragoste la care trebuie să ne raportăm e Hristos. El şi-a iubit Tatăl mai presus de orice, apoi, pentru a putea să ne iubească pe noi, S-a iubit pe Sine atât de mult, încât a avut grijă de sufletul şi de trupul Său în modul perfect. Hristos nu a avut vicii. A fost ispitit ca şi noi, dar a rezistat.

Adresa ta care e?

 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Lumea Reala Prin Ochii Unui Pocait

Credinta

Lumea Reala Prin Ochii Unui Pocait

Distribuiți vă rog

“NOI, POCĂIŢII, TRĂIM ÎNĂUNTRU, ÎNTR-O BULĂ DE CRISTAL, DAR ADEVĂRATA VIAŢĂ ESTE AFARĂ!” – CUVINTELE UNUI STRĂIN CARE M-A ÎNVĂŢAT SĂ MULŢUMESC PENTRU TOT CE-AM TRĂIT…

Sună strâmb, derutant şi absurd, nu-i aşa? Şi mai ales, necreştineşte… Sună a lumesc, mai pe limba noastră, a evanghelicilor…

Scriam interviul cu Alice Năstase Buciuta , când mi-am adus, brusc, aminte de cuvintele unui bărbat al cărui nume nu-l mai ştiu, şi nici chipul nu cred că i l-aş mai recunoaşte, dacă l-aş revedea… Mi-a rămas în minte numai privirea lui pierdută, şi glasul apăsat:

„Noi, pocăiţii, trăim înăuntru, într-o bulă de cristal, dar adevărata viaţă este afară!”

Mă întrebase cum L-am descoperit eu pe Dumnezeu, şi a ascultat a mia parte din povestea mea. Şi din această mie parte, el a tras o concluzie care m-a trezit la realitate: ADEVĂRATA VIAŢĂ E AFARĂ!

Când spunea adevărată, nu se referea nicidecum la cât de bine se trăieşte printre dependenţe, alcool, sex, prostituţie, trădări, minciuni, moarte… Adevărata viaţă se referă la luptele pe care le duc cei din afara bulei despre care vorbea, la chinurile lor, la durerile lor, la luptele lor, la întrebările pe care la un moment dat renunţă să le mai pună, conştienţi fiind că nu are cine să le răspundă…

De când m-am întors la Dumnezeu, viaţa nu mi s-a schimbat radical, cum poate vă aşteptaţi să spun. Parte din această viaţă mi-a rămas acolo, în trecut. Cu cealaltă merg încă de mână, zi de zi, şi mi-o predau zilnic Celui ce m-a salvat. Ce s-a întâmplat însă, a fost că AM ALES să plec din iad.

Da, viaţa e o alegere, dacă încă vă îndoiţi de clişeul ăsta! 🙂

Am luat-o de mână, pe viaţă, zic, şi am ieşit fugind din foc. Am căzut de mii de ori pe drumul spre Casă, ne-am şters una alteia lacrimile, ne-am certat cu Dumnezeu, L-am acuzat, L-am întrebat de mii de ori DE CE, ne-am luat la trântă cu El, cuprinse de spaima unei alegeri greşite…

Când am ajuns Acasă, am crezut că vom găsi numai oameni blânzi, care ne vor înţelege alegerile astea greşite, care ne vor mângâia rănile şi ne vor încuraja să mergem înainte cu fruntea sus, căci am venit de afară, unde-i frig, şi ger, şi sânge, şi rană, şi cuţit, şi război…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

N-a fost aşa… am găsit şi Acasă judecată şi noroi, cu care aruncau în noi fără să se uite unde lovesc… Habar n-aveau că loveau în Cel care Şi-a dat viaţa în egală măsură şi pentru noi (eu şi viaţa-mi), şi pentru ei.

„Hristos n-a murit numai pentru voi, îmi venea să le strig! Şi pentru noi, astea, pline de zgură!”

Între timp, am devenit terapeut de familie şi cuplu. N-a fost uşor, cu răni încă sângerânde, să mă iau de mâinî şi să-i spun vieţii-mi: „Hai că putem! Am trecut prin atâtea, vom putea şi pe alţii să-i ajutăm să poată!”

Am ascultat de-atunci poveşti de viaţă cu mult mai frumoase ca a mea, şi cu mult mai dure… Şi-am înţeles că atunci când trăieşti într-o bulă, eşti binecuvântat. Nu treci prin foc, nu te târăşti, nu eşti arătat cu degetul, nu miroşi a putred şi nu ţi-e ruşine să priveşti lumea în ochi…

Dar, când străinul cu ochii pierduţi mi-a spus fără judecată: „Adevărata viaţă este afară!”, m-am simţit de o mie de ori mai binecuvântată pentru ce-am trăit acolo, decât pentru ce-aş fi trăit în bula asta de cristal, de care vorbea el… Nu oentru că mi-a fost bine acolo, ci pentru că atunci când ştii ce-nseamnă Iadul, mult mai mult apreciezi Raiul. Şi mai mult parcă îi înţelegi pe cei ca tine… Parcă ţi-e mai greu să-i judeci şi să le iei cârja…

Adevărata viaţă înseamnă aceea de care tuturor creştinilor le este teamă să le-o arate propriilor copii, să nu o îndrăgească şi s-o aleagă, în detrimentul căldurii din braţele lui Dumnezeu…

Înseamnă suferinţă, înseamnă frică, frig, gheaţă, alunecuş, minciună, îngenunchere, calvar, strigăt, chin, sânge şi spini. Patimi de care te agăţi crezând că sunt singurele care te mai pot salva. Fiind convins că fără ele vei putrezi. Neavând habar că tocmai ele te ard până ajungi scrum…

Şi azi, privind în urmă cu lacrimile udând dragostea de Dumnezeu, mulţumesc pentru fiecare alegere greşită pe care am făcut-o, strigând cât pot de tare:

„Dacă singura cale de a fi ajuns la Hristos era asta, atunci nu-mi pare rău nici o secundă de tot chinul acela! Şi de mi-ar mai fi dat să merg încă o dată pe acelaşi drum, la capătul căruia mă aşteaptă El, aş merge! Fără să clipesc! Căci adevărata viaţă este afară! Acolo unde Hristos a stat, cu vameşii şi păcătoşii , ca mine, cu tâlharii, cu închinătorii la idoli, cu cei ce-L aveau în faţă şi nu-L credeau!”

Noi, păcătoşii, cei de-afară, am murit o moarte crudă, şi poate ne va mai fi dat să trăim şi viaţa tot în cruzime, a celor care n-au trecut prin ce am trecut noi, şi ne judecă pentru că ne-am luat la trântă cu Dumnezeu. Şi n-am ascultat, şi n-am iubit. Sau am iubit greşit. Idoli.

Noi, păcătoşii, nu suntem victime ale circumstanţelor. Noi suntem cei ce L-am pălmuit pe Hristos. Suntem sutaşii  care-L priveam cu dispreţ, vinovaţii care au refuzat să-I ducă crucea şi să-L scape de la moarte. Nu vrem să fim priviţi cu îndurare. Nu asta cerem, şi nici nu ne aşteptăm să primim milă. Am primit destulă de la El.

Noi, păcătoşii, ne întrebăm zilnic, ce-a vrut să spună străinul acela, prin:

„Noi, pocăiţii, trăim înăuntru, într-o bulă de cristal, dar adevărata viaţă este afară!”

Şi oare… dacă am fi trăit şi noi acolo, am fi fost mai fericiţi astăzi?

Dacă te-ai regăsit în gândurile mele, dă-le şi altora să răspundă întrebării noastre, ale celor ce L-am ucis pe Cel ce ne-a dat viaţă…

Aia de afară…

 

sursă foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Azi este despre El. Despre Dumnezeu întrupat, umilit şi înviat pentru noi. Ia-ţi crucea şi urmează-L!

Credinta

Azi este despre El. Despre Dumnezeu întrupat, umilit şi înviat pentru noi. Ia-ţi crucea şi urmează-L!

Distribuiți vă rog

Străinul vieţii mele

 

Cu umeri lăsaţi de griji şi poveri

Mă-ndrept către munca ce-mi picură-averi.

Cu ochii-n pământ, cu gândul pierdut

Cer şanse să cresc, să câştig, să m-avânt.

 

Rog Domnul meu scump putere să-mi dea

Bani mulţi să câştig, căci averi de-aş avea

Aş da şi la alţii, i-aş face avuţi,

M-aş pierde-n mulţimea acelora mulţi

 

Ce dau la săraci, ce-ajută bătrâni,

Ce dau zeciulă cu palme de mâini.

M-aş face creştin, de 3 ori creştin

Dar Tu, Doamne, mi-ai dat un pumn de venin…

 

Eu nu te blestem, eu nu judec crud,

Căci Tată, sunt păcătos, dar suflet am bun.

Eu tot ce te rog e să-mi dai, să-mi redai

Averile toate din anii de rai.

 

Căci uite-mă, Tată, strivit sunt de griji,

În palmele mele n-am bani, ci doar trişti

Gologani de-ntristări, de-amar şi de chin

Şi ştiu că le merit, Părinte, dar… vin

 

La Tine cu capul plecat, smerit şi cu lacrimi,

Pierdut şi-ntristat.

Ca Iov sunt azi, Doamne, ai milă, dă-mi Har

Sunt păcătos, dar… e-atâta amar!

 

Milă să-Ţi fie, Părinte suprem

Nu merit dar… soartă mai blândă dă-mi,

Tată, te chem

Iar şi iar.

Şi parcă-n zadar.

 

 

Tu stai pe tron azi, mă priveşti şi taci.

Amară mi-e soarta, amar drum îmi faci.

Ştiu, Tată, nu merit, dar oare de ce

Mă chinui, m-alungi și milă nu-Ţi e?

 

Cu aste cuvinte în palme sculptate

Trec drumul grăbit s-ajung la cetate.

Aceea ce-mi dă câţiva lei dup-o lună

Dar tolba de-alt`dată… nu mai e plină.

 

Cu grijile mele în jos tot privind

Mă-mpiedic de-Un Nimeni agale venind.

„Străine, nu-i strada a Ta,

Priveşte pe-und` mergi şi-n cale nu-mi sta!”

 

Străinul se-opreşte şi ochii-Și înalţă

Mă prinde-n privirea ce-ndată mă-ngheaţă

Şi fără de zâmbet, pierdut, ca şi mine

Întinde o mână. Să-mi strângă, dar… cine

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

I-o dă? E plină de zgură

Şi sângele-i vorbeşte din colţuri de gură:

„Dă-mi mâna, mă prinde şi hai împreună

Spini să culegem, să facem cunună!”

 

Un sac parcă poartă pe trupu-i slăbit.

E dintr-o bucată. Murdar şi sleit.

Nebun e, săracul, plecat din infern

Îi dau un bănuţ şi să plece îi cer.

 

Străinul priveşte cu ochi de văpăi

Bănuţul ce-l lasă să cadă pe umerii-I goi.

„Nu-mi trebuie, omule, degrabă azi hai

Ai multe, mai multe, de preţ să îmi dai!”

 

Săracul!- îmi spun. Mă crede-mpărat.

Şi faţă de El eu chiar sunt. Cu straie-mbrăcat.

Şi-atunci Îl privesc cu milă mai mare

Şi-i cer: „Mergi, străine, ia banii şi cumpără-Ţi ţoale!”

 

Dar El tot cu ochi ca de stele mă arde

De-mi picură-n suflet o milă de moarte.

„Dă-mi mâna, degrabă să mergem

Nu-i vreme de stat. Haide de grabă, har să culegem.”

 

Sărmanul! – îmi spun. S-o crede Isus

La câte îndură nimic de mirare. E dus…

Iau banul de jos. Mi-l vâr înapoi

(Ce rost să îl pierd, n-am nici eu şuvoi)

 

Şi plec făr` o vorbă, grăbit să ajung

La Domnul, pe genunchi, din nou să mă plâng.

În urmă n-am timp să mă uit. Şi de am, ce să văd?

 

Să muncesc pentru-n ban şi-ncă unul

S-adun pentru oameni ca El, să le dau mulţi, cu pumnul.

Mă uit în pământ şi nu-mi vine- a crede:

În faţa mea multă avere se vede.

 

Bani-teancuri, hârtii blestemate

Mă-ndeamnă: „Te-apleacă, a tale sunt toate!”

Şi m-aplec. Şi de-acolo nimic nu mai ştiu

Decât că pe pat de spital stau.

Îndurerat, dar VIU!

 

Când m-am aplecat o roată–a lovit

În mine. Şi-n El  s-a oprit.

Cum nu-nţelegi, tu, frate creştin

Că sângele Lui stă azi în paharu-mi de vin?

 

Da, Străinul nebun, zdrenţuros

Isus era. Doamne, ce destin nemilos!

Pentr-un ban am pierdut timpu-n verde să trec

Şi-am ajuns pe zebra de chin la moarte să plec.

 

Pentr-un ban am lăsat Domn prea sfânt şi-mpărat

Să zacă în drum, de mine scuipat.

O, Doamne, sunt viu! Azi trăiesc, fiindcă Tu

De mână m-ai prins când mâinii Tale-am spus NU!

 

Cum, Doamne, de moarte mă scapi, fără vină

Când eu pentru bani, cu chin Ţi-am lăsat mâna plină?

Cum, Doamne, sunt viu, nu-n ţărână,

Cum paharul eu azi să-l ţin pot în mână?

 

În mâna aceea ce mâna Ţi-a rupt

De-atâta amar, de-atâta refuz?

Cum, Doamne, de merit atâta iubire

Cum slava Ta vie m-a scăpat de pieire?

 

Te-ntreb printre lacrimi, când fără să vreau

Ochii îmi plec, căci pe genunchi vreau să stau

„Mulţumesc!” să Îţi spun, plin de dor şi regret

Că nu Te-am primit şi viaţă nu merit. E drept.

 

O, Doamne, ce văd? În ce să stau n-am.

Căci picioare-mi lipsesc. Doar jumate mai am.

O, Doamne, tăiate mi-au fost ca să scap

Cu viaţă. S-ajung împărat.

Şi-am bani. Căci roata era

A unui bogat ce-a plătit fapta sa

Cu grei bani, cu sacii, cu lei peste lei

Să nu îl închidă-ntre gratii prietenii mei.

 

Azi am ce-am dorit, nu bani mulţi

Am saci, am cu pumnii, din ei să fac punţi.

Dar Doamne, s-ajung pân` la Tine n-ajung

Nici măcar punţile de le-mpreun.

 

Şi ce rost au toate, Părinte acum?

La ce bun, Isuse, te-am lăsat lângă drum?

Ridic uşor mâna s-o-mpreun cu cealaltă

În rugă iertare să-mi cer. Blestemată

 

Privirea ce-o am acum, Doamne

Căci… degete n-am. Doar cioturi din coate.

Nici bani n-aş avea cum să-Ţi dau de-ai primi

Răsplată să iei înc-o dat` de-ai veni

 

Să-mi dai mâna-Ţi slabă

Să plecăm împreună, degrabă

Şi mână în mână

Spini să culegem, să facem cunună.

 

 

O, Doamne, fă-mi cruce cu mâna Ta azi

Tu poţi, Isus scump, Tu n-ai cum să cazi!

Şi jur că purta-voi pe veci-n locul Tău

Povara grea-a crucii pe umărul meu.

 

„Prea târziu. Măcar bănuţul acel` de-aş avea

Să cumpăr cu el crucea- aceea prea grea.

Dar lua-t-ai `napoi cu avar şi nemilă

Când privit-ai spre Mine cu silă.

 

Şi silă ţi-a fost mâna ta ca să-Mi dai

Şi strada să n-o treci n-ai vrut, căci credeai

Că-s nebun. Şi sărac. Şi-amărât

Şi tu om bogat să ajungi ai fi vrut.

 

Şi iată! Ai bani să-i întorci cu mâini zeci

Dar nici măcar doua nu ai ca să treci

Cu literă mare valoarea-n cuvinte

Nici măcar doua  mâini, să-ţi sape morminte.

 

Cu toate acestea Eu chiar te-aş lua

La mine-n vecie să stai-n dreapta Mea.

Dar… omule, uite, prăpastie-ngustă

Între Mine şi tine cum zace pătrunsă.

 

Mâna ta azi de-ai avea ar ajunge

Mâna Mea slabă s-o prindă. La cruce

Să mergem împreună, de mână,

Spini să culegem, să facem cunună.

 

Dar mâini nu mai ai. Nici degete zece.

Ai numai un trup, nu ca-al Meu slab, ce-agale păşeşte.

Ai trup de-mpărat, nu slab şi murdar

Dar fără picoare. Făr` mâini. Ce amar!

 

Cu ce să Mă prinzi nu mai ai.

Şi bani să-mi trimiţi să-ţi cumpăr cum astăzi să-mi dai?

Omule, uite, eşti la poartă de Rai

Îţi dau cheia, dar cu ce să deschizi

Şi cu ce să ajungi

Dacă mâini şi picioare nu ai?”

 

Nu ştiu, Isuse, ce ştiu e că Tu

Cu mulţi te-ntâlneşti

Pe mulţi i-auzi plini de silă

cum spun acelaşi crud NU!

 

Fraţilor, timp nu mai e să faci bani

Şi chiar de ar fi cu ce mâini să cumperi mulţi ani?

Când fără de mâini n-ai nimic şi nimic

Nici măcar ce să-i dai lui Isus să-ţi pună în plic

 

Ca să ai pentru Raiul ceresc

Răsplată pentru traiul lumesc.

Frate, cu bani cumperi bani

Dar îţi tai mâini, picioare, şi parte din ani.

 

La Isus du-te azi şi-L întreabă:

De câţi bani am nevoie să-Ţi cumpăr degrabă

O palmă de suflet şi-un deget de dor

Să te prindă de mână, şi-n veci să nu mor?

sursa foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Dumnezeu ştie întotdeauna DE CE! De ce îngăduie furtuna în viaţa ta, de ce NU potoleşte valurile. De ce te priveşte cum te prăbuşeşti la pământ, şi … TACE.

Credinta

Dumnezeu ştie întotdeauna DE CE! De ce îngăduie furtuna în viaţa ta, de ce NU potoleşte valurile. De ce te priveşte cum te prăbuşeşti la pământ, şi … TACE.

Distribuiți vă rog

Dumnezeu ştie întotdeauna DE CE! De ce îngăduie furtuna în viaţa ta, de ce NU potoleşte valurile. De ce te priveşte cum te prăbuşeşti la pământ, şi … TACE. ŞI NU doar că tace, dar nici nu intervine. Şi simţi că nu e drept, şi te întrebi, la capătul puterilor: „Doamne, Tu chiar eşti nepăsător, sau nu exişti? Tu chiar eşti un CĂLĂU, sau eşti o născocire a lumii, care, de atâta nevoie de alinare, Te-a creat aşa, din neant, să se amăgească?”

Simona Pop, femeia care a învins cancerul de 2 ori, spunea AICI:

„CÂND PRIVESC ÎN URMĂ, FĂRĂ CANCER, AŞ FI DETESTAT PERSOANA CARE URMA SĂ DEVIN…”

 

 

Şi ne dă tuturor o lecţie de viaţă mai dură, dar mai adevărată decât toate lecţiile pe care le-am învăţat pe băncile şcolii.

Nu am trecut, personal, prin ce a trecut Simona, dar mi-amintesc ca ieri, de cancerul din inima mea. Am refuzat ani de zile să-l scot. Am refuzat citostaticele, am refuzat regimul, am refuzat transfuziile. Am spus NU tuturor şanselor de a mă vindeca de nefericire.

Am trăit ani la rând, mâncând obsesiv orice hrană fără nutrienţi. Şi nu doar fără nutrienţi, ci infestată cu otravă. Mă hrăneam natural, ziceam eu, cu cei mai frumoşi idoli ai lumii: IUBIRILE mari, pentru oameni mici. Nu mici, în sensul de defecţi şi neînsemnaţi. Şi pe ei, pe toţi, pe numele lor, Dumnezeu îi iubeşte ca şi pe mine; nu mici, în sensul de mai păcătoşi ca mine, ci mici faţă de Marele Mântuitor.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Mi-am otrăvit sufletul cu cele mai nocive minciuni, ce aveau cele mai dulci gusturi cu putinţă. Credeam în amăgiri pe care le cumpăram scump, de pe rafturile cele mai accesate ale lumii. Pentru că devenisem dependentă de dulce. Un dulce care mi-a infestat inima. Şi trupul. Şi mintea. Pe toate, la promoţie.

Când nu-mi luam drogul, iubirea aia de care făceam rost fie din braţe de bărbat dependent de orice altceva, numai de Dumnezeu NU, fie din reviste, fie din cărţi imprimate cu ispitele dulci ale altor femei, mai norocoase decât mine, fie din vreun colţişor de iluzie… întram în sevraj. De iubire, da…

Nu însă una îmbrăcată de sărbătoare. Sub nici o formă. Ci zdrenţuită, mirosind a putred.

Şi, să-mi pot reveni, căutam alta. Şi găseam. Una şi mai zdrenţuită. Şi mai putredă. Şi mai în delir.

Şi-am dus-o aşa, ani mulţi. Până ce-am ajuns, într-o noapte, la capătul unui drum ce se sfârşea cu nişte aripi. Pe care scria, cu litere tremurânde: „Ia-le! Puneţi-le, şi zboară spre Iubirea adevărată!”

Le-am luat, să ştiţi! Le-am luat, căci de frica morţii, facem orice! N-aveam însă habar  unde mă vor duce. Am fost sigură că Dumnezeu mi le-a trimis, pe ele, pe aripi, adică, 🙂 să mă scoată (şi de data asta!) din iad.

Dar nu. De data asta, Dumnezeu le-a folosit, să mă ducă în pustie. Unde nu că n-aveam apă. Ori pâine. Ori oameni. Ori aer. Aveam de toate, mai puţin putere să iau din ele. Dumnezeu îmi arăta întinderea de ape în care mă puteam scălda, în schimb, îmi dăduse un ocean de dureri, din cauza cărora nu puteam să mai fac nici un pas.

Tot ce mi-a mai rămas, după ani în care mă amăgisem că fusesem cea mai iubită femeie din Univers, a fost durerea. Mă alesesem cu un cancer în ultimă fază. Al inimii. De care încercasem să scap tot cu cancer. Şi-atunci, pe patul de moarte, am strigat către El.

Nu, nu m-a vindecat miraculos. M-a vindecat în 2 ani şi jumătate de citostatice. De transfuzii. De regimuri. Încă mă lupt cu boala. Da, aia făcută de păcat. Da, ăla ce-a fost spălat la Golgota, pe Cruce. Dar vindecarea nu a presupus automat înlăturarea tuturor durerilor. Nu! A presupus intensificarea lor. A însemnat îngenunchere. Regret. Părere de rău. Smerire. Vinovăţie. Lacrimi. Conştientizare. Dar, mai presus de toate, Asumare.

Mi-am asumat cancerul, cu tot ce presupunea el. Nu Dumnezeu mi-l dăduse, ci eu mă pricopsisem cu el, după ani în care tot ce simţisem că are gust dulce, mâncasem, fără să mă gândesc la consecinţe. Ajunsesem dependentă, şi din dependentă, un tâlhar. Care fura orice, numai să aibă cu ce-şi cumpăra drogul. Furam de la mine, însă. Timp. Respect. Stimă de sine.

Pe toate le vindeam apoi la preţuri de nimic, să-mi iau doza de iubire. Otrăvită.

Şi într-o zi, iubirile astea ale mele, toate la un loc, s-au întâlnit şi s-au sfătuit să mă răstignească. Da, tocmai ele, pentru care făcusem totul. Le dădusem totul.

Şi… cu mâinile şi picioarele strupunse de piroaie, cu sângele şiroind, mi-am întors capul. Aiurea, Fără rost. Aşa am crezut atunci. Şi-am văzut lângă mine, Un Împărat. Răstignit şi El. Condamnat la moarte, pentru că prea mult a iubit. Aproape ca mine, ziceam. 🙂 Nu era aproape, era CU MULT MAI MULT CA MINE.

Cu ultima suflare, am şoptit către El: „Doamne, iartă-mă! Fie-Ţi milă de mine! Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”

Şi-am murit. Faţă de lume. Şi m-am născut din nou. Din Dumnezeu.

Şi povestea mea o veţi citi într-o zi, între file reale de carte, pe toată, dar până atunci… fiţi încredinţaţi că Dumnezeu ne trece prin valea morţii, pentru a ne învăţa că da, mai mult decât suntem noi conştienţi, putem duce!

Şi da, azi, cu mândrie sfântă, recunosc, asemeni Simonei:

 

„CÂND PRIVESC ÎN URMĂ, FĂRĂ CANCER, AŞ FI DETESTAT PERSOANA CARE URMA SĂ DEVIN…”

Comandă AICI cartea mea, Pune ultima piesă!, să afli iubiri ce te vor duce întotdeauna la răstignire! Să înveţi drumul pe care niciodată să NU mergi! Dar, dacă acum te-ai oprit, şi durerile sunt mari, fii sigur că ceva bun urmează să se întâmple!

Totul începe cu ASUMAREA! Pleacă-te pe genunchi, cere-ţi iertare de la Dumnezeu pentru tot ce-ai făcut, caută un specialist, şi începe chimioterapia. Va durea, va durea cum n-a durut niciodată, şi vei vrea de mii de ori să te întorci înapoi, la vechile dependenţe, şi vei vrea să renunţi; dar la finalul drumului, vei spune ca şi mine, despre iubirile alese în grabă:

Mulţumesc, Doamne, pentru NU!

 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Suntem noi, oamenii, perfecţi? Provocarea de a fi tu însuţi

Credinta

Suntem noi, oamenii, perfecţi? Provocarea de a fi tu însuţi

Distribuiți vă rog

Suntem noi, oamenii, perfecţi?

„Se spune că fericirea înseamnă să tinzi spre perfecţiune ştiind că nu o vei atinge niciodată. Că e important să savurezi drumul spre destinaţie.” – zicală populară

Deseori aud oameni care refuză să devină ceea ce i-a creat Dumnezeu să devină, din teama de imperfecţiune. Din frica de a eşua şi de a le pune cei din jur eticheta de IMPERFECŢI.

Te doare. Pentru că ştii că Dumnezeu e Singurul perfect şi nimeni altcineva. Pentru că ştii că păcatul ne-a făcut robi, dar Hristos ne-a făcut fii de Dumnezeu, prin moartea Lui. Ne-a curăţat şi ne-a iubit mai presus de orice frică a noastră şi de orice greşală.

Ştii că nimeni nu va putea ierta păcatele afară de Cel ce le-a luat asupra Sa. Afară de Cel care Şi-a dat viaţa pentru salvarea noastră. Iar noi înţelegem greşit jertfa Lui. Ne credem Dumnezeu şi avem curajul să nu avem curaj. Să nu îndrăznim, de teama eşecului.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Deşi am citit de sute de ori: „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16:33) ne vrem demni de iubirea Lui şi atunci ne gândim că trebuie să-I arătăm cât de buni suntem. Câte sacrificii facem, parcă pentru a ne cumpăra mântuirea. Fără PERFECŢIUNE parcă ni se pare că El nu ne va accepta. De parcă moartea Lui n-ar fi de ajuns. Îl comparăm pe Dumnezeu cu lumea şi ne aşteptăm de la El la aceleaşi judecată cu a celor de pe pământ.

Sursă: Google

„Nu eşti bun de nimic! Nu ai reuşit să iei nota 10, eşti mai prost ca Ionel!”

Şi deşi Îl descoperim pe Dumnezeu într-o zi, poate după lungi agonii pe paturi de viaţă ajunsă la răscruce, în loc să ne predăm toată viaţa Lui, ne ascundem de El, să nu cumva să ne vadă imperfecţiunile. Convinşi fiind că Dumnezeu ne iubeşte condiţionat.

Nu l-a întrebat oare Dumnezeu pe Adam, după căderea în păcat: „Adame, unde eşti?” Ba da, dar noi nu mai vedem că deşi Adam şi-a primit consecinţa pentru căderea Lui, a venit într-o zi Hristos şi a schimbat tot.

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” Şi luăm cuvintele acestea ca pe nişte truisme cărora le privim ambalajul şi-l confundăm cu marfa… Şi alegem să nu îl cumpărăm, de teamă că nu vom avea bani. Şi ne-om face de râs în faţa lumii, de vom arăta că avem buzunarele goale.

Ne străduim să fim perfecţi pentru a fi iubiţi, neînţelegând că Dumnezeu ştie foarte bine păcătoşenia noastră. Fără să recunoaştem că pentru El, păcătosul nu este cel stigmatizat. Cel aruncat la ghenă. Ci cel cu care El a stat la masă. Cel pe care îl cheamă în fiecare clipă să vină să-i dea apa vieţii.

Când vom înţelege oare că Dumnezeu nu ne vrea perfecţi? Ci smeriţi. Oameni care să îşi recunoască imperfecţiunile şi să admită că fără El nu sunt nimic. Nu ne vrea obedienţi. Nu are nevoie să fim sclavii Lui. El nu are nevoie de nimic.

Şi noi, „sărmani artişti”, vrem să-I dăm operele noastre de artă, când de fapt SUNTEM NOI ÎNŞINE OPERELE LUI DE ARTĂ!

#Scrie şi tu pe Învaţă.Crede.Iubeşte, folosind formularul de contact!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Până la Tine

Artistii lumii

Până la Tine

Distribuiți vă rog

 

Până la Tine

 

Până la Tine, Isuse, e-un drum

Ce strigă cu jale: „Trăieşte ACUM!”

Până la Tine, Isuse i-o cale

Ce duce la moarte. Păşeşte agale.

 

Până la Tine, Isuse sunt vise

Ce se năruie trist în plicuri închise.

Sunt vise de-o viaţă ce-Ţi cer împlinire

Nimicuri închise şi doar amăgire.

 

Până la Tine, iubite Isus,

Sunt lacrimi amare în ochi de apus

Până la Tine se scutură ploi

Pleacă trecutul, se uită la noi.

 

Până la Tine uităm de iubire

Te blestemăm, Te-alungăm în neştire.

Căutăm plini de neguri văpăi de speranţă

Şi până la Tine îngheţăm fără viaţă.

 

Până la Tine noi plângem în silă

Aşteptăm o minune de oameni cu milă.

Dar până la Tine, Isuse de fapt

E-un singur răspuns plin de slavă de dat:

 

„DA, Doamne, cobor azi din barca-păcat,

Schimb a mea moarte cu tron de-mpărat

Plec, astăzi, Doamne, pe Golgota mor

Mă iartă! Sunt numai un biet vânzător.”

¤ Dacă vrei să scrii pe acest blog, foloseşte formularul de contact! Împărtăşeşte cu noi trăirile tale!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Eşti necăsătorită şi te simţi singură? Invită-L pe Hristos la masa ta!

Credinta

Eşti necăsătorită şi te simţi singură? Invită-L pe Hristos la masa ta!

Distribuiți vă rog

Eşti necăsătorită şi te simţi singură? Invită-L pe Hristos la masa ta!

 Singurătate. Singurătate şi iar singurătate. Aud peste tot acest: „M-am săturat! Urăsc să fiu singura din grup, fără partener! Prietenele mele au cu cine să se plimbe, să împartăşească vise şi frici, cu cine să mănânce, cu cine să iasă la un film!”

Şi nu zic că nu e greu uneori. Sau mereu:). Faptul că am ales ca laitomotiv al acestui blog „NU EŞTI SINGUR PE LUME”, nu înseamnă că eu nu simt uneori singurătatea . Destul de rar, ce-i drept, dar am şi eu momente de „singurătate la negativ”. (asta pentru că eu o văd ca pe ceva pozitiv. Oricât de bizar ţi s-ar părea, tocmai pentru că ştiu foarte bine cât de urâtă e singurătatea în doi, cea cu mine însămi este binecuvântare!) 🙂

Simt şi eu uneori nevoia să stau la poveşti cu cineva care să fie lângă mine, să nu trebuiască să dau un telefon unei prietene sau să mă deplasez 1 oră să mă văd cu cineva care să mă îmbărbăteze. Simt şi eu uneori nevoia să aştept pe cineva cu un fresh de portocale. (nu îndrăznesc a spune „cu cina pregătită”, căci am promis cândva că „nu mai fac mâncare niciunui bărbat, în viaţa mea:)). Mai bine mor decât să mai aud comparaţii cu altele şi ale lor mâncăruri extraordinare!” M-am vindecat de promisiune, însă încă nu ştiu cum ar fi să mănânce un el din ce am pregătit. M-aş aştepta să îmi replice imediat cel puţin un: „Nu e ca a mamei!”, dacă nu „Nu e ca a fostei!”) :))

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Sunt şi eu, deci, o femeie normală, cu dorinţe şi nevoi. Dar am învăţat câteva lecţii despre cum să mă tratez de dezamăgiri şi lipsurile unui umăr pe care să-mi odihnesc sufletul. Aşa că vă împărtăşesc, de sunteţi în pană de idei:)

Invită-L pe Hristos la masă! 

Oricât de „nebunească” ţi-ar părea ideea, să ştii că atunci când am citit-o undeva, nu mai reţin exact în ce carte, mi-am spus instant: „That`s it!”  De multe ori îmi era greu să mă şi rog la masă, atât de obosită emoţional eram, deşi nu îmi doream să mă căsătoresc, cu nici un chip. Nici măcar să aud de bărbaţi. 🙂 (mă iertaţi, domnilor, uneori e nevoie de mulţi ani să te vindeci după vânătile altora, făcute pe suflet!)

Sursă: google

Aşa că, de fiecare dată când simt că nu am poftă de mâncare, deşi vin după o zi întreagă în care nu am gustat nimic, sau când simt nevoia de a dialoga şi de a împărtăşi frustrările sau bucuriile de peste zi, şi am în faţa mea golul,  Îl invit pe El la masă. Motivaţia de a pregăti masa este atât de mare, ştiind că El va fi musafirul meu, încât, oricât de mult aş urî să gătesc, mă ajută să dau gust şi aspect adevărat mâncării.

Eşti necăsătorită şi te simţi singură? Invită-L pe Hristos la masa ta!

Şi mă vindec treptat, cu fiecare masă pe care o iau cu El. De atâtea ori îmi vin îm minte versetele: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 19-20) şi „Putem zice plini de încredere: Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme. Ce mi-ar putea face omul?” (Evrei 13:6)

Sunt încurajată apoi că oricât de fără gust ar fi mâncarea mea, El nu mă va părăsi pentru alta care are talente culinare mai bune, şi nici nu va permite ca în viaţa mea, dacă vreodată mă voi căsători, să rămână un bărbat care iubeşte mai mult gustul unei ciorbe, decât gustul respectului meu, şi al iubirii de Dumnezeu. Atâta timp cât asculţi de El, şi nu te depărtezi, fii încredinţată că îţi va deschide ochii când la orizont apare un „jug nepotrivit”.

Când împărtăşeşti cu Hristos bucuriile tale, când îi spui, nervoasă şi îndurerată, despre durerile tale, găseşti o pace care nu se poate găsi în prezenţa niciunui bărbat. Niciodată, oricât de mult te-ar iubi şi te-ar preţui el.

Există o reţetă simplă, dacă eşti necăsătorită şi te simţi singură, pe care o poţi pregăti de fiecare dată şi nu plictiseşte niciodată: rugăciunea!

Fie că vorbeşti cu El cu voce tare, în rugăciune, în timp ce mănânci, fie că asculţi melodii creştine, şi păstrezi tăcerea, cu siguranţă vei descoperi că NU EŞTI SINGURĂ PE LUME.

Tot ce trebuie să faci, pentru a-L avea pe Hristos ca musafir, este să VREI să-l inviţi şi să acţionezi în concordanţă cu dorinţa ta. Da, nu se va putea doar dacă vrei:). Ştii tu, poţi să vrei să slăbeşti, rugându-te 20 de ani, dar până nu ţii regim, şi nu îţi schimbi stilul de viaţă, nu ai să arzi niciodată kilogramele gândindu-te la un foc aprins:).

Roagă-te ca Domnul să-ţi dea o inimă plină de pasiune pentru El, înainte de a-ţi da una plină de pasiune pentru el.

Eşti necăsătorită şi te simţi singură? Invită-L pe Hristos la masa ta! Şi nu uita: ISUS NU E O POVESTE!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
De ce? – întrebări pentru VEŞNICIE

Artistii lumii

De ce? – întrebări pentru VEŞNICIE

Distribuiți vă rog

De ce?

 

De ce, Doamne, de ce, Te ascunzi la fereşti

După vechile mâini ce ţes triste poveşti?

De ce, Doamne, de ce Tu cu grab` te piteşti

După praguri de viaţă şi nimic nu-mi vorbeşti?

 

De ce, Doamne,  atâtea „De ce”-uri pe buze

De ce, Doamne se ninge cu zăpadă de frunze?

De ce, Tată, se nasc din nenaşteri

Dovezi de iubire pe pat de cunoaşteri?

 

 

De ce, Doamne, speranţe se ard la ferestre

În loc de lumini şi poveşti de poveste?

De ce, Doamne, ard vechi felinare

La poalele crucii, la Tin` la picioare?

 

De ce, Doamne, Tu Domn ne rămâi

De ce, Doamne Tu crud nu ne spui:

„Pleacă, străine, te du înainte

Sătul sunt de rugi cu reci necuvinte!”

 

De ce, Doamne, laşi paşilor noştri putere

Să urce pe Golgota borcanul cu miere?

De ceplângi Tu, Doamne, la crucea de vremi

Şi cu mâini tremurânde la Tine ne chemi?

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
De ce este necesar botezul în apă, dacă L-ai primit pe Hristos în viaţa ta?

Credinta

De ce este necesar botezul în apă, dacă L-ai primit pe Hristos în viaţa ta?

Distribuiți vă rog

De ce este necesar botezul în apă, dacă L-ai primit pe Hristos în viaţa ta?

E un subiect pentru care ştiu că voi fi împroşcată cu noroi. 🙂 Ştiu şi-mi asum. Eu, cea „spălată pe creier de pocăiţi”, îmi asum ura sau batjocura celorlalţi, pentru că sunt principalul martor al minunilor din propria viaţă. Şi dacă Dumnezeu m-a ales, (şi nu dintre cei învăţaţi, ci dintre oamenii simpli, dintre pescarii oarecare, de pe marginea drumului) n-am cum să tac. Ar fi ca atunci când m-aş căsători în secret cu cineva şi l-aş ţine ascuns sub căpistere, ca pe iedul cel mic, de frica lupului:).

Aşadar, de ce e necesar botezul?

„Dacă mărturiseşti, deci, cu gura ta, pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. (sublinierea îmi aparţine) Prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” (Romani 10:9-10)

Nu este de ajuns să crezi, la nivel intelectual, că există Dumnezeu. Că a înviat din morţi şi că … şi că .. şi că …

Sursa: Youtube

Biblia ne spune clar că „şi dracii cred şi se înfioară”. Pentru a fi mântuit, trebuie să simţi. Şi atunci când simţi, mărturiseşti. Nu ai cum să-mi spui că nu este aşa. Am să-ţi exemplific:

Fără un act concret, nimeni nu te crede: că eşti căsătorit, că exişti, că eşti român, etc. Dacă nu ai avea un certificat de naştere, ai fi nimeni. Dacă nu ai avea un certificat de căsătorie, nu ai fi soţia lui Ionescu, ci doar simplu, Gabriela. (să zicem). Dacă nu ai avea un buletin, nimeni nu ţi-ar şti cetăţenia şi alte date personale. Exact aşa este şi cu botezul. Când Dumnezeu te scoate din ţara unde ai trăit numai război, şi te duce în ţara păcii, nu o face punându-ţi pistolul la tâmplă, sub ameninţare. Se arată ţie cu adevărat, îţi vorbeşte ţie, te cheamă pe tine, pe nume.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Şi dacă aşa au stat lucrurile şi în viaţa ta, şi crezi că El a fost cel care te-a salvat, cum altcumva ai putea să spui lumii că ai fost scăpat de la moarte, decât „înscriindu-te în registrul numit Biserica Sa”? Şi cum altfel te-ai putea înscrie, decât lăsându-L pe Dumnezeu (Tatăl tău) să te recunoască şi să semneze pentru tine?

Când ai fost mic, deşi nu ai fost conştient că tata a semnat venirea ta pe lume, când te-ai făcut mare, ai recunoscut în faţa tuturor că el este tatăl tău. Nu ţi-a fost ruşine cu el. Din contră, te mândreai că îi eşti fiu. (nu vorbesc aici despre părinţii abuzatori, de care ţi-e teamă, etc)

Tot la fel, dacă vrei să te numeşti creştin, trebuie să ai un buletin de identitate. Îl poţi obţine numai mărturisind public, de bunăvoie, că aparţii familiei lui Hristos.  Că Îl ai ca Tată pe Dumnezeu şi ca Frate pe Isus Hristos.

De ce nu este de ajuns doar să CREZI? De ce mai este nevoie să şi mărturiseşti public? Răspunde-ţi singur, gândindu-te la clipa când vrei să te căsătoreşti. Să poţi fi soţul legal al unei femei, ai nevoie ca un for mai înalt decât tine, să ateste acest lucru:). Dacă refuzi să oficializezi relaţia, într-adevăr, nu înseamnă că nu poţi trăi în continuare cu acea femeie, dar înseamnă că nu îţi iei nici un angajament serios, pentru toată viaţa, faţă de acea femeie. Înseamnă că poţi să pleci oricând, în aceeaşi măsură în care, dacă nu ai o cetăţenie clară, NU poţi avea drepturile ţării respective.

Botezul nu te face creştin. (nu apa te spală de păcate) Doar credinţa sinceră în Isus Hristos o poate face. Însă botezul atestă cetăţănia ta, „starea ta civilă”. Nu te botezi pentru a fi mântuit, ci te botezi pentru a avea un certtificat legal de creştin. Botezul reprezintă recunoaşterea publică a unui legământ făcut în inima ta, cu Mântuitorul tău.

Pastorul bisericii  Agapia, unde sunt membră, a folosit o imagine care m-a ajutat să înţeleg exact scopul botezului: „Botezul este ca verigheta pe care mi-o pune pe deget soţia mea. Dacă o port, arăt fără ruşine că sunt soţul ei.” La fel şi noi, creştinii, când Îl mărturisim pe El ca Domn şi Mântuitor, recunoaştem, nesiliţi de nimeni 🙂 şi cu mândrie, că suntem copiii lui Dumnezeu.

Nu apa ne sfinţeşte, ci sângele Mântuitorului. Apa este un simbol.

De ce, dacă este doar un simbol, sunt obligat să mă scufund? 

Nu eşti obligat, în primul rând. Ci simţi. Nu eşti obligat să iubeşti un om, dar pentru a fi căsătorit cu el, ţi se cere să semnezi un act, apoi să porţi o verighetă. Scriptura spune clar, că pentru a fi mântuit trebuie să mărturiseşti. Ce-i drept, au fost situaţii în care oamenii au fost botezaţi cu pământ, din lipsă de apă. Dar au mărturisit. Apoi au trăit o viaţă în concordanţă cu mărturia lor.

Aşadar, botezul este important pentru că numai astfel poţi fi mântuit. Ceea ce trebuie să înţelegi este însă că, repet: nu el te va face creştin adevărat.

Creştin eşti după ce crezi.

# Dacă vrei să scrii pe acest site, aştept un e-mail la adresa: psihoterapeut.monica@gmail.com

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog