Etichetă: conflict

De ce e important ca bărbatul ales să-L iubească pe Dumnezeu?

Credinta

De ce e important ca bărbatul ales să-L iubească pe Dumnezeu?

Distribuiți vă rog
  1. Pentru că ştie să iubească femeia aşa cum a iubit Hristos Biserica:

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea! (Efeseni 5:25)

Dumnezeu nu doreşte ca „femeia pocăită” să fie sclava bărbatului, aşa cum aud foarte des de la persoane care ne cunosc din vorbele altora. Ei cred că nouă, „pocăitelor”, ni se cere să ne supunem bărbaţilor noştri într-un stil umilitor.

Cred că e nevoie ca toţi să înţeleagă că Dumnezeu nu asta cere, ci o supunere reciprocă: bărbatul să îşi respecte femeia, iar femeia să fie ajutor bărbatului ei.

Am fost create să fim ajutor pentru soţii noştri, nu sclavele lor.Căsnicia pocăiţilor nu este despre cât de autoritar este bărbatul şi cât de supusă este femeia; nici despre cât de perfect trebuie să răspundă femeia nevoilor bărbatului ei; nici despre a executa comenzile propriului soţ.

Căsnicia cu un bărbat creştin este despre împlinirea poruncii lui Dumnezeu, aceea de a trăi, ca familie, conform principiilor biblice: a fi ajutor unul altuia, a nu recurge la adulter, a nu folosi agresivitatea, a respecta şi a ierta.

Dar, mai presus de toate, căsnicia este despre a dovedi dragostea noastră şi dependenţa faţă de Dumnezeu.

Ni s-a spus  foarte clar că scopul vieţilor noastre este acela de a-L slăvi pe El. Şi una din modalităţi este o căsnicie conformă planului Lui.

2. Pentru că ştie care este jugul nepotrivit:

„Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” (2 Corinteni 6:14)

Adulterul este azi cea mai răspândită dovadă de „lipsă de Dumnezeu.”

Atât bărbatul, cât şi femeia sunt firi păcătoase. Amândoi pot cădea în păcatul curviei. Nu neapărat pentru că nu se mai iubesc sau pentru că sunt nefericiţi în relaţia lor. Ci pentru că amândoi au un mare duşman, pe Satana, care face orice pentru a-i smulge din braţele lui Dumnezeu.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Bărbatul creştin ştie acest lucru, şi poate mult mai uşor să evite căderea. Nu înseamnă că el nu va fi ispitit. Îmi spunea un bărbat cândva că ispitele au fost de mii de ori mai puternice după ce s-a întors la Dumnezeu, decât înainte.

Înseamnă că bărbatul căsătorit, care Îl cunoşte pe Dumnezeu, îşi ia măsuri de siguranţă mai mari: nu iese singur cu alte femei, amical, la o cafea (prieteniile între bărbaţi şi femei ştim cu toţii că sunt foarte alunecoase!), nu se uită la pornografie, nu caută să-şi înece amarul unei dispute într-o relaţie extraconjugală, nu vrea să-şi aratee superioritatea în faţa femeii de lângă el cu forţa. El ştie că în faţa lui Dumnezeu nici unul nici altul nu este superior.

Bărbatul creştin ştie că jugul nepotrivit este orice relaţie sau situaţie care l-ar putea îndepărta de soţia sa. Are alternative la momentele de dificultate: un psiholog, un pastor, un prieten creştin, etc. Şi, foarte important, nu îi este ruşine să discute deschis cu alt bărbat despre nevoile şi păcatele lui. Consideră că a cere ajutorul unui prieten creştin este esenţial, asta pentru a-l trage la răspundere pentru eventualele pericole care îl pasc. Tocmai pentru a nu cădea.

 3. Pentru că ştie că relaţia de dragoste nu este doar despre cât de frumoasă e soţia lui, pe care o prezintă ca pe un trofeu, şi nici despre căutarea obsesivă a împlinirii sexuale.

Vedem cu toţii, peste tot, cum este azi prezentată femeia: silicoane, dezgoliri de trup, dansuri cât mai lascive, flirturi, etc. Femeia a ajuns un fel de obiect de schimb sau de procurat plăcere.

Noi vindem cel mai bine.

Noi, femeile.

Stăm în vitrinele marilor magazine, zâmbind din spatele posterelor, îmbrăcate cât mai sumar, pentru a atrage cumpărătorii celor mai renumite branduri de maşini.

Vedem atâţia bărbaţi care fac din femeile lor păpuşi Barbie, cu care se mândresc. Cât plastic au, nu îi interesează.

Îşi folosesc femeia pe post de reclamă.  Investesc mii de euro în ea, de parcă ar fi brandul lor personal. Dar investiţia nu se referă la a înfrumuseţa mintea, atitudinea şi sufletul femeilor lor, ci imaginea lor fizică.

Trist, dar real… prea real, aş zice …

Bărbatul creştin ştie foarte bine ce Scriptura îi învaţă despre femeia plăcută lui Dumnezeu. (Proverbe 31: 10-20)

Ştie ce trebuie să caute la o femeie. Nu spun doar din experienţele celorlalţi. Spun din propriile iubiri bifate greşit, pe care le-am trăit înainte de a mă întoarce la Dumnezeu. Mereu mă temeam de „concurenţă”: 🙂 de frumuseţea altor femei, de atitudinea lor sau de inteligenţa lor. Pentru că mi se inoculase ideea că pentru a nu fi părăsită, trebuie să fiu frumoasă, deşteaptă şi cu sex-apeal:), iar asta nu pentru că Dumnezeu spune să avem grijă de noi, ca femei, pentru a-i ajuta pe soţii noştri să nu cadă în adulter, ci pentru că bărbatul de lângă mine era cel ce alegea. Eu trebuia doar să lupt să fiu la înalţimea aşteptărilor lui, altfel mi-l zbura alta:). Azi zâmbesc acestor concepţii, dar perioada în care am bifat greşit mi-a fost închisoare…

4. Pentru că ştie că nu trebuie să lăsaţi să apună soarele peste mânia voastră. (Efeseni 4: 26)

Dumnezeu ne cere să iertăm. Nu cred că acest verset spune  să nu fim niciodată supăraţi când se face noapte:).

Cred că, mai degrabă, se referă la a vorbi cu Dumnezeu, împreună, înainte de culcare, despre supărările noastre. Despre a-I spune Lui: „Doamne, Tu poţi şi ştii cum să ne ajuţi să trecem şi peste aceste dificultăţi. Arată-ne Tu soluţia mâine, când suntem mai calmi. Fă Tu un sfetnic bun din noaptea aceasta!”

Cred că discuţiile într-un moment de nelinişte şi stress, doar pentru că trebuie să nu apună soarele pentru mânia noastră, sunt dăunătoare. Te poţi enerva şi mai tare. Am trăit-o pe pielea mea şi am înţeles că trebuie să respecţi teritoriul omului de lângă tine ; dacă el nu se simte pregătit să continue o discuţie pentru că este foarte nervos, cel mai bine este să aşteptaţi împreună momentul potrivit.

Cred că este vorba despre a nu lăsa neînţelegerile nerezolvate, pentru că vor duce la înstrăinare. Dar atenţie la CÂND încercaţi să le rezolvaţi.

Un bărbat iubitor de Dumnezeu ştie despre dragoste. Aceea care vindecă, nu aceea care împlineşte sexual şi fuge…

5. Pentru că ştie că iubirea de Dumnezeu este esenţială pentru iubirea de propria familie.

Bărbatul creştin ştie că „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic!” (Ioan 15:5)

Pentru el, Dumnezeu este cheia care deschide sufletele . Pentru el, Dumnezeu este cel mai bun Coach:). În cartea Lui găseşte răspuns la toate întrebările sale, şi, dacă nu reuşeşte să se descurce singur, ştie că Dumnezeu i-a lăsat biserica să fie îndrumător şi ajutor.

Apelează la iubirea semenilor lui şi reuşeşte să înţeleagă ceea ce nu poate de unul singur. Iubindu-L pe Dumnezeu, ştie că ceea ce El a unit, omul nu are voie să despartă. Astfel, luptă pentru a păstra vie iubirea pentru soţia sa, chiar dacă ispite sunt peste tot şi nu poate închide ochii la fiecare trup dezgolit.

Dragostea de Dumnezeu este, pentru un bărbat creştin, cea care îl ţine departe de adulter, NU pierderea soţiei lui. Când reacţionezi din frică, nu ai dragoste. Dragostea nu este egală cu teama.

Să ne punem, zic, Aripi de Drum, şi să pornim la colindat propriile vieţi! Şi să nu ne oprim decât la  cel pe care El l-a pregătit.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Christian şi Renata, primul blog de cuplu din România: „Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Altfel e arta în doi.”

Oameni cu aripi

Christian şi Renata, primul blog de cuplu din România: „Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Altfel e arta în doi.”

Distribuiți vă rog

Anul trecut povesteam cu aceşti oameni mai mult decât frumoşi despre… cuplul imperfect. Astăzi, după un an, le mulţumesc pentru că mi-au fost model de bucurie adevărată şi intimitate. De aniversarea lor, Christian şi Renata au vorbit despre dragoste. Despre bucurie şi pace.

Dragii mei, nu ştiţi, dar aflaţi acum: când cel care ulterior a devenit jumătatea mea, a citit interviul, mi-a spus aşa: „Vreau să fim şi noi într-o zi ca ei. Aş vrea să ai aceeaşi atitudine faţă de mine, cum are Renata.” Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-l! 🙂 Pe atunci nu formam un cuplu, pentru că eu aveam nevoie de confirmări, şi teste, şi răspunsuri la întrebări, şi toate la un loc:). Vă mulţumim şi vă preţuim pentru simplitatea şi sincertatea cu care vă iubiţi!

Aripi de drum: Nimic fără primul cuvânt:). Cum v-aţi cunoscut?

Renata: La Tv Sighet. Eram vecini, stăm la 1 minut şi jumătate unul de altul, dar nu ne ştiam. Aşa e-n viaţă.

img_9670-1024x768

Christian: Renata a lucrat acolo 6 ani. Eu 2. S-a aprobat un proiect foarte frumos, „În pas cu tinerii”, şi ne-au distribuit în acest proiect împreună. Distribuţia a sunat  aşa: „Luni la ora 19 intraţi în direct.”

Ca-n viaţă, aş spune eu. Nu te întreabă nimeni dacă eşti pregătit de-adevăratelea:), Dumnezeu îţi scrie scenariul şi tu decizi cum îţi joci rolul. Uite dovada că suntem ceea ce alegem să fim. 2 vieţi schimbate într-o secundă, printr-o decizie fermă.

Domnule producător, vă mulţumesc! N-aş avea azi în faţa mea 2 oameni frumoşi, cu visele şi iubirea lor, dacă n-aţi fi dat dumneavoastră startul poveştii.  🙂 Nici măcar n-aţi numărat până la 3… şi-aş mai spune multe… Dar îi las pe ei să povestească.

Renata: Aşa ne-am apropiat şi am devenit cei mai buni prieteni.  Petreceam foarte mult timp împreună. Nu trecea o oră fără să vorbim. Şi era totul spontan şi natural. Mi-aduc aminte că de ziua mea Christian a complotat cu colegii mei să-mi facă o surpriză. N-am bănuit nimic.

Christian: Ba ai bănuit, căci eu eram palid la începutul emisiunii.

Renata: Da, şi l-am întrebat dacă se simte bine. El a stabilit cu invitatul nostru, să cânte piesa celor de la Taxi, „Cele 2 cuvinte”. Apoi  am văzut-o dintr-o dată pe mama la televizor, cum îmi transmitea felicitări de ziua mea, apoi pe cei mai buni prieteni ai mei. El le luase interviuri. M-a emoţionat foarte tare.

Îşi amintesc totul ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Îi las să spună cum simt. Şi la fel vă redau.  Povestesc atât de natural şi de plini de pasiune, că îţi fac poftă de frumos. Mă gândesc la copii, dintr-o dată. Defect profesional, dar, îmi vine în minte imaginea copiilor lor, cărora le spun în fiecare seară povestea preferată: a lor. 🙂 Dragii mei, nu veţi avea nevoie de cărţi, pare că le veţi deveni eroi propriilor copii.

Christian: Şi ţi-am adus confetti…

Se completează unul pe altul, mai abitir decât rezolvă rebusurile cei mai buni dintre cei mai buni. Se cunosc atât de bine, că par a fi dicţionare explicative unul pentru altul. Ştiţi cum? Parcă şi-ar căuta unul altuia sensul. Dar unul într-altul…

Christian: A venit apoi alt proiect „Vara pe val”, în 2014, unde am fost trimişi împreună pentru o săptămână, la Costineşti. Doar noi cu un cameraman. 

Renata: Eram la fel cum ne vezi şi acum: cei mai buni prieteni. Toată lumea ne întreba însă: „Dar voi…?” Aşa că producătorul a complotat cu cameramanul, să ne filmeze şi în momentele în care nu ştiam că suntem filmaţi.

Christian:Aşa că au montat un filmuleţ în aşa fel încât părea spicy. Eu o ajutam câte o dată să-şi închidă o bluză, îi aşezam câte o şuviţă, dar totul amical.

Renata: Dar ei au montat în aşa fel, că părea că suntem un cuplu: cu încetinitorul,  cu muzică pe fundal… Şi ne-au arătat materialul în direct…

Îmi povestesc amândoi 15 minute despre „camera ascunsă”, timp în care mă uit când la unul, când la altul, şi fac în minte o întreagă analiză terapeutică: se ţin de mână uneori, alteori se privesc scurt şi caută confirmări unul de la altul despre date, amintiri şi experienţe. Râd mult, îşi completează alteori unul celuilalt fraza, fără a da năvală, vorbesc simplu şi delicat. Despre o poveste devenită destin. Al lor.

Aripi de drum: Cum e cu televiziunea? În afară că v-a adus împreună…

Renata: Eu am terminat Jurnalismul. Încă din clasa a 11-a am cochetat cu televiziunea. Când am început facultatea, deja lucram.

Christian: Eu am fost remarcat la liceu, pentru că participam la baluri, eram foarte implicat în tot ce ţinea de social. Şi am ajuns în televiziune nu din întâmplare, ci pentru că a vrut Dumnezeu. Nimic nu e întâmplător.

Aripi de drum: Cum aţi ajuns în Bucureşti?

Renata: Viaţa, cum a spus şi Christian. S-au legat toate, noi dorindu-ne foarte mult să trăim într-un oraş mare, cu mai multe posibilităţi.

Aripi de drum: Joburile?

Renata: Acum eu lucrez la o companie pe partea de comunicare.

Christian: Eu am renunţat la job pentru a mă dedica în totalitate blogului nostru. E foarte important pentru noi să facem ceea ce ne place.

Renata: Amândoi suntem în căutarea jobului mult visat, pentru că o dată ce ai microbul televiziunii în sânge, cu greu mai poţi scăpa de el. Dar Dumnezeu ne va ajuta să le ducem pe toate la capăt. Momentan suntem foarte mândri de proiectul nostru, blogul.

Aripi de drum: Cum v-a venit ideea blogului?

Christian: Ne plimbam cu bicicletele. La Muzeul Satului, în Sighet. Şi ne gândeam că atunci când vom pleca din Mass Media, ne va lipsi arta. Şi va trebui să compensăm lipsa.

Renata: Scuze că te întrerupt. (se uită fix la Christian şi aşteaptă cuminte acordul lui, din priviri) Noi suntem implicaţi în tot felul de proiecte. Deşi ne dorim să avem zile în care să nu facem nimic, atunci când se întâmplă, ne dăm seama că nu ne simţim tocmai relaxaţi. Trebuie să existe ceva care să ne facă să trăim.

Atenţie! Renata îşi cere scuze pentru că îşi întrerupe iubitul. Când lucrezi în domeniul psihologiei, nu ai cum să nu observi detaliile care altora le pot scăpa uşor şi pe care le-ar putea lua ca normalităţi. Când lucrezi cu cupluri, însă, îţi dai seama că de cele mai multe ori, partenerii uită să-şi spună „mulţumesc”, să se privească în ochi, să îşi zâmbească, să-şi ceară scuze… Când Renata a rostit cuvintele magice, beculeţele mele s-au aprins:). Aş face un workshop cu ei doi, despre CUVINTE, în cuplu. Sper să accepte, într-o zi, invitaţia mea…

Processed with VSCO with hb1 preset

Christian: Aşa că am decis să facem ceva ce nu era încă pe piaţă. Studiind-o, ne-am dat seama că se potriveşte un blog de cuplu…

Renata: Încurajaţi fiind şi de prieteni care ne spuneau că suntem apreciaţi ca şi cuplu, că suntem foarte drăguţi împreună.  Pentru noi blogul nu este joacă. Este visul nostru.

Christian: Nu am pornit de la ideea de a face acest proiect doar din pasiune, pentru ca, în timp, acesta să fie şi o sursă de venit. Ci cu ideea de business-vis de la început. Suntem foarte pasionaţi în munca aceasta, dar nu am început-o doar de dragul de a face ceva care să fie închis peste 2 luni.

Renata: E despre noi până la urmă şi ne reprezintă…

Pasiune şi iar pasiune. Gyuri Pascu a zis cândva: „Profesor sau doctor te faci, artist te naști, iar dacă ești conștient de ceea ce ai de făcut, mergi în direcția asta.”

Renata şi Christian s-au născut, nu s-au făcut, se pare. 🙂 Gyuri, ne-ai lăsat o mare moştenire: cuvinte care ne vor ghida destinul…

Aripi de drum: Se investesc bani în blog?

Renata: Din start. Pe lângă faptul că la început, dacă nu ai o recomandare foarte bună pentru a colabora pentru site, arunci pur şi simplu cu banii pe fereastră.

Christian: Lumea cere bani, şi nu e aşa uşor să găseşti oameni serioşi şi pasionaţi cu adevărat de ceea ce fac în domeniul acesta. Aşa că sugerăm tuturor să aibă în vedere colaborări cu profesionişti, nu cu amatori sau oameni despre care nu ştiu din surse sigure.

Aripi de drum: Cum e cu colaborările?

Renata: Suntem foarte deschişi colaborărilor, dar foarte selectivi. Nu acceptăm să promovăm nimic în care nu credem cu adevărat.

Christian:Totul trebuie să fie testat pe propria piele. E despre noi. Natural. Tot blogul nostru este ca un jurnal.

Aripi de drum: Hai să vorbim puţin despre compatibilitate. Eu văd că voi doi vă completaţi. La fel de natural, ca propriul vis.

Christian: Departe de a fi nişte ciudaţi, suntem foarte implicaţi unul în viaţa celuilalt. E un fel de „noi cu noi”. Ne place foarte mult să mergem împreună în concedii, doar noi doi. Vrem să facem mereu aceleaşi lucruri, să vizităm aceleaşi locuri, ceea ce nu ar fi aşa uşor dacă am merge cu alt cuplu, care ar dori să facă altceva decât noi.

Renata: Avem şi noi mulţi prieteni, dar ei ne acceptă aşa cum suntem. Ştiu că noi suntem în filmul nostru. Suntem foarte compatibili şi spontani. Nu trebuie să ne planificăm ce vom face în concedii, de exemplu, căci ne bucurăm de trăiri. Şi ne echilibrăm unul pe altul. Suntem fascinaţi de frumos, fie că e vorba de un muzeu, de muzică, de mâncare, etc. Ne cunoaştem foarte bine din priviri. Pot să-mi dau seama când îi e foame sau somn, după ochi.

Christian: Când eu am o perioadă stresantă, ea e stâlpul, şi invers. Reuşim să ne sincronizăm, şi, deşi poate ne sperie acelaşi lucru în acelaşi timp, reuşim să ne susţinem.

Aripi de drum: Voi aveţi 2 ani de relaţie. Ştiţi vorba aceea, că dragostea durează 3 ani. Cum e la voi?

Renata: Da, ştii vorba aia: în primul an cumperi apartamentul, în anul doi îl mobilezi, şi în al treilea, îl împarţi. (râdem)

Christian: Nu ne-am gândit niciodată la ce va fi dacă ne vom certa, sau ce va fi în viitor.

Aripi de drum: Dar v-aţi certat vreodată?

Christian: Nu. Conflicte avem, dar majoritatea au legătură cu blogul.

Renata: Când mă gândesc la o ceartă, mă gândesc la o discuţie în contradictoriu, care a ajuns la un anumit nivel, de la care partenerii nu mai pot înainta fără repercursiuni negative. Noi avem conflicte strict legate de blog, de exemplu: „Ai pus fix poza care nu-mi place mie, eşti egoist, doar tu să ieşi bine.”  Sau critici mai dure, de genul: „Da, normal, eu nu scriu niciodată bine…”

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Critică. Multă critică. Numai critică. Îmi permit să spun că aud cuvântul ăsta tot mai des, de la cupluri. Şi uneori mă doare numai gândul că oamenii, în loc să sublinieze cu roşu părţile pozitive, le încercuiesc pe cele negative, şi în loc să spună: „Îmi place când îmi spui aşa!”, recurg la: „Întotdeauna eşti aşa! Nu te vei schimba niciodată! Cum poţi să scrii atât de prost?” Şi lista poate continua. Gândurile mele zboară şi mă întristez, însă replica lui Christian opreşte şirul durerilor ce-ar fi urmat. Cum o fi la ei?

Christian: Ei, nu chiar aşa de simple, mai sunt şi momente în care suntem obosiţi şi unul vrea să lucreze la blog şi celălalt nu vrea, şi atunci vin reproşurile. Dar mereu se rezolvă.

Aripi de drum: Aveţi blogul de 1 an, dar sunteţi împreună de 2. În anul acela vă certaţi vreodată?

Christian: Nu. (râde)

Renata: Dacă ar fi să exclud  partea de blog, unde suntem perfecţionişti, nu avem certuri.

Aripi de drum: Haideţi să încercăm invers: Ce faceţi, astfel încât să nu vă certaţi?

Christian:Un mic secret este că dacă unul din noi simte nevoia să reproşeze, o face. Îţi spun de ce mă deranjezi, ce ai făcut, şi celălalt încearcă să transforme situaţia pe placul celuilalt. (se uită la Renata şi toţi râdem cu poftă)

Aripi de drum: Adică, rezumând terapeutic, totul se rezumă la: „Cum vrei tu, draga mea!”

Renata: Nu. (râde) Dar acum, pentru că eu merg la job dimineaţa, mă trezesc mai devreme. Însă, din solidaritate, îl trezesc şi pe el.

Christian:  Adică ceasul mă trezeşte. Nimeni nu-l opreşte.

Christian vorbeşte calm şi apăsat. Renata este zglobie. Ascult numai despre situaţii care au consecinţe, nu care au vinovaţi. Mă uimeşte felul lor de a reformula. Nu aud reproşuri care încep cu „Tu!” Pare că fac terapie de cuplu de cel puţin 2 ani:). Dacă Christian se trezeşte, nu e vina Renatei, ci a ceasului care nu e oprit de nimeni:). Şi celui ce ar fi trebuit să-l oprească nu i se aduce nici o vină…

Renata: Cred că alt secret este că facem lucruri împreună, nu ne lăsăm singuri unul pe altul, în sensul în care nu există ca unul să spele vasele şi celălalt să stea.

Christian: Şi mai e ceva: facem lucruri împreună, însă dacă vrem să ieşim separat în oraş, cu alte persoane, ne oferim unul altuia această libertate. Ea poate ieşi cu prietenii ei cei mai buni, fără nici o problemă.

Renata: Atâta doar că eu am doar un singur prieten cel mai bun. (râde)

Mă întreb dacă acum urmează conflictul mult aşteptat. Îmi sună a uşor reproş şi plusez puţin:

Aripi de drum: Adică nu te derajează (Renata) ca el să iasă la cafea cu una din prietenele lui?

Renata: Nu. Am încredere. La noi nu există senzaţia că trebuie să dăm raportul. Cred că şi ăsta e un alt secret pentru un cuplu fericit. Suntem conştienţi de nevoia de libertate reciprocă, atâta timp cât există încredere. Dacă nu ne va conveni o anumită relaţie, vom spune, cu siguranţă. Prietenii fiecăruia au devenit prieteni comuni, şi atunci nu există frica de a nu cădea în relaţii intime cu vreunul din cei cu care ieşim. Nu ne verificăm telefoanele, nu ne accesăm conturile personale. Ne ştim parolele, dar nu verificăm din gelozie.

Christian: Decât dacă e vorba de blog. 🙂

Renata: Da, noi nu avem probleme de încredere în sensul în care, cum văd foarte des, ea verifică Facebook-ul din 2 în 2 minute şi se supără pentru că el a intrat de 5 minute şi încă nu a salutat-o. Noi suntem naturali.

Aripi de drum: De unde credeţi că vine încrederea aceasta aşa puternică?

Christian: Cred că pentru că am fost, mai întâi de toate, prieteni foarte buni.

Aripi de drum: Cât timp aţi fost doar prieteni?

Renata: 1 an. Prietenia este un început foarte bun. Când spui unui prieten orice simţi, fără teama că ar putea interpreta, ca şi iubit, poţi şi în cuplu să continui aceeaşi „tactică”. Nu ţi-e frică de a fi respins, pentru că ştii că orice ar fi, e acolo pentru a te ajuta să treci peste, să te sfătuiască, să nu încerce să te schimbe. Să nu îi fie teamă să fie vulnerabil, crezând că asta l-ar situa pe o poziţie de inferioritate.

Aripi de drum: Să înţeleg că sunteţi dovada faptului că fluturaşii pot veni şi după o prietenie? Şi că vulnerabilitatea crează intimitate, nu inferioritate?

Renata: Noi putem băga mâna în foc pentru asta.

Christian ne face atente la mirosul de lavandă. Ne uităm în jur, la locul acesta, care tuturor ne aduce frumosul în suflet, şi deodată Renata observă:

  • Uite acolo, un C şi un R. Nu mai sunt alte litere. Uite, e un semn!

Nu ştiu ce credeţi voi despre semne, dar mie mi se pare că aici e vorba de poveşti nescrise încă. Din toate literele alfabetului, cei care se ocupă de local au pus în centru exact un C şi un R? Christian şi Renata? Să fie oare doar o coincidenţă? 🙂

Vom afla probabil într-o zi …

img_9183

Christian: Dar despre tine ce ne spui? Cum ai început blogul?

Renata: Cum e să fii terapeut?

Vă amintiţi ce a spus Renata la începutul înterviului? Că atunci când îţi intră microbul în sânge … Au reuşit să răspundă, cuminţi, ca şi intervievaţi, fix 43 de minute. Acum au nevoie să schimbe rolurile. 🙂 Cred că e specific artiştilor. Iubitorilor de frumos şi simplu, căci şi Andrei Neagu a avut aceeaşi reacţie. Aici. 🙂

Le povestesc câte ceva, continuând să le urmăresc reacţiile. Se completează la fel. După minute bune de poveşti spuse nu la gura sobei, ci a mulţumirii că Dumnezeu m-a binecuvântat cu cea mai frumoasă meserie din lume, primesc cel mai frumos cadou pe care cineva mi-l poate face: o carte. Am scris aici despre ea. Primul cuplu care îmi oferă un cadou pentru cuplu:). Cine ştie, or fi vorbit oamenii ăştia dragi cu Dumnezeu despre singurătatea mea:)…

2 oameni frumoşi, care pot fi modele de bucurie şi simplitate, dovezi ale trecerii prin lume cu iubirea adevărată de mână, să ştiţi că pot schimba lumea. Cu optimismul şi entuziasmul lor. Şi fiecare din noi, zic eu, ar trebui să avem în jurul său un om care să emane, prin toţi porii, încrederea că viaţa e o artă. Dacă mai aveţi şi norocul să aveţi un cuplu, puteţi fi siguri că undeva, Cineva vă iubeşte mai mult decât credeţi voi.

Decid să îi întreb despre curajul de a merge în direcţia care îţi place. Despre ce cred ei că ar trebui să facem atunci când avem un vis, o idee, şi nu avem curajul să o materializăm.

Christian: Chiar azi am văzut un clip în care se vorbea despre faptul că atunci când ai o idee, trebuie să acţionezi în primele 5 secunde, pentru că altfel, începe creierul să îţi găsească argumente împotrivă. Ba frici, ba alternative negative. Cred că ar trebui să pornim de la viaţa de zi cu zi: când dimineaţa ne sună ceasul, să ne ridicăm în secunda aceea. Altfel, amânarea duce la lipsa acţiunii.

Renata: Eu aici sunt pe minus.

Completare, observaţi? Ce o ţine pe Renata în pat, îl face pe Christian să sară din el şi să acţioneze. Cum să nu îţi facă poftă de o mare iubire acest cuplu? Cum să nu visezi cu ochii deschişi la o poveste în care tu, femeie, să te simţi în siguranţă lenevind, având curajul să spui: „Nu-mi place să fac asta!” şi să ştii că nu eşti judecată?

Christian: Renata ar sta până în ultima clipă în pat, chiar dacă ştie că întârzie. (râd)

Aripi de drum: Cum e cu planurile de viitor? Cum vă vedeţi peste timp?

Renata: Facem ce simţim. Dacă e să meargă, merge, dacă nu, aşa a fost să fie. Noi credem foarte mult în Dumnezeu. Şi în faptul că ne-am întâlnit pentru că a fost dat. Am schimbat fiecare ceva în viaţa celuilalt.

Christian: Ne gândim că a fost dat să fim împreună. Un exemplu simplu raportat la activitatea noastră ar fi faptul că Renata are mai mult talent la scris, eu la partea de fotografie. Şi uite aşa a luat naştere blogul. Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Alfel e arta în doi.

img_23021-1

Aripi de drum: Pentru mine, faptul de a aduce Dumnezeu împreună doi artişti, era cel mai frumos lucru din lume, dar imposibil în viaţa reală. Pentru că fiecare ar vrea să fie sus şi nu ar suporta unul succesul celuilalt, îmi spuneam. Iar voi sunteţi acum dovada vie că 2 artişti nu doar că pot trăi împreună, dar pot şi da naştere unor poveşti de viaţă la fel de frumoase ca sufletele lor.

Renata: Apropo de artă şi folk, pentru că ştiu că tu eşti pasionată de genul acesta, să-i asculţi pe Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei. Au o melodie extraordinară, „Cele mai frumoase”. Picioare, lacrimi, minciuni.

 

Aripi de drum: Apropo de cele mai frumoase… picioare. Cum staţi cu gelozia, concret? Am mai vorbit puţin mai devreme, dar acum spuneţi-mi concret.

Renata: Deseori gelozia poate nărui o relaţie. Am asistat la astfel de situaţii, dar, spre norocul nostru, noi nu avem acest „microb”.

Christian: Aud drame: „Gata, s-a terminat, am văzut eu că i-a dat mesaj, că i-a pus emoticonul ăla.” Chiar am scris un articol pe blog referitor la secretele care ţin un cuplu sudat. Repetăm: „Be best friends!” 

Renata: La noi a funcţionat. Sperăm ca şi la alţii.

Aripi de drum: Cum e cu prieteniile care se pot strica dacă se transformă în relaţii de iubire?

Christian: Nu credem că este aşa. Din proprie experiență știm că prietenia a fost prima treaptă pe care am urcat pentru a ajunge aici. Și…suntem recunoscători și fericiți.

Aripi de drum: Mai bine ca voi, căci sunteţi 2 în 1. (râdem) Sau 3 în 1: Renata, Christian şi relaţia.

Christian: Dacă sunteţi mai întâi prieteni, se conturează o mare încredere. Şi după ce dobândeşti această încredere, nu te va lăsa sufletul să îţi răneşti prietenul cel mai bun.

Cine să aibă atâta grijă de oamenii aceştia frumoşi, încât să fie atât de compleţi, în imperfecţiunea lor? Cum sunt un copil de Dumnezeu, îmi permit să-i întreb despre El:

Aripi de drum: În ce relaţie sunteţi cu Dumnezeu?

Renata: Ştim că povestea noastră a fost scrisa de El, iar noi în fiecare moment ne lăsăm pe mâna autorului. Credem că asta spune totul.

Îmi dau seama că nu i-am întrebat nimic despre iubire. Cred însă că nici nu ar fi foarte necesar, având în vedere că sunt genul de cuplu despre a căror iubire vorbesc propriile lor acţiuni. Vorbele sunt prea simple pentru frumuseţea lor, legaţi printr-un 2 care spune mai mult decât orice roman. Aşa că mă gândesc că ar fi interesant să-i pun la un exerciţiu de artă adevărată:

Aripi de drum: Ce aţi picta într-un tablou numit Iubire?

Christian şi Renata: Într-un astfel de tablou elementul principal, în cazul nostru, ar fi Soarele: căldură, lumină şi energie pozitivă.

Pentru că iubirea este în sine cel mai frumos tablou, eu i-as picta pe ei doi. Fără să fiu plătită pentru a face astfel de afirmaţii, 🙂 dacă vreodată voi decide că singurătatea nu mai e pentru mine, aş vrea ca povestea mea de dragoste să arate ca în pozele pe care le-aţi văzut!

Vă mulţumesc, dragii mei, pentru că mi-aţi dat voie să fac parte, pentru 2 ore, din puzzle-ul vostru!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Diferenţele ne apropie. Asemănările ne depărtează. De omul iubit

Relatii

Diferenţele ne apropie. Asemănările ne depărtează. De omul iubit

Distribuiți vă rog

Ne grăbim. Tot mai des. Tot mai mult. Vrem totul la o distanţă de un click. Cu cea mai rapidă conexiune la acord. Dacă nu e de acord cu mine în primele 3 minute, nu mai avem nici o şansă. Mai bine ne despărţim. Mai bine dăm altora, vorba aceea, străveche, „decât să reparăm”.

Am crezut mulţi ani că diferenţele sunt un motiv de rămas bun. Azi cred că sunt exact subiect de „Rămâi!” Tocmai pentru că nu rămâi niciodată prea mult cu ceea ce îţi este familiar. Mănânci tu acelaşi fel de mâncare toată viaţa? Atunci cum poţi să nu te saturi de omul „la fel” în fiecare clipă?

Asemănările nasc rutină. Diferenţele omoară plictisul.

Cred că fiecărei femei îi trebuie un bărbat dispus să-i arunce în aer certitudinile. Care să rişte atât de mult relaţia lor, încât să fie în stare să-i spună în faţă cât de vulgar îi e machiajul, cât de banale vorbele ori cât de prost îmbrăcată îi e atitudinea uneori.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Celebra „Ai dreptate, draga mea!” nu-mi pare a fi pentru femeile puternice şi pentru bărbaţii cu adevărat interesaţi de ele. Să spun ce vrea cineva să audă, doar de frica unui conflict, să aibă oare un impact puternic asupra ….

Să avem noi, femeile, ultimul cuvânt, să fie oare dovada supremă a maturităţii?

Să ne spună ei mereu vorbe duioase, doar pentru că începem cu F, e oare dovada că-i avem sub papuc?

Şi papucul ăsta, să fie oare ceea ce ne etalează inteligenţa?

Eu zic că nu. Şi că degeaba avem sub el, sub papuc adică, bărbatul-marionetă.

Eu zic că e de preferat să ni-l aducă un bărbat atât de curajos, încât să rişte să-l azvârlim după el, în clipa în care ne-a criticat neglijenţa, ignoranţa sau aroganţa.

Cred că azi e criză de bărbaţi dispuşi să facă faţă crizelor.

Voi ce credeţi?

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

 

Distribuiți vă rog
Descoperirea şi încurajarea talentelor copiilor sau cum să creştem copii fericiţi, într-o lume robotizată?

Copii tipici

Descoperirea şi încurajarea talentelor copiilor sau cum să creştem copii fericiţi, într-o lume robotizată?

Distribuiți vă rog

Descoperirea şi încurajarea talentelor copiilor sau cum să creştem copii fericiţi, într-o lume robotizată?

Am scris AICI că notele nu au capacitatea de a prevedea cine va reuşi în viaţă şi cine nu. Adaug acum că absolvirea unei facultăţi nu spune altceva despre acea persoană, decât că a avut succes într-un loc unde toată munca lui a fost evaluată în note. Asta nu spune nimic despre capacitatea lui de trece prin viaţă, în ciuda obstacolelor.

Am să vă spun acum o poveste, a cărei eroină este o fetiţă de 4 ani, care părea foarte introvertită. Nu ieşea în pauze cu ai ei colegi, nu era în centrul atenţiei şi nu se juca jocuri de grup cu acelaşi entuziasm ca restul copiilor.

Într-o zi însă, educatoarea a iniţiat un joc în care păuşile aveau, în loc de cap, fotografii ale copiilor şi ale educatoarelor. Acest joc este destinat testării percepţiei sociale.

Astfel, când educatoarea i-a cerut fetiţei să aşeze fiecare fetiţă şi fiecare băieţel alături de cei cu care le place fiecăruia să se joace, aceasta a observat că fetiţa a ştiut exact prieteniile formate. Iar atunci când educatoarea i-a sugerat să aşeze fiecare copil în colţul activităţilor, aceasta i-a aşezat exact acolo unde într-adevăr aceştia mergeau de obicei. (colţurile dedicate artei, cuburilor, poveştilor, etc)a făcut acest lucru cu o acurateţe extraordinară. Ceea ce spune despre fetiţa aceasta că are calităţi excepţionale în abordarea oamenilor.

Mai exact, are talent în domeniul social! Acest talent al ei, la fel ca orice talent al copiilor dvs. Este extrem de important, iar educaţia trebuie să se axeze pe consolidarea acestora, nicidecum pe ignorarea lor.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Există o contribuţie unică pe care educaţia trebuie să o aducă în dezvoltarea copiilor, şi anume îndrumarea acestora spre domenii în care talentele lor să fie folosite, pentru a putea astfel fi mulţumit de munca lui şi competent.

Daniel Goleman spunea: „Am supus pe toată lumea unei educaţii conform căreia nu poţi reuşi altceva decât să fii profesor universitar. Ar trebui să petrecem mult mai puţin timp în a-i înregimenta pe copii şi mult mai mult pentru a-i ajuta să-şi identifice talentele date de Dumnezeu şi să şi le cultive.”

Ştim de la Gardner că nu exită un singur tip de inteligenţă care să asigure reuşita în viaţă, ci 7 posibilităţi dintr-un spectru larg:

  • Inteligenţa verbală: abilităţi de exprimare şi comunicare, de nuanţare şi ritm a cuvintelor. Este inteligenţa specifică traducătorilor, scriitorilor, poeţilor şi avocaţilor. Copiii care posedă acest tip de inteligenţă sunt pasionaţi de citit, de imbi străine şi de scris.
  • Logica matematică: abilităţi de deducţii logice şi cifre.
  • Inteligenţa spaţială: memorie vizuală foarte bună, capacităţi de orientare spaşială şi reprezentare viazuală a conceptelor geometrice.
  • Inteligenţa kinestezică: capacitatea de a-ţi controla mişcările corpului. E specifică actorilor, medicilor, piloţilor, atleţilor.
  • Inteligenţa muzicală: abilităţi de ritm şi sunet.
  • Inteligenţa interpersonală: abilităţi de a-i înţelege pe ceilalţi
  • Inteligenţa intrapersonală: capacitatea de a avea acces la propriile sentimente, de a discerne între ele şi a putea să le stăpâneşti, pentru a avea un comportament adecvat.

Mai târziu, Gardner şi cercetătorii săi au împărţit inteligenţa interpersonală în:

  • Spirit de conducere
  • Capacitatea de a cultiva relaţii şi a păsatra prietenii
  • Capacitate de a face analize sociale
  • capacitate de a rezolva conflicte

Cunoaşteţi cu siguranţă oameni în jurul dumneavoastră, cu un  IQ de 160, care lucrează pentru cei cu un IQ de 100.

De ce? Pentru că cei cu un IQ de 100 au o inteligenţă intrapersonală ridicată. De dumneavoastră depinde în ce categorie va fi într-o zi copilul pe care azi îl ţineţi în braţe!

Să le dăm, deci, copiilor, drumul să zboare! Dacă au un IQ de 100, nu înseamnă că nu pot ajunge să conducă mari companii de top, atâta timp cât au fost învăţaţi şi încurajaţi să fie atenţi la nevoile altora, la emoţiile şi sentimentele acestora şi cât i-am învăţat să-şi gestioneze propriile emoţii!

Ştiţi de asemenea persoane cu IQ 160, căsătorite cu oameni agresivi, abuzivi, şi vă întrebaţi DE CE rămân în acele relaţii, la cât de deştepţi sunt!

Răspunsul? Inteligenţa intrapersonală. Ea este cea mai importantă!

Aşadar, rolul principal al adulţilor, pe lângă asigurarea confortului fizic al copiilor, este acela de a observa înclinaţiile acestora şi a-i ajuta să le extindă şi să le folosească la maxim.

Joaca este principala „tehnică” de care avem nevoie pentru a descoperi talentele copiilor noştri, de a-i încuraja spre domeniul în care se simt cel mai bine şi în care şi-ar petrece timpul mereu, fără să simtă munca din acel domeniu ca pe o corvoadă.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

# Sursa foro: Google

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.