Etichetă: binecuvantare

Cum simte, după 16 ani, eleva-cuvânt, despărţirea de profesorii-destin?

Oameni cu aripi

Cum simte, după 16 ani, eleva-cuvânt, despărţirea de profesorii-destin?

Distribuiți vă rog

Încep cu sfială. În tăcerea care mă caracterizează. Cea care vorbeşte mai bine decât mine, şi mai corect decât gramatica cea mai curată.

Încep prin a vă spune, oameni frumoşi, că Liceul Mihai Viteazul mi-e azi altar pe care aş arde toate durerile ce m-au străpuns de-a lungul vieţii. Altar făcut din lacrimile vărsate pe vremea când mi-era „cimitir al tinereţii”, când îi uram până şi umbra.

Azi, după 12 ani, opresc lacrimi în colţ de suflet să-mi rămână să plâng tot ce-a fost. După 12 ani de când l-am văzut pentru ultima oară, când i-am păşit pragul şi l-am urât mai curat decât cel mai sincer păcat spovedit, îmi plec fiinţa în faţa lui şi îngenunchez la margine de Dor să recunosc, cu smerenie, că el a fost cel care m-a trimis în lume.

Cu smerenie, zic, pentru că eu, cea care, în urmă cu 12 ani, am călcat pământu-i în picioare şi am strivit sub tălpile mele nedreptăţile şi frica de necunoscut, am crescut frumos datorită sufletelor ce au crezut în mine. La început cu reţinere, mai târziu cu încredere, şi-ntr-un final cu strigăte de bucurie.

Am învăţat să iubesc frumos. Cu sfâşieri, cu lacrimi, în chin şi pe rug uneori.

Am învăţat să renunţ tăcut. Strigând pe genunchi, la un Dumnezeu pe care nu-L cunoşteam.

Am învăţat să primesc. Judecată şi dreptate, bucurie şi tristeţe.

Am învăţat să mă mânii curat. Privind în ochi oamenii ce mă creşteau spre a deveni.

Oamenii de atunci au devenit azi OAMENI. Cu majuscule, pentru că atunci când „te faci mare” înţelegi tot ce odinioară judecai, strigai şi umileai. Înţelegi că OAMENII aceia aveau neputinţele lor, că fuseseră nedreptăţiţi, la rândul lor, şi învăţaseră supunerea. Aveau demnitatea lor, şi deveniseră dascăli. Aveau fricile lor, şi deveniseră tirani. Aveau ceea ce eu, atunci, nu aveam, şi mi-au semănat în suflet, răscolindu-mi fiinţa: Respect!

OAMENII aceia sunt Profesorii pe care de atâtea ori îi imitam, îi stresam şi îi aruncam la gunoi pentru un pumn de rebeliune. Nu ştiu alţii cum au fost, dar eu, când îmi amintesc vremurile acelea, îmi strâng cu degete tremurânde ruşinea de a-i fi judecat uneori exact pe cei de la care am învăţat mai târziu să fiu, la rândul meu, dascăl. Unul altfel poate… puţin mai tăcut, puţin mai retras, dar mai ales, puţin mai puţin decât au fost dumnealor.

Mi-aduc aminte că am fost revoltată pentru reţinerea cu care am fost trimisă la olimpiada de psihologie, de doamna profesoară  Marga Panait. „Cum să nu creadă în mine? Cum să nu aibă încredere că voi lua măcar un amărât de 7?” o întrebam pe mama, cu ochii plini de lacrimi. N-aveam pe atunci de unde să ştiu că într-o zi, datorită dumneaei deveni-voi terapeut.

Doamna profesoară, în urmă cu 12 ani, în aceeaşi lună Mai, m-aţi îndrumat să merg la Psihopedagogie Specială: „Cred că ţi s-ar potrivi. Poţi lucra cu copii şi adulţi cu nevoi speciale. În şcoli sau organizaţii. Acolo te văd…!”

Acolo sunt azi, doamna profesoară, cu tot cu fricile mele de necunoscut, pe care le-am transformat în aliat. Pentru ceea ce sunt, n-am cum să vă mulţumesc! Pentru că oamenilor care mi-au netezit calea nu le poţi da vorbe. Le dai doar suflet. Atât vă dau…

Mi-aduc  aminte de domnişoara dirigintă, Camelia Ionescu, inegalabilă prin tot ce inseamnă feminitate la puterea infinit. Pe care am imitat-o atât de bine într-o scenetă în limba engleză, încât dumneaei însăşi s-a confundat cu mine, într-una din pozele rămase amintire…

„Când am făcut noi poza asta?” m-aţi întrebat. „Nu sunteţi dumneavoastră, sunt eu, am făcut o scenetă…” , v-am răspuns mândră de isprava mea, şi toată clasa râdea pe sub mustăţi. Cu teancul de cărţi într-o mână, cu pălăria nelipsită şi rochia verde prinsă cu centură, mă recunosc azi în cea care aţi fost. Singura diferenţă este aceea că eu nu am ajuns dascăl. Acum, după 11 ani, colegi dragi îmi spun, deloc ironic: „Semeni cu doamna dirigintă!” 

Semăn, n-aş avea cum altfel, pentru că, după proba de limba franceză de la bacalaureat, mi-aţi spus frumos: „În viaţă trebuie să alegi între a face carieră şi iubire! Tu ai ales iubirea!” Am ales atunci, ce-i drept, o mare iubire din care m-am ales cu răni ce şi azi sângerează, dar din ea am făcut o iubirea mai mare decât toate iubirile lumii: iubirea de Cuvânt! Şi cuvântul e d(o)ar (de la) Dumnezeu.

Cu cărţile în braţe şi în suflet sunt şi eu azi. Şi sper ca atunci când vă voi îmbrăţişa, să vă pot spune frumos: „Am ales să fac din Iubire cariera cea mai frumoasă! Asta de psihoterapeut!”

Cum să vă mulţumesc? Aş fi banală şi rece… mă văd în dumneavoastră şi vă veţi vedea în mine… căci v-am ales model de feminitate creionată cu cerneală, nu cu farduri scumpe.

Mi-aduc aminte de domnul profesor Valentin Turcu. Nu mi-a fost profesor, dar îl cunoşteam pe de rost de la părinţii mei, pentru care era referinţă. În demnitate şi în respect. Tare şi-au dorit să-mi fie dumnealui profesor, şi tare dezamăgiţi au fost când am venit acasă tristă, şi-am întrebat  cu voce stinsă… „N-am avut noroc! Ce o să fac cu talentul meu? ”

Îmi pusesem speranţe în creionul meu. Şi-am rămas până azi cu portretul făcut de părinţii mei. Celui de care şi azi îşi amintesc cu atâta respect!

A venit odată la una din orele noastre de psihologie, trebuind să o înlocuiască pe doamna profesoară. M-a pus să citesc un eseu pe care îl avusesem ca temă, pentru olimpiadă. Nu uit nici azi tema: EMPATIE! Asculta atent, privindu-mă fix. Mi-era frică şi să ridic ochii din caiet. Nu pentru că mi-ar fi dat o notă proastă, ci pentru că în faţa unui OM pe care proprii părinţi l-au respectat mai mult decât orice, nu poţi privi şi-atât.

Mi-aţi scris, domnule profesor, în urmă cu câţiva ani, recenzia cărţii  pe care am publicat-o. Nu v-am mulţumit atunci. Nici n-aş avea cum! Rămâneţi Cuvânt. Tot ce-aş putea face este o lansare de carte în liceul care rămâne… pentru totdeauna, al meu!

Mi-aduc aminte de toate orele. De materiile al căror scop nu-l înţelegeam: matematica şi fizica ocupă locul central.

Doamna profesoară  Ecaterina Bădele, nu pricepeam nimic şi tot ce-mi doream era să ajung mai repede la facultate, să scap de absurdităţi. Cu ghilimele de rigoare. J Nici azi nu înţeleg o boabă, dar nu pot să uit dăruirea cu care ne explicaţi. Ajungeam acasă şi o întrebam pe mama cum poate un elev să fie atât de bătut în cap (adică eu!) încât să nu priceapă nimic de la un om care explică atât de pasionat. Noroc cu răspunsul ei sincer: „Cu cin să semeni, mamă? Eu şi tati suntem paraleli! Stai calmă!” şi-am stat calmă pân la facultate, când au început să ne explice principii care se aseamănă cu fizica. Nici acum nu pot înţelege paralelaJ, dar ce ştiu e că dacă aş avea un copil, tare mult mi-aş dori pentru el un profesor de fizică atât de pasionat de meserie.

De matematică mă leagă o vecie de frumos: Domnule profesor  Gabriel Tica, mi-aţi călăuzit paşii în şcoala generală, când aveaţi cu câţiva ani mai puţini decât am eu acumJ. Aţi rezolvat problema sufletului meu la finalul clasei a 8a, când, cu ochii în lacrimi, mi-aţi spus curat: „Continuă să scrii! Ai un mare talent!” Când toţi oamenii mari spuneau că trebuie să-mi văd de carte, nu să pierd vremea scriind aberaţii, dumneavoastră, OM cu litere mari, aţi pansat sufletul meu cu vorbele care mi-au fost alinare de fiecare dată când ceilalţi îmi  renegau pasiunea. M-am întrebat mereu dacă nu cumva motivul pentru care nu mi-aţi judecat pasiunea a fost acela că eraţi mai aproape de vârsta mea şi nu vă ninseseră încă dezamăgirile vieţii? Tare aş dori însă ca azi să fi rămas la fel, şi să vă încurajaţi elevii să îşi trăiască până la epuizare visele!

Am citit cândva, într-un manual de psihoterapie, că cei mai buni psihoterapeuţi sunt cei care au partea artistică foarte dezvoltată. Pentru că ei deţin empatia necesară vindecării OAMENILOR. Şi-atunci mi-am amintit de dumneavoastră!

Scriu şi azi, deşi nu trăiesc din asta. Matematică ştiu cât să nu mor de foame, să număr banii J şi să calculez câţi ani sunt de când v-am îmbrăţişat prima şi ultima oară şi am rămas în suflet cu siguranţa că „ARTIŞTII LUMII, DIN NAUFRAGIU, REFAC O LUME!”

Artiştii lumii încearcă să înoate

Chiar sub asfalt, când sunt respinşi sau trişti

Pot fi bolnavi, ciudaţi, dar peste toate,

Iubiţi divinitatea din artişti!

Agonizează smirna în lavandă

Le-nmiresmează clipa, Duhul Sfânt,

Ei dăruiesc o altfel de ofrandă

Prin pâinea rumenită în cuvânt

Sunt când pe-un colţ de stea, când rătăciţi

Lucizi, însinguraţi sau fantezişti

Să îi iertaţi şi-apoi să-i ocroţiţi

Căci poate, nici n-au vrut să fie artişti.

Artiştii lumii Merg pe Titanic

Durerea lumii O simt organic

Doar ei rezistă

Şi prin minune

Din naufragiu, Refac o lume.

(Clara Mărgineanu, Artiştii lumii)

 

După 16 ani, domnule profesor, strâng în pumni respectul pe care vi-l port şi atunci când simt că nu mai pot, lovesc cu ei în Dumnezeu. Şi aşa cedează durerea. Ştiu că un OM a dat sens vieții mele. Şi OMUL acesta e ca aparutul de ţinut viaţa… chiar când toate sunt moarte în mine.

Spunea Adrian Păunescu odată: „Am făcut pentru noi un spital de nebuni.” Pentru noi, artiştii ăştia neînţeleşi, zic eu. Şi dacă în spitalul ăsta măcar un OM să mă viziteze am, mi-e de ajuns să rezist tratamentelor lumii. Chiar dacă sunt al naibii de puternice… Şi OMUL acela aţi fost cândva DOAR dumneavoastră!

Domnilor profesori, ati dat viață cimitirului meu prin suferință. Aceea pe care o simțeam ori de câte ori intram pe poarta infernului ce-l vedeam atunci. Tot ce-mi permit acum să vă rog, cu tot respectul ce m-ați învățat să-l simt, este să nu tăiați aripile elevilor dumneavoastră!  Chiar dacă pasiunile lor nu au nici un sens pentru dumneavoastră, vă rog să mă credeți că pe unii dintre ei tocmai aceste non sensuri îi țin în viață.

Pe mine arta m-a trăit.

M-am vindecat prin cuvânt mult mai bine decât m-ar fi vindecat toate medicamentele marilor medici. Tot prin artă am salvat vieți fără să ştiu. Oamenii citeau şi plângeau. Îşi spălau durerile şi păcatele cu lacrimile şi se vindecau. Vă rog fierbinte să nu-i judecați pe elevii aceştia enervanţi de cele mai multe ori, tupeişti sau rebeli!

Dați-le drept la cuvânt! Să se exprime. Să strige. Să plângă! Să vă spună că îi doare nedreptatea vieții! Sau a dumneavoastră, uneori.

Vă rog fierbinte să le arătați că şi dumneavoastră greşiţi!  Pentru a înțelege că greșeala face parte din normalitate, din uman şi din fumuseţe!  Altfel ajung rând pe rând în spitale de psihiatrie, sau în cabinete de psihoterapie, convinși fiind că ei sunt defecți.

Dați-mi mâna dumneavoastră, să facem o horă a sufletului! Să-i înțelegem şi pe cei neînţeleşi! Să-i iubim şi pe cei de neiubit! Unii dintre ei trăiesc drame reale în familiile lor. Sunt abuzaţi. Neiubiţi şi trădați de propriii părinți. Fiți dumneavoastra părinții pe care şi i-au dorit! S-ar putea ca într-o zi, tocmai unul din neînţeleşii aceştia să vă ajute propriii copii să se înțeleagă!

Nu-i disprețuiți, pentru că s-ar putea ca într-o altă zi, tocmai ei să vă învețe copiii ce înseamnă empatia!

Iar pe voi, dragi elevi, vă rog,  cu lacrimile strânse în cuvinte, să nu vă lăsați visele să moară!

Aveți curaj să vă faceți scuturi din lacrimi şi să luptaţi cu ele împotriva celor ce vă atacă! Aveți curaj să le spuneți cu respect profesorilor voştri despre pasiunile voastre!

Învățați!

Orice!

Atât cât puteti! Mai mult decât vi se cere! Daţi-vă dreptul să fiți mediocri la ce nu puteţi înțelege şi faceți maraton cu pasiunile voastre!

John Maxwell a spus odată să nu puneți vulturii să înoate şi raţele să zboare! Pentru că îi veți distruge şi pe unii şi pe alţii! !

Dragi elevi, nu lăsați Facebook -ul să vă cumpere timpul! El trece şi nu dă dobândă! Nu vă va plăti ratele, nu vă va creşte copiii!

Fetelor, nu faceţi din fețele voastre cărți de colorat, folosind doar farduri pentru frumusețea voastră! Aveți una interioară pe care numai un bărbat adevărat o va prețui! Comoara cea mai mare a unei femei, care nu va seca niciodată, este feminitatea. Iar feminitatea nu e egală cu sexualitatea dusă la extrem. Asta prezentată pe toate posturile tv.

Citiți!

Fardaţi-vă sufletul şi parfumaţi-vă inima cu învățături sănătoase! Ele vă vor învăța respectul. Feminitatea adevărată şi dragostea pentru simplitate. Luați ce este util de la fiecare profesor cu care interacţionaţi! Învățați din greşelile dumnealor şi fiți, pentru cei de după voi, exemple de urmat!

Alegeți-vă parteneri de viață cu care să împărțiți cărțile cele mai frumoase, fricile cele mai profunde şi iubirea cea mai curată! Nu vă lăsaţi înşelate de aparențe , sub măştile unor bărbați care fac bani din naivitatea altor femei sau din afaceri ilicite!

Nu vă lăsați abuzate, ca aşa zisele vedete de plastic! Meritaţi un loc mult mai frumos decât un spital de psihiatrie, în care să vă petreceți tinerețea!

Iar voi, băieți frumoşi, nu vă întreceţi în mușchi, decât dacă doriţi să vă faceţi din sănătate o carieră! Nu în perfecţionisme de mahala, dorind să cuceriți femei de bisturiu! Meritaţi mult mai mult decât plastic, culori şi tocuri, pe care să vă sprijiniți sufletul obosit! Iubiți-vă într-atât, încât să preţuiţi singurătatea în locul atâtor fake-uri promovate de media.

Tineri frumoşi, sunteţi generaţia pe mâna cărora vor fi copiii voştri într-o zi! De voi depinde unde alegeți să vă petreceți viitorul!

Ştiu că e greu să rezişti într-o lume în care un dascăl câştigă cât jumătate din consumaţia unui manelist, la un restaurant de fiţe. În care majoritatea profesorilor trăiesc cu frica abuzurilor din partea părinților cu maşini scumpe şi boli psihice tratate de droguri şi alcool. În care notele se obțin uneori pe favoruri sexuale şi diplomele se scriu oricărei „Domnişoare Columbeanu”.

Ştiu că învățământul românesc e azi cu mult sub nivelul ratingului Tv. Şi mai stiu că Dumnezeu e un fel de Bordea. Ăla de la Stand Up Comedy! Parcă era şi angajat la Capatos. Nu mai ştiu dacă e, căci nu mă uit la Tv. (Să nu credeți că eu nu râd sau că-l disprețuiesc pe Bordea. Am râs cu poftă la trăznăile lui, şi l-aş asculta până la refuz. Dar doar atâta timp cât face din Stand Up artă. Nu mahala!)

Sunt o neinformată, în ale vedetismelor, stiu şi asta! Pentru că nu accept să facă televiziunea instrucție cu mine. Şi nici să învăț după manualele de terapie de cuplu ale Adrianei Bahmuţeanu.

Scriu cu sufletul strâns. E dureros să te întorci în timp şi să-ți dai seama că acel cimitir pe care l-ai urât 4 ani din viață, e locul unde azi ai da ani din ea să-l înviezi!

Pentru că azi, după 12 ani, văd în licee adevărate lagăre. De libertate, ce-i drept, dar una înțeleasă nu prost, ci periculos de greşit! O înţelegere care te duce în spatele gratiilor. Ale spitalelor sau ale închisorilor. V-aş scrie multe, OAMENI frumoși… v-aş îmbrățișa pe fiecare în parte să vă dau din puterea mea de a răzbate. Putere primită pe gratis din Cuvânt. Al lui Dumnezeu.

Cu sufletul în ultima bancă de la mijloc, a clasei a XII-a E, mă înclin în fața celor ce mi-au creionat viața în culori mai frumoase decât orice Armani. Dior sau Arden.

 Şi şă ştiţi un lucru: sufletul meu e marca Baileşti!

Şi-o duc cu mine peste tot, şi mă mândresc cu ea. Pentru că miroase a vis. Are gust de glorie şi arată a binecuvântare!

Îmi îmbrățișez liceul, de aici, de departe, cu brațe de vers şi cu putere de artist nebun. Şi fiecăruia din OAMENII care mi-au trasat frumos viitorul, le construiesc un palat în inima mea. Să -şi odihnească acolo sufletul obosit. De atâta lumesc…

Comandă AICI cartea mea, PUNE ULTIMA PIESĂ!, scrisă în perioada liceului, şi află poveşti nespuse…

 

Distribuiți vă rog
„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!” sau frumusetea din spatele simplitatii, dezvaluita de Alexandru Sassu

Oameni cu aripi

„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!” sau frumusetea din spatele simplitatii, dezvaluita de Alexandru Sassu

Distribuiți vă rog

„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!” sau frumusetea din spatele simplitatii, dezvaluita de Alexandru Sassu

E luna femeii, si v-am promis frumusete. Nu insa una care tine de plastic si bisturiu, ci aceea simpla, din spatele lumii. Astazi ne povesteste despre ea, Alexandru Sassu, cel care a creat zambete din nimic, ori din oceane de lacrimi.

El, „tipul de la metrou”, despre care n-am stiut nimic pana acum cateva luni, cand am scris AICI despre realitatea cu care m-a izbit in fata, atunci cand am citit, din pura intamplare, cu ochii in lacrimi: „Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi! Alex”

Cand treci prin viata unui Alex care are grija sa iti aminteasca toate defectele, sa iti arate ca nu valorezi nici jumatate din cat valora fosta, cand auzi in fiecare zi nemultumirea de a nu fi femeia frumoasa, pe care si-a dorit-o toata viata, si, dupa ce decizi sa-i lasi spatiu, spre a si-o gasi pe cea potrivita, vezi la metrou exact cuvintele dupa care ai tanjit luni de zile… ti se pare ca Dumnezeu se tine de bancuri. La care te prinzi cu greu. 🙂

Azi, vindecata de nefrumusete, ma uit la cicatricea lasata de imperfectiunile mele, si vad, scris peste ea: „Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi! Alex”.

Si stiu ca ori de cate ori obsesia din trecut, a defectelor mele de tot felul, va reveni sa-mi macine sufletul, voi avea arma cea mai puternica, pe care o voi folosi sa omor minciunile de-atunci: Cuvantul.

„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi! Alex”

Asa ca, de martie ce e, l-am rugat pe Alex sa ne spuna povestea lui. De viata si de pasiune. De frumusete ce vede in noi, femeile imperfecte:).

Sa citim, zic:

 Alex, toată lumea te cunoaşte ca „tipul de la metrou, cu Nu te mai preocupa, eşti frumoasă astăzi!” Cine eşti tu, de fapt, şi care e povestea  cuvintelor „din subteran” 🙂 ? 

Dupa cum deja cred ca stii, nimic nu a fost gandit. Mesajul s-a dorit a fi un gand de la un om pentru alt om, esenta acelor cuvinte dorind sa o transmit unei tipe alaturi de care am mers vreo trei statii de metrou. Era trista si dezamagita de viata ei, si de faptul ca toate prietenele ei  traiesc lucruri pe care ea le viseaza. Si am vrut sa ii arat ca nu asta este totul.

Acel „esti frumoasa astazi” nu se refera la frumusetea exterioara, ci la interiorul omului, la lucrurile pe care le avem si nu le apreciem, la cate se intampla in jurul nostru fara sa vedem, considerand ca totul ni se cuvine.

De acolo, totul s-a intamplat. Mesajul a fost preluat si a inceput sa apara peste tot, atat in Bucuresti, cat si in tara. Metroul bucurestean este „acasa”, ca sa zic asa, avand in vedere ca inca in majoritatea statiilor il poti vedea, insa e scris pe pereti, pe panouri publicitare, in parcuri sau in locuri unde nici nu te gandesti.  Important nu este cine a inceput sau motivul, important este ca mesajul inspira oameni, pune zambete pe buze, ofera optimism si da o stare de pozitiv.

 Povesteşte-mi, te rog, despre talantul tău. Care este, cum l-ai descoperit,  şi cum ai ajuns să-l pui pe portativ?

Nu stiu daca ii pot spune talent. Lumea spune ca fac bine ce fac si persoanele se intorc la mine. Sunt make-up artist. Vezi tu, asta este o meserie in care nu conteaza reclama, si nu conteaza imaginea, conteaza ce iese din mainile tale. Da, ok, cu cat te implici mai mult si cu cat esti mai pasionat, cu atat mai bine, insa talentul neantrenat este degeaba.

Inainte sa fac asta, am facut facultatea de drept, am lucrat in multinationale si in banci. Mi-am dorit o schimbare, una radicala, pentru ca nu ma regaseam in ce facem, si am facut-o. Ce este important este nu doar sa iti doresti lucruri sau doar sa visezi la ele. Da, asta e un inceput, dar daca nu actionezi, nu se va intampla nimic si mereu vei ramane cu frustrarea „si daca…”.

Cum e cu talanţii ăştia, din punctul tău de vedere? Te naşti cu ei, şi depinde de tine să-i înmulţeşti, sau îţi sunt daţi de Dumnezeu, şi tot treaba Lui este să ţi-i înmulţească, sau măcar să-ţi dea adresa unde se fabrică?

Eu zic ca sunt doua posibilitati: te nasti cu talent sau il dobandesti prin dorinta si exercitiu. Sa te nasti cu el, prezinta un avantaj, dar nu este totul. Este chiar riscant, pentru ca te culci pe o ureche, ca ai talent, si atunci consideri ca exercitiul si munca nu iti sunt necesare.

In cea de-a doua situatie, iti doresti, vezi ca ai o inclinatie cat de cat, si te apuci de munca. Si muncesti! Muncesti mult! Pentru ca stii ca ai radacina, dar ani de zile nu ai udat-o si nu a crescut nimic. Realizezi ca doar prin exercitiu zilnic si sustinut poti sa evoluezi si sa ajungi unde altii sunt de ani de zile. Unii au avut darul sa ajunga mai usor decat tine, acolo, pentru ca datorita talentului nascut au luat startul in fata ta.

Nu cred in povesti de succes nemuncite si nu cred in minuni ce se intampla peste noapte.

Totul trebuie cladit, muncit si asteptat. Fara rabdare nu obtii nimic, nimic nu se intampla cat bati din palme. Drumul poate fi presarat cu frustrari, cu dezamagiri, cu promisiuni nerespectate, cu oameni falsi si „hateri”, dar ce conteaza, atata timp cat tu stii unde vrei sa ajungi?

De ce crezi că îşi blochează oamenii harul primit de sus, în joburi de unde câştigă decât bani, nu şi împlinire sufletească? Cum crezi că ar trebui să-şi privească fiecare darul?

Ma bucur ca ma intrebi asta, pentru ca pe drumul meu pana aici, am surprins foarte bine aceste situatii in cazul celor din jur. Initial, cand iti incepi viata profesionala, iti pui in minte cam ce vrei sa faci si iti doresti un job de care sa iti fie drag, care sa scoata ce e mai bun din tine, si incepi drumul.

Problema este ca pe drum apare un cerc vicios al banilor si al pozitiilor in cadrul companiei – azi esti promovat, maine primesti marire de salariu, poimaine un bonus pentru atingerea target-urilor si tot asa. Peste ceva ani te trezesti pe un drum care nu este al tau, pe care nu ti-ai dorit niciodata sa pasesti, insa este drumul pe care, pe nesimtite, ai pasit, luat de nebunia cotidiana, si din dorinta de a demonstra cine esti.

Si uite asa ajungi sa te frustrezi, sa mergi „la scarbici” sau „la munca”. Atunci cand ajungi sa folosesti aceste sintagme, cred eu, in tine zace deja un amalgam puternic de frustrare si dezamagire pe care il controlezi din ce in ce mai greu. Din punctul asta refulezi in vacante exclusiviste, cadouri scumpe, gadget-uri de ultima generatie, lucruri materiale care te plaseaza intr-un loc bun in ochii celorlalti, dar tu? Tu cine esti?

Dar tu? Tu cine esti?

 Când ar fi cel mai înţelept să renunţi la ceea ce nu-ţi aduce bucurie adevărată: când deja eşti sigur că poţi câştiga din pasiunea ta, suficient încât să poţi supravieţui, sau atunci când SIMŢI? Ar trebui să păstrăm un echilibru, în ceea ce priveşte cariera, între raţiune şi sentiment?

Eu am facut schimbarea cand am simtit. Nu am avut nici o plasa de protectie. Am zis ca trebuie sa schimb si am schimbat. Un gest un pic nebunesc. Nu m-am gandit la consecinte. Am renuntat la job si am ales drumul asta, fara sa existe certitudini. Mi-am concentrat toata energia pentru a merge pe drumul asta si am pornit.

In aceeasi masura, cunosc persoane care au facut schimbul asta usor-usor. Si-au ales drumul si au pasit treptat pe el, mergand in paralel cu job-ul care le castiga traiul de zi cu zi.

Nu stiu cum este mai corect. Nu cred ca exista o regula. De obicei spun ca suntem diferiti si asta este minunat. Asta cred si in aceasta situatie. Nu exista o reteta, fiecare face astfel de schimbari cum si cand simte. Important, daca ma intrebi, este sa o faca, pentru ca multi gandesc, dar nu actioneaza.

Ce crezi că îi poate motiva pe oameni să pornească pe drumul vocaţiei?

Cred ca fiecare este motivat de lucruri diferite. In cazul meu, m-a motivat enorm de mult drumul meu profesional, parcurs pana in momentul schimbarii. Trecand prin atatea experiente care nu imi aduceau satisfactie din punct de vedere emotional, eram extrem de determinat sa reusesc pe acest drum, tocmai pentru a nu fi nevoit sa ma intorc pe cel nefericit.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Cred, totusi, ca un factor motivational general este experienta. Cu cat treci prin mai multe situatii sau prin viata, cum se spune, cu atat stii mai clar ce vrei si te poti motiva pentru a reusi in alegerile tale.

 E luna femeilor. Spune-mi care sunt cele mai importante 2 femei din viaţa ta, care ţi-au creionat într-un fel sau altul, personalitatea, care te-au transformat în cine eşti acum, şi cum au făcut-o.

Pentru mine, cand vine vorba de asta, vorbesc de un trio: mama, „mamaie” si sor-mea. Cumva, fiecare si-a facut partea ei, si impreuna au dat un rezultat bun, zic eu. Mama, chiar daca este si acum o mama mult prea grijulie, este mama, si am inteles ca unele lucruri nu se schimba niciodata si nu merita sa iti consumi energia pentru a le schimba.

Mamaie – nu este o ruda sau vreo bunica, este femeia care m-a crescut pana pe la 12 ani, ceea ce azi se numeste „dadaca”. A fost un om extraordinar, o femeie simpla, de la tara, care avea, insa, un dar de a creste copii.

Femeia aia iubea pe oricine neconditionat si orice facea, incerca sa faca pe o baza pozitiva si buna. Mama, muncind foarte mult, cam tot timpul m-a lasat in grija ei, asa ca nu o pot numi „femeia care m-a crescut”, pentru ca este clar ca a avut o contributie extraordinara in cresterea si educarea mea.

Cat despre sor-mea, ea a intervenit mai tarziu, cand a venit vorba de invatat, de educatie, de comportament in societate si detalii d-astea fine, de viata. Asadar, ele sunt trio-ul meu de succes.

Cum vezi femeia? Şi cum ar trebui s-o vadă un bărbat adevărat?

Probabil ca acum o sa te surprind. Nu vad femeia asa cum este vazuta ea la nivel de acceptiune generala. Nu imi place sa fac discrimiari pe baza de sex, rasa, religie sau alte criterii. Da, femeia este ceva aparte, ceva fin si firav, insa cred ca fiecare femeie in parte trebuie sa lucreze la imaginea asta, daca asta se doreste.

Vezi tu, femeile, in ultimii ani, si-au dorit sa ne fie egale, sa conduca, sa decida, sa loveasca puternic cu pumnul in masa. Din punctul meu de vedere, asta este o batalie care nu face cinste nimanui, nici voua si nici noua. Pe de alta parte, barbatii au devenit tot mai… sensibili, sa le zicem. Stii cum e, nivelul de testosteron pe pamant este acelasi, doar raportul intre sexe a inceput sa se schimbe.

Cred ca femeia, luata individual, isi creaza singura imaginea pe care si-o doreste. Mi-as fi dorit sa fi trait in perioada aia cand barbatii erau barbati din atitudine si gesturi, iar femeile apreciau si stiau sa se bucure de asta.

Mi-as fi dorit sa fi trait in perioada aia cand barbatii erau barbati din atitudine si gesturi, iar femeile apreciau si stiau sa se bucure de asta

Ce ar trebui să faceţi voi, bărbaţii, cu „iubirile bifate greşit”? Acelea care v-au adus suferinţă şi v-au lăsat cu răni adânci?

Nu cred ca trebuie sa facem ceva, noi sau voi. Situatiile mentionate de tine, la fel ca oricare alte situatii ce apar in viata unui om, trebuie traite si purtate mai departe ca invataturi si experiente de viata. Nu exista om sa nu sufere, motivele fiind mai putin importante. Cred ca este important ce faci cu suferinta asta: o tii in tine si o transformi in ura sau o accepti si incerci sa iei ce e pozitiv din fiecare situatie.

Poate o femeie să se simtă frumoasă, atâta timp cât are lângă ea un bărbat pentru care nu este mai mult decât „un trup de carne”? Ce este de fapt frumuseţea unei femei, din perspectivă masculină?

Nu, nu cred ca este posibil. Cumva, cred ca pentru voi, chestia asta cu frumusetea este o competitie toata viata. Nu este o competitie cu celelalte, ci fiecare cu ea insasi, iar daca in competitia asta, omul pe care il ai langa tine nu te apreciaza, de la aspectul fizic, pana la emotii, intelect si ceea ce reprezinti tu, ca un tot, atunci incep sa apara frustrari si probleme.

Frumusetea, dupa cum am spus si inainte, nu tine de fizic si de ce detii, tine de ce ai in tine, de felul in care traiesti, de felul in care te exprimi, si nu in ultimul rand, de felul in care iti sunt apreciate toate aceste aspecte de cei din jurul tau.

 Ce-ai sfătui o femeie care nu este preţuită de bărbatul ei pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce are, şi, ca atare, este nevoită să-şi „mutileze trupul”, cu bisturiu şi ace?

Cred ca fiecare face ce simte. Nu cred ca cineva poate da sfaturi in sensul asta. Totusi, de cele mai multe ori, am vazut ca aceste decizii vin din partea femeilor, de multe ori nefiind necesar. Personal nu cunosc o astfel de situatie in care o femeie sa se simta constransa sau fortata de partener sa faca o astfel de operatie. Cred ca fiecare face ce simte si ce vrea, mai ales cand este vorba de corp.

In acelasi sens putem sa vorbim de oamenii tatuati. Sunt oameni care sunt pasionati si au tatuaje, sunt oameni care doar le admira, dar nu au, si sunt oameni care nu suporta ideea de tatuaj, nici macar sa le aprecieze ca forma de arta. Asa este si cu bisturiul de care spui, fiecare este liber sa faca ce simte si ce vrea cu corpul lui.

Multumesc, Alex, pentru zambet! Acela pe care ni l-ai oferit fiecareia dintre noi, care am citit, la timpul potrivit, mesajul din spatele lumii:

Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!   

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
IUBIREA E SINGURA CARE VINDECA sau despre CUM A REUŞIT UN COPIL CU AUTISM SĂ ÎMI SCHIMBE VIAŢA

Oameni cu aripi

IUBIREA E SINGURA CARE VINDECA sau despre CUM A REUŞIT UN COPIL CU AUTISM SĂ ÎMI SCHIMBE VIAŢA

Distribuiți vă rog

IUBIREA E SINGURA CARE VINDECA sau despre CUM A REUŞIT UN COPIL CU AUTISM SĂ ÎMI SCHIMBE VIAŢA. Azi e ziua copilului care mi-a schimbat viata!
In urma cu peste 6 ani, aveam sa cunosc un pitic carliontat, cu ochi frumosi, in care puteai citi bucuria copilăriei. O trăia cu toate fiinta lui.

Nu asa cum o trăiau copiii de varsta lui,  dar o simțea la fel.
Lumea spunea ca nu avea trăiri, ca nu putea, ca nu va putea niciodată sa … poata!
Dar el vroia. Vroia sa spuna tot ce trăia. Pentru sine. Cu sine. Lumea nu-l înțelegea. Pentru ca era Altfel. Unii il respingeau. Pentru ca nu era ca ei. Altii aveau mila. Altii indiferenta, sa-i ofere.
Am ajuns la el intr-o zi de vara, dupa ziua lui de nastere, relativ la o luna. In august, mai exact. M-a dus de mana Catalina. O femeie în care vedeai frumusețea la orice gest.

Pe atunci avea cam varsta mea. Trecuse prin viata mai dur si mai mult ca mine. Invatase din greseli. Din vise si din împliniri. Eram colege la alt copil frumos…
Ea era de fapt cea care ma invata. Specialistul de la care invatam .
Nu stiu ce a determinat-o sa ma aleaga sa fac parte din viata piticului carliontat, dar m-a ales. Habar nu avea pe atunci ca imi deschidea acelasi drum pe care l-a deschis lui.
Piticul nostru era greu de stăpânit. Unii ar spune greu de iubit.
Si eu eram la fel: vulcanica, greu de inteles. Fara genialitate. Greu de iubit.
Catalina era opusul nostru. Calma, plina de răbdare si genialitate.
Am crezut atunci ca eu nu pot. Ma uitam la ea si incercam sa copiez. Nu stiam pe atunci ca ce aveam de facut era sa traiesc. Si din trăirile mele sa fac metoda de predare. Asa făcea ea.
Am crescut împreună cu piticul frumos si carliontat. Catalina ne-a crescut frumos. Eram atat de greu de „educat” amândoi, ca, mai tarziu, ma  intrebam unde găsea atata  creativitate si atata rabdare. Azi, la vreme scurtă dupa ce am aflat raspunsul, vi-l spun si voua: il găsea în Iubire.

O iubire necondiționată. Frumoasa. Ca sufletul ei.
Ne-a crescut pe amândoi la fel de frumosi.

Fara modestie o spun. Am invatat ca oamenii care nu-si recunosc potențialul si frumusețea sunt oameni care nu (se) iubesc. Cândva, credeam ca a-ti recunoaste valoarea inseamna sa te lauzi.
Azi stiu ca toata zbaterea mea a fost cu un rost. O zbatere ca a ei. Învățată de la ea.
Nu stiu daca a fost vreodată constientă ca o data cu Luca, acest copil-minune, ma crestea si pe mine. Mult mai dramatic decat il crestea pe el.
Eu simteam si ma loveam de toate intrebarile. Pe care, de multe ori, mi-era frica sa i le pun. Mi se parea ca Luca e mult mai castigat, pentru ca nu intelegea. De fapt, intelegea la fel de bine ca nu poate. Diferenta era ca eu stiam sa vorbesc. Sa intreb si sa exprim. Mi-era insa fruca. Frica de judecata.
Luca, azi e ziua ta! O sărbătoresc împreună cu tine, rugandu-te ca in august sa sărbătorim impreuna ziua mea. Aceea in care m-am nascut ca om, a doua oară. Cand mi s-a dat sansa sa alerg intr-o lume pe care mi-era frica sa o intreb ceva. De teama răspunsurilor care m-ar fi lovit. M-ar fi muscat mai rau decat o făceai tu.
Inteleg azi, copil frumos, mai bine ca oricine, comportamentul tau. Muscai din frustrare, din neputinta de a spune „Gata!” Dar mai ales, din neputinta de a scăpa din lumea in care noi, adulți asa zis maturi, te inchideam . Crezând ca iti facem un mare bine.
A venit intr-o zi Catalina, cu iubirea ei cu tot, sa revoluționeze lumea (terapiei). Habar nu avea pe atunci ca va schimba 2 suflete. Ale noastre. Al tau si al meu.
Catalina a dăruit iubire fara sa judece. Fara sa spuna ca  tipetele si loviturile copilului Luca nu erau de vindecat. Stia doar ca e nevoie de timp.
Stia ca furia mea impotriva lumii nu era pentru ca eram plina de ură, ci pentru ca eram plina de neputințe. Nu stiam sa vorbesc pe limba corecta.
Am invatat împreună cu tine, copil frumos, sa rabd. Sa accept ca altii ma pot invata. Ca nu pot de una singura. Ca nu aveam un model sănătos de urmat.
Pana la Catalina.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]
Azi suntem copii ai unui suflet care a crezut in Iubire. A inteles ca iubirea e singura care vindeca. Si a luptat impotriva lumii sa dovedească.
As avea multe de spus. Nu e timp si nici putere. Pentru a multumi lui, sufletului, pentru tot.
La multi ani tie, copil frumos!  La multi ani plini de iubire! O iubire pe care sa o impartasesti asa cum tie ti-a fost impartasita !
Nu intelegeai, acum înțelegi! Nu puteai, acum poti! Nu stiai, acum stii!
Ca te-a salvat iubirea.

Si pe mine tot ea m-a salvat.
Ca te-a vindecat de frici. Si pe mine tot ea m-a vindecat.
Luca, a fi diferit inseamna a iubi altfel. Nu inseamna a fi altfel decat e normal.

A fi diferit nu inseamna a fi anormal. Inseamna a trai frumos, pe o alta frunza, din aceeasi lume. Mai stii?  Asa cum te invatam ca pe lac sunt broscute care stau pe frunze. Nu erau anormale fata de cele care stăteau pe mal. Erau doar altfel. Dar tot broscute erau.
La multi ani, copil drag! Visul Cătălinei, de acum  multi ani, a devenit realitate: stii ca te-a visat frumos, înalt, cu multe carti in brate?
Asa sa fii, suflet frumos!  Cărțile ne sunt prieteni. Ne sunt terapeuti si ne sunt alinare.
Uita-te mereu inainte, orice ar spune lumea! În fața e drumul tau,  nu in spate! Nu iti duce privirea la cei de jos! Tinteste sus, asa cum te-a invatat Cata, cand iti arata sa urmăresti cu privirea!
Uita-te la ea cand ti-e frica, si ai incredere in ce iti spune: „HAI, ca poti!”
Si mie mi-a spus la fel. Numai asa am reusit!
Te imbratisez, copil drag, si iti împletesc din iubirea mea, coroniTa de incredere!
Hai, Luca, poti!
Sa nu uiti asta niciodată!
Ps: sa stii ca si eu am nevoie de incurajari!  Si Cata!  Toți! Da-ne mana, cand nu mai putem si spune-ne cu incredere:
„Haideți, puteti!” 🙂

Iti amintesti?:)

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Unde căutăm Iubirea? Şi unde o găsim?

Relatii

Unde căutăm Iubirea? Şi unde o găsim?

Distribuiți vă rog

Unde căutăm Iubirea? Şi unde o găsim? Azi urma să vorbesc despre acest UNDE pe care – l invocăm mereu şi mereu. Pierduţi printre ruinele unor iubiri care ne-au sfărâmat în bucăţi, nu mai ştim încotro. Încotro să ne mai îndreptăm, să ne găsim liniştea. Găsim uneori locuri sigure, oameni frumoşi, ca sufletele noastre legate azi în lanţurile neîncrederii în… nimic.  Dar nu mai avem curaj să deschidem uşi. Prea bruscă a fost intrarea, când am apăsat clanţa…

Am vrut să scriu despre UNDE-le acesta. Dar m-a oprit comentariul unui cititor. Iată-l:

„In the end, nu mai caută nimeni pe nimeni. Rămîn doi oameni rupți, incompleți, frustrați, cu falsa nădejde că timpul vindecă rănile dar de fapt le acoperă praful și din cînd în cînd, la o mișcare mai bruscă… se simte încă, o durere seacă, permanent prezentă și permanent absentă.

Și cu pete din urma noastră sau ciungi, mergem încet dar siguri, încrezători, căutînd din nou fericirea, mințindu-ne că celălalt a fost vinovat si doar ”eu” a fost rănitul. Si apoi voila, welcome in the vicious circle of self-distruction!

Next, please! 

Ultimele 2 cuvinte m-au săgetat. Pentru că omul acesta a pus punctul pe I. Căci noi, cei ce ne batem cu pumnii în piept că iubim şi ne sunt despicate sufletele fără să merităm, ajungem să aruncăm la gunoi orice lucru care s-a defectat. Poate  lucrul peste care a trecut timpul. Poate căruia nu i-am acordat noi timp. Poate pe care l-am folosit doar pentru cât timp  nu am avut ceva mai bun…

„Next, please!” te doare, oricât de insensibil ai fi. Te doare pentru că „next” va fi la fel ca acesta. Mai rău chiar. Nu ajungem să învăţăm ce este aceea intimitate adevărată dacă plecăm din iubire în iubire, dorind să o găsim pe cea perfectă.

Intimitatea este despre întoarceri repetate, la acelaşi om.

Despre rugăciuni strigate către Dumnezeu, de vindecare. A lui şi a mea. De lăsat în spate orgolii şi frici.

Intimitatea ESTE DESPRE DUMNEZEU.

Despre Dumnezeul din noi. Pe care Îl ascundem de lume, de frică să nu ne blameze. Şi despre Acest Dumnezeu, când vorbim, o facem doar în faţa celor ce-L cunosc… Şi căutăm în lume iubirea ce există doar dincolo de lume: la El.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Fugim de noi înşine pentru că a fi  apropiat e dureros. E invadator. E ca atunci când cineva îţi sparge geamul. Nici măcar uşa. Te ia pe nepregătite şi te azvârle de pereţi, încercând să găsească în lumea ta ceea ce el însuşi ar avea nevoie.

În goana după iubirea perfectă, ne pierdem pantofii, ne zgâriem genunchii, ne zdrobim călcâiele. Căci fugim de frica de a nu dezamăgi. Şi de a nu fi din nou, dezamăgiţi.

Pentru că habar nu avem că locul unde o vom găsi este la Dumnezeu. Habar nu avem că iubirea nu se găseşte. Iubirea se construieşte. Cu lacrimi. Cu eşecuri, cu răni, cu vorbe dure, cu întoarceri, cu plecări, cu vinovăţii, cu iertări şi cu El de mână.

Iubirea e despre cine sunt eu, fără tine. Despre cine eşti tu, fără mine.

Despre ce rămâne după ce plecăm amândoi, şi rămâne doar Dumnezeu, între noi. Se uită când la unul, când la altul, şi Îl doare acest „Next!”.

Tace. Şi din tăcerea Lui, noi nu înţelegem decât indiferenţă. Este, de fapt o altă şansă, la a recunoaşte că fără El nu suntem nimic. Suntem doar  nişte oameni sărmani, care s-au umplut de „Next”-uri.

Ai dreptate, om frumos, că timpul nu vindecă rănile. Timpul nu vindecă nimic. Şi nimeni nu vindecă nimic. Doar Dumnezeu o face.

Dar noi?! Noi îl lăsăm la uşă, că prea e şters, sărman şi gol, şi nu promite nimic… Nu are nici măcar un loc unde să-Şi pună capul…

Habar n-avem că iubirea asta o găsim nu într-un loc, ci într-un OM: Omul Hristos.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Vinovate de iubire?!

Relatii

Vinovate de iubire?!

Distribuiți vă rog

Vinovate de iubire?! Mă revolt cu demnitate pe femeile naive care își plâng de milă în batiste după ce bărbații lor au făcut din ele cârpe de șters pe jos, le-au băgat apoi în noroi, le-au tăvălit timp îndelungat, apoi le-au aruncat în stradă (metaforic), la făcut oameni de zăpadă.

Mă revolt pentru lipsa demnității lor, din vremurile în care se rugau la toți sfinții să le schimbe bărbații iubiți, să-i facă ce au fost la început, să le dea putere să treacă prin încercările vieții cu ele de mână, să le dea lor forța de a mai face un pas, numai unul, răbdarea de a mai aștepta un ceas, doar un ceas, până își revine el după beție, după medicamente, după vreo aventură, după vreo boală, după vreo stare depresivă, după vreo dezamăgire sau după vreo mare iubire pierdută.

Mă revolt cu demnitatea ce și mie mi-a scăpat de câteva ori în viața asta printre degetele împreunate în rugăciuni înlăcrimate de: ”Fă, Tu, Doamne, o minune!”

Pe voi, femei plămădite să dați vieți altor vieți, să educați și să iubiți simplu și definitiv, să (vă) sacrificați și să vă puneți pe orice alt loc decât primul!

Mă revolt din lipsa puterii de a mă răzbuna, de a blestema și de a arunca brusc cu noroi în fața bărbaților ce au învățat de la viață să folosească femeia pe post de psiholog, menajeră, medic, confidentă, și alte câte n-au legătură cu femeia iubită.

Mi-e peste puteri să pricep cum de femeile au atâta forță să suporte jigniri, lovituri, trădări, înjosiri, dezgust, beții, acuze? De unde au naivitatea să creadă suferința bietului bărbat însurat, care nu e iubit de soție, a celui încă singur care își bârfește fosta ce nu i-a dat cele de trebuință, a celui care jură pe toți sfinții că e curat ca lacrima, blând ca mielușelul și fosta o nebună ce-l alerga prin casă cu farfuriile, așa, tam-nisam, -fără a-i spune că de fapt farfuriile erau destinate beției lui perioadice, lipsei de acasă în detrimentul  unei dudui mai sexy ca ea- .

Cum de nu văd femeile mitocănia, lipsa de scrupule, de bun simț, mârlănia, prefăcătoria și toate adevărurile ascunse sub masca perfecțiunii bărbatului ce le ocupă toată inima?

Cum de ajung femeile victime ale violenței domestice, ale violurilor unor bărbați alcoolici sau psihopați, abuzurilor emoționale de tot felul, pe paturile de spital ale renumiților medici psihiatri, cu depresii majore, cu psihoze și tot felul de boli psihice, răsplată pentru iubirea ce-au dat-o bărbaților de porțelan?

Și mai presus de toate, de ce îi fac ele responsabili de aceste nenorociri, pe bărbați? 

Cu ce-s ei răspunzători că noi, femei crescute sub semnul sacrificiului, le permitem să ne denigreze, să ne sfideze, să ne lovească, să ne priveze de afecțiune, să ne dea afară din viața lor și să ne cheme înapoi la nevoie, să ne iubească în funcție de context și să ne facă să-i credem că pentru toate neînțelegerile dinn cuplu este vina noastră?

 

Vinovați ei, de iubirea ce le-o purtăm obsesiv?

 

Vă spun cu siguranța unei iubiri pe care am purtat-o și eu, ca voi toate, unor bărbați care nu dădeau 2 bani pe mine, o floare sau un concediu surpriză în locuri cu gust de ciocolată amară. Care n-ar fi ridicat pentru mine o piatră, în timp ce au ridicam pentru ei munți:

Dragelor, singurele responsabile pentru suferință sunteți voi! Știți vorba aceea: nu e prost cel care cere, e prost cel care dă! Măcar cu ultimul strop de demnitate care ne-a mai rămas, să recunoaștem că suntem vinovate pentru jocul murdar în care am decis să continuăm a plusa, deși știam bine că el trișează, pentru dragostea oarbă care ne-a ținut lângă ei suficient timp pentru a ajunge să ne credem urâte, proaste, slabe, murdare, vinovate și singurele responsabile pentru relație.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Suntem vinovate pentru că rămânem legate de bărbați care ne dezleagă la prima sfoară trimisă de alta să-i salveze din chinul în care trăiesc cu noi, pentru că ne aruncăm în brațe care nu ne doresc, pentru că ne împreunăm mâinile în rugi strigate către cer pentru a-i vindeca pe ei, nu pe noi, de dependența de iubiri toxice. Suntem vinovate pentru că aruncăm la gunoi sfaturile mamelor, prietenilor, psihologilor care ne arată harta către salvarea de sine, și alegem să păstrăm harta trasată de ei, către pieire.

Suntem vinovate pentru că Dumnezeu ne-a înzestrat cu talente la care renunțăm de dragul lor, cu calități de a vindeca oameni cu probleme, la care renunțăm, prentru a ne petrecem timpul cu ei, cu putere să escaladăm munții reușitelor profesionale, la care renunțăm, să-i ajutăm pe ei să urce spre împlinirea de sine, cu dragoste necondiționată pentru copiii noștri, la care renunțăm, să-i iubim pe ei necondiționat.

Suntem vinovate pentru că ne lamentăm, în loc să-i lăsăm în brațele celor care sunt suficient de slabe încât să admită în viața lor jumătăți de măsură, alcool, droguri, aventuri, agresiuni și mediocritate.

Suntem vinovate pentru că ne comparăm absurd cu fostele lor, cu actualele lor, femei care au acceptat și care vor accepta la nesfârșit înjosiri și locuri secunde în topul preferințelor acestor bărbați pentru care femeia e un obiect. Sexual, profesional, psihologic.

Si mai vinovate suntem pentru că lăsăm furia și suferința să ne invadeze când ei s-au întors la fostele, spășiți. Nu pentru că le iubesc, ci pentru că ele sunt exact femeile slabe care le vor admite lipsa respectului, dependențele, amantlâcurile. Femei care nu vor trăi niciodată demnitatea adevărată, ci pseudo demnitatea caracateristică celor ce preferă confortul material în locul respectului și al iubirii față de Dumnezeu.

Suntem vinovate mai ales pentru că Îl insultăm pe Dumnezeu rămânând cu bărbați care nu au nici o treabă cu El, care nu sunt  lideri spirituali pentru familia lor, care nu-L recunosc pe El ca unic salvator. Pentru că, deși li s-au arătat minuni, ei continuă să creadă că doar o femeie îi va salva, le va dărui pacea și iubirea necondiționată care îi va liniști, fără a trebui să se sacrifice. Cu bărbați care cred că tot ce au ei de făcut este să muncească, să aducă bani acasă și să își facă datoria de mascul feroce o dată pe săptămână. Sau pe an…

Suntem vinovate pentru că îî învinovățim pe ei, când n-au nici o responsabilitate pentru viața noastră. Pentru sentimentele noastre, pentru iubirea ce le-o purtăm.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Uși fără chei. Unde găsești iubirea?

Relatii

Uși fără chei. Unde găsești iubirea?

Distribuiți vă rog

Uși fără chei. Unde găsești iubirea? Ți s-a întâmplat si ție, femeie frumoasă, să vezi usi interesante. Uneori ai fost poate de mână cu iubirea vieții tale, la colindat lumea,  si v-ați oprit în fața uneia din ele, visând la ziua în care te va trece pragul uneia asemănătoare, la ceas de jurământ.
Mie mi s-a întâmplat într-o zi să zăresc o astfel de usă, când eram singură. Ca acum. În singurătatea mea frumoasă si binecuvântată.
Si-am tot privit la usa asta, până ce a deschis un el. A iesit, m-a invitat la dans, si povestea a început.
A învățat să zâmbească, să spere, să trăiască si să se bucure de viață. Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru că mă oprise la uşa lui. Se vindecase de trecut si începuse o viață nouă.
Si dansul ăsta a durat ceva. Vreme. Timp în care a trebuit să sparg usa aia de câteva ori, să pot intra. Pentru că el se speria si mă alunga.
În fața acelei usi deveneai prințesă războinică. Luptai un fel de luptă dintre David si Goliat. Găsiți povestea în Biblie.
Nu-mi dădea niciodată cheile, când plecam. Îi era teamă că voi intra fără să bat. Voi intra si-i voi descoperi identitatea. Aceea care nu semăna cu el, cel care juca rolul unui artist căruia îi putea aduce fericirea numai o artistă ca mine…
Am spart usa asta de atâtea ori, că a venit ziua în care nu se mai închidea deloc. Atunci a trebuit să-i spun să folosească degrabă cheia. Altfel, oricine putea intra peste noi.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

– N-am cheie! Mi-a spus. Totul a fost o aparență! Eu am mizat pe faptul că lumea va crede că în spatele oricărei usi închise se află o cheie care o închide. V-am păcălit pe toți. Eu trăiam de fapt fără siguranță, cu speranța că nimeni nu va apăsa clanta, căci vor crede că se vor lovi de încuietoare. Tu ai avut însă curajul să o spargi…
– Mie mi-a păsat! Am spus. Nu te puteam lăsa în casă, conştientă fiind că te poţi sinucide… Greşeala mea a fost însă că n-am întrebat niciodată de cheie. Era atât de simplu dacă aflăm că n-ai nici o siguranță!
– Dacă aflai asta, nu te-ai fi luptat niciodată să spargi uşa. Şi eu n-aş fi aflat niciodată cât eşti de puternică! Rămâi acum, şi hai să cumpărăm împreună o cheie!
– Nu pot! Am răspuns. Cheia vieții mele e la Hristos. Tu nu Îl accepți pe El. Numai El poate face cheia perfectă pentru uşa asta imperfectă.
– Eu nu sunt un ciudat, să cânt cu pocăiţii tăi! Să râdă lumea de mine… N-am nevoie de El.
– Aşa e… Tu nu crezi că nu eu te-am salvat, ci El. Intrând cu cheia milei Lui pe uşa unei vieți care nu se ținea în nimic. Decât în rugăciunea mea: „Salvează-L, Doamne, dacă exişti, si mă voi pocăi!”
Femei frumoase, închideți după voi uşile fără chei, oricât de dureros ar fi! Fără Dumnezeu… nici un bărbat din lumea asta nu va putea să vă deschidă uşa binecuvântării! Chiar dacă e uşa unui palat.

Eu voi alege o colibă. Pentru o dragoste adevărată. A cărei uşă, însă, o va deschide Dumnezeu. Iar cheia I-o vom înmâna în fiecare dimineață, Lui. Aşa ne vom ține sufletele şi dragostea în siguranță.
Până când el, cel trimis de El :), mă va lua de mână să mă ducă într-o colibă, mă pregătesc pentru a deveni prințesa Păcii.
Războiul s-a încheiat.
L-a câștigat Hristos pentru mine…

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Bărbaţi (im)perfecţi, voi nu din femeie v-aţi născut?

Relatii

Bărbaţi (im)perfecţi, voi nu din femeie v-aţi născut?

Distribuiți vă rog

Bărbaţi (im)perfecţi, voi nu din femeie v-aţi născut? Am primit multe mesaje pentru articolul de ieri. Femei frumoase, la trup şi la suflet, care-şi strigau durerile, întrebând DE CE; femei singure, care îşi blestemau viaţa pentru ceea ce n-a fost să fie până la adânci bătrâneţi; femei tinere, care-şi numărau ridurile ce le brăzdează faţa, de-atâtea şanţuri ce-au săpat în ele bărbaţii căsătoriţi cu amantele sau logodiţi cu joburile. Cu laptopurile ori cu prietenii „de-o bere”.

Mame ce-şi cresc singure copiii, după ce bărbaţii iubiţi le-au lăsat pentru altele mai „necicălitoare, mai frumoase, mai sexy, mai puternice, mai zâmbitoare, mai aranjate sau mai smerite”. Şi-aş mai continua lista, de-aş avea puterea să le alin cumva durerea.

Dar n-am …

Am simţit lacrimi pe inimă, spălând amintiri, şi pumni pe suflet, învineţind iubiri.

Ne învinuim pe rând, unele dintre noi, că n-am fost de ajuns. Ne comparăm cu celelalte şi le imităm uneori, rugându-ne unui Dumnezeu necunoscut să ne facă şi pe noi la fel: atrăgătoare, iubitoare, inteligente, frumoase.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Şi când nu primim răspuns rapid de la El, de la Dumnezeu, ne întoarcem în braţe care ne-au alungat, care au strâns alte femei, în case unde încă miroase a parfum de cealaltă, în inimi care nu ne mai iubesc, în suflete care n-au sentimente, ci doar nevoi de împlinit. Şi ne punem atunci pe muncit, să nu mai fim părăsite niciodată: mai mult gospodine, să aibă mâncare cât mai bună şi cât mai „la fix” adusă la pat, mai mult tăcute, să aibă el mai multă libertate, mai mult sex, să nu mai ajungă la alta. Mai mult fard, să semănăm mai mult a femei. Mai puţin fard, să fim mai „de casă”.

Mai mult el, şi mai puţin noi.

Şi, după ani în care oricât am învăţa, picăm mereu examenul, ajungem în spitale de psihiatrie, ori îngenuncheate în vreo chilie în te-miri ce mănăstire, strigând la pereţi acelaşi DE CE? pe care l-am auzit azi în tastele lovite strident, de-atâta amar ce e-n suflete…

Şi azi vă întreb, bărbaţi (im)perfecţi:

„De ce vreţi voi ce nu aveţi?

De ce vă luaţi voi femei imperfecte, să le umiliţi apoi cu ce au altele, şi ele nu?

De ce vă strecuraţi voi din paturile conjugale, în paturi de hoteluri reci, să primiţi ce nu vă dau cele rămase acasă, la alăptat, la dereticat, la gospodărit?

Cu ce dragoste iubiţi, de moare după câţiva ani? Ori după timp mai scurt decât cel scurs într-o clepsidră?

De ce vă părăsiţi voi copiii plânşi de-atâta dor de voi,  să mergeţi la trăit?

Cum puteţi voi să râdeţi în case străine, când în ale voastre se strigă în sânge?

Cum puteţi voi face copii cu alte femei, când ai voştri plâng de dor, de foame ori de neiubire?

De ce puneţi pe degete inele, femeilor pe care le doriţi până când cealaltă vă va despărţi?”

Şi v-aş mai întreba câte ceva… dar pentru unii e prea scurt timpul rămas între 2 staţii de tramvai…

Mă-ntreb acum retoric însă:

„Credeţi că aveţi drepturi doar pentru că vi se pare că Dumnezeu e bărbat? Şi-o să vă apere mereu?”

foto credit: Sara Dumitrache si Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum să creezi un grup de suport pentru părinți? 6 pasi care te vor ajuta să construiești o relație frumoasă cu oamenii care împărtăşesc aceleaşi trăiri ca şi tine

Copii cu nevoi speciale

Cum să creezi un grup de suport pentru părinți? 6 pasi care te vor ajuta să construiești o relație frumoasă cu oamenii care împărtăşesc aceleaşi trăiri ca şi tine

Distribuiți vă rog

Cum să creezi un grup de suport pentru părinți? 6 pasi care te vor ajuta să construiești o relație frumoasă cu oamenii care împărtăşesc aceleaşi trăiri ca şi tine. Scopul oricărui părinte este ca al său copil să fie fericit. Nu există părinți care nu-şi iubesc copiii, există doar părinți speriați!
M-am  gândit că îți va fi de folos să ştii câteva reguli pentru a crea un grup de suport, menit să te ajute să împărtăşeşti experiența ta cu alții. Iată aici paşii, fără să îmi plătești vreo sesiune:
1) Crează grupul. O destinație începe cu primul pas. Slavă Domnului, acum există Facebook! Folosește-l în beneficiul tău si al copilului tău! Scrie o descriere concisă si hai la drum! Dacă intâmpini dificultăți, scrie-mi un e-mail sau lasă-mi un mesaj aici. Te ajut cu drag, fără a-ți percepe vreo taxă! 🙂

Dacă vrei să te alături grupului pe care l-am creat eu, dă click aici. E gratuit.
2) Invită toți părinții de copii speciali pe care îi cunoști. Chiar dacă nu au copii cu Autism, să ştii că e de un real folos să auzi si experiențele lor. Soluțiile la problemele tale pot veni uneori de unde te aştepti mai puțin! Citeşte ce am scris aici despre cum să continui, oricât de greu ar fi.
3) Ai curajul să pui întrebări pe grup si să inviţi la discuții. Sfatul meu este ca o data la minim 2 săptămâni să vă întâlniți personal, pentru a împărtăși față în fața experiențe şi a exemplifica anumite tehnici pe care le ştiti şi care i-ar ajuta pe alții. Puteți să vă vedeți acasă la cineva, sau vă puteți întâlni într-o cafenea. Dacă aveți nevoie de un spațiu doar al vostru, puteți cere un separeu, pentru a nu-i deranja pe alții, a exemplifica şi lucra în linişte. Aveți 2 opțiuni: fie vă întâlniți doar voi, fie plătiți un terapeut care e dispus să susțină astfel de grupuri. Fiind mai mulți, veți plăti mai puțin şi veți putea beneficia de un suport de specialitate.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

sursă foto: Google

4) Păstrați limita confidențialității! Nimănui nu-i place să i se dezvăluie viața în public! Pentru o mai bună siguranță, puteți apela la un specialist, cum v-am spus mai sus, care vine pregătit cu un contract! După ce l-ați semnat fiecare, porniţi la drum!
5) Nu judecați! Țineți minte că scopul dvs. este acela de a vă ajuta copilul! Sunteți acolo să învățați unul de la altul! Fiecare om greşeşte. În cazul în care cineva judecă, aduceți -i aminte cu CALM şi BLÂNDEȚE  Scopul pentru care v-ați întâlnit! Un exemplu constructiv de a da un feed-back este acesta:
„În situația aceasta eu aş face aşa … oare dacă ai fi făcut asta cum ar fi fost? Ce spui de soluția asta? Crezi că soluția asta ar putea avea un efect negativ-pozitiv asupra copilului?”
Este cu totul diferit de: „Din cauza ta a facut aşa! Tu nu vezi că dacă faci aşa, copilul face x? Nu eşti în stare, lasă-i pe alții să facă, ei ştiu mai bine!
Vă rog să țineți cont de următorul aspect: dumneavoastră sunteți expertul în familia dumneavoastră.! Dumneavoastră faceți regulile, dumneavoastră cereţi ajutor, nimeni nu are dreptul să vă jignească!
Am experimentat, din păcate, aceste judecăți de valoare, şi ştiu cum este să simți că ai escaladat Everestrul şi când ai ajuns în vârf, chiar dacă nu aveai echipamentul corespunzător,  în loc să  fii felicitat şi încurajat, ai fost devalorizat şi judecat pentru lipsa echipamentului!
Dragi părinți, când învățăm, cu toții facem greșeli. Singurul om fără greșeală e cel care NU FACE NIMIC ! Nu permiteți altora să vă spulbere visele, doar pentru că ei se cred mai buni ca voi! Citeşte AICI discriminarea copiilor speciali şi ia atitudine! Copilul tău merită!


6) Stabiliți-vă câte o temă pe care să o abordați pt fiecare întâlnire si o sesiune de întrebări si răspunsuri.
Fiți foarte structuraţi, pentru o sesiune cât mai plină de esență. Altfel, vă veți pierde în detalii inutile. Nu uitați, scopul vostru este acela de a vă ajuta copiii! Aveţi AICI, AICI şi AICI informaţii extrem de utile care te vor ajuta în lucrul cu copilul tău.

Succes!

# Scrie şi tu pe Învaţă.Crede.Iubeşte! Foloseşte formularul de aici şi împărtăşeşte-ne din experienţa ta!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
De ce nu vor femeile (doar) sex?

Relatii

De ce nu vor femeile (doar) sex?

Distribuiți vă rog

De ce nu vor femeile (doar) sex? Dacă eşti bărbat, şi te-ai săturat să tot „faci cursuri pentru rezolvarea problemei numită FEMEIE”, te provoc, în luna martie, la o serie exerciţii care te for face expert în domeniul tău preferat:) Prima, o primeşti gratuit, tocmai acum.

Iată DE CE nu vor femeile doar sex:

 

  1. Ele sunt subiect. Nu obiect.

Când îți jignesti partenera si mergi apoi la împăcare cu un sărut, probabil ți se întâmplă să fii refuzat. Sau respins brutal. Sau jignit. Pentru cei care „si-au furat-o”, urmează un gând: stiu că pentru voi conectarea ține mult de sexualitate, dar pentru femei, conectarea ține mult de cuvânt şi emoţie.

Femeile au nevoie să le vorbiți. Siguranța unei femei rezidă si în cât este dispus bărbatul ei să comunice cu ea verbal. Da, nu avem nevoie doar să vorbim noi, aţi citit bine! 🙂 Pentru noi, vizualul nu e la fel de dezvoltat. Stim si ne asumăm. Dacă vreți să ne fiți parteneri,  vorbiți mai întâi cu noi, şi abia apoi arătați-ne că ne doriți. Inversul e rar. Suntem complicate, stim. Dar e si imposibil fără noi :).

2) Se conjugă. Nu se declină. Sunt, deci, verbe, nu substantive.

FEMEILE (cu litere mari) trăiesc. Iubesc. Simt. Plâng. Rad. Recunosc. Acționează. Regretă. Speră. Visează. Muncesc. Fac dragoste. Cresc. Nasc. Dansează. Gresesc. Recunosc si iartă.
FEMEILE vorbesc cu partenerii lor despre cum (se)  simt. Iar când tac… spun despre faptul că au nevoie să fiți prezenți. Nu să faceți neaparat ceva fizic pentru ele. Vă pot respinge si dacă le aduceți un pahar cu apă, dacă sunt nervoase.

Deci, dacă tocmai atunci vă gândiți la sex… nu vă fie mirarea mare când vă refuză şi vă aruncă în faţă, uneori în lacrimi: „Logic. Numai asta te interesează. Numai pentru asta esti cu mine. Nu-ți pasă decât de asta.”
3) Sunt despre ce SUNT. Nu despre ce AU. Spune-i cât e de frumoasă. De importantă pentru tine. De iubită si de … de neînlocuit. Stiu că ți-e mai usor să-i aduci un buchet de trandafiri, crezând că ai dat-o gata.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Sau, dacă esti bancher, ştiu că ţi-e mai usor să-i cumperi cea mai scumpă bijuterie. Dar crede-mă, toate acestea îi spun despre cât de usor vrei să scapi. Vorbele spuse la timp, însă, mai ales atunci e cea mai greu de iubit, (e nervoasă, a ars mâncarea, etc. ) îi spun despre cât de greu îți este să să fii bărbat, nu sponsor.
Le plac cadourile. Si FEMEILOR. Cu litere mari. Dar un cadou adus doar când ai supărat-o … înțelegi ce vreau să-ți spun. 🙂

Recapitulăm si simplificam?

  1. Trateaza-ți partenera ca pe subiectul perfect. Vorbeste-i. Spune-i că îți pasă. Spune-i ca o iubești.
  2.  A tăcea e un verb. Învață să taci împreună cu ea. Fără să-i dai impresia că abia astepti să-i treacă, să ajungi la contactul fizic

Stiu că e greu. Vă spun un secret, însă! Si nouă ne e greu cu voi :). Învățăm împreună, însă, unul după altul.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
„Love don’t cost a thing”? Eşti sigură? Te costă totul, femeie frumoasă! Iată de ce…

Relatii

„Love don’t cost a thing”? Eşti sigură? Te costă totul, femeie frumoasă! Iată de ce…

Distribuiți vă rog

„Love don’t cost a thing”? Eşti sigură? Te costă totul, femeie frumoasă! Dacă alegi pe repede înainte, bărbatul care se învârte câteva clipe în jurul tău, cu buchete de flori şi sticle de şampanie scumpă, sau care te amăgeşte frumos că „toate veni-v-or la timpul lor…”, crede-mă, te vei vinde pe nimic, şi într-o zi vei rămâne săracă, goală de tine, cerşind vindecare Dumnezeului pe care nu L-ai ascultat când ţi-a spus „Aşteaptă!”  Te va costa totul, draga mea…

Uite de ce:

1Pentru că Timpul este singurul pe care nu-l mai poţi recupera niciodată.

Nu, draga mea, Timpul nu schimbă în bine bărbatul care te tratează ca pe o obţiune. Nici pe tine, în femeia perfectă, menită să-i împlinească lui toate nevoile! Timpul TRECE.

Şi o dată cu el, trece şi încrederea ta în propria-ţi putere. Şi niciodată, femeie, dar niciodată, nu va sta în loc, pentru a-l transforma pe el în Dumnezeu. Sau în vreun înger, când a stat toată viaţa în iad.

2.  Pentru că Viaţa trece, dar rănile rămân. Şi se vindecă al naibii de greu.

Pe măsuţa de pe noptiera destinului tău, să ştii, draga mea, că va sta întotdeauna o lampă aprinsă, să-ţi lumineze drumul spre bărbatul potrivit! Dacă tu însă o acoperi cu promisiunile unui el ales în grabă, care niciodată nu şi împlineşte, vei bâjbâi prin întuneric până te vei izbi atât de tare de vreo stâncă, încât o să-ţi faci bucăţi sufletul.

Şi nu, femeie, nu va veni el să-ţi îngrijească rănile. Şi de-o va face, va fi pentru câteva clipe. Va avea grijă, apoi, să-ţi facă altele noi, şi peste cele vechi să mai scrijelească o dată cu lama, să doară mai tare.

3.  Pentru că Dragostea îţi va provoca frică. Şi nu, nu asta este ea!

Când te vei trezi, într-o zi, cu sufletul prins în 1000 de copci, vei plăti cu anii tăi vindecarea. Şi frica de a nu ajunge iar pe patul de spital, te va înfricoşa atât de tare, că vei avea tendinţa să stai pe margine, fără să mai dai mâna altui bărbat.

Vei pierde binecuvântarea de a fi femeie, căutând peste tot urme de sânge, pe mâinile lui. Ori vreo sabie, prin buzunare. Nu meriţi să trăieşti tremurând de temeri, ci doar de împlinire!

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

4.  Pentru că Fericirea se cumpără cu Iubire, nicidecum cu renunţări la tine!

Da, draga mea, pe bancnotele pe care Dumnezeu le-a creat ca monedă de schimb pentru fericire, scrie iubire, niciodată „Adio, femeie! Prefă-te în sclavă!”

Să nu uiţi niciodată că Iubirea chiar este singura care suferă totul, şi crede totul! Dar nicidecum nu suferă umilinţele lui, ci loviturile vieţii, pe care ar trebui să le vindecaţi împreună. Şi nu crede minciunile lui, ci crede în Dumnezeul care te-a creat să dai naştere bucuriei, nicidecum să-ţi dai viaţa pentru un bărbat angajat călău.

5. Pentru că Viitorul nu sună bine, când tot ce ţi-a dat trecutul a fost un pahar gol. Pe care l-ai şi spart într-o zi. De frică, de nervi sau de sătulă de-atâta sânge, ce-ţi curgea din suflet.

Ca să scapi de trecut şi să vindeci răni, crede-mă, nu poţi plăti un magician. Vei plăti un terapeut care-ţi va arunca în faţă Realitatea: Te costă ani, să ajungă rana, cicatrice. Şi ori de câte ori o vei vedea, vei închide ochii şi te vei întreba dacă nu cumva… într-o zi, ar putea tăia altcineva, peste ea… Şi nu asta meriţi!

Dragostea te costă TOTUL, draga mea, când alegi bărbatul greşit, din dorinţă de 2! Când nu aştepţi cuminte scrisoarea trimisă de Dumnezeu, în care te anunţă scurt: „He’s the ONE!”

Comandă AICI cartea mea, Pune ultima piesă, şi învaţă din rănile mele, Iubirea adevărată! Pune şi tu ultima piesă din viaţa ta, şi pleacă de lângă cel ce te tratează ca pe nimicul din spatele uşii închise!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice!

Relatii

Femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice!

Distribuiți vă rog

Femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice! Nu, draga mea, nu te amăgi cu iluzia că toate se vor rezolva atunci când vei avea o verighetă pe deget, un copil în cărucior şi un bărbat frumos lângă tine!

Am fost singură toată viaţa mea. Şi o spun cu cicatrici multe pe suflet, dar cu mulţumirea că am învăţat că singurătatea în doi e cu adevărat mult mai dură decât cea cu tine însăţi.

Am fost singură NU pentru că sunt urâtă, proastă şi desfrânată, ci pentru că am ales greşit. Atât de greşit, că atunci când m-am trezit din anestezie, mă uitam la femeia aceea care se târa pe jos, pe coate şi în genunchi, la propriu şi la figurat uneori, şi mă întrebam cum de răspunde la acelaşi nume cu mine?

Mi se părea că Dumnezeu face o glumă proastă cu mine. Nu, nu făcea El. Eu făcusem. Făcusem stand Up comedy cu propriu-mi destin, şi mă miram apoi de ce nimeni nu mă lua în serios. Am aflat târziu că lumea te asociază cu ceea ce FACI, nu cu ceea ce ai vrea să fii.

Femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice! Nu accepta orice bărbat în viaţa ta, pe principiul greşit că: „Au mai rămas numai bărbaţi defecţi! Toţi ceilalţi sunt deja însuraţi! Măcar să fiu în rândul lumii, c-oi vedea eu cum îl schimb!” Nu aşa, femeie!

Caută un bărbat valoros!

Nu aşa, nu pentru că tu ai fi perfectă şi nu mai ai nevoie de ajustări, ci pentru că nimeni nu schimbă pe cineva, vreodată. Numai Dumnezeu. Şi nici măcar El, nu o face forţat. Atunci, cine te crezi tu, să fii sigură că poţi fi mai tare ca Cel ce a creat tot?

Nu, nu accepta lângă tine bărbatul bolnav, pe care să-l repari cu dragostea ta, nici pe cel imatur, pe care să-l creşti cu înţelepciunea ta, nici pe cel abuziv, pe care să-l corectezi cu feminitatea ta.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Nu accepta, femeie, nimic din ceea ce nu te face să te simţi cea mai frumoasă, şi atît de în siguranţă, încât ai fi dispusă să pleci cu el de mână în război, şi cu Dumnezeu lângă voi! Nu te amăgi, draga mea, cu iluzia căsniciei perfecte, pe care tu singură o vei construi, căci e de datoria femeii să-şi ţină bărbatul acasă!

Nu, femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice! Asumă-ţi zi de zi faptul că vei avea de învăţat o viaţă întreagă despre tine şi despre lume, şi investeşte în tine, până devii cel puţin femeia cu care ai vrea să se căsătorească fiul tău! Sau pe care, dacă ai fi bărbat, ai cere-o de soţie!

Dar niciodată, dar niciodată, înţelegi?, nu-ţi irosi tinereţea şi frumuseţea, într-o relaţie pe care ţi-o asumi pentru că „trebuie să luăm ce a mai rămas”! Nu lua rămăşiţe, draga mea, când tu te-ai luptat cu îngerii, poate, să devii ceea ce eşti!

Fii smerită, femeie frumoasă, o smerenie pe care o înveţi de la Dumnezeu, aceea în care îţi recunoşti limitele şi te pui pe învăţat despre tine, pe crezut în divin şi de iubit singura persoană care îţi poate scrie povestea: pe tine însăţi!

 

#Surse foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
„God created both man and woman in His image, so I believe that femininity is a reflection of part of God’s character. Women are beautiful, but not just in a worldly physical sense. We are beautiful because that’s how God made us. We are vulnerable and soft, yet also incredibly strong. We are loving. We mother, whether children born of us or by taking care of and encouraging children around us. We care deeply about the needs of others.” – Jessica Armstrong

Parenting Relatii

„God created both man and woman in His image, so I believe that femininity is a reflection of part of God’s character. Women are beautiful, but not just in a worldly physical sense. We are beautiful because that’s how God made us. We are vulnerable and soft, yet also incredibly strong. We are loving. We mother, whether children born of us or by taking care of and encouraging children around us. We care deeply about the needs of others.” – Jessica Armstrong

Distribuiți vă rog

 Today is about mommy. God and the love of your life. Let`s find out how to deal with it! 🙂

Hey, Jessica! Thank you for accepting my invitation to talk about femininity and motherhood. Tell us, please, from the beginning, who are you and what are you doing here in Romania?
Jessica: Hey, Monica! My name is Jessica Armstrong, and my husband and I are Americans living in Bucharest, Romania. We work with the Baptist church, and my husband teaches at the Bucharest Baptist Institute. We’ve been here for 4 ½ years. In October 2016, we had a baby girl, named Sara.
What were you doing in the USA before you came here?
Jessica: Before I came to Romania, I was a high school math teacher for 5 years.
So, you left the United States for a man? 🙂 I am asking you this, because for a lot of Romanian women, sacrificing her family, her job and her friends, to cross the ocean and to begin a new life, totally depending on her husband, is not, for sure, a very easy decision. Was it a hard decision to make? And how did you decide?
Jessica: Well, that’s not exactly how it went… 🙂 I was teaching high school math in Raleigh, North Carolina, and I thought I would keep teaching until I retired. One day, a friend of mine from church asked me on a date. I was shocked, and I didn’t know what to do, because I knew that Cameron wanted to be a missionary, and I definitely didn’t. A (girl) friend of mine convinced me to give him a chance. I was very conflicted, because I had been single for a long time, and a part of me just wanted to be in a dating relationship, but I didn’t want to start a relationship that didn’t have a future together.

I prayed so much for God to give me wisdom. I continually kept feeling a peace in my spirit to take just one more step with Cameron. And my friends also prayed for me and felt like it was a good thing.
Even though I felt like God wanted me to be with Cameron, I still was uncertain about living overseas. I wanted to try going on an overseas mission trip to see what it would be like, but because I was a teacher and we started dating in October, I didn’t have any long vacation until the next summer.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

A friend suggested we take a trip over Christmas break. We ended up coming to Romania for Christmas 2010 and staying with some missionary friends that Cameron knew. I really had a good time. I felt so comfortable, even though the language was different. I remember sitting in a Romanian’s home in a village outside of Oradea eating lunch after church, and there was a guy who was teasing the little kids, just like an uncle.

I felt like I was at my grandmother’s house. That was when I felt like I could live here.
We got engaged that January and married in July 2011. The organization that we wanted to work for requires that newlyweds be married for at least a year before they move overseas, so that it’s not too stressful on their marriage. So, we lived in North Carolina for a year and began the process of applying to be missionaries.

At first, we applied for a short 2-year temporary contract, so that I would be able to try it out without being committed long-term. I found that I was happy living in Romania, though parts were hard (learning a new language, living in a big city). After our first term, we applied for a long-term contract in Romania.
I made a decision that I prayed a lot about, and I could’ve chosen not to follow this path. Being a former math teacher, a revelation moment for me came when I was talking to one of my colleagues, a geometry teacher. He said, “It’s basic logic. If you are called to be with Cameron, and Cameron is called to go to India, then you are called to go to India!” (At that time Cameron was looking at missionary jobs in India, but obviously we ended up in Romania.) That simple logic really spoke to me.
As a missionary couple, we are both missionaries. I didn’t just marry a missionary and follow him to another country. We both have expectations and responsibilities. We both fill out monthly reports and talk to our supervisors about our progress. So, it wasn’t just about Cameron’s job, it was about me changing jobs – from being a teacher to being a missionary. I don’t feel like I am dependent on Cameron, but rather that we are a team working together.
Let`s talk about femininity now. What does it mean, from your point of view, to be feminine? Is it about our look, our job, our needs, or is it something else that femininity involves?
Jessica: God created both man and woman in His image, so I believe that femininity is a reflection of part of God’s character. Women are beautiful, but not just in a worldly physical sense. We are beautiful because that’s how God made us. We are vulnerable and soft, yet also incredibly strong. We are loving. We mother, whether children born of us or by taking care of and encouraging children around us. We care deeply about the needs of others.
What should young women, who are not married, know about marriage? Is it hard, is it a nightmare, or is it a blessing? What they should expect from marriage?
Jessica: First, they should know that marriage will not bring them fulfillment if they feel empty as a single woman. God created each of us with a need for Him, and though we may seek to fill that need with a man, nice clothes, a good job, etc., only God can make us feel whole.
A book we read together before getting married had the subtitle: “What if marriage isn’t about making us happy, but about making us holy?” Marriage is certainly a joy, but it also will highlight your selfishness as you learn to love another person. It is not about each person giving 50%, but about both people giving 100% to the other person.

We don’t divide up household tasks – there are things one person typically does, but the other person is always ready to help. We are a team.
I hope my initial response doesn’t make marriage sound like a negative thing, because it most certainly is not!

Cameron has been an incredible blessing to me, and I hope he would say the same about me. There is a deep love in marriage, and I am so thankful that the Lord blessed me with Cameron. To single women, I would say to wait for a man who respects you and cherishes you.

To single Christian women, I would add to also wait for a man who loves the Lord more than he loves you. But even if you never marry, you are not less than a woman who marries. God loves you so much.
 What is the secret of a happy marriage?
Jessica: For a Christian couple, you must always put God first above your spouse. Pray together. Pray for each other. In a more general sense, each person should put the other above him/herself. The other person is always more important.

Don’t seek for things to be fair/even, but rather seek to serve your spouse and love him/her.If you both do that, you will learn to selflessly love each other. Also, if you have children, you should put your spouse above your children.

By all means, take care of your children’s needs, but your children will benefit greatly if you have a healthy marriage.
And now, what about motherhood? How is this for you?
Jessica: It’s definitely a new adventure. I think the hardest thing is the constant exhaustion. But then I look at Sara’s smile and am filled with joy and motivation to keep going. Sometimes I just can’t believe that the Lord blessed us with our little miracle.

Many times I feel so inadequate and like I’m not doing a good job, but then she looks at me and loves me just the way I am. It’s so humbling.
In Romania, you both are without your families. You don`t have Sara`s grandmothers here to help you with her. How you deal with the mother role, considering you have no nanny?
Jessica: In America, it’s not as common to have the grandmothers help with their grandchildren, so for me it seems unusual to have a grandmother living with/near the family to take care of the grandchildren. I think it’s a great custom, and I greatly admire the closeness of Romanian families, but I don’t feel that I am lacking because I don’t have that help.

Because of the nature of our job, Cameron can often help me when he is home. Typically, we do paperwork and meet with people, so it’s not like he has a 9AM-5PM office job where he is gone all day. Also, we have friends who can babysit Sara if we need to go to a meeting together or want to go on a date.
 Is it a bad idea to leave the house before your kids are 2 years old? Would a nanny replace mothers?
Jessica: When I was teaching, I thought that I would definitely go back to work after having a baby, because staying at home all day would drive me crazy. In America, the maternity leave is 6 weeks, and then you go back to work. If you want to stay home, you quit your job and don’t receive any salary.

I would certainly not judge someone who wants to go back to work and hire a nanny, and I would not judge someone who wants to stay at home with her children. It is a choice for that woman and her family, and there are many factors to be considered.

Would she go crazy being home alone with a baby all day? Does she feel uncomfortable leaving her child to be raised by another person? Would she feel empty without her job? Are they financially able for her to stay home?
What should a mother do with her kid all day long? Is it important to talk to kids, even when they are so little?
Jessica: Before having Sara, I would not have known how to answer that question. We try to have a routine, although it has been difficult/impossible to have a time schedule. When Sara wakes up, we change her diaper, feed her, play with her/independent play time until it is time for her next nap.

I read a book that I really like called “Secrets of the Baby Whisperer,” which advocates the “EASY” method: Eat, Activity, Sleep, and “You” time. She also encourages treating the baby like a person, by talking to her and telling her what you are doing.

We ask Sara if she had a nice nap. We tell her that it must feel so nice to have a clean and dry diaper. We talk about how we are dressing her, “Over the head, over the face. Arms in, hands to the end. Mommy is going to snap your onesie – one, two, three snaps. Etc.”

Even though it may seem like she is too young to understand us, we still talk to her so that she can learn. We name body parts as we wash them during her bath, so she can learn what they are called. “Mommy’s going to wash your neck. We’re washing your arms. Time to wash your belly and your belly button.Washing your legs, all the way to your toes.Etc.”

It helps them to feel secure when they know what to expect. We do the same routine and try to use the same phrases so she can learn what they mean. It may sound boring, but it doesn’t feel that way, because she is so happy.
During the activity/play time, she does tummy time, we read books, play with stuffed animals, and she plays independently in her jungle gym. She tends to take short naps, which is why it is difficult to have an exact schedule, but we do have a regular bedtime.

Also, we have a routine we do before naptime and bedtime. Before each nap, we wrap her in a blanket, read a story, then listen to a song in the bedroom before putting her in bed with her pacifier. She is usually asleep pretty quickly, if we read her cues correctly (getting fussy, rubbing her eyes, yawning).

Before bedtime, we give her a bath, wrap her in a blanket, give her a bottle, read a Bible story, sing a song in the bedroom, and put her in bed with the pacifier. It helps because she knows exactly what to expect.
 I wrote recently about studies that proved that the spirituality is written in our genes. What do you think about it? Is it important to teach your child about God and spiritual life, and why?
Jessica: I have to confess that I didn’t read what you wrote, because it’s difficult for me to read long articles in Romanian. However, I definitely think it’s important to teach your child about God. As I said above, we read a Bible story to Sara every night before bed.

But that’s not all we do. We include her (if she’s awake) when we pray together. It’s difficult sometimes, because she doesn’t understand yet and can be distracting, but we want her to learn how to pray. We want her to know that we think prayer is important.

She sees us reading the Bible, even though she doesn’t yet know what it is. If not now, then when? When is she old enough? We like to start now, so she won’t ever be shocked by us taking her away from playing to something that may seem boring to her when she doesn’t understand it.

Just as how we are teaching her about how to get dressed and the parts of the body, we want to teach her about spiritual life as well. We also take her to church so that we can worship God together as a family.

Dear parents, I hope this interview helped you to understand the importance of love between you both, and a quality time spending with your baby!

And dear singles, I hope this woman helped you to  understand that the only method to choose the right person to marry with, for the rest of your life, is praying God to give you wisdoom. 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Cum am reuşit să eşuez?

Relatii

Cum am reuşit să eşuez?

Distribuiți vă rog

 

E cel mai greu post pe care l-am scris până acum. Nu ştiu cum mi-a venit în minte această întrebare, ştiu doar că citeam ceva – nu mai reţin ce- şi parcă am avut o halucinaţie 🙂 .

Cineva mi-a derulat în faţă în câteva secunde tot filmul vieţii mele, şi mi-a arătat unde am fost. Când m-am ridicat de jos, (am căzut, văzând tot dezastrul ce-a fost. Pur şi simplu, o cădere în gol din infinit!) mi-am dat seama că acum ţineam eu în mână o diplomă: aceea de Regizor. Habar nu aveam în chimb cum am ajuns aici.

Până când mi-a vorbit Scenaristul: „Eu te-am făcut! Te-am lăsat să îşi distrugi viaţa, pentru că altfel n-ai fi avut cum să ajungi aici!”

Vă voi povesti eu mai târziu cine e Scenaristul ăsta…

Am fost o culegere de matematică. Serios vă spun, nu halucinez! 🙂

Cuprindeam între coperţile mele, toate problemele lumii. Nu eram o problemă în sine, ar fi fost uşor cu rolul ăsta.  Îmi ştiam rezolvarea de aş fi fost aşa…

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Dar fiind culegere, habar nu aveam  CUM să (mă) rezolv. Ştiam doar rezultatele. De la sfîrşit. Acolo eram cea mai interesantă. Mă lăudam eu că sunt cea mai cea, dar habar nu aveam că Cel mai Cel era Cel ce mă crease.

Într-o zi, am zis că e mai bine să plec la răsfoit alte cărţi. Mă plictisisem cu mine. Şi m-am dus. Grav a fost că m-am întors abia după vreo 15 ani …  sau chiar mai mulţi … cu filele rupte. Iar cele ce mai rămăseseră, erau mototolite …

Cum am ajuns aşa?

  • Am bifat greşit. Iubiri. Am luat aşa, pe ghicite. Am crezut că am noroc. Şi cu o încredere oarbă, în loterie, am pus la întâmplare. Un fel de 5/40. 🙂 ştiti jocul de la Lotto, da?

Problema însă nu era (alta!) că nu câştigam, dar eu şi insistam să mai joc, doar-doar, o fi şi la mine … până să mă dezmeticesc, ajunsesem falită. Şi când nu mai ai nimic, te vinzi pe tine. Pe oricât… eh, cam aşa am decis eu: să mă vând iubirilor, pe Gratis! Aşa mult vor aprecia, că voi ajunge un fel de „vedetă”.

  • Am renunţat să (mă) scriu. Ajunsesem să cred că alţii se pricep mult mai bine ca mine la slove, şi oricum n-ar da ei 2 bani pe mine. Ţineam între coperţile mele poveştile altora. Şi îi ajutam pe alţii să descifreze enigmele. Nu mai aveam nevoie de a (mă) crea. Ajunsesem să cred că starea „de a legumiza” era mult mai bună decât de a grădinări. Grav era însă că, deşi să fii legumă e bine, căci te cultivă alţii, te stropesc alţii, te plivesc alţii… tu nu ai nimic de spus, nu poţi însă cere apă, nu poţi cere atenţie. Şi mai grav, că, în final, te vând. Grădinarii, zic!

Aşa că am ajuns oricum din mână în mână. Mâinile oamenilor care mă răsfoiau, începeau să rezolve din mine ce puteau, şi se plictiseau. Sau se enervau. Iar eu eram convinsă că e din cauză că sunt eu prea grea. De rezolvat. Prea multe probleme între coperţile mele! Mi-am dat peniţa altora, din siguranţa că ei au talent mai mult!

  • Am decis că nu pot să mă opresc din tăcut. Credeam că alţii au un glas mult mai dulce, şi o minte mult mai ageră. Eu, şi dacă aş fi spus ceva, ar fi fost fără valoare. Şi atunci, era mai înţelept să accept că nu sunt înţeleaptă. Ca alţii. Şi aşa am lăsat altora şansa să se afirme. Şi mie mi-am lăsat închisă uşa care ducea la afirmare. Oricât m-ar fi jignit ei, eu tăceam. Trebuia să fiu blândă. Dumnezeu spunea că trebuie să întorci şi celălalt obraz

 

  • Când găseam câte un sârguincios, care se chinuia cu problemele dintre filele mele, mă închideam. Azi aşa, mâine aşa, până se enerva omul şi mă lăsa pe masă. Să se chinuie altul cu deschisul meu. Îmi părea rău apoi, căci mă gândeam că ar fi reuşit cumva să rezolve ecuaţiile alea întortocheate, la câtă determinare şi răbdare avea. Dar … toate au limitele lor. Aşa că mă lăsa baltă şi se ducea la altă culegere. Care măcar nu se închidea. Măi, şi greu îmi era când vedeam cum venea apoi, fericit, cu diploma cu locul I. Căci rezolvase totul. Punea culegerea la loc de cinste, o mângâia în fiecare zi, o privea cu dragoste… îl făcuse celebru. Şi tot ce făcuse ea, colega mea culegerea, fusese să SE DESCHIDĂ. El se chinuise cu toate ridicările la pătrat, şi cu toţi radicalii.

 

  • Habar n-aveam că rolul de Regizor nu era acelaşi cu cel de SCENARIST. Aici a fost de fapt dezastrul: credeam că trebuie să regizez după piesele mele. Aşa cum erau. Trebuia să fiu originală, aşa credeam. 🙂 De fapt, trebuia să regizez după scenariile Celui mai bun Scenarist. Cine era El?

Dumnezeu!

Habar nu aveam că El scrisese cele mai bune piese. Şi una dintre ele, fusesem eu!

Doar că eu nu ştiam de fapt CINE sunt. Credeam că sunt o culegere de exerciţii sofisticate. Mai grav, credeam că sunt plină de cifre, de matematică. Când colo, eram de fapt un regizor talentat, care avea de pus în scenă cea mai bună piesă scrisă vreodată: viaţa mea!

Am eşuat, dragii mei, prin tot ce am fost şi am ştiut. Tot ce am aruncat la gunoi, convinsă că era stricat. Prin tot ce nu am spus, de frică să nu mă fac de râs.

N-am înţeles că Dumnezeu era în controlul a tot. Eu nu trebuia decât să mă dau jos din paginile culegerilor alese greşit, şi să regizez.

 

Am eşuat! Dar azi trăiesc eşecul cu palmele făcute rugă. O înalţ spre cer şi aştept binecuvântarea de a continua să dau viaţă Cuvântului  (lui Dumnezeu) şi să încep, uşor-uşor, să îmi scriu povestea dictată de El!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
3 modalităţi în care să-ţi iubeşti soţul

Relatii

3 modalităţi în care să-ţi iubeşti soţul

Distribuiți vă rog

Fiecare femeie pleacă la drum, de mână cu soţul ei, visând o căsnicie frumoasă, binecuvântată şi împlinită. Pornim, în ziua nunţii,  cu sufletul deschis, în călătoria devenirii, şi ne imaginăm un drum fără obstacole. Şi credem că şi de-or veni, vom putea să trecem peste ele. Căci dragostea noastră va muta munţii ăia.

Ce facem însă atunci când viselor noastre li se frâng aripile, şi ne lovim cu capul de realitate? Când realizăm ci pietrele din calea noastră, pe care noi le vedem munţi, trebuie luate pe rând, cu mâinile, şi nu dispar ca prin minune?

Iată 3 modalităţi de a iubi chiar şi atunci când bârbatul căruia i-ai spus DA, este de neiubit…

  1. Roagă-te pentru el!

Nu însă numai în clipele grele. Roagă-te mereu, zi de zi. Ajutor potrivit nu înseamnă numai să te asiguri că are cămăşile călcate şi masa pregătită. Nici să fii mereu cea mai zâmbitoare sau mai aranjată femeie pe care o vede, nici să ai relaţii sexuale ori de câte ori vrea.

Toate contează, şi de toate este bine să ţii cont, dar NIMIC, absolut NIMIC nu va înlocui o inimă curată şi smerită, care se pleacă în faţa lui Dumnezeu şi cere răbdare, sacrificiu şi dragoste adevărată. Elizabeth George, o scriitoare creştină, spunea în una din cărţile sale: „Roagă-te pentru soţul tău. Nu poţi urî persoana pentru care te rogi. Nu poţi neglija persoana pentru care te rogi.”

Uneori e greu. Şi atunci când vine ca o avalanşă peste noi, acest greu ne face să ne îndepărtăm, să ignorăm şi să lăsăm la o parte gândurile la şi despre cei pe care i-am ales. Şi tocmai aici este cheia: a nu te gândi deloc la soţul tău înseamnă neglijare. Iar neglijarea duce la îngheţarea relaţiei.

Roagă-te, aşadar, pentru soţul tău: pentru slujba sa, pentru prietenii săi, pentru relaţiile sale cu părinţii şi socrii, pentru pasiunile sale, fricile sale, castitatea sa, implicarea în biserică, pentru darurile sale spirituale şi creşterea lui spirituală. Rugăciunea vindecă!

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

2. Laudă-l!

Bărbaţii au nevoie de confirmare. Ideea că numai femeilor trebuie să li se facă mereu complimente şi să li se aducă flori, este greşită. Şi bărbaţii simt. Oricât de ciudat ţi s-ar părea să auzi asta, sau oricât de mult eşti pornită înpotriva lor, din cauza unui trecut poate plin de noroi.

Draga mea, şi bărbaţii plâng. Şi ăsta nu este un clişeu. Este un adevăr pe care îl vei simţi pe pielea ta, dacă vei decide să îţi lauzi soţul în fiecare zi. Nu doar între 4 ochi, ci ori de câte ori ai ocazia. În public, pentru că aprecierea şi respectul pe care i-l porţi trebuie văzute de toată lumea.

În felul acesta eşti şi un exemplu pentru alte femei, căsătorite sau nu, care trec prin dificultăţi în propriile lor căsnicii, sau cărora le este teamă să-şi exprime sentimentele în public.

3. Răsfaţă-l!

Da, şi bărbaţii au nevoie de răsfăţ! A crede că e suficient să îţi îndeplineşti îndatoririle de bază faţă de soţul tău este greşit. Orice bărbat îşi doreşte să fie cel mai important pentru soţia sa.

Dacă ne aşteptăm mereu ca noi să fim acelea întâmpinate cu flori, cu bilete la teatru, cu un parfum, cu o bijuretie şi cu bileţele de dragoste ascunse în buzunarele hainelor noastre scumpe, vor sfârşi dezamăgite. Şi egoiste.

Domnul Isus spunea: „Ceea ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel!” Fii soţia care te-a creat Dumnezeu să fii! Pregăteşte-i un ceai cald, găteşte-i felul său de mâncare preferat, adu-i cu zâmbetul pe buze  desertul pe care îl adoră, şi fă orice gest mic, pe care ţi-ai dori să-l facă el pentru tine!

Nu este nevoie să fii o gospodină model, pentru a-ţi răsfăţa soţul! Azi există peste tot restaurante:). Comandă ceea ce ştii că îl încântă. Dacă nu ai un soţ pentru care căsnicia înseamnă robie, (şi sper că ţi l-ai ales sau ai de gând să ţi-l alegi cu grijă!) vei vedea că se va bucura de orice mic răsfăţ din partea ta!

Şi crede-mă, chiar dacă nu ştii să găteşti, dar vrei să-i mulţumeşti pentru tot ceea ce face pentru tine, şi să-i spui cât de important este, chiar şi o mâncare arsă, sau o prăjitură imperfectă îl vor bucura! Important este gestul! (Dacă eşti necăsătorită, roagă-te pentru confirmarea lui Dumnezeu, pentru cel ce-ţi va fi soţ! Fii cu ochii în 4 când alegi, din păcate sunt şi bărbaţi care au învăţat că femeia trebuie folosită, nu iubită! A te căsători cu un bărbat care găseşte peste tot defecte, este o povară!)

Draga mea, roagă-te pentru soţul tău, laudă-l şi răsfaţă-l, şi vei vedea rezultatele! Nimic din tot ce ţi-am scris aici nu te va înjosi vreodată! Nu asculta ce spune lumea, ci numai ce spune Dumnezeu!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

 

Distribuiți vă rog