Etichetă: barbati

Femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice!

Relatii

Femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice!

Distribuiți vă rog

Femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice! Nu, draga mea, nu te amăgi cu iluzia că toate se vor rezolva atunci când vei avea o verighetă pe deget, un copil în cărucior şi un bărbat frumos lângă tine!

Am fost singură toată viaţa mea. Şi o spun cu cicatrici multe pe suflet, dar cu mulţumirea că am învăţat că singurătatea în doi e cu adevărat mult mai dură decât cea cu tine însăţi.

Am fost singură NU pentru că sunt urâtă, proastă şi desfrânată, ci pentru că am ales greşit. Atât de greşit, că atunci când m-am trezit din anestezie, mă uitam la femeia aceea care se târa pe jos, pe coate şi în genunchi, la propriu şi la figurat uneori, şi mă întrebam cum de răspunde la acelaşi nume cu mine?

Mi se părea că Dumnezeu face o glumă proastă cu mine. Nu, nu făcea El. Eu făcusem. Făcusem stand Up comedy cu propriu-mi destin, şi mă miram apoi de ce nimeni nu mă lua în serios. Am aflat târziu că lumea te asociază cu ceea ce FACI, nu cu ceea ce ai vrea să fii.

Femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice! Nu accepta orice bărbat în viaţa ta, pe principiul greşit că: „Au mai rămas numai bărbaţi defecţi! Toţi ceilalţi sunt deja însuraţi! Măcar să fiu în rândul lumii, c-oi vedea eu cum îl schimb!” Nu aşa, femeie!

Caută un bărbat valoros!

Nu aşa, nu pentru că tu ai fi perfectă şi nu mai ai nevoie de ajustări, ci pentru că nimeni nu schimbă pe cineva, vreodată. Numai Dumnezeu. Şi nici măcar El, nu o face forţat. Atunci, cine te crezi tu, să fii sigură că poţi fi mai tare ca Cel ce a creat tot?

Nu, nu accepta lângă tine bărbatul bolnav, pe care să-l repari cu dragostea ta, nici pe cel imatur, pe care să-l creşti cu înţelepciunea ta, nici pe cel abuziv, pe care să-l corectezi cu feminitatea ta.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Nu accepta, femeie, nimic din ceea ce nu te face să te simţi cea mai frumoasă, şi atît de în siguranţă, încât ai fi dispusă să pleci cu el de mână în război, şi cu Dumnezeu lângă voi! Nu te amăgi, draga mea, cu iluzia căsniciei perfecte, pe care tu singură o vei construi, căci e de datoria femeii să-şi ţină bărbatul acasă!

Nu, femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice! Asumă-ţi zi de zi faptul că vei avea de învăţat o viaţă întreagă despre tine şi despre lume, şi investeşte în tine, până devii cel puţin femeia cu care ai vrea să se căsătorească fiul tău! Sau pe care, dacă ai fi bărbat, ai cere-o de soţie!

Dar niciodată, dar niciodată, înţelegi?, nu-ţi irosi tinereţea şi frumuseţea, într-o relaţie pe care ţi-o asumi pentru că „trebuie să luăm ce a mai rămas”! Nu lua rămăşiţe, draga mea, când tu te-ai luptat cu îngerii, poate, să devii ceea ce eşti!

Fii smerită, femeie frumoasă, o smerenie pe care o înveţi de la Dumnezeu, aceea în care îţi recunoşti limitele şi te pui pe învăţat despre tine, pe crezut în divin şi de iubit singura persoană care îţi poate scrie povestea: pe tine însăţi!

 

#Surse foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
De ce e mai frumoasă femeia la 30 de ani? 6 motive care te vor convinge!

Relatii

De ce e mai frumoasă femeia la 30 de ani? 6 motive care te vor convinge!

Distribuiți vă rog

Te aproprii de final, 2017! O dată cu tine, blogul acesta împlineşte 10 luni! A bucurat suflete şi a dus la destinaţie multe inimi. Sunt fericită că „l-am născut” dintr-o durere ce ar fi trebuit să mă ucidă. Iată însă, că durerea asta m-a vindecat de boli necruţătoare şi mi-a redat pofta de viaţă. Bucuria femeii-copil şi iubirea adevărată, cea care nu se trăieşte între pastile şi medici.

 Azi vă împărtăşesc devenirea mea. Puteţi găsi şi aici parte din mine, dar acum vă scriu despre „DE CE”- urile pe care poate nu vi le-aţi pus niciodată cap la cap, să vedeţi ce povestea frumoasă formează.

De ce e mai frumoasă femeia la 30 de ani?

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

1) Pentru că a învățat cu fiecare an să trăiască mai frumos
Tot auzim de ani buni ca vârsta e doar o cifră, dar, deşi ne intră în minte , nu rămâne şi-n suflet. E adevărat că timpul nu trece fără să lase urme pe trupul nostru, dar urmele astea sunt semnele experiențelor de tot felul. Unele avem cicatrice pe piele şi pe suflet. Dar ele spun despre cât de puternice suntem, supraviețuind uneori adevăratelor drame.

2) Pentru că ARE CURAJ
Nu l-a avut dintotdeauna. L-a câştigat cu multe lacrimi. Cu multe eșecuri adunate într- un pumn. În celălalt îsi ținea visele. Mult timp i-a trebuit să înceapă să le împlinească, dar, o dată cu primul pas, a devenit de nestăvilit!

3) Pentru că ştie cine e
A aflat după ce a stat ferecată în propriile întrebări. Habar n-avea că poate să ceară ajutor să afle. Când a aflat, a lăsat rușinea de o parte şi a pornit să sape. A descoperit comori în pământul propriilor temeri. Şi a făcut din ele bijuterii pe care acum le poartă cu mândrie: frumusețe. Determinare. Speranța. Putere. Dreptul la a cere.

4) Pentru că trăiește după propriile reguli
După ce afli cine eşti, îți dai seama că regulile altora nu sunt pentru tine. Înveți curajul de a crea o lume în care limitele sunt făcute pentru a fi depăşite, nu pentru a te constrânge.
Poți spune NU când regula ta e alta decât a celor ce vor să te tragă în jos, poți spune DA,  când ceilalți aleg să se limiteze, pentru că acel DA ar reprezenta un risc pentru ei.

5) Pentru că AȘTEAPTĂ!
I-a murit frica de a rămâne singura, frica aia ce o făcea să bifeze gresit iubiri care o ferecau cu lacăte. Acum ştie că „a fi în rândul lumii” nu e decât o regulă pe care fiecare are dreptul s-o trăiască după propriile valori. Trăiește singurătatea cu bucuria copilului care ştie că dacă AŞTEAPTĂ, va primi mai mult. Mai bun. Şi mai puternic.
Ştie acum că împlinirea nu îi e dată de un bărbat, ci de propriul har, primit de la Dumnezeu. Are grijă acum să se pregătească a fi soția cea mai bună, mama cea mai bună, varianta ei cea mai bună. Nu-şi mai pierde vremea căutând să salveze şi să schimbe bărbați, ci o folosește spre a se salva şi a se vindeca pe sine de frici.

6) Pentru că IUBEŞTE!
Nu că n-ar fi iubit şi până acum, însă a aflat că dragostea se construiește în timp, ca orice vis căruia îi sapi o fundație solidă şi rând pe rând, nu dintr-o dată, mai ridici câte un nivel. Repari apoi, cu timpul, dărâmi alteori, convingeri care te limitau, şi construiești altele noi, spre adevăr.
Femeia asta nouă ştie că fluturași din stomac nu sunt semn al iubirii adevărate, ci al îndrăgostirii, şi se bucură de ei, lipindu-le aripile de fiecare dată când se dezlipesc.
Da, femeia de 30 de ani e frumoasă. Pardon, FRUMOASĂ. Cu litere mari.
Vă puneți Aripi de Drum, să zburaţi cu ea, spre comori adevărate?

Dacă v-a săpat pe suflet un pas spre voi însevă, aruncaţi în aer aceste rânduri! Să ajungă şi la cele ce nu au curajul să devină!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum simte, după 16 ani, eleva-cuvânt, despărţirea de profesorii-destin?

Oameni cu aripi

Cum simte, după 16 ani, eleva-cuvânt, despărţirea de profesorii-destin?

Distribuiți vă rog

Încep cu sfială. În tăcerea care mă caracterizează. Cea care vorbeşte mai bine decât mine, şi mai corect decât gramatica cea mai curată.

Încep prin a vă spune, oameni frumoşi, că Liceul Mihai Viteazul mi-e azi altar pe care aş arde toate durerile ce m-au străpuns de-a lungul vieţii. Altar făcut din lacrimile vărsate pe vremea când mi-era „cimitir al tinereţii”, când îi uram până şi umbra.

Azi, după 12 ani, opresc lacrimi în colţ de suflet să-mi rămână să plâng tot ce-a fost. După 12 ani de când l-am văzut pentru ultima oară, când i-am păşit pragul şi l-am urât mai curat decât cel mai sincer păcat spovedit, îmi plec fiinţa în faţa lui şi îngenunchez la margine de Dor să recunosc, cu smerenie, că el a fost cel care m-a trimis în lume.

Cu smerenie, zic, pentru că eu, cea care, în urmă cu 12 ani, am călcat pământu-i în picioare şi am strivit sub tălpile mele nedreptăţile şi frica de necunoscut, am crescut frumos datorită sufletelor ce au crezut în mine. La început cu reţinere, mai târziu cu încredere, şi-ntr-un final cu strigăte de bucurie.

Am învăţat să iubesc frumos. Cu sfâşieri, cu lacrimi, în chin şi pe rug uneori.

Am învăţat să renunţ tăcut. Strigând pe genunchi, la un Dumnezeu pe care nu-L cunoşteam.

Am învăţat să primesc. Judecată şi dreptate, bucurie şi tristeţe.

Am învăţat să mă mânii curat. Privind în ochi oamenii ce mă creşteau spre a deveni.

Oamenii de atunci au devenit azi OAMENI. Cu majuscule, pentru că atunci când „te faci mare” înţelegi tot ce odinioară judecai, strigai şi umileai. Înţelegi că OAMENII aceia aveau neputinţele lor, că fuseseră nedreptăţiţi, la rândul lor, şi învăţaseră supunerea. Aveau demnitatea lor, şi deveniseră dascăli. Aveau fricile lor, şi deveniseră tirani. Aveau ceea ce eu, atunci, nu aveam, şi mi-au semănat în suflet, răscolindu-mi fiinţa: Respect!

OAMENII aceia sunt Profesorii pe care de atâtea ori îi imitam, îi stresam şi îi aruncam la gunoi pentru un pumn de rebeliune. Nu ştiu alţii cum au fost, dar eu, când îmi amintesc vremurile acelea, îmi strâng cu degete tremurânde ruşinea de a-i fi judecat uneori exact pe cei de la care am învăţat mai târziu să fiu, la rândul meu, dascăl. Unul altfel poate… puţin mai tăcut, puţin mai retras, dar mai ales, puţin mai puţin decât au fost dumnealor.

Mi-aduc aminte că am fost revoltată pentru reţinerea cu care am fost trimisă la olimpiada de psihologie, de doamna profesoară  Marga Panait. „Cum să nu creadă în mine? Cum să nu aibă încredere că voi lua măcar un amărât de 7?” o întrebam pe mama, cu ochii plini de lacrimi. N-aveam pe atunci de unde să ştiu că într-o zi, datorită dumneaei deveni-voi terapeut.

Doamna profesoară, în urmă cu 12 ani, în aceeaşi lună Mai, m-aţi îndrumat să merg la Psihopedagogie Specială: „Cred că ţi s-ar potrivi. Poţi lucra cu copii şi adulţi cu nevoi speciale. În şcoli sau organizaţii. Acolo te văd…!”

Acolo sunt azi, doamna profesoară, cu tot cu fricile mele de necunoscut, pe care le-am transformat în aliat. Pentru ceea ce sunt, n-am cum să vă mulţumesc! Pentru că oamenilor care mi-au netezit calea nu le poţi da vorbe. Le dai doar suflet. Atât vă dau…

Mi-aduc  aminte de domnişoara dirigintă, Camelia Ionescu, inegalabilă prin tot ce inseamnă feminitate la puterea infinit. Pe care am imitat-o atât de bine într-o scenetă în limba engleză, încât dumneaei însăşi s-a confundat cu mine, într-una din pozele rămase amintire…

„Când am făcut noi poza asta?” m-aţi întrebat. „Nu sunteţi dumneavoastră, sunt eu, am făcut o scenetă…” , v-am răspuns mândră de isprava mea, şi toată clasa râdea pe sub mustăţi. Cu teancul de cărţi într-o mână, cu pălăria nelipsită şi rochia verde prinsă cu centură, mă recunosc azi în cea care aţi fost. Singura diferenţă este aceea că eu nu am ajuns dascăl. Acum, după 11 ani, colegi dragi îmi spun, deloc ironic: „Semeni cu doamna dirigintă!” 

Semăn, n-aş avea cum altfel, pentru că, după proba de limba franceză de la bacalaureat, mi-aţi spus frumos: „În viaţă trebuie să alegi între a face carieră şi iubire! Tu ai ales iubirea!” Am ales atunci, ce-i drept, o mare iubire din care m-am ales cu răni ce şi azi sângerează, dar din ea am făcut o iubirea mai mare decât toate iubirile lumii: iubirea de Cuvânt! Şi cuvântul e d(o)ar (de la) Dumnezeu.

Cu cărţile în braţe şi în suflet sunt şi eu azi. Şi sper ca atunci când vă voi îmbrăţişa, să vă pot spune frumos: „Am ales să fac din Iubire cariera cea mai frumoasă! Asta de psihoterapeut!”

Cum să vă mulţumesc? Aş fi banală şi rece… mă văd în dumneavoastră şi vă veţi vedea în mine… căci v-am ales model de feminitate creionată cu cerneală, nu cu farduri scumpe.

Mi-aduc aminte de domnul profesor Valentin Turcu. Nu mi-a fost profesor, dar îl cunoşteam pe de rost de la părinţii mei, pentru care era referinţă. În demnitate şi în respect. Tare şi-au dorit să-mi fie dumnealui profesor, şi tare dezamăgiţi au fost când am venit acasă tristă, şi-am întrebat  cu voce stinsă… „N-am avut noroc! Ce o să fac cu talentul meu? ”

Îmi pusesem speranţe în creionul meu. Şi-am rămas până azi cu portretul făcut de părinţii mei. Celui de care şi azi îşi amintesc cu atâta respect!

A venit odată la una din orele noastre de psihologie, trebuind să o înlocuiască pe doamna profesoară. M-a pus să citesc un eseu pe care îl avusesem ca temă, pentru olimpiadă. Nu uit nici azi tema: EMPATIE! Asculta atent, privindu-mă fix. Mi-era frică şi să ridic ochii din caiet. Nu pentru că mi-ar fi dat o notă proastă, ci pentru că în faţa unui OM pe care proprii părinţi l-au respectat mai mult decât orice, nu poţi privi şi-atât.

Mi-aţi scris, domnule profesor, în urmă cu câţiva ani, recenzia cărţii  pe care am publicat-o. Nu v-am mulţumit atunci. Nici n-aş avea cum! Rămâneţi Cuvânt. Tot ce-aş putea face este o lansare de carte în liceul care rămâne… pentru totdeauna, al meu!

Mi-aduc aminte de toate orele. De materiile al căror scop nu-l înţelegeam: matematica şi fizica ocupă locul central.

Doamna profesoară  Ecaterina Bădele, nu pricepeam nimic şi tot ce-mi doream era să ajung mai repede la facultate, să scap de absurdităţi. Cu ghilimele de rigoare. J Nici azi nu înţeleg o boabă, dar nu pot să uit dăruirea cu care ne explicaţi. Ajungeam acasă şi o întrebam pe mama cum poate un elev să fie atât de bătut în cap (adică eu!) încât să nu priceapă nimic de la un om care explică atât de pasionat. Noroc cu răspunsul ei sincer: „Cu cin să semeni, mamă? Eu şi tati suntem paraleli! Stai calmă!” şi-am stat calmă pân la facultate, când au început să ne explice principii care se aseamănă cu fizica. Nici acum nu pot înţelege paralelaJ, dar ce ştiu e că dacă aş avea un copil, tare mult mi-aş dori pentru el un profesor de fizică atât de pasionat de meserie.

De matematică mă leagă o vecie de frumos: Domnule profesor  Gabriel Tica, mi-aţi călăuzit paşii în şcoala generală, când aveaţi cu câţiva ani mai puţini decât am eu acumJ. Aţi rezolvat problema sufletului meu la finalul clasei a 8a, când, cu ochii în lacrimi, mi-aţi spus curat: „Continuă să scrii! Ai un mare talent!” Când toţi oamenii mari spuneau că trebuie să-mi văd de carte, nu să pierd vremea scriind aberaţii, dumneavoastră, OM cu litere mari, aţi pansat sufletul meu cu vorbele care mi-au fost alinare de fiecare dată când ceilalţi îmi  renegau pasiunea. M-am întrebat mereu dacă nu cumva motivul pentru care nu mi-aţi judecat pasiunea a fost acela că eraţi mai aproape de vârsta mea şi nu vă ninseseră încă dezamăgirile vieţii? Tare aş dori însă ca azi să fi rămas la fel, şi să vă încurajaţi elevii să îşi trăiască până la epuizare visele!

Am citit cândva, într-un manual de psihoterapie, că cei mai buni psihoterapeuţi sunt cei care au partea artistică foarte dezvoltată. Pentru că ei deţin empatia necesară vindecării OAMENILOR. Şi-atunci mi-am amintit de dumneavoastră!

Scriu şi azi, deşi nu trăiesc din asta. Matematică ştiu cât să nu mor de foame, să număr banii J şi să calculez câţi ani sunt de când v-am îmbrăţişat prima şi ultima oară şi am rămas în suflet cu siguranţa că „ARTIŞTII LUMII, DIN NAUFRAGIU, REFAC O LUME!”

Artiştii lumii încearcă să înoate

Chiar sub asfalt, când sunt respinşi sau trişti

Pot fi bolnavi, ciudaţi, dar peste toate,

Iubiţi divinitatea din artişti!

Agonizează smirna în lavandă

Le-nmiresmează clipa, Duhul Sfânt,

Ei dăruiesc o altfel de ofrandă

Prin pâinea rumenită în cuvânt

Sunt când pe-un colţ de stea, când rătăciţi

Lucizi, însinguraţi sau fantezişti

Să îi iertaţi şi-apoi să-i ocroţiţi

Căci poate, nici n-au vrut să fie artişti.

Artiştii lumii Merg pe Titanic

Durerea lumii O simt organic

Doar ei rezistă

Şi prin minune

Din naufragiu, Refac o lume.

(Clara Mărgineanu, Artiştii lumii)

 

După 16 ani, domnule profesor, strâng în pumni respectul pe care vi-l port şi atunci când simt că nu mai pot, lovesc cu ei în Dumnezeu. Şi aşa cedează durerea. Ştiu că un OM a dat sens vieții mele. Şi OMUL acesta e ca aparutul de ţinut viaţa… chiar când toate sunt moarte în mine.

Spunea Adrian Păunescu odată: „Am făcut pentru noi un spital de nebuni.” Pentru noi, artiştii ăştia neînţeleşi, zic eu. Şi dacă în spitalul ăsta măcar un OM să mă viziteze am, mi-e de ajuns să rezist tratamentelor lumii. Chiar dacă sunt al naibii de puternice… Şi OMUL acela aţi fost cândva DOAR dumneavoastră!

Domnilor profesori, ati dat viață cimitirului meu prin suferință. Aceea pe care o simțeam ori de câte ori intram pe poarta infernului ce-l vedeam atunci. Tot ce-mi permit acum să vă rog, cu tot respectul ce m-ați învățat să-l simt, este să nu tăiați aripile elevilor dumneavoastră!  Chiar dacă pasiunile lor nu au nici un sens pentru dumneavoastră, vă rog să mă credeți că pe unii dintre ei tocmai aceste non sensuri îi țin în viață.

Pe mine arta m-a trăit.

M-am vindecat prin cuvânt mult mai bine decât m-ar fi vindecat toate medicamentele marilor medici. Tot prin artă am salvat vieți fără să ştiu. Oamenii citeau şi plângeau. Îşi spălau durerile şi păcatele cu lacrimile şi se vindecau. Vă rog fierbinte să nu-i judecați pe elevii aceştia enervanţi de cele mai multe ori, tupeişti sau rebeli!

Dați-le drept la cuvânt! Să se exprime. Să strige. Să plângă! Să vă spună că îi doare nedreptatea vieții! Sau a dumneavoastră, uneori.

Vă rog fierbinte să le arătați că şi dumneavoastră greşiţi!  Pentru a înțelege că greșeala face parte din normalitate, din uman şi din fumuseţe!  Altfel ajung rând pe rând în spitale de psihiatrie, sau în cabinete de psihoterapie, convinși fiind că ei sunt defecți.

Dați-mi mâna dumneavoastră, să facem o horă a sufletului! Să-i înțelegem şi pe cei neînţeleşi! Să-i iubim şi pe cei de neiubit! Unii dintre ei trăiesc drame reale în familiile lor. Sunt abuzaţi. Neiubiţi şi trădați de propriii părinți. Fiți dumneavoastra părinții pe care şi i-au dorit! S-ar putea ca într-o zi, tocmai unul din neînţeleşii aceştia să vă ajute propriii copii să se înțeleagă!

Nu-i disprețuiți, pentru că s-ar putea ca într-o altă zi, tocmai ei să vă învețe copiii ce înseamnă empatia!

Iar pe voi, dragi elevi, vă rog,  cu lacrimile strânse în cuvinte, să nu vă lăsați visele să moară!

Aveți curaj să vă faceți scuturi din lacrimi şi să luptaţi cu ele împotriva celor ce vă atacă! Aveți curaj să le spuneți cu respect profesorilor voştri despre pasiunile voastre!

Învățați!

Orice!

Atât cât puteti! Mai mult decât vi se cere! Daţi-vă dreptul să fiți mediocri la ce nu puteţi înțelege şi faceți maraton cu pasiunile voastre!

John Maxwell a spus odată să nu puneți vulturii să înoate şi raţele să zboare! Pentru că îi veți distruge şi pe unii şi pe alţii! !

Dragi elevi, nu lăsați Facebook -ul să vă cumpere timpul! El trece şi nu dă dobândă! Nu vă va plăti ratele, nu vă va creşte copiii!

Fetelor, nu faceţi din fețele voastre cărți de colorat, folosind doar farduri pentru frumusețea voastră! Aveți una interioară pe care numai un bărbat adevărat o va prețui! Comoara cea mai mare a unei femei, care nu va seca niciodată, este feminitatea. Iar feminitatea nu e egală cu sexualitatea dusă la extrem. Asta prezentată pe toate posturile tv.

Citiți!

Fardaţi-vă sufletul şi parfumaţi-vă inima cu învățături sănătoase! Ele vă vor învăța respectul. Feminitatea adevărată şi dragostea pentru simplitate. Luați ce este util de la fiecare profesor cu care interacţionaţi! Învățați din greşelile dumnealor şi fiți, pentru cei de după voi, exemple de urmat!

Alegeți-vă parteneri de viață cu care să împărțiți cărțile cele mai frumoase, fricile cele mai profunde şi iubirea cea mai curată! Nu vă lăsaţi înşelate de aparențe , sub măştile unor bărbați care fac bani din naivitatea altor femei sau din afaceri ilicite!

Nu vă lăsați abuzate, ca aşa zisele vedete de plastic! Meritaţi un loc mult mai frumos decât un spital de psihiatrie, în care să vă petreceți tinerețea!

Iar voi, băieți frumoşi, nu vă întreceţi în mușchi, decât dacă doriţi să vă faceţi din sănătate o carieră! Nu în perfecţionisme de mahala, dorind să cuceriți femei de bisturiu! Meritaţi mult mai mult decât plastic, culori şi tocuri, pe care să vă sprijiniți sufletul obosit! Iubiți-vă într-atât, încât să preţuiţi singurătatea în locul atâtor fake-uri promovate de media.

Tineri frumoşi, sunteţi generaţia pe mâna cărora vor fi copiii voştri într-o zi! De voi depinde unde alegeți să vă petreceți viitorul!

Ştiu că e greu să rezişti într-o lume în care un dascăl câştigă cât jumătate din consumaţia unui manelist, la un restaurant de fiţe. În care majoritatea profesorilor trăiesc cu frica abuzurilor din partea părinților cu maşini scumpe şi boli psihice tratate de droguri şi alcool. În care notele se obțin uneori pe favoruri sexuale şi diplomele se scriu oricărei „Domnişoare Columbeanu”.

Ştiu că învățământul românesc e azi cu mult sub nivelul ratingului Tv. Şi mai stiu că Dumnezeu e un fel de Bordea. Ăla de la Stand Up Comedy! Parcă era şi angajat la Capatos. Nu mai ştiu dacă e, căci nu mă uit la Tv. (Să nu credeți că eu nu râd sau că-l disprețuiesc pe Bordea. Am râs cu poftă la trăznăile lui, şi l-aş asculta până la refuz. Dar doar atâta timp cât face din Stand Up artă. Nu mahala!)

Sunt o neinformată, în ale vedetismelor, stiu şi asta! Pentru că nu accept să facă televiziunea instrucție cu mine. Şi nici să învăț după manualele de terapie de cuplu ale Adrianei Bahmuţeanu.

Scriu cu sufletul strâns. E dureros să te întorci în timp şi să-ți dai seama că acel cimitir pe care l-ai urât 4 ani din viață, e locul unde azi ai da ani din ea să-l înviezi!

Pentru că azi, după 12 ani, văd în licee adevărate lagăre. De libertate, ce-i drept, dar una înțeleasă nu prost, ci periculos de greşit! O înţelegere care te duce în spatele gratiilor. Ale spitalelor sau ale închisorilor. V-aş scrie multe, OAMENI frumoși… v-aş îmbrățișa pe fiecare în parte să vă dau din puterea mea de a răzbate. Putere primită pe gratis din Cuvânt. Al lui Dumnezeu.

Cu sufletul în ultima bancă de la mijloc, a clasei a XII-a E, mă înclin în fața celor ce mi-au creionat viața în culori mai frumoase decât orice Armani. Dior sau Arden.

 Şi şă ştiţi un lucru: sufletul meu e marca Baileşti!

Şi-o duc cu mine peste tot, şi mă mândresc cu ea. Pentru că miroase a vis. Are gust de glorie şi arată a binecuvântare!

Îmi îmbrățișez liceul, de aici, de departe, cu brațe de vers şi cu putere de artist nebun. Şi fiecăruia din OAMENII care mi-au trasat frumos viitorul, le construiesc un palat în inima mea. Să -şi odihnească acolo sufletul obosit. De atâta lumesc…

Comandă AICI cartea mea, PUNE ULTIMA PIESĂ!, scrisă în perioada liceului, şi află poveşti nespuse…

 

Distribuiți vă rog
Vindecarea începe cu Dumnezeu!

Credinta

Vindecarea începe cu Dumnezeu!

Distribuiți vă rog

Vindecarea începe cu Dumnezeu! Ne îmbolnăvim de iubiri înţelese greşit. Puţin câte puţin, cu zâmbetele mirosind încă a primăvară, ne transformăm în fluturi. Zburăm, de mână cu oameni pe care îi iubim pentru tot ce NU NE DAU.

Îi iubim pentru ce ne aşteptăm să ne ofere, pentru tot ce ne-am dori să fie şi încă nu au devenit. Ne asumăm responsabilităţi pentru schimbările lor, pentru bucuria lor, pentru împlinirea şi deznădejdea lor.

Uităm sau nici nu apucăm să învăţăm că iubirea adevărată nu se trăieşte între pastile şi medici. Nu pe paturi de spitale mirosind a depresii, a suferinţe tăiate cu lama pe vene, ori a sinucideri comise în numele ei…

Ne condamnăm apoi, după despărţiri de care ne facem vinovaţi, pentru eşec. Pentru lipsă de respect faţă de omul căruia nu i-am dat tot ce şi-a dorit. Tot ce a cerut. Uneori absurd, alteori egoist. Şi mereu iubindu-ne pentru ce îi oferim, nu pentru ceea ce suntem: copii de Dumnezeu.

Ne condamnăm plângându-ne vinovăţiile în perne pe care celălalt şi-a odihnit capul, după certuri din care el ieşea mereu învingător. În perne pe care el a visat dorul de altcineva, plecarea abia aşteptată de lângă noi şi coşmarul care se numeşte NOI…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Uneori trec ani. Pentru alţii, mai norocoşi puţin, trec luni. Până ce îngenunchem mutilaţi de suferinţe şi strigăm către Dumnezeu. Acela pe care nu L-am întrebat dacă iubirea înseamnă durere. Nefericire. Acuze. Ţipete. Condamnări. Lovituri. Sinucideri. Pastile. Acela pe care nu L-am întrebat dacă persoana pe care o vedem frumoasă, este şi cea pregătită pentru noi.

Ne jucăm de-a Dumnezeu, apoi, când ne dăm seama că nu suntem, alergăm la El să-I cerem ajutor. Să ne scape din închisori, să ne elibereze de nedreptăţi şi să ne ţină în braţe. Nu merităm nici măcar să ne asculte, şi noi cerem vindecare. De suferinţele pe care singuri ni le-am ales. În schimbul unor iubiri de-o vară, de-un an, de-un fior, de-o noapte…

Şi niciodată de-o viaţă!

M-am vindecat de neiubirea de Dumnezeu. Mi-am cerut iertare pentru iubirile pământeşti, trăite pe paturi de iluzii cusute frumos.  Cu aţă de minciună. De promisiuni şi trădări.

Şi într-o zi mi-am făcut curaj să-L rog pe acelaşi Dumnezeu, căruia nu i-am cerut niciodată părerea pentru alegerile mele, să mă salveze. Să-mi dea răbdarea de a aştepta iubirea adevărată, născută din El şi scrisă cu sângele Celui ce a murit ca eu să trăiesc. Curat şi biruitor.

Şi-a venit o zi în care El m-a întrebat:

„Vei spune tu lumii despre iubirea divină?”

  • Da, Doamne, am răspuns, voi spune! Ajută-mă doar să n-o mai pierd niciodată! Căci fără Tine sunt Nimic!

 

Foto credit: Sara Dumitrache

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!” sau frumusetea din spatele simplitatii, dezvaluita de Alexandru Sassu

Oameni cu aripi

„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!” sau frumusetea din spatele simplitatii, dezvaluita de Alexandru Sassu

Distribuiți vă rog

„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!” sau frumusetea din spatele simplitatii, dezvaluita de Alexandru Sassu

E luna femeii, si v-am promis frumusete. Nu insa una care tine de plastic si bisturiu, ci aceea simpla, din spatele lumii. Astazi ne povesteste despre ea, Alexandru Sassu, cel care a creat zambete din nimic, ori din oceane de lacrimi.

El, „tipul de la metrou”, despre care n-am stiut nimic pana acum cateva luni, cand am scris AICI despre realitatea cu care m-a izbit in fata, atunci cand am citit, din pura intamplare, cu ochii in lacrimi: „Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi! Alex”

Cand treci prin viata unui Alex care are grija sa iti aminteasca toate defectele, sa iti arate ca nu valorezi nici jumatate din cat valora fosta, cand auzi in fiecare zi nemultumirea de a nu fi femeia frumoasa, pe care si-a dorit-o toata viata, si, dupa ce decizi sa-i lasi spatiu, spre a si-o gasi pe cea potrivita, vezi la metrou exact cuvintele dupa care ai tanjit luni de zile… ti se pare ca Dumnezeu se tine de bancuri. La care te prinzi cu greu. 🙂

Azi, vindecata de nefrumusete, ma uit la cicatricea lasata de imperfectiunile mele, si vad, scris peste ea: „Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi! Alex”.

Si stiu ca ori de cate ori obsesia din trecut, a defectelor mele de tot felul, va reveni sa-mi macine sufletul, voi avea arma cea mai puternica, pe care o voi folosi sa omor minciunile de-atunci: Cuvantul.

„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi! Alex”

Asa ca, de martie ce e, l-am rugat pe Alex sa ne spuna povestea lui. De viata si de pasiune. De frumusete ce vede in noi, femeile imperfecte:).

Sa citim, zic:

 Alex, toată lumea te cunoaşte ca „tipul de la metrou, cu Nu te mai preocupa, eşti frumoasă astăzi!” Cine eşti tu, de fapt, şi care e povestea  cuvintelor „din subteran” 🙂 ? 

Dupa cum deja cred ca stii, nimic nu a fost gandit. Mesajul s-a dorit a fi un gand de la un om pentru alt om, esenta acelor cuvinte dorind sa o transmit unei tipe alaturi de care am mers vreo trei statii de metrou. Era trista si dezamagita de viata ei, si de faptul ca toate prietenele ei  traiesc lucruri pe care ea le viseaza. Si am vrut sa ii arat ca nu asta este totul.

Acel „esti frumoasa astazi” nu se refera la frumusetea exterioara, ci la interiorul omului, la lucrurile pe care le avem si nu le apreciem, la cate se intampla in jurul nostru fara sa vedem, considerand ca totul ni se cuvine.

De acolo, totul s-a intamplat. Mesajul a fost preluat si a inceput sa apara peste tot, atat in Bucuresti, cat si in tara. Metroul bucurestean este „acasa”, ca sa zic asa, avand in vedere ca inca in majoritatea statiilor il poti vedea, insa e scris pe pereti, pe panouri publicitare, in parcuri sau in locuri unde nici nu te gandesti.  Important nu este cine a inceput sau motivul, important este ca mesajul inspira oameni, pune zambete pe buze, ofera optimism si da o stare de pozitiv.

 Povesteşte-mi, te rog, despre talantul tău. Care este, cum l-ai descoperit,  şi cum ai ajuns să-l pui pe portativ?

Nu stiu daca ii pot spune talent. Lumea spune ca fac bine ce fac si persoanele se intorc la mine. Sunt make-up artist. Vezi tu, asta este o meserie in care nu conteaza reclama, si nu conteaza imaginea, conteaza ce iese din mainile tale. Da, ok, cu cat te implici mai mult si cu cat esti mai pasionat, cu atat mai bine, insa talentul neantrenat este degeaba.

Inainte sa fac asta, am facut facultatea de drept, am lucrat in multinationale si in banci. Mi-am dorit o schimbare, una radicala, pentru ca nu ma regaseam in ce facem, si am facut-o. Ce este important este nu doar sa iti doresti lucruri sau doar sa visezi la ele. Da, asta e un inceput, dar daca nu actionezi, nu se va intampla nimic si mereu vei ramane cu frustrarea „si daca…”.

Cum e cu talanţii ăştia, din punctul tău de vedere? Te naşti cu ei, şi depinde de tine să-i înmulţeşti, sau îţi sunt daţi de Dumnezeu, şi tot treaba Lui este să ţi-i înmulţească, sau măcar să-ţi dea adresa unde se fabrică?

Eu zic ca sunt doua posibilitati: te nasti cu talent sau il dobandesti prin dorinta si exercitiu. Sa te nasti cu el, prezinta un avantaj, dar nu este totul. Este chiar riscant, pentru ca te culci pe o ureche, ca ai talent, si atunci consideri ca exercitiul si munca nu iti sunt necesare.

In cea de-a doua situatie, iti doresti, vezi ca ai o inclinatie cat de cat, si te apuci de munca. Si muncesti! Muncesti mult! Pentru ca stii ca ai radacina, dar ani de zile nu ai udat-o si nu a crescut nimic. Realizezi ca doar prin exercitiu zilnic si sustinut poti sa evoluezi si sa ajungi unde altii sunt de ani de zile. Unii au avut darul sa ajunga mai usor decat tine, acolo, pentru ca datorita talentului nascut au luat startul in fata ta.

Nu cred in povesti de succes nemuncite si nu cred in minuni ce se intampla peste noapte.

Totul trebuie cladit, muncit si asteptat. Fara rabdare nu obtii nimic, nimic nu se intampla cat bati din palme. Drumul poate fi presarat cu frustrari, cu dezamagiri, cu promisiuni nerespectate, cu oameni falsi si „hateri”, dar ce conteaza, atata timp cat tu stii unde vrei sa ajungi?

De ce crezi că îşi blochează oamenii harul primit de sus, în joburi de unde câştigă decât bani, nu şi împlinire sufletească? Cum crezi că ar trebui să-şi privească fiecare darul?

Ma bucur ca ma intrebi asta, pentru ca pe drumul meu pana aici, am surprins foarte bine aceste situatii in cazul celor din jur. Initial, cand iti incepi viata profesionala, iti pui in minte cam ce vrei sa faci si iti doresti un job de care sa iti fie drag, care sa scoata ce e mai bun din tine, si incepi drumul.

Problema este ca pe drum apare un cerc vicios al banilor si al pozitiilor in cadrul companiei – azi esti promovat, maine primesti marire de salariu, poimaine un bonus pentru atingerea target-urilor si tot asa. Peste ceva ani te trezesti pe un drum care nu este al tau, pe care nu ti-ai dorit niciodata sa pasesti, insa este drumul pe care, pe nesimtite, ai pasit, luat de nebunia cotidiana, si din dorinta de a demonstra cine esti.

Si uite asa ajungi sa te frustrezi, sa mergi „la scarbici” sau „la munca”. Atunci cand ajungi sa folosesti aceste sintagme, cred eu, in tine zace deja un amalgam puternic de frustrare si dezamagire pe care il controlezi din ce in ce mai greu. Din punctul asta refulezi in vacante exclusiviste, cadouri scumpe, gadget-uri de ultima generatie, lucruri materiale care te plaseaza intr-un loc bun in ochii celorlalti, dar tu? Tu cine esti?

Dar tu? Tu cine esti?

 Când ar fi cel mai înţelept să renunţi la ceea ce nu-ţi aduce bucurie adevărată: când deja eşti sigur că poţi câştiga din pasiunea ta, suficient încât să poţi supravieţui, sau atunci când SIMŢI? Ar trebui să păstrăm un echilibru, în ceea ce priveşte cariera, între raţiune şi sentiment?

Eu am facut schimbarea cand am simtit. Nu am avut nici o plasa de protectie. Am zis ca trebuie sa schimb si am schimbat. Un gest un pic nebunesc. Nu m-am gandit la consecinte. Am renuntat la job si am ales drumul asta, fara sa existe certitudini. Mi-am concentrat toata energia pentru a merge pe drumul asta si am pornit.

In aceeasi masura, cunosc persoane care au facut schimbul asta usor-usor. Si-au ales drumul si au pasit treptat pe el, mergand in paralel cu job-ul care le castiga traiul de zi cu zi.

Nu stiu cum este mai corect. Nu cred ca exista o regula. De obicei spun ca suntem diferiti si asta este minunat. Asta cred si in aceasta situatie. Nu exista o reteta, fiecare face astfel de schimbari cum si cand simte. Important, daca ma intrebi, este sa o faca, pentru ca multi gandesc, dar nu actioneaza.

Ce crezi că îi poate motiva pe oameni să pornească pe drumul vocaţiei?

Cred ca fiecare este motivat de lucruri diferite. In cazul meu, m-a motivat enorm de mult drumul meu profesional, parcurs pana in momentul schimbarii. Trecand prin atatea experiente care nu imi aduceau satisfactie din punct de vedere emotional, eram extrem de determinat sa reusesc pe acest drum, tocmai pentru a nu fi nevoit sa ma intorc pe cel nefericit.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Cred, totusi, ca un factor motivational general este experienta. Cu cat treci prin mai multe situatii sau prin viata, cum se spune, cu atat stii mai clar ce vrei si te poti motiva pentru a reusi in alegerile tale.

 E luna femeilor. Spune-mi care sunt cele mai importante 2 femei din viaţa ta, care ţi-au creionat într-un fel sau altul, personalitatea, care te-au transformat în cine eşti acum, şi cum au făcut-o.

Pentru mine, cand vine vorba de asta, vorbesc de un trio: mama, „mamaie” si sor-mea. Cumva, fiecare si-a facut partea ei, si impreuna au dat un rezultat bun, zic eu. Mama, chiar daca este si acum o mama mult prea grijulie, este mama, si am inteles ca unele lucruri nu se schimba niciodata si nu merita sa iti consumi energia pentru a le schimba.

Mamaie – nu este o ruda sau vreo bunica, este femeia care m-a crescut pana pe la 12 ani, ceea ce azi se numeste „dadaca”. A fost un om extraordinar, o femeie simpla, de la tara, care avea, insa, un dar de a creste copii.

Femeia aia iubea pe oricine neconditionat si orice facea, incerca sa faca pe o baza pozitiva si buna. Mama, muncind foarte mult, cam tot timpul m-a lasat in grija ei, asa ca nu o pot numi „femeia care m-a crescut”, pentru ca este clar ca a avut o contributie extraordinara in cresterea si educarea mea.

Cat despre sor-mea, ea a intervenit mai tarziu, cand a venit vorba de invatat, de educatie, de comportament in societate si detalii d-astea fine, de viata. Asadar, ele sunt trio-ul meu de succes.

Cum vezi femeia? Şi cum ar trebui s-o vadă un bărbat adevărat?

Probabil ca acum o sa te surprind. Nu vad femeia asa cum este vazuta ea la nivel de acceptiune generala. Nu imi place sa fac discrimiari pe baza de sex, rasa, religie sau alte criterii. Da, femeia este ceva aparte, ceva fin si firav, insa cred ca fiecare femeie in parte trebuie sa lucreze la imaginea asta, daca asta se doreste.

Vezi tu, femeile, in ultimii ani, si-au dorit sa ne fie egale, sa conduca, sa decida, sa loveasca puternic cu pumnul in masa. Din punctul meu de vedere, asta este o batalie care nu face cinste nimanui, nici voua si nici noua. Pe de alta parte, barbatii au devenit tot mai… sensibili, sa le zicem. Stii cum e, nivelul de testosteron pe pamant este acelasi, doar raportul intre sexe a inceput sa se schimbe.

Cred ca femeia, luata individual, isi creaza singura imaginea pe care si-o doreste. Mi-as fi dorit sa fi trait in perioada aia cand barbatii erau barbati din atitudine si gesturi, iar femeile apreciau si stiau sa se bucure de asta.

Mi-as fi dorit sa fi trait in perioada aia cand barbatii erau barbati din atitudine si gesturi, iar femeile apreciau si stiau sa se bucure de asta

Ce ar trebui să faceţi voi, bărbaţii, cu „iubirile bifate greşit”? Acelea care v-au adus suferinţă şi v-au lăsat cu răni adânci?

Nu cred ca trebuie sa facem ceva, noi sau voi. Situatiile mentionate de tine, la fel ca oricare alte situatii ce apar in viata unui om, trebuie traite si purtate mai departe ca invataturi si experiente de viata. Nu exista om sa nu sufere, motivele fiind mai putin importante. Cred ca este important ce faci cu suferinta asta: o tii in tine si o transformi in ura sau o accepti si incerci sa iei ce e pozitiv din fiecare situatie.

Poate o femeie să se simtă frumoasă, atâta timp cât are lângă ea un bărbat pentru care nu este mai mult decât „un trup de carne”? Ce este de fapt frumuseţea unei femei, din perspectivă masculină?

Nu, nu cred ca este posibil. Cumva, cred ca pentru voi, chestia asta cu frumusetea este o competitie toata viata. Nu este o competitie cu celelalte, ci fiecare cu ea insasi, iar daca in competitia asta, omul pe care il ai langa tine nu te apreciaza, de la aspectul fizic, pana la emotii, intelect si ceea ce reprezinti tu, ca un tot, atunci incep sa apara frustrari si probleme.

Frumusetea, dupa cum am spus si inainte, nu tine de fizic si de ce detii, tine de ce ai in tine, de felul in care traiesti, de felul in care te exprimi, si nu in ultimul rand, de felul in care iti sunt apreciate toate aceste aspecte de cei din jurul tau.

 Ce-ai sfătui o femeie care nu este preţuită de bărbatul ei pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce are, şi, ca atare, este nevoită să-şi „mutileze trupul”, cu bisturiu şi ace?

Cred ca fiecare face ce simte. Nu cred ca cineva poate da sfaturi in sensul asta. Totusi, de cele mai multe ori, am vazut ca aceste decizii vin din partea femeilor, de multe ori nefiind necesar. Personal nu cunosc o astfel de situatie in care o femeie sa se simta constransa sau fortata de partener sa faca o astfel de operatie. Cred ca fiecare face ce simte si ce vrea, mai ales cand este vorba de corp.

In acelasi sens putem sa vorbim de oamenii tatuati. Sunt oameni care sunt pasionati si au tatuaje, sunt oameni care doar le admira, dar nu au, si sunt oameni care nu suporta ideea de tatuaj, nici macar sa le aprecieze ca forma de arta. Asa este si cu bisturiul de care spui, fiecare este liber sa faca ce simte si ce vrea cu corpul lui.

Multumesc, Alex, pentru zambet! Acela pe care ni l-ai oferit fiecareia dintre noi, care am citit, la timpul potrivit, mesajul din spatele lumii:

Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!   

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Dragă Femeie … Îţi scriu din dragoste. Pentru sufletul tău mare, pe care scrie, cu litere prea mici: Libertate!

Relatii

Dragă Femeie … Îţi scriu din dragoste. Pentru sufletul tău mare, pe care scrie, cu litere prea mici: Libertate!

Distribuiți vă rog

Dragă Femeie … Îţi scriu din dragoste. Pentru sufletul tău mare, pe care scrie, cu litere prea mici: Libertate!

Îţi scriu să ştii. Că te condamn pentru că ţi-ai uitat în poşeta aia veche, feminitatea. Ţi-ai îndesat-o în ultimul buzunar, şi-ai azvârlit cu poşeta asta peste timp. Ai crezut că s-a sfârşit cu suferinţa ta, şi ai găsit şi tu, în sfârşit, pacea. De mână cu el.

Îţi scriu pentru că nu (mai) ştii să fii tu însăţi! Te-ai transformat aşa, peste noapte, într-o spioană. Te-ai pus pe aflat adevăruri despre Făt Frumos. Să te ajute să-i arăţi că nu eşti proastă. Că tu valorezi mai mult ca celelalte. Cu siguranţa copilei ce credea în chibrit, pe timp de ploaie.

Draga mea, îţi scriu să te trezeşti din visul tău frumos, cu prinţi care iubesc femeile-spioane. Cărora li se aprind călcâiele la foc automat, abia după ce au văzut cât de deştepte sunt cele ce-şi vând timpul pentru un detectiv scump, plătit dintr-o feminitate ieftină.

Îţi scriu pentru că doare nebunia ta. Te-ai transformat într-un vampir. Sugi la iluzii, de vei mai trăi încă 10 vieţi de-acum înainte. În nebunia ta. Te minţi singură că eşti cea mai deşteaptă, pentru abilitatea de a afla adevăruri ieftine, la promoţie.

Speri naiv, că bărbatul frumos pe care-l spionezi zilnic, te va duce la altar când va vedea ce-a pierdut. Speri naiv că iubirea lui încă nespusă, te va ridica pe braţe şi te va duce într-o căsuţă mică, de lemn! La marginea lumii. Să trăiţi fericiţi, până la adânci bătrâneţi.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Parcă ţi-am mai spus că în nicio poveste nu spune „ÎMPREUNĂ”. Toate se termină la fel:

 „Şi-au trăi fericiţi, pân la adânci bătrâneţi.”

Au trăit, draga mea, dar separat. Şi cel mai tragic e că ea, se spune că a rămas privind în gol, după prinţul ei, repetându-i numele la infinit, şi îngânând într-una:

„Şi-au trăit fericiţi, pân la adânci bătrâneţi…!”

Şi azi o găsim pe holuri de spital – de nebuni, da!- întrebând obsesiv:

 „De ce nu m-a iubit?”

Îţi scriu, femeie cu litere mari, în speranţa că vei înţelege că femeia aceea îţi poartă numele. Nu mai e mult până te va confunda cu ea însăşi şi va veni să trăiască la tine în destin.

Vei deveni atunci o biată nebună, ce va încerca să salveze, singură, o iubire bolnavă. Una care a murit demult. Ori n-a fost niciodată…

Îţi scriu, femeie indecisă, să pleci. Să închizi uşa după tine, să ieşi în stradă, să urli vreo câteva luni, de dor şi nedreptate, şi să te vindeci apoi de ce n-a fost să fie.

Îţi scriu, nebună perfectă, să ştii că în lume există şi bărbaţi imperfecţi, cu suflet curat. Pe care nu trebuie să-i speli la putere maximă, să le iasă petele.

Îţi scriu, frumoasă nebună, să te uiţi o clipă în oglindă şi să-mi spui dacă merită să-ţi numeri ridurile, singură, pe vreme de iluzie dulce, în vreme ce el îşi pune Aripile de drum şi îţi numără orele până când ajunge trenul în gară.

Să plece pentru totdeauna, la alta.

Atât.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Bărbaţi (im)perfecţi, voi nu din femeie v-aţi născut?

Relatii

Bărbaţi (im)perfecţi, voi nu din femeie v-aţi născut?

Distribuiți vă rog

Bărbaţi (im)perfecţi, voi nu din femeie v-aţi născut? Am primit multe mesaje pentru articolul de ieri. Femei frumoase, la trup şi la suflet, care-şi strigau durerile, întrebând DE CE; femei singure, care îşi blestemau viaţa pentru ceea ce n-a fost să fie până la adânci bătrâneţi; femei tinere, care-şi numărau ridurile ce le brăzdează faţa, de-atâtea şanţuri ce-au săpat în ele bărbaţii căsătoriţi cu amantele sau logodiţi cu joburile. Cu laptopurile ori cu prietenii „de-o bere”.

Mame ce-şi cresc singure copiii, după ce bărbaţii iubiţi le-au lăsat pentru altele mai „necicălitoare, mai frumoase, mai sexy, mai puternice, mai zâmbitoare, mai aranjate sau mai smerite”. Şi-aş mai continua lista, de-aş avea puterea să le alin cumva durerea.

Dar n-am …

Am simţit lacrimi pe inimă, spălând amintiri, şi pumni pe suflet, învineţind iubiri.

Ne învinuim pe rând, unele dintre noi, că n-am fost de ajuns. Ne comparăm cu celelalte şi le imităm uneori, rugându-ne unui Dumnezeu necunoscut să ne facă şi pe noi la fel: atrăgătoare, iubitoare, inteligente, frumoase.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Şi când nu primim răspuns rapid de la El, de la Dumnezeu, ne întoarcem în braţe care ne-au alungat, care au strâns alte femei, în case unde încă miroase a parfum de cealaltă, în inimi care nu ne mai iubesc, în suflete care n-au sentimente, ci doar nevoi de împlinit. Şi ne punem atunci pe muncit, să nu mai fim părăsite niciodată: mai mult gospodine, să aibă mâncare cât mai bună şi cât mai „la fix” adusă la pat, mai mult tăcute, să aibă el mai multă libertate, mai mult sex, să nu mai ajungă la alta. Mai mult fard, să semănăm mai mult a femei. Mai puţin fard, să fim mai „de casă”.

Mai mult el, şi mai puţin noi.

Şi, după ani în care oricât am învăţa, picăm mereu examenul, ajungem în spitale de psihiatrie, ori îngenuncheate în vreo chilie în te-miri ce mănăstire, strigând la pereţi acelaşi DE CE? pe care l-am auzit azi în tastele lovite strident, de-atâta amar ce e-n suflete…

Şi azi vă întreb, bărbaţi (im)perfecţi:

„De ce vreţi voi ce nu aveţi?

De ce vă luaţi voi femei imperfecte, să le umiliţi apoi cu ce au altele, şi ele nu?

De ce vă strecuraţi voi din paturile conjugale, în paturi de hoteluri reci, să primiţi ce nu vă dau cele rămase acasă, la alăptat, la dereticat, la gospodărit?

Cu ce dragoste iubiţi, de moare după câţiva ani? Ori după timp mai scurt decât cel scurs într-o clepsidră?

De ce vă părăsiţi voi copiii plânşi de-atâta dor de voi,  să mergeţi la trăit?

Cum puteţi voi să râdeţi în case străine, când în ale voastre se strigă în sânge?

Cum puteţi voi face copii cu alte femei, când ai voştri plâng de dor, de foame ori de neiubire?

De ce puneţi pe degete inele, femeilor pe care le doriţi până când cealaltă vă va despărţi?”

Şi v-aş mai întreba câte ceva… dar pentru unii e prea scurt timpul rămas între 2 staţii de tramvai…

Mă-ntreb acum retoric însă:

„Credeţi că aveţi drepturi doar pentru că vi se pare că Dumnezeu e bărbat? Şi-o să vă apere mereu?”

foto credit: Sara Dumitrache si Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
De ce nu vor femeile (doar) sex?

Relatii

De ce nu vor femeile (doar) sex?

Distribuiți vă rog

De ce nu vor femeile (doar) sex? Dacă eşti bărbat, şi te-ai săturat să tot „faci cursuri pentru rezolvarea problemei numită FEMEIE”, te provoc, în luna martie, la o serie exerciţii care te for face expert în domeniul tău preferat:) Prima, o primeşti gratuit, tocmai acum.

Iată DE CE nu vor femeile doar sex:

 

  1. Ele sunt subiect. Nu obiect.

Când îți jignesti partenera si mergi apoi la împăcare cu un sărut, probabil ți se întâmplă să fii refuzat. Sau respins brutal. Sau jignit. Pentru cei care „si-au furat-o”, urmează un gând: stiu că pentru voi conectarea ține mult de sexualitate, dar pentru femei, conectarea ține mult de cuvânt şi emoţie.

Femeile au nevoie să le vorbiți. Siguranța unei femei rezidă si în cât este dispus bărbatul ei să comunice cu ea verbal. Da, nu avem nevoie doar să vorbim noi, aţi citit bine! 🙂 Pentru noi, vizualul nu e la fel de dezvoltat. Stim si ne asumăm. Dacă vreți să ne fiți parteneri,  vorbiți mai întâi cu noi, şi abia apoi arătați-ne că ne doriți. Inversul e rar. Suntem complicate, stim. Dar e si imposibil fără noi :).

2) Se conjugă. Nu se declină. Sunt, deci, verbe, nu substantive.

FEMEILE (cu litere mari) trăiesc. Iubesc. Simt. Plâng. Rad. Recunosc. Acționează. Regretă. Speră. Visează. Muncesc. Fac dragoste. Cresc. Nasc. Dansează. Gresesc. Recunosc si iartă.
FEMEILE vorbesc cu partenerii lor despre cum (se)  simt. Iar când tac… spun despre faptul că au nevoie să fiți prezenți. Nu să faceți neaparat ceva fizic pentru ele. Vă pot respinge si dacă le aduceți un pahar cu apă, dacă sunt nervoase.

Deci, dacă tocmai atunci vă gândiți la sex… nu vă fie mirarea mare când vă refuză şi vă aruncă în faţă, uneori în lacrimi: „Logic. Numai asta te interesează. Numai pentru asta esti cu mine. Nu-ți pasă decât de asta.”
3) Sunt despre ce SUNT. Nu despre ce AU. Spune-i cât e de frumoasă. De importantă pentru tine. De iubită si de … de neînlocuit. Stiu că ți-e mai usor să-i aduci un buchet de trandafiri, crezând că ai dat-o gata.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Sau, dacă esti bancher, ştiu că ţi-e mai usor să-i cumperi cea mai scumpă bijuterie. Dar crede-mă, toate acestea îi spun despre cât de usor vrei să scapi. Vorbele spuse la timp, însă, mai ales atunci e cea mai greu de iubit, (e nervoasă, a ars mâncarea, etc. ) îi spun despre cât de greu îți este să să fii bărbat, nu sponsor.
Le plac cadourile. Si FEMEILOR. Cu litere mari. Dar un cadou adus doar când ai supărat-o … înțelegi ce vreau să-ți spun. 🙂

Recapitulăm si simplificam?

  1. Trateaza-ți partenera ca pe subiectul perfect. Vorbeste-i. Spune-i că îți pasă. Spune-i ca o iubești.
  2.  A tăcea e un verb. Învață să taci împreună cu ea. Fără să-i dai impresia că abia astepti să-i treacă, să ajungi la contactul fizic

Stiu că e greu. Vă spun un secret, însă! Si nouă ne e greu cu voi :). Învățăm împreună, însă, unul după altul.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum evaluezi eficienţa terapeutului cu care lucrează copilul tău? Iată o fişă care vă va ajuta pe toţi cei din echipă  să învăţaţi unul de la altul

Copii cu nevoi speciale

Cum evaluezi eficienţa terapeutului cu care lucrează copilul tău? Iată o fişă care vă va ajuta pe toţi cei din echipă să învăţaţi unul de la altul

Distribuiți vă rog

Cum evaluezi eficienţa terapeutului cu care lucrează copilul tău?Iată un exemplu de fişă pe care să o folosiţi la şedinţele de coordonare, pentru a da un feed-back terapeuţilor. Această fişă este gândită de mine, deci conţine informaţii strict subiective, puteţi adăuga şi modifica în funcţie de nevoile proprii sau de creativitatea dvs.! Sugerez ca fiecare părinte să folosească această fişă, după ce a fost instruit corect de către coordonatorul copilului, în ceea ce priveşte regulile şi tehnicile ABA. Eu recomand ca fiecare părinte să ceară un training de 8 ore, axat pe PRACTICĂ, atunci când începe terapia cu copilul, pentru a înţelege exact ce anume se discută la şedinţe, etc. Este foarte important şi pentru gestionarea echipei de terapeuţi începători, mai ales dacă staţi acasă cu copilul şi sunteţi implicaţi în terapia copilului. Dacă nu ştiţi dvs. înşivă conceptele şi tehnica (nu la nivel avansat, însă atât cât să pricepeţi ce se lucrează cu copilul), nu veţi şti dacă terapeuţii îşi fac treaba. Din păcate, sunt foarte multe cazuri când terapeuţii repetă la infinit aceleaşi programe, şi copiii stagnează. Găsiţi aici informaţii despre ce ar trebui să evaluaţi la un terapeut, atunci când îl angajaţi!

Vă sugerez să adăugaţi la această listă ceea ce consideraţi, şi să împărtăşiţi cu alţi părinţi ceea ce aţi decis, accesând Grupul de suport pentru părinţi pe care l-am creat pe facebook. Îl găsiţi aici.

Evaluează-ţi terapeuţii pentru a creşte eficienţa terapiei copilului tău!

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Iată, aşadar, fişa:

 

Fisa evaluare terapeut

Realizat de: Monica Berceanu

Dată şi Nume terapeut

 

  • SD
  1. Atentia in timpul sd-ului
  2. Varierea sd-ului

c)Rapiditatea oferirii Sd-ului

  • Recompensa

 

  1. Oferirea rapidă a recompensei
  2. Recompensa motivantă

 

  1. Varierea recompenselor
  2. Recompensa socială motivantă
  3. Recompensa diferentiata

 

  • Prompt
  1. Eficienta prompturilor

 

  1. Cresterea si diminuarea prompturilor

 

 

  1. Urmarirea obiectivului

 

  1. Corectarea greșelilor

 

 

  • Organizare
  1. Stabilirea planului de predare si a obiectivelor clare
  2. Materiale accesibile: pregăteşte materialele astfel încât să-i fie uşor să le folosească

 

  • Ritmul sesiunii
  1. Lungimea intervalelor dintre trialuri
  2. Ritm potrivit pt copiL
  3. Predare intensivă

 

 

  • Nivel de predare
  1. Nivel adecvat de dificultate a sarcinilor
  2. Combinarea programelor dificile cu cele cu un nivel mai scăzut de dificultate
  3. Dovezi de invatare: îşi dă seama când un iem este învăţat de către copil

 

  • Control instructional
  1. Se concentreaza asupra sarcinii
  2. Mentinerea atentiei copilului

 

 

 

  • Generalizare
  1. Varierea materialelor
  2. Mixarea sarcinilor
  3. Lucrul la masă
  4. Predarea în situații naturale
  5. Generalizarea răspunsurilor

 

 

  • Comportament
  1. Rezultatele comportamentelor disruptive
  2. Recompensarea comportamentelor corecte şi corectarea celor disruptive
  3. Utilizarea tehnicilor de preventie a Comportamentelor disruptive

 

 

PUNCTE TARI

……………………………………………………………………………

 

 

 

PUNCTE CE NECESITA IMBUNATATIRI

………………………………………………………………………………….

 

Scrie şi tu pe Invată.Crede.Iubeste, folsoind formularul de contact de aici.

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Femeia nu e sac de box, e mătasea fiecărei atingeri!

Relatii

Femeia nu e sac de box, e mătasea fiecărei atingeri!

Distribuiți vă rog

Asociaţia Touched România.

Am auzit despre ei acum câteva luni, când am cumpărate câteva prăjituri făcute de mamele din centrul  CASA AGAR.  Citiţi despre el aici.

Am vrut să merg să le vizitez pe femeile frumoase de acolo, dar timpul nu mi-a permis.

De ce dorinţa mea de a păşi pragul acestei case? Pentru că, în urmă cu 11 ani, am trăit coşmarul unei mari iubiri. O iubire în care am aflat că o relaţie dintre un bărbat şi o femeie se bazează pe putere. A bărbatului. Că nu ai drepturi, ca femeie, ci doar îndatoriri.

„Pentru că aşa spun eu!” mi-a fost deviză 2 ani. Poate 3… nu mai ştiu exact. El, bărbatul frumos, pe care toate femeile îl priveau tăcut pe stradă, îl doreau pe ascuns sau „în direct”, era ceea ce unele femei numesc azi „monstru”. Eu nu-l (mai) numesc aşa. Am înţeles, după foarte mulţi ani trăiţi în frica şi ruşinea de mine însămi, că nu era un monstru, ci un om cu un trecut urât. Plin de războaie câştigate de alţii, doar pentru că „aşa spun eu”. Aşa spuneau ei. Cei care i-au făcut viaţa chin. Că au fost părinţi, că au fost profesori, că au fost străini … asta nu ştiu.

Ce ştiu este că Dumnezeu mi-a dat harul unei meserii care să mă înveţe să înţeleg de ce mă umilea. De ce mă lovea şi de ce vroia să calce peste tot ce însemnam eu.

Asta nu îi scuză cu nimic comportamentul, însă m-a ajutat pe mine să iert. Să înţeleg şi să mă iubesc. Să încetez a crede că era vina mea pentru toate loviturile!

 

Sursă foto: Google

N-am să detaliez povestea, sunt multe, prea multe asemenea. A mea nu e cu nimic mai valoroasă. Ce vreau să ştiţi este că Toate femeile abuzate, sub orice formă, sunt valoroase. Deşi se cred ieftine. Foarte ieftine.

Am avut cândva, în anul al treilea de facultate, un proiect căruia i-am dat numele „Un nou început”. Visam pe atunci să îmi deschid un astfel de centru, pentru a ajuta sufletele lovite. Căci cel mai sfâşiat ţi-e sufletul atunci. Pumnii şi picioarele pe care ţi le serveşte pe post de mese principale ale zilei se duc. Se consumă. Ce rămâne e umilinţa. Frica şi deznădejdea. Siguranţa că tu nu valorezi nimic.

E greu să înţelegi, probabil, atunci când nu ai trăit Iadul. Eşti foarte tentat să acuzi femeia. Am auzit de mii de ori: „Înseamnă că îi place, dacă stă! E proastă, n-ai ce-i face!”

Oameni frumoşi, nu suntem proaste şi nici masochiste! Suntem femei speriate de noi înşine, convinse că nu valorăm nimic şi nu avem nici un drept! Nu vrem să ne victimizăm, de aceea tăcem. Şi de aceea.

Primul motiv e frica. De el, de bărbatul iubit până mai ieri, de viitor, de oameni, de acuze. De reproşuri. De tot ce înseamnă ALTFEL.

Nu ne place bătaia! Nu ne place vineţiul. Nici negrul-cenuşiu. Mi-a luat mult să accept culoarea mov în viaţa mea, după anii de teroare. Negrul-cenuşiu nici acum nu îmi spune o poveste romantică. Nu îmi vorbeşte despre dragoste, senzualitate şi feminitate la miez de noapte. Îmi spune doar povestea tristă a unei iubiri bifate greşit!

Am privit cu lacrimi nu doar în ochi, ci şi în suflet, mămicile frumoase ce defilau cu sfială. Li se citea în privire, în gesturi şi în paşi, teama. Nesiguranţa şi umilinţa îndurate.

Simţeam nevoia să le îmbrăţişez pe fiecare în parte şi să le spun că ştiu. Ştiu mai bine decât arată ele, că povestea lor nu s-a încheiat. Se scrie în continuare, pe cer. De un Dumnezeu care ştie foarte bine de ce le-a adus acolo, la Casa Agar. Ştie ce vor face în continuare şi ştie cum vor putea trece peste toate câte au în inimă.

„Am primit pumni în loc de mângâieri. Căminul meu s-a transformat într-o celulă. Mi-am dorit flori şi am primit spini. La Casa Agar mi-am adunat cioburile şi am reconstruit…”, spunea o femeie frumoasă, într-unul din clipurile prezentate la eveniment.

sursa foto: Google

M-a impresionat simplitatea. Din gesturile lor. Din viaţa lor, şi din copiii lor.

M-a durut însă, mult, lipsa. Lipsa implicării celor ce pot oferi. Au fost oameni puţini. Prea puţini pentru nevoile unor femei de a urca spre BINE, cu bagaje mai grele cu mult decât greutatea bunătăţii lor.

Aş fi vrut să văd oameni la fel de frumoşi ca sufletelor acestor mame, care să le povestească despre Rai. Să le spună că există. Că se poate.

Aş fi vrut să văd bărbaţi celebri, care să le ofere parte din puterea lor. Să le asigure că există şi pentru ele a doua şansă. Un nou început!

Aş fi vrut să văd femei-vedete, care să le strângă mâinile pline de vânătăi uneori, care să le arate drumul spre realitate.

20160623_184034
Bijuterii lucrate manual de mamele de la Casa Agar

Aş fi vrut să văd un Cătălin Botezatu, un Mădălin Ionescu, o Adelina Pestriţu, un Liviu Vîrciu, o Mihaela Rădulescu. Defilând pe podium de mână cu femeile astea care au uitat să fie femei. Sau nu au ştiut niciodată!

Aş fi vrut să simt că le pasă şi celor ce au. Nu bani să le dea, ci încurajări!

Haideţi să le ajutăm anul viitor să umple şi inimile celor ce au atins stelele pe care şi ele şi-au dorit cândva să le atingă. Şi n-a fost să fie …

Haideţi să ne prindem de mână şi să facem o horă a frumosului, să ne potrivim paşii după ai lor şi să trăim frumos cu ele în suflet!

Puneţi-vă Aripi de Drum şi mergeţi să le vizitaţi, să le duceţi un pahar cu fresh de încredere!

Pentru a le contacta, aveţi adresa aici.

Comandă AICI  cartea mea, PUNE ULTIMA PIESĂ! şi află file de viaţă puse la dospit în casa inimii celei ce-am fost.

Iar dacă vrei să-i spui că doare, ori că îubeşti atemporal bărbatul care te preţuieşte cu adevărat, comandă AICI povestea de dragoste personalizată!

 

 

 

Distribuiți vă rog
„God created both man and woman in His image, so I believe that femininity is a reflection of part of God’s character. Women are beautiful, but not just in a worldly physical sense. We are beautiful because that’s how God made us. We are vulnerable and soft, yet also incredibly strong. We are loving. We mother, whether children born of us or by taking care of and encouraging children around us. We care deeply about the needs of others.” – Jessica Armstrong

Parenting Relatii

„God created both man and woman in His image, so I believe that femininity is a reflection of part of God’s character. Women are beautiful, but not just in a worldly physical sense. We are beautiful because that’s how God made us. We are vulnerable and soft, yet also incredibly strong. We are loving. We mother, whether children born of us or by taking care of and encouraging children around us. We care deeply about the needs of others.” – Jessica Armstrong

Distribuiți vă rog

 Today is about mommy. God and the love of your life. Let`s find out how to deal with it! 🙂

Hey, Jessica! Thank you for accepting my invitation to talk about femininity and motherhood. Tell us, please, from the beginning, who are you and what are you doing here in Romania?
Jessica: Hey, Monica! My name is Jessica Armstrong, and my husband and I are Americans living in Bucharest, Romania. We work with the Baptist church, and my husband teaches at the Bucharest Baptist Institute. We’ve been here for 4 ½ years. In October 2016, we had a baby girl, named Sara.
What were you doing in the USA before you came here?
Jessica: Before I came to Romania, I was a high school math teacher for 5 years.
So, you left the United States for a man? 🙂 I am asking you this, because for a lot of Romanian women, sacrificing her family, her job and her friends, to cross the ocean and to begin a new life, totally depending on her husband, is not, for sure, a very easy decision. Was it a hard decision to make? And how did you decide?
Jessica: Well, that’s not exactly how it went… 🙂 I was teaching high school math in Raleigh, North Carolina, and I thought I would keep teaching until I retired. One day, a friend of mine from church asked me on a date. I was shocked, and I didn’t know what to do, because I knew that Cameron wanted to be a missionary, and I definitely didn’t. A (girl) friend of mine convinced me to give him a chance. I was very conflicted, because I had been single for a long time, and a part of me just wanted to be in a dating relationship, but I didn’t want to start a relationship that didn’t have a future together.

I prayed so much for God to give me wisdom. I continually kept feeling a peace in my spirit to take just one more step with Cameron. And my friends also prayed for me and felt like it was a good thing.
Even though I felt like God wanted me to be with Cameron, I still was uncertain about living overseas. I wanted to try going on an overseas mission trip to see what it would be like, but because I was a teacher and we started dating in October, I didn’t have any long vacation until the next summer.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

A friend suggested we take a trip over Christmas break. We ended up coming to Romania for Christmas 2010 and staying with some missionary friends that Cameron knew. I really had a good time. I felt so comfortable, even though the language was different. I remember sitting in a Romanian’s home in a village outside of Oradea eating lunch after church, and there was a guy who was teasing the little kids, just like an uncle.

I felt like I was at my grandmother’s house. That was when I felt like I could live here.
We got engaged that January and married in July 2011. The organization that we wanted to work for requires that newlyweds be married for at least a year before they move overseas, so that it’s not too stressful on their marriage. So, we lived in North Carolina for a year and began the process of applying to be missionaries.

At first, we applied for a short 2-year temporary contract, so that I would be able to try it out without being committed long-term. I found that I was happy living in Romania, though parts were hard (learning a new language, living in a big city). After our first term, we applied for a long-term contract in Romania.
I made a decision that I prayed a lot about, and I could’ve chosen not to follow this path. Being a former math teacher, a revelation moment for me came when I was talking to one of my colleagues, a geometry teacher. He said, “It’s basic logic. If you are called to be with Cameron, and Cameron is called to go to India, then you are called to go to India!” (At that time Cameron was looking at missionary jobs in India, but obviously we ended up in Romania.) That simple logic really spoke to me.
As a missionary couple, we are both missionaries. I didn’t just marry a missionary and follow him to another country. We both have expectations and responsibilities. We both fill out monthly reports and talk to our supervisors about our progress. So, it wasn’t just about Cameron’s job, it was about me changing jobs – from being a teacher to being a missionary. I don’t feel like I am dependent on Cameron, but rather that we are a team working together.
Let`s talk about femininity now. What does it mean, from your point of view, to be feminine? Is it about our look, our job, our needs, or is it something else that femininity involves?
Jessica: God created both man and woman in His image, so I believe that femininity is a reflection of part of God’s character. Women are beautiful, but not just in a worldly physical sense. We are beautiful because that’s how God made us. We are vulnerable and soft, yet also incredibly strong. We are loving. We mother, whether children born of us or by taking care of and encouraging children around us. We care deeply about the needs of others.
What should young women, who are not married, know about marriage? Is it hard, is it a nightmare, or is it a blessing? What they should expect from marriage?
Jessica: First, they should know that marriage will not bring them fulfillment if they feel empty as a single woman. God created each of us with a need for Him, and though we may seek to fill that need with a man, nice clothes, a good job, etc., only God can make us feel whole.
A book we read together before getting married had the subtitle: “What if marriage isn’t about making us happy, but about making us holy?” Marriage is certainly a joy, but it also will highlight your selfishness as you learn to love another person. It is not about each person giving 50%, but about both people giving 100% to the other person.

We don’t divide up household tasks – there are things one person typically does, but the other person is always ready to help. We are a team.
I hope my initial response doesn’t make marriage sound like a negative thing, because it most certainly is not!

Cameron has been an incredible blessing to me, and I hope he would say the same about me. There is a deep love in marriage, and I am so thankful that the Lord blessed me with Cameron. To single women, I would say to wait for a man who respects you and cherishes you.

To single Christian women, I would add to also wait for a man who loves the Lord more than he loves you. But even if you never marry, you are not less than a woman who marries. God loves you so much.
 What is the secret of a happy marriage?
Jessica: For a Christian couple, you must always put God first above your spouse. Pray together. Pray for each other. In a more general sense, each person should put the other above him/herself. The other person is always more important.

Don’t seek for things to be fair/even, but rather seek to serve your spouse and love him/her.If you both do that, you will learn to selflessly love each other. Also, if you have children, you should put your spouse above your children.

By all means, take care of your children’s needs, but your children will benefit greatly if you have a healthy marriage.
And now, what about motherhood? How is this for you?
Jessica: It’s definitely a new adventure. I think the hardest thing is the constant exhaustion. But then I look at Sara’s smile and am filled with joy and motivation to keep going. Sometimes I just can’t believe that the Lord blessed us with our little miracle.

Many times I feel so inadequate and like I’m not doing a good job, but then she looks at me and loves me just the way I am. It’s so humbling.
In Romania, you both are without your families. You don`t have Sara`s grandmothers here to help you with her. How you deal with the mother role, considering you have no nanny?
Jessica: In America, it’s not as common to have the grandmothers help with their grandchildren, so for me it seems unusual to have a grandmother living with/near the family to take care of the grandchildren. I think it’s a great custom, and I greatly admire the closeness of Romanian families, but I don’t feel that I am lacking because I don’t have that help.

Because of the nature of our job, Cameron can often help me when he is home. Typically, we do paperwork and meet with people, so it’s not like he has a 9AM-5PM office job where he is gone all day. Also, we have friends who can babysit Sara if we need to go to a meeting together or want to go on a date.
 Is it a bad idea to leave the house before your kids are 2 years old? Would a nanny replace mothers?
Jessica: When I was teaching, I thought that I would definitely go back to work after having a baby, because staying at home all day would drive me crazy. In America, the maternity leave is 6 weeks, and then you go back to work. If you want to stay home, you quit your job and don’t receive any salary.

I would certainly not judge someone who wants to go back to work and hire a nanny, and I would not judge someone who wants to stay at home with her children. It is a choice for that woman and her family, and there are many factors to be considered.

Would she go crazy being home alone with a baby all day? Does she feel uncomfortable leaving her child to be raised by another person? Would she feel empty without her job? Are they financially able for her to stay home?
What should a mother do with her kid all day long? Is it important to talk to kids, even when they are so little?
Jessica: Before having Sara, I would not have known how to answer that question. We try to have a routine, although it has been difficult/impossible to have a time schedule. When Sara wakes up, we change her diaper, feed her, play with her/independent play time until it is time for her next nap.

I read a book that I really like called “Secrets of the Baby Whisperer,” which advocates the “EASY” method: Eat, Activity, Sleep, and “You” time. She also encourages treating the baby like a person, by talking to her and telling her what you are doing.

We ask Sara if she had a nice nap. We tell her that it must feel so nice to have a clean and dry diaper. We talk about how we are dressing her, “Over the head, over the face. Arms in, hands to the end. Mommy is going to snap your onesie – one, two, three snaps. Etc.”

Even though it may seem like she is too young to understand us, we still talk to her so that she can learn. We name body parts as we wash them during her bath, so she can learn what they are called. “Mommy’s going to wash your neck. We’re washing your arms. Time to wash your belly and your belly button.Washing your legs, all the way to your toes.Etc.”

It helps them to feel secure when they know what to expect. We do the same routine and try to use the same phrases so she can learn what they mean. It may sound boring, but it doesn’t feel that way, because she is so happy.
During the activity/play time, she does tummy time, we read books, play with stuffed animals, and she plays independently in her jungle gym. She tends to take short naps, which is why it is difficult to have an exact schedule, but we do have a regular bedtime.

Also, we have a routine we do before naptime and bedtime. Before each nap, we wrap her in a blanket, read a story, then listen to a song in the bedroom before putting her in bed with her pacifier. She is usually asleep pretty quickly, if we read her cues correctly (getting fussy, rubbing her eyes, yawning).

Before bedtime, we give her a bath, wrap her in a blanket, give her a bottle, read a Bible story, sing a song in the bedroom, and put her in bed with the pacifier. It helps because she knows exactly what to expect.
 I wrote recently about studies that proved that the spirituality is written in our genes. What do you think about it? Is it important to teach your child about God and spiritual life, and why?
Jessica: I have to confess that I didn’t read what you wrote, because it’s difficult for me to read long articles in Romanian. However, I definitely think it’s important to teach your child about God. As I said above, we read a Bible story to Sara every night before bed.

But that’s not all we do. We include her (if she’s awake) when we pray together. It’s difficult sometimes, because she doesn’t understand yet and can be distracting, but we want her to learn how to pray. We want her to know that we think prayer is important.

She sees us reading the Bible, even though she doesn’t yet know what it is. If not now, then when? When is she old enough? We like to start now, so she won’t ever be shocked by us taking her away from playing to something that may seem boring to her when she doesn’t understand it.

Just as how we are teaching her about how to get dressed and the parts of the body, we want to teach her about spiritual life as well. We also take her to church so that we can worship God together as a family.

Dear parents, I hope this interview helped you to understand the importance of love between you both, and a quality time spending with your baby!

And dear singles, I hope this woman helped you to  understand that the only method to choose the right person to marry with, for the rest of your life, is praying God to give you wisdoom. 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Cum am reuşit să eşuez?

Relatii

Cum am reuşit să eşuez?

Distribuiți vă rog

 

E cel mai greu post pe care l-am scris până acum. Nu ştiu cum mi-a venit în minte această întrebare, ştiu doar că citeam ceva – nu mai reţin ce- şi parcă am avut o halucinaţie 🙂 .

Cineva mi-a derulat în faţă în câteva secunde tot filmul vieţii mele, şi mi-a arătat unde am fost. Când m-am ridicat de jos, (am căzut, văzând tot dezastrul ce-a fost. Pur şi simplu, o cădere în gol din infinit!) mi-am dat seama că acum ţineam eu în mână o diplomă: aceea de Regizor. Habar nu aveam în chimb cum am ajuns aici.

Până când mi-a vorbit Scenaristul: „Eu te-am făcut! Te-am lăsat să îşi distrugi viaţa, pentru că altfel n-ai fi avut cum să ajungi aici!”

Vă voi povesti eu mai târziu cine e Scenaristul ăsta…

Am fost o culegere de matematică. Serios vă spun, nu halucinez! 🙂

Cuprindeam între coperţile mele, toate problemele lumii. Nu eram o problemă în sine, ar fi fost uşor cu rolul ăsta.  Îmi ştiam rezolvarea de aş fi fost aşa…

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Dar fiind culegere, habar nu aveam  CUM să (mă) rezolv. Ştiam doar rezultatele. De la sfîrşit. Acolo eram cea mai interesantă. Mă lăudam eu că sunt cea mai cea, dar habar nu aveam că Cel mai Cel era Cel ce mă crease.

Într-o zi, am zis că e mai bine să plec la răsfoit alte cărţi. Mă plictisisem cu mine. Şi m-am dus. Grav a fost că m-am întors abia după vreo 15 ani …  sau chiar mai mulţi … cu filele rupte. Iar cele ce mai rămăseseră, erau mototolite …

Cum am ajuns aşa?

  • Am bifat greşit. Iubiri. Am luat aşa, pe ghicite. Am crezut că am noroc. Şi cu o încredere oarbă, în loterie, am pus la întâmplare. Un fel de 5/40. 🙂 ştiti jocul de la Lotto, da?

Problema însă nu era (alta!) că nu câştigam, dar eu şi insistam să mai joc, doar-doar, o fi şi la mine … până să mă dezmeticesc, ajunsesem falită. Şi când nu mai ai nimic, te vinzi pe tine. Pe oricât… eh, cam aşa am decis eu: să mă vând iubirilor, pe Gratis! Aşa mult vor aprecia, că voi ajunge un fel de „vedetă”.

  • Am renunţat să (mă) scriu. Ajunsesem să cred că alţii se pricep mult mai bine ca mine la slove, şi oricum n-ar da ei 2 bani pe mine. Ţineam între coperţile mele poveştile altora. Şi îi ajutam pe alţii să descifreze enigmele. Nu mai aveam nevoie de a (mă) crea. Ajunsesem să cred că starea „de a legumiza” era mult mai bună decât de a grădinări. Grav era însă că, deşi să fii legumă e bine, căci te cultivă alţii, te stropesc alţii, te plivesc alţii… tu nu ai nimic de spus, nu poţi însă cere apă, nu poţi cere atenţie. Şi mai grav, că, în final, te vând. Grădinarii, zic!

Aşa că am ajuns oricum din mână în mână. Mâinile oamenilor care mă răsfoiau, începeau să rezolve din mine ce puteau, şi se plictiseau. Sau se enervau. Iar eu eram convinsă că e din cauză că sunt eu prea grea. De rezolvat. Prea multe probleme între coperţile mele! Mi-am dat peniţa altora, din siguranţa că ei au talent mai mult!

  • Am decis că nu pot să mă opresc din tăcut. Credeam că alţii au un glas mult mai dulce, şi o minte mult mai ageră. Eu, şi dacă aş fi spus ceva, ar fi fost fără valoare. Şi atunci, era mai înţelept să accept că nu sunt înţeleaptă. Ca alţii. Şi aşa am lăsat altora şansa să se afirme. Şi mie mi-am lăsat închisă uşa care ducea la afirmare. Oricât m-ar fi jignit ei, eu tăceam. Trebuia să fiu blândă. Dumnezeu spunea că trebuie să întorci şi celălalt obraz

 

  • Când găseam câte un sârguincios, care se chinuia cu problemele dintre filele mele, mă închideam. Azi aşa, mâine aşa, până se enerva omul şi mă lăsa pe masă. Să se chinuie altul cu deschisul meu. Îmi părea rău apoi, căci mă gândeam că ar fi reuşit cumva să rezolve ecuaţiile alea întortocheate, la câtă determinare şi răbdare avea. Dar … toate au limitele lor. Aşa că mă lăsa baltă şi se ducea la altă culegere. Care măcar nu se închidea. Măi, şi greu îmi era când vedeam cum venea apoi, fericit, cu diploma cu locul I. Căci rezolvase totul. Punea culegerea la loc de cinste, o mângâia în fiecare zi, o privea cu dragoste… îl făcuse celebru. Şi tot ce făcuse ea, colega mea culegerea, fusese să SE DESCHIDĂ. El se chinuise cu toate ridicările la pătrat, şi cu toţi radicalii.

 

  • Habar n-aveam că rolul de Regizor nu era acelaşi cu cel de SCENARIST. Aici a fost de fapt dezastrul: credeam că trebuie să regizez după piesele mele. Aşa cum erau. Trebuia să fiu originală, aşa credeam. 🙂 De fapt, trebuia să regizez după scenariile Celui mai bun Scenarist. Cine era El?

Dumnezeu!

Habar nu aveam că El scrisese cele mai bune piese. Şi una dintre ele, fusesem eu!

Doar că eu nu ştiam de fapt CINE sunt. Credeam că sunt o culegere de exerciţii sofisticate. Mai grav, credeam că sunt plină de cifre, de matematică. Când colo, eram de fapt un regizor talentat, care avea de pus în scenă cea mai bună piesă scrisă vreodată: viaţa mea!

Am eşuat, dragii mei, prin tot ce am fost şi am ştiut. Tot ce am aruncat la gunoi, convinsă că era stricat. Prin tot ce nu am spus, de frică să nu mă fac de râs.

N-am înţeles că Dumnezeu era în controlul a tot. Eu nu trebuia decât să mă dau jos din paginile culegerilor alese greşit, şi să regizez.

 

Am eşuat! Dar azi trăiesc eşecul cu palmele făcute rugă. O înalţ spre cer şi aştept binecuvântarea de a continua să dau viaţă Cuvântului  (lui Dumnezeu) şi să încep, uşor-uşor, să îmi scriu povestea dictată de El!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Timpul să pleci, femeie!

Relatii

Timpul să pleci, femeie!

Distribuiți vă rog

„Abia mi-am găsit aici locul şi nişte braţe în care bineînţeles că mi-am făcut cuib,  şi deja trebuie să-mi iau rămas bun. (LILIANA POPA)”

 

Ştiţi replica aceea celebră: „AI GRIJĂ CE-ŢI DOREŞTI!” ?! A naiba de reală, cum e clipa aia în care te trezeşti în braţele lui, îi spui TE IUBESC şi el îţi răspunde simplu: „Şi eu ( iubesc). Dar pe altcineva!”

Ţi-ai smulge părul din cap, te-ai arunca în mare, ţi-ai asfixia iubirea, te-ai vinde, ţi-ai ucide visele, te-ai sinucide dacă nu ai şti că…. vine o zi când totul va trece.

Şi vor veni altele în locul lor.

Şi-atunci te încalţi cu papucii ăia vechi ai puterii de a mai urca o treaptă, chiar dacă îţi sângerează picioarele, îţi sunt oasele zdrobite şi îţi curge din suflet  un sânge a cărui culoare nu se află în corolă.

Mi-am dorit o mare iubire. Una atât de mare, încât să fie lăsată moştenire pe foi de papyrus, scrisă cu cerneală de vis, între pauze de dragoste şi lacrimi. De fericire amestecată cu durere surdă. Aceea care nu aude, oricâte aparate performante i-ai cumpăra.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Mi-am dorit ceva atât de complicat şi de adânc înrădăcinat, încât să fie Alfa şi Omega-ul iubirii. Al Puterii şi al Luptei pentru supravieţuire.

Mi-am dorit să mai iubesc o dată, cu preţul celei mai mari suferinţe din lume. Şi de-a fi să mă sfâşii, să mă tai în bucăţi şi să mă târăsc precum un peşte pe uscat, cel puţin să mai simt dorul nespus, pierderea în nefiresc, preaplinul împlinirii din ochii lui.

Am rugat divinitatea să-mi scoată în cale bărbatul în braţele căruia să mă cuibăresc şi să mă umplu de dragoste, să mă satur din vorbele lui, să mi se scadă orele de somn şi rezultatul să fie cu plus. Şi nimeni să nu înţeleagă cum de mai trăiesc. Prin ce miracol supravieţuiesc. Şi să mai pot doar arăta firav cu degetul spre minunea care mă ţine în viaţă. Spre el.

Să se uite cu toţii la el ca un un isus care mie mi-a luat lepra, atingându-mă doar cu o privire, să îl dorească toate şi numai eu să îl pot avea. Clipă de clipă, centimentru cu centimetru.

Să fiu Eu şi doar Eu; şi să mă iubească pentru ceea ce sunt de o mie de ori mai mult decât pentru ceea ce aş fi putut fi.

Să mă accepte aşa cum păşesc, aşa cum zâmbesc, aşa cum scotocesc, aşa cum pălăvrăgesc, aşa cum deschid şi închid uşi în urmă, cum las hainele împrăştiate, cum uit să pun reminder-ul.

M-am rugat să ştiu să-i deschid uşa inimii, apoi să-i pot intra în sânge şi să fiu eu cea care îl ţine în viaţă. Nu din egoism, ci din dragoste de veşnicie.

Mi-am dorit dragostea căreia să nu trebuiască să îi contorizez timpul, căreia să nu îi dau cheia apartamentului meu şi să îi spun scurt: „Las-o în cutia poştală când pleci!”

Mi-am dorit o parte de Rai şi-o parte de Iad trăite în ochii din care a curs, până la ultima picătură, dragostea adevărată.

 

Mi-am împlinit dorinţa şi-am cules cele mai frumoase roade. Ale unei dumnezeiri pe care nu aş putea vreodată să o vând. Am avut parte de acea dragoste pe care am visat-o altfel decât citind-o în cărţi sau privind-o în telenovele.

Ci acea dragoste pe care mi-am pictat-o în culoarea inimii mele.

Mi-am făcut cuib în braţele omului despre care toţi au spus că a lăsat în urma lui lacrimi şi suflete frânte, care a ucis femeile cu neputerea lui de a pleca la timp din alte aşternuturi, şi a se aşeza pentru totdeauna, în ale VOASTRE.

Am privit ochii despre care toţi spuneau că sunt înşelători, că spun ceea ce vrea fiecare femeie să audă, că se închid pentru că el de fapt sărută prin mine, buzele celeilalte. Cea „încă una” din prezent sau celelalte din trecut, pe care încă le mai iubeşte.

Am ascultat vorbele pe care toţi au spus, siguri pe ei, că le spune tuturor, că le învaţă pe de rost, ca la şcoală, şi că le ştie atât de bine, încât mereu va primi nota maximă.

Căci îşi alege victime dintre femeile care sunt în cele mai dramatice clipe din viaţa lor. Şi-atunci profită. Acolo e locul lui.

Am stat lângă bărbatul despre care toţi spuneau că va pleca şi se va întoarce frecvent, pentru că locul lui nu este lângă mine, ci lângă o femeie care valorează- pentru el- cât 1000 ca mine. Că deşi stă lângă mine, gândul îi este la celelalte, pe care le minte la fel de frumos că le iubeşte. Că le doreşte, că nu le-a uitat.

Am zburat cu bărbatul care nu mi-a cumpărat bilet, nu mi-a dăruit copii şi nu mi-a pus pe deget o verighetă. Nu a făcut totul pentru mine şi nu a uns balamalele mândriei mele cu sintagma „doar al tău”.

 

M-am îmbrăcat într-o zi ca o cerşetoare şi am stat la uşa inimii lui. Să văd dacă mi-ar da un bănuţ de n-ar şti cine sunt. Dar n-am avut curajul să rămân până iese din casă. Mi-a fost teamă că se va opri. Sau că va pleca nepăsător.

Da, de ambele mi-a fost teamă.

Căci de se oprea ar fi durut că oferă oricui. Şi de ar fi plecat, ar fi durut indiferenţa.

Am decis să mă cuibăresc la pieptul lui Eu, chiar dacă or avea dreptate toţi cei care spun că aşa îşi spun şi altele.

Şi m-am cuibărit, spunându-mi cu lacrimile şiroind:

 „Trebuie să învăţăm să lăsăm, ca să putem merge mai departe.”

Căci ştiu că într-o zi va trebui să las. Locul meu alteia.

Definitiv.

            Şi eu să plec în braţele Celui care nu mă va părăsi niciodată: Dumnezeu.

sursa foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Simona Catrina, eu nu ştiu să dansez Tango, şi nu voi mai vrea vreodată să învăţ!

Oameni cu aripi

Simona Catrina, eu nu ştiu să dansez Tango, şi nu voi mai vrea vreodată să învăţ!

Distribuiți vă rog

În urmă cu câteva luni, am pregătit pentru Simona un interviu. I-am scris pe Facebook motto-ul vieţii mele: „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea!” (Sfânta Scriptură) Am fost convinsă că Dumnezeu nu o va lăsa. Nici o secundă nu m-am îndoit de minunea care se va face prin femeia asta. Azi am aflat însă, la prima oră, că Cineva a decis că e mai bine aşa.

Nu ştiu de ce. Nu ştiu nici unde e. Ce ştiu este că nu am mai apucat nici să o rog să îmi acorde interviul, nici să mă bucur de minunea din viaţa ei. Şi cu viaţa ei. Încă o dată, încă a câta dată, Doamne? ajung prea târziu la destinaţii. Exact atunci când oamenii mor. Aceeaşi poveste şi cu Gyuri Pascu. Despre care am scris AICI. Exact atunci când îmi dau eu seama că moartea nu aşteaptă curajul tău, decizia ta, ciocănitul tău…

N-am apucat să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru salvarea ei, că a şi venit Alice Năstase cu vestea…

Simona dragă, ultimul text al tău la care am plâns cu sughiţuri, a fost ĂSTA.  „Respons to Friend Request. Forever!”

Mi s-a părut că îmi scriseseşi parte din propria poveste. Am plâns, draga mea, cu întrebările în pumni, de ceaţa din sufletul meu. De drumul pe care m-am oprit. Spre el. Un el. Căruia îi acceptasem acel Friend Request. Tot după ce-mi citise blogul, gândurile, textele… Tot aşa, cu ani mai puţini, cu răbdări mai multe… cu frici mai puţine, cu frumuseţe a sufletului mai mare. Sau ştiu yo???

Am citit textul tău certându-mă cu Dumnezeu. Acelaşi pe care L-am rugat să te vindece pe tine. Să citesc mai departe despre o iubire născută pe vreme de Facebook, fără să ţină cont de ani şi de depărtare, de lume şi de frică…

„De atunci, am tot infruntat previziunile celor care inca mai cred ca un barbat cu cinci ani mai tanar decat mine va pleca dupa o femeie cu cinci ani mai tanara decat el.
Doru nu va pleca niciodata dupa nimeni, asta stiu. Eu si el nu vom pleca decat dupa moarte.”

Tu, Simona dragă, ai murit cu convingerea că Doru nu te-o părăsi niciodată pentru alta. Cu 5 ani mai tânără. Eu trăiesc cu convingerea că Dumnezeu ştie mai bine de ce nu mai am cui să-i dau un Fried Request… Şi ce mă face acum să plâng în hohote e nedreptatea cu care ne desparte Dumnezeu uneori de cei pe care îi iubim…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Simona, iubirea asta a voastră, născută în urmă cu atât de puţini ani, ne e nouă, lecţie de viaţă. Că există bărbaţi care te citesc, te iubesc după ce ţi-au învăţat pe de rost textele şi îţi rămân fideli până la moarte. Că există şi bărbaţi care te ţin în braţe pe patul de spital, când boala te sfâşie. Când îi sfâşie şi pe ei frica de a nu rămâne fără tine, într-o singurătate în care se moare de frig…

Draga mea, ai murit lăsând în urmă un testament pentru orice femeie speriată de iubire, din lumea asta:

„Iubiţi. Iubiţi. Iubiţi! Nu vă uitaţi la vârstă, la trup, la carieră, la drumuri, la distanţă, la oameni! Uitaţi-vă numai la Dumnezeu!”

Nu ştiu ce v-a spus El vouă, când v-aţi jurat credinţă-n faţa Lui, dar cert e că ce I-aţi jurat voi Lui, aţi împlinit: „Până când moartea ne va despărţi!”

Simona, voi sunteţi dovada reală a iubirilor care se nasc din Cuvânt. Prin cuvânt. De blog, de carte ori de ziar. Voi sunteţi cei doi nebuni care aţi trecut de mână prăpastia. Şi tot de mână v-aţi şi întâlnit cu moartea. Aţi privit-o fix în ochi, i-aţi spus că oricum Dumnezeu e mult mai puternic decât ea, şi dacă te-o lua pe tine, voi tot împreună veţi rămâne.

Simona dragă, eu plâng azi, de mi se zguduie pereţii sufletului. De neînţeles. De frică şi de moarte ce văd în faţă… Una pe care aş implora-o să mă mai lase câteva vieţi în braţele celui căruia i-am dat într-un cândva, un Friend Request… Nu forever, ci până unde a vrut Dumnezeu.

Îţi mulţumesc, femeie puternică, pentru ce-ai împărtăşit cu noi, pentru lecţia de viaţă oferită pe gratis, pentru iubirea frumoasă dăruită celui mai frumos sufletului tău, şi pentru dorul de Doru al tău, ce-l ai deja… deşi te ţine, cu siguranţă, încă, de mână…

Îţi mulţumesc, draga mea necunoscută, căreia îi cunoaştem atât de mulţi blogurile, sufletul, gândurile, textele, luptele! Îţi mulţumesc pentru că ne-ai lăsat moştenire un vis pe care l-ai transformat în realitate mai frumos ca orice rochie de mireasă, pătată de noroi, pe o vreme ploioasă. Şi rece. Ca moartea…

Îţi mulţumesc, Simonă dragă, pentru că m-ai învăţat că există şi bărbaţi care nu Îl întreabă pe Dumnezeu, cum L-a întrebat un el pentru care n-am fost niciodată destul de femeie: „De ce, Doamne, mi-ai dat o femeie bolnavă?”

Îţi mulţumesc, femeie frumoasă, pentru lacrimile tale, ce-au scris poveşti. Pentru bucuriile tale, ce-au născut poveţe, şi pentru demnitatea cu care care ai înfruntat moartea! Destinul şi diavolul.

Îţi mulţumesc, copil de Dumnezeu, că ne-ai trezit pe unele dintre noi la realitate, ne-ai scris poveştile, altora, ne-ai mângâiat pe unele şi ne-ai dat cu capul de pereţii realităţii, pe altele!

Simona, eu nu mai vreau să citesc ce-ai scris! Eu vreau să citesc ce vei scrie. Cu dorul de Doru tău, de Alice a ta, de Tangoul tău, de lumea ta, de blogul tău, de viaţa ta…

Simona… eu nu mai vreau niciodată să învăţ Tango! Tu ştii mai bine decât oricine de ce…

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.