Etichetă: barbat

Ce să nu accepţi niciodată de la un bărbat?

Relatii

Ce să nu accepţi niciodată de la un bărbat?

Distribuiți vă rog

02

De-a lungul destinului meu, întins pe multe file rupte, de atâta răsfoit (de către alţii) cu mâinile murdare, cu indiferenţă şi aroganţă, am bifat greşit de multe ori. De atât de multe ori, că am crezut la un moment dat, că mi s-au terminat şansele. Ca la concursuri…

Am admis multe. Am crezut că aşa e normal. Să te sacrifici. Nu aveam habar pe atunci că totul vine din copilăria mea trăită cu frica de a nu fi părăsită. Neacceptată şi neiubită. N-am ştiut că ştiam pe dinafară sacrificiul, de frica respingerii.

Am aflat târziu. Nu însă atât de târziu, încât să nu mai fie timp să vă împărtăşesc şi vouă. Luaţi ce credeţi că aveţi nevoie din greşelile mele, şi trăiţi frumos! Dar, mai ales, cu respect faţă de voi însevă, femei frumoase!

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Am aflat, cu multe tăieturi făcute pe suflet, că unui bărbat nu trebuie niciodată să îi accepţi:

  • Să vorbească vulgar în faţa ta!

Crezi sau nu că acolo sus, există Dumnezeu, şi El nu permite lipsa respectului între oamenii pe care i-a creat, ce îţi spun sigur este că nimeni nu are dreptul să te trateze ca pe un preş pe care îşi şterge picioarele pline de noroi! Un bărbat care foloseşte cuvinte vulgare nu are ce căuta nici măcar în grupul tău de prieteni, cu atât mai puţin în inima ta. Când un bărbat îşi permite cu tine exprimări de mahala, nu te respectă. Iar tu meriţi să fii prinţesă. Nu coş de gunoi!

  • Să te atingă mai mult decât îi permiţi: e greu cu subiectul acesta! Azi, „numai proastele  nu ştiu ce e fiorul atingerilor bărbatului iubit. Alea care s-au călugărit sau s-au pocăit, adică cele care au înnebunit!” Am auzit de miliarde de ori credinţele astea. Sunt atât de obişnuită cu expresiile urâte la dresa celor ce doresc respect, că deja trec pe lângă mine, vorbele lor urâte, şi nu mă mai lovesc. Dar credeţi-mă, femei frumoase, un bărbat are în sânge vânătoarea! Dacă voi permiteţi să guste puţin, fără a se înfrupta, cică, 🙂  nu veţi fi niciodată iubite. Ci doar folosite. Ca trupuri. Restul … va deveni istorie. Adică voi … căci pentru un asemenea bărbat, voi sunteţi RESTUL…
  • Să insiste în începerea relaţiei sexuale: DRAGELE mele, iubirea nu e egală cu sexul! Dumnezeu a creat sexul să fie o desfătare numai în cadrul căsniciei. Numai atunci când primează iubirea. Mai întâi iubeşti, cu toată fiinţa ta, apoi ajungi să ai acces la toată fiinţa celui iubit! Dar asta după ce Dumnezeu a binecuvântat unirea voastră! Aud tot mai des că bărbaţii vor doar sex! Eu sunt sigură că nu este aşa! Ei vor sex de la cele care se oferă pe gratis. Cu intenţii bune. Dar nu uitaţi: bărbatul e un vânător, prada lui nu trebuie să fie trupul vostru, ci sufletul! Iubirea înseamnă a respecta fiinţa de lângă tine. A respecta limitele ei. Când el insistă, v-a încălcat intimitatea şi a intrat pe teritoriul unde nu are  voie decât cel care vă va iubi atât de mult şi de real, încât să aştepte să aibă într-o zi, totul. Pentru totdeauna!
  • Să îţi ceară socoteală în fiecare clipă despre locul unde te afli, cu cine, de ce. Absurd. E foarte, frumos gestul de a se interesa de tine, însă ai grija cu graniţa între normal şi anormal. Gelozia extremă este un viciu căpătat demult şi, cu cât vei admite mai mult control, cu atât te va controla mai mult. Trebuie să ştii că gelozia poate duce la gesturi extreme: urmăriri, violenţă, crimă. Şi nu e o glumă ce îţi spun. Ştirile de la ora 5 sunt o dovadă vie a acestui adevăr dezastruos. A purta de grijă unei femei înseamnă a o ajuta când nu reuşeşte ceva, a o întreba – el, bărbatul- cu ce poate fi de folos, a căra sacoşele, a face piaţa, a-ţi aduce micul dejun la pat, a se gândi la tine în toate clipele când nu eşti lângă el, pentru că îi pasă de sănătatea ta, de integritatea ta. Bărbatul cu posesivitatea în traistă vede numai pericolul de a te pierde, la orice pas. Dar acest pericol nu este rezultatul unei iubiri extrardinare, ci al unui dezechilibru emoţional. Nu admiteţi să deveniţi prizoniere. Iubirea înseamnă libertate!
  • Să te mintă. Nu există: a făcut-o o dată, îi pare rău, nu se va mai repeta! Pur şi simplu nu există! Începi o relaţie cu minciună, în minciună vei trăi. Adevărul iese la iveală oricum, într-o zi! Cele mai neînsemnate minciuni trebuie să-ţi pună un mare semn de întrebare asupra seriozităţii acelui bărbat. Una e să-ţi spună că a fost la mama să mănânce la prânz, când el a fost să-ţi cumpere un cadou, şi alta e să rămâi cu el după ce ţi-a spus că a fost căsătorit o singură dată, când el are la activ 3 căsătorii! Ai grijă, minciunile sunt semnul că acel bărbat e labil emoţional, şi îi e foarte frică şi ruşine de el însuşi! Un bărbat căruia îi e ruşine cu sine e un bărbat care nu cunoaşte un Dumnezeu care spală orice păcat! Eşti fiică de Rege, nu admite să trăieşti o viaţă cu un cerşetor care a ajuns aşa pentru că nu vrea să muncească! (metaforic)
  • Să te abuzeze: fizic, sexual, emoţional. Dacă a ridicat mâna la tine altfel decât pentru a te mângâia, este un abuz! Dacă îţi cere favoruri sexuale cu care nu eşti de acord, este abuz! Dacă te jigneşte sau te ameninţă, este abuz! Dacă îţi impune să renunţi la jobul tău, la demnitatea ta, la pasiunile tale, e abuz! Stai de vorbă cu un psihoterapeut care să te ghideze spre cea mai bună soluţie, dacă ai fost abuzată în vreunul din aceste feluri, iar în cazuri mai grave, anunţă poliţia! Nu te opri din frică! Crede-mă, bărbaţii abuzează tot mai mult, Şi pentru că femeile acceptă prea des. Confundă iertarea cu acceptarea! A ierta înseamnă a lăsa în mâna Domnului acel om, şi a pleca de lângă el, cotinuând să te rogi pt integritatea ta şi viaţa lui, iar acceptarea este atunci când admiţi abuz din diverse motive!
  • Să te înşele! Aşa cum nu există o singură minciună şi gata, o singură palmă şi gata, nu există nici o singură femeie şi gata! Ştii vorba aceea: lupul schimbă părul, năravul niciodată! Pe lângă faptul că eşti umilită, fiind înlocuită cu altă femeie, acest comportament al lui arată de fapt frustrarea lui. Nişte probleme cu emoţiile, pe care nu eşti tu datoare să i le rezolvi! Nu admite să fii pe locul al doilea sau să existe a doua oară când te va înşela, pentru că îţi găseşte ţie vreo vină: ne-am certat, m-am îmbătat, am fost un prost, etc. Bărbaţii care înşală nu se respectă nici pe ei înşişi, şi nici femeia, în general. Meriţi un prinţ, nu un cerşetor de trupuri!
  • Să fii a doua femeie din viaţa lui. Indiferent că eşti iubita unui bărbat care are acasă soţie, sau a unuia care este într-o relaţie care nu presupune acte, eşti cealaltă! Draga mea, minciunile cele mai vechi ale acestor tipuri de bărbaţi sunt: „Nu o mai iubesc, sunt cu ea doar pentru copil- pentru că nu pot divorţa deocamdată- nu pot pleca acum pentru că avem o afacere împreună- e o scorpie- am încercat tot şi nu se mai poate. Aştept să crească cel mic şi gata!” Sunt multe, mult prea multe alte asemenea minciuni, dar nu te lăsa păcălită! Un bărbat care se respectă, încheie o relaţie când aceasta e dezastru, nu aşteaptă să-şi găsească alta, – adică pe tine!- apoi o părăseşte pe actuala! Nu îţi cer să te pui în situaţia acelei femei, ci să te gândeşti dacă ai putea trăi o viaţă cu bărbatul care a plecat din patul femeii sale, să vină la tine. Oare ţie nu-ţi va face la fel? Respectă-te mai întâi tu, pe tine! Când simţi că ai căzut într-o astfel de capcană, apelează la un specialist! Te va ajuta să îţi limpezeşti mintea! Te va susţine şi nu te va judeca!
  • Să te îndepărteze de prietenii tăi sau de părinţi! Nimeni nu are drept asupra libertăţii tale! Cel care face asta este un om bolnav emoţional! Un bărbat căruia îi este foarte frică de el însuşi! Vrea să te rupă de lângă oamenii care te-ar putea trezi la realitate, pentru că ştie că el are nişte probleme pe care oamenii care te iubesc nu le-ar admite! Rupe relaţia din faşă cu acest tip de bărbat!
  • Să îţi dea bani! Nu vorbesc despre a te plăti pentru favoruri sexuale! Vorbesc despre a-ţi oferi sume de bani ca şi cadou. Nu ştii ce se ascunde în spatele acestor gesturi ale lui! Nu vreau să fii paranoică, dar vreau să fii conştienţă că nu eşti de vânzare! Eşti de iubit!

Ştiu că e foarte greu, mai ales dacă eşti deja într-o astfel de relaţie, însă întotdeauna există soluţii de a scăpa! Cu cât vei admite mai mult, cu atât te vei afunda mai mult în depresii şi suferinţe!

Puneţi Aripile de drum şi zbori spre libertate!

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!” sau frumusetea din spatele simplitatii, dezvaluita de Alexandru Sassu

Oameni cu aripi

„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!” sau frumusetea din spatele simplitatii, dezvaluita de Alexandru Sassu

Distribuiți vă rog

„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!” sau frumusetea din spatele simplitatii, dezvaluita de Alexandru Sassu

E luna femeii, si v-am promis frumusete. Nu insa una care tine de plastic si bisturiu, ci aceea simpla, din spatele lumii. Astazi ne povesteste despre ea, Alexandru Sassu, cel care a creat zambete din nimic, ori din oceane de lacrimi.

El, „tipul de la metrou”, despre care n-am stiut nimic pana acum cateva luni, cand am scris AICI despre realitatea cu care m-a izbit in fata, atunci cand am citit, din pura intamplare, cu ochii in lacrimi: „Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi! Alex”

Cand treci prin viata unui Alex care are grija sa iti aminteasca toate defectele, sa iti arate ca nu valorezi nici jumatate din cat valora fosta, cand auzi in fiecare zi nemultumirea de a nu fi femeia frumoasa, pe care si-a dorit-o toata viata, si, dupa ce decizi sa-i lasi spatiu, spre a si-o gasi pe cea potrivita, vezi la metrou exact cuvintele dupa care ai tanjit luni de zile… ti se pare ca Dumnezeu se tine de bancuri. La care te prinzi cu greu. 🙂

Azi, vindecata de nefrumusete, ma uit la cicatricea lasata de imperfectiunile mele, si vad, scris peste ea: „Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi! Alex”.

Si stiu ca ori de cate ori obsesia din trecut, a defectelor mele de tot felul, va reveni sa-mi macine sufletul, voi avea arma cea mai puternica, pe care o voi folosi sa omor minciunile de-atunci: Cuvantul.

„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi! Alex”

Asa ca, de martie ce e, l-am rugat pe Alex sa ne spuna povestea lui. De viata si de pasiune. De frumusete ce vede in noi, femeile imperfecte:).

Sa citim, zic:

 Alex, toată lumea te cunoaşte ca „tipul de la metrou, cu Nu te mai preocupa, eşti frumoasă astăzi!” Cine eşti tu, de fapt, şi care e povestea  cuvintelor „din subteran” 🙂 ? 

Dupa cum deja cred ca stii, nimic nu a fost gandit. Mesajul s-a dorit a fi un gand de la un om pentru alt om, esenta acelor cuvinte dorind sa o transmit unei tipe alaturi de care am mers vreo trei statii de metrou. Era trista si dezamagita de viata ei, si de faptul ca toate prietenele ei  traiesc lucruri pe care ea le viseaza. Si am vrut sa ii arat ca nu asta este totul.

Acel „esti frumoasa astazi” nu se refera la frumusetea exterioara, ci la interiorul omului, la lucrurile pe care le avem si nu le apreciem, la cate se intampla in jurul nostru fara sa vedem, considerand ca totul ni se cuvine.

De acolo, totul s-a intamplat. Mesajul a fost preluat si a inceput sa apara peste tot, atat in Bucuresti, cat si in tara. Metroul bucurestean este „acasa”, ca sa zic asa, avand in vedere ca inca in majoritatea statiilor il poti vedea, insa e scris pe pereti, pe panouri publicitare, in parcuri sau in locuri unde nici nu te gandesti.  Important nu este cine a inceput sau motivul, important este ca mesajul inspira oameni, pune zambete pe buze, ofera optimism si da o stare de pozitiv.

 Povesteşte-mi, te rog, despre talantul tău. Care este, cum l-ai descoperit,  şi cum ai ajuns să-l pui pe portativ?

Nu stiu daca ii pot spune talent. Lumea spune ca fac bine ce fac si persoanele se intorc la mine. Sunt make-up artist. Vezi tu, asta este o meserie in care nu conteaza reclama, si nu conteaza imaginea, conteaza ce iese din mainile tale. Da, ok, cu cat te implici mai mult si cu cat esti mai pasionat, cu atat mai bine, insa talentul neantrenat este degeaba.

Inainte sa fac asta, am facut facultatea de drept, am lucrat in multinationale si in banci. Mi-am dorit o schimbare, una radicala, pentru ca nu ma regaseam in ce facem, si am facut-o. Ce este important este nu doar sa iti doresti lucruri sau doar sa visezi la ele. Da, asta e un inceput, dar daca nu actionezi, nu se va intampla nimic si mereu vei ramane cu frustrarea „si daca…”.

Cum e cu talanţii ăştia, din punctul tău de vedere? Te naşti cu ei, şi depinde de tine să-i înmulţeşti, sau îţi sunt daţi de Dumnezeu, şi tot treaba Lui este să ţi-i înmulţească, sau măcar să-ţi dea adresa unde se fabrică?

Eu zic ca sunt doua posibilitati: te nasti cu talent sau il dobandesti prin dorinta si exercitiu. Sa te nasti cu el, prezinta un avantaj, dar nu este totul. Este chiar riscant, pentru ca te culci pe o ureche, ca ai talent, si atunci consideri ca exercitiul si munca nu iti sunt necesare.

In cea de-a doua situatie, iti doresti, vezi ca ai o inclinatie cat de cat, si te apuci de munca. Si muncesti! Muncesti mult! Pentru ca stii ca ai radacina, dar ani de zile nu ai udat-o si nu a crescut nimic. Realizezi ca doar prin exercitiu zilnic si sustinut poti sa evoluezi si sa ajungi unde altii sunt de ani de zile. Unii au avut darul sa ajunga mai usor decat tine, acolo, pentru ca datorita talentului nascut au luat startul in fata ta.

Nu cred in povesti de succes nemuncite si nu cred in minuni ce se intampla peste noapte.

Totul trebuie cladit, muncit si asteptat. Fara rabdare nu obtii nimic, nimic nu se intampla cat bati din palme. Drumul poate fi presarat cu frustrari, cu dezamagiri, cu promisiuni nerespectate, cu oameni falsi si „hateri”, dar ce conteaza, atata timp cat tu stii unde vrei sa ajungi?

De ce crezi că îşi blochează oamenii harul primit de sus, în joburi de unde câştigă decât bani, nu şi împlinire sufletească? Cum crezi că ar trebui să-şi privească fiecare darul?

Ma bucur ca ma intrebi asta, pentru ca pe drumul meu pana aici, am surprins foarte bine aceste situatii in cazul celor din jur. Initial, cand iti incepi viata profesionala, iti pui in minte cam ce vrei sa faci si iti doresti un job de care sa iti fie drag, care sa scoata ce e mai bun din tine, si incepi drumul.

Problema este ca pe drum apare un cerc vicios al banilor si al pozitiilor in cadrul companiei – azi esti promovat, maine primesti marire de salariu, poimaine un bonus pentru atingerea target-urilor si tot asa. Peste ceva ani te trezesti pe un drum care nu este al tau, pe care nu ti-ai dorit niciodata sa pasesti, insa este drumul pe care, pe nesimtite, ai pasit, luat de nebunia cotidiana, si din dorinta de a demonstra cine esti.

Si uite asa ajungi sa te frustrezi, sa mergi „la scarbici” sau „la munca”. Atunci cand ajungi sa folosesti aceste sintagme, cred eu, in tine zace deja un amalgam puternic de frustrare si dezamagire pe care il controlezi din ce in ce mai greu. Din punctul asta refulezi in vacante exclusiviste, cadouri scumpe, gadget-uri de ultima generatie, lucruri materiale care te plaseaza intr-un loc bun in ochii celorlalti, dar tu? Tu cine esti?

Dar tu? Tu cine esti?

 Când ar fi cel mai înţelept să renunţi la ceea ce nu-ţi aduce bucurie adevărată: când deja eşti sigur că poţi câştiga din pasiunea ta, suficient încât să poţi supravieţui, sau atunci când SIMŢI? Ar trebui să păstrăm un echilibru, în ceea ce priveşte cariera, între raţiune şi sentiment?

Eu am facut schimbarea cand am simtit. Nu am avut nici o plasa de protectie. Am zis ca trebuie sa schimb si am schimbat. Un gest un pic nebunesc. Nu m-am gandit la consecinte. Am renuntat la job si am ales drumul asta, fara sa existe certitudini. Mi-am concentrat toata energia pentru a merge pe drumul asta si am pornit.

In aceeasi masura, cunosc persoane care au facut schimbul asta usor-usor. Si-au ales drumul si au pasit treptat pe el, mergand in paralel cu job-ul care le castiga traiul de zi cu zi.

Nu stiu cum este mai corect. Nu cred ca exista o regula. De obicei spun ca suntem diferiti si asta este minunat. Asta cred si in aceasta situatie. Nu exista o reteta, fiecare face astfel de schimbari cum si cand simte. Important, daca ma intrebi, este sa o faca, pentru ca multi gandesc, dar nu actioneaza.

Ce crezi că îi poate motiva pe oameni să pornească pe drumul vocaţiei?

Cred ca fiecare este motivat de lucruri diferite. In cazul meu, m-a motivat enorm de mult drumul meu profesional, parcurs pana in momentul schimbarii. Trecand prin atatea experiente care nu imi aduceau satisfactie din punct de vedere emotional, eram extrem de determinat sa reusesc pe acest drum, tocmai pentru a nu fi nevoit sa ma intorc pe cel nefericit.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Cred, totusi, ca un factor motivational general este experienta. Cu cat treci prin mai multe situatii sau prin viata, cum se spune, cu atat stii mai clar ce vrei si te poti motiva pentru a reusi in alegerile tale.

 E luna femeilor. Spune-mi care sunt cele mai importante 2 femei din viaţa ta, care ţi-au creionat într-un fel sau altul, personalitatea, care te-au transformat în cine eşti acum, şi cum au făcut-o.

Pentru mine, cand vine vorba de asta, vorbesc de un trio: mama, „mamaie” si sor-mea. Cumva, fiecare si-a facut partea ei, si impreuna au dat un rezultat bun, zic eu. Mama, chiar daca este si acum o mama mult prea grijulie, este mama, si am inteles ca unele lucruri nu se schimba niciodata si nu merita sa iti consumi energia pentru a le schimba.

Mamaie – nu este o ruda sau vreo bunica, este femeia care m-a crescut pana pe la 12 ani, ceea ce azi se numeste „dadaca”. A fost un om extraordinar, o femeie simpla, de la tara, care avea, insa, un dar de a creste copii.

Femeia aia iubea pe oricine neconditionat si orice facea, incerca sa faca pe o baza pozitiva si buna. Mama, muncind foarte mult, cam tot timpul m-a lasat in grija ei, asa ca nu o pot numi „femeia care m-a crescut”, pentru ca este clar ca a avut o contributie extraordinara in cresterea si educarea mea.

Cat despre sor-mea, ea a intervenit mai tarziu, cand a venit vorba de invatat, de educatie, de comportament in societate si detalii d-astea fine, de viata. Asadar, ele sunt trio-ul meu de succes.

Cum vezi femeia? Şi cum ar trebui s-o vadă un bărbat adevărat?

Probabil ca acum o sa te surprind. Nu vad femeia asa cum este vazuta ea la nivel de acceptiune generala. Nu imi place sa fac discrimiari pe baza de sex, rasa, religie sau alte criterii. Da, femeia este ceva aparte, ceva fin si firav, insa cred ca fiecare femeie in parte trebuie sa lucreze la imaginea asta, daca asta se doreste.

Vezi tu, femeile, in ultimii ani, si-au dorit sa ne fie egale, sa conduca, sa decida, sa loveasca puternic cu pumnul in masa. Din punctul meu de vedere, asta este o batalie care nu face cinste nimanui, nici voua si nici noua. Pe de alta parte, barbatii au devenit tot mai… sensibili, sa le zicem. Stii cum e, nivelul de testosteron pe pamant este acelasi, doar raportul intre sexe a inceput sa se schimbe.

Cred ca femeia, luata individual, isi creaza singura imaginea pe care si-o doreste. Mi-as fi dorit sa fi trait in perioada aia cand barbatii erau barbati din atitudine si gesturi, iar femeile apreciau si stiau sa se bucure de asta.

Mi-as fi dorit sa fi trait in perioada aia cand barbatii erau barbati din atitudine si gesturi, iar femeile apreciau si stiau sa se bucure de asta

Ce ar trebui să faceţi voi, bărbaţii, cu „iubirile bifate greşit”? Acelea care v-au adus suferinţă şi v-au lăsat cu răni adânci?

Nu cred ca trebuie sa facem ceva, noi sau voi. Situatiile mentionate de tine, la fel ca oricare alte situatii ce apar in viata unui om, trebuie traite si purtate mai departe ca invataturi si experiente de viata. Nu exista om sa nu sufere, motivele fiind mai putin importante. Cred ca este important ce faci cu suferinta asta: o tii in tine si o transformi in ura sau o accepti si incerci sa iei ce e pozitiv din fiecare situatie.

Poate o femeie să se simtă frumoasă, atâta timp cât are lângă ea un bărbat pentru care nu este mai mult decât „un trup de carne”? Ce este de fapt frumuseţea unei femei, din perspectivă masculină?

Nu, nu cred ca este posibil. Cumva, cred ca pentru voi, chestia asta cu frumusetea este o competitie toata viata. Nu este o competitie cu celelalte, ci fiecare cu ea insasi, iar daca in competitia asta, omul pe care il ai langa tine nu te apreciaza, de la aspectul fizic, pana la emotii, intelect si ceea ce reprezinti tu, ca un tot, atunci incep sa apara frustrari si probleme.

Frumusetea, dupa cum am spus si inainte, nu tine de fizic si de ce detii, tine de ce ai in tine, de felul in care traiesti, de felul in care te exprimi, si nu in ultimul rand, de felul in care iti sunt apreciate toate aceste aspecte de cei din jurul tau.

 Ce-ai sfătui o femeie care nu este preţuită de bărbatul ei pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce are, şi, ca atare, este nevoită să-şi „mutileze trupul”, cu bisturiu şi ace?

Cred ca fiecare face ce simte. Nu cred ca cineva poate da sfaturi in sensul asta. Totusi, de cele mai multe ori, am vazut ca aceste decizii vin din partea femeilor, de multe ori nefiind necesar. Personal nu cunosc o astfel de situatie in care o femeie sa se simta constransa sau fortata de partener sa faca o astfel de operatie. Cred ca fiecare face ce simte si ce vrea, mai ales cand este vorba de corp.

In acelasi sens putem sa vorbim de oamenii tatuati. Sunt oameni care sunt pasionati si au tatuaje, sunt oameni care doar le admira, dar nu au, si sunt oameni care nu suporta ideea de tatuaj, nici macar sa le aprecieze ca forma de arta. Asa este si cu bisturiul de care spui, fiecare este liber sa faca ce simte si ce vrea cu corpul lui.

Multumesc, Alex, pentru zambet! Acela pe care ni l-ai oferit fiecareia dintre noi, care am citit, la timpul potrivit, mesajul din spatele lumii:

Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!   

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Vinovate de iubire?!

Relatii

Vinovate de iubire?!

Distribuiți vă rog

Vinovate de iubire?! Mă revolt cu demnitate pe femeile naive care își plâng de milă în batiste după ce bărbații lor au făcut din ele cârpe de șters pe jos, le-au băgat apoi în noroi, le-au tăvălit timp îndelungat, apoi le-au aruncat în stradă (metaforic), la făcut oameni de zăpadă.

Mă revolt pentru lipsa demnității lor, din vremurile în care se rugau la toți sfinții să le schimbe bărbații iubiți, să-i facă ce au fost la început, să le dea putere să treacă prin încercările vieții cu ele de mână, să le dea lor forța de a mai face un pas, numai unul, răbdarea de a mai aștepta un ceas, doar un ceas, până își revine el după beție, după medicamente, după vreo aventură, după vreo boală, după vreo stare depresivă, după vreo dezamăgire sau după vreo mare iubire pierdută.

Mă revolt cu demnitatea ce și mie mi-a scăpat de câteva ori în viața asta printre degetele împreunate în rugăciuni înlăcrimate de: ”Fă, Tu, Doamne, o minune!”

Pe voi, femei plămădite să dați vieți altor vieți, să educați și să iubiți simplu și definitiv, să (vă) sacrificați și să vă puneți pe orice alt loc decât primul!

Mă revolt din lipsa puterii de a mă răzbuna, de a blestema și de a arunca brusc cu noroi în fața bărbaților ce au învățat de la viață să folosească femeia pe post de psiholog, menajeră, medic, confidentă, și alte câte n-au legătură cu femeia iubită.

Mi-e peste puteri să pricep cum de femeile au atâta forță să suporte jigniri, lovituri, trădări, înjosiri, dezgust, beții, acuze? De unde au naivitatea să creadă suferința bietului bărbat însurat, care nu e iubit de soție, a celui încă singur care își bârfește fosta ce nu i-a dat cele de trebuință, a celui care jură pe toți sfinții că e curat ca lacrima, blând ca mielușelul și fosta o nebună ce-l alerga prin casă cu farfuriile, așa, tam-nisam, -fără a-i spune că de fapt farfuriile erau destinate beției lui perioadice, lipsei de acasă în detrimentul  unei dudui mai sexy ca ea- .

Cum de nu văd femeile mitocănia, lipsa de scrupule, de bun simț, mârlănia, prefăcătoria și toate adevărurile ascunse sub masca perfecțiunii bărbatului ce le ocupă toată inima?

Cum de ajung femeile victime ale violenței domestice, ale violurilor unor bărbați alcoolici sau psihopați, abuzurilor emoționale de tot felul, pe paturile de spital ale renumiților medici psihiatri, cu depresii majore, cu psihoze și tot felul de boli psihice, răsplată pentru iubirea ce-au dat-o bărbaților de porțelan?

Și mai presus de toate, de ce îi fac ele responsabili de aceste nenorociri, pe bărbați? 

Cu ce-s ei răspunzători că noi, femei crescute sub semnul sacrificiului, le permitem să ne denigreze, să ne sfideze, să ne lovească, să ne priveze de afecțiune, să ne dea afară din viața lor și să ne cheme înapoi la nevoie, să ne iubească în funcție de context și să ne facă să-i credem că pentru toate neînțelegerile dinn cuplu este vina noastră?

 

Vinovați ei, de iubirea ce le-o purtăm obsesiv?

 

Vă spun cu siguranța unei iubiri pe care am purtat-o și eu, ca voi toate, unor bărbați care nu dădeau 2 bani pe mine, o floare sau un concediu surpriză în locuri cu gust de ciocolată amară. Care n-ar fi ridicat pentru mine o piatră, în timp ce au ridicam pentru ei munți:

Dragelor, singurele responsabile pentru suferință sunteți voi! Știți vorba aceea: nu e prost cel care cere, e prost cel care dă! Măcar cu ultimul strop de demnitate care ne-a mai rămas, să recunoaștem că suntem vinovate pentru jocul murdar în care am decis să continuăm a plusa, deși știam bine că el trișează, pentru dragostea oarbă care ne-a ținut lângă ei suficient timp pentru a ajunge să ne credem urâte, proaste, slabe, murdare, vinovate și singurele responsabile pentru relație.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Suntem vinovate pentru că rămânem legate de bărbați care ne dezleagă la prima sfoară trimisă de alta să-i salveze din chinul în care trăiesc cu noi, pentru că ne aruncăm în brațe care nu ne doresc, pentru că ne împreunăm mâinile în rugi strigate către cer pentru a-i vindeca pe ei, nu pe noi, de dependența de iubiri toxice. Suntem vinovate pentru că aruncăm la gunoi sfaturile mamelor, prietenilor, psihologilor care ne arată harta către salvarea de sine, și alegem să păstrăm harta trasată de ei, către pieire.

Suntem vinovate pentru că Dumnezeu ne-a înzestrat cu talente la care renunțăm de dragul lor, cu calități de a vindeca oameni cu probleme, la care renunțăm, prentru a ne petrecem timpul cu ei, cu putere să escaladăm munții reușitelor profesionale, la care renunțăm, să-i ajutăm pe ei să urce spre împlinirea de sine, cu dragoste necondiționată pentru copiii noștri, la care renunțăm, să-i iubim pe ei necondiționat.

Suntem vinovate pentru că ne lamentăm, în loc să-i lăsăm în brațele celor care sunt suficient de slabe încât să admită în viața lor jumătăți de măsură, alcool, droguri, aventuri, agresiuni și mediocritate.

Suntem vinovate pentru că ne comparăm absurd cu fostele lor, cu actualele lor, femei care au acceptat și care vor accepta la nesfârșit înjosiri și locuri secunde în topul preferințelor acestor bărbați pentru care femeia e un obiect. Sexual, profesional, psihologic.

Si mai vinovate suntem pentru că lăsăm furia și suferința să ne invadeze când ei s-au întors la fostele, spășiți. Nu pentru că le iubesc, ci pentru că ele sunt exact femeile slabe care le vor admite lipsa respectului, dependențele, amantlâcurile. Femei care nu vor trăi niciodată demnitatea adevărată, ci pseudo demnitatea caracateristică celor ce preferă confortul material în locul respectului și al iubirii față de Dumnezeu.

Suntem vinovate mai ales pentru că Îl insultăm pe Dumnezeu rămânând cu bărbați care nu au nici o treabă cu El, care nu sunt  lideri spirituali pentru familia lor, care nu-L recunosc pe El ca unic salvator. Pentru că, deși li s-au arătat minuni, ei continuă să creadă că doar o femeie îi va salva, le va dărui pacea și iubirea necondiționată care îi va liniști, fără a trebui să se sacrifice. Cu bărbați care cred că tot ce au ei de făcut este să muncească, să aducă bani acasă și să își facă datoria de mascul feroce o dată pe săptămână. Sau pe an…

Suntem vinovate pentru că îî învinovățim pe ei, când n-au nici o responsabilitate pentru viața noastră. Pentru sentimentele noastre, pentru iubirea ce le-o purtăm.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Uși fără chei. Unde găsești iubirea?

Relatii

Uși fără chei. Unde găsești iubirea?

Distribuiți vă rog

Uși fără chei. Unde găsești iubirea? Ți s-a întâmplat si ție, femeie frumoasă, să vezi usi interesante. Uneori ai fost poate de mână cu iubirea vieții tale, la colindat lumea,  si v-ați oprit în fața uneia din ele, visând la ziua în care te va trece pragul uneia asemănătoare, la ceas de jurământ.
Mie mi s-a întâmplat într-o zi să zăresc o astfel de usă, când eram singură. Ca acum. În singurătatea mea frumoasă si binecuvântată.
Si-am tot privit la usa asta, până ce a deschis un el. A iesit, m-a invitat la dans, si povestea a început.
A învățat să zâmbească, să spere, să trăiască si să se bucure de viață. Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru că mă oprise la uşa lui. Se vindecase de trecut si începuse o viață nouă.
Si dansul ăsta a durat ceva. Vreme. Timp în care a trebuit să sparg usa aia de câteva ori, să pot intra. Pentru că el se speria si mă alunga.
În fața acelei usi deveneai prințesă războinică. Luptai un fel de luptă dintre David si Goliat. Găsiți povestea în Biblie.
Nu-mi dădea niciodată cheile, când plecam. Îi era teamă că voi intra fără să bat. Voi intra si-i voi descoperi identitatea. Aceea care nu semăna cu el, cel care juca rolul unui artist căruia îi putea aduce fericirea numai o artistă ca mine…
Am spart usa asta de atâtea ori, că a venit ziua în care nu se mai închidea deloc. Atunci a trebuit să-i spun să folosească degrabă cheia. Altfel, oricine putea intra peste noi.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

– N-am cheie! Mi-a spus. Totul a fost o aparență! Eu am mizat pe faptul că lumea va crede că în spatele oricărei usi închise se află o cheie care o închide. V-am păcălit pe toți. Eu trăiam de fapt fără siguranță, cu speranța că nimeni nu va apăsa clanta, căci vor crede că se vor lovi de încuietoare. Tu ai avut însă curajul să o spargi…
– Mie mi-a păsat! Am spus. Nu te puteam lăsa în casă, conştientă fiind că te poţi sinucide… Greşeala mea a fost însă că n-am întrebat niciodată de cheie. Era atât de simplu dacă aflăm că n-ai nici o siguranță!
– Dacă aflai asta, nu te-ai fi luptat niciodată să spargi uşa. Şi eu n-aş fi aflat niciodată cât eşti de puternică! Rămâi acum, şi hai să cumpărăm împreună o cheie!
– Nu pot! Am răspuns. Cheia vieții mele e la Hristos. Tu nu Îl accepți pe El. Numai El poate face cheia perfectă pentru uşa asta imperfectă.
– Eu nu sunt un ciudat, să cânt cu pocăiţii tăi! Să râdă lumea de mine… N-am nevoie de El.
– Aşa e… Tu nu crezi că nu eu te-am salvat, ci El. Intrând cu cheia milei Lui pe uşa unei vieți care nu se ținea în nimic. Decât în rugăciunea mea: „Salvează-L, Doamne, dacă exişti, si mă voi pocăi!”
Femei frumoase, închideți după voi uşile fără chei, oricât de dureros ar fi! Fără Dumnezeu… nici un bărbat din lumea asta nu va putea să vă deschidă uşa binecuvântării! Chiar dacă e uşa unui palat.

Eu voi alege o colibă. Pentru o dragoste adevărată. A cărei uşă, însă, o va deschide Dumnezeu. Iar cheia I-o vom înmâna în fiecare dimineață, Lui. Aşa ne vom ține sufletele şi dragostea în siguranță.
Până când el, cel trimis de El :), mă va lua de mână să mă ducă într-o colibă, mă pregătesc pentru a deveni prințesa Păcii.
Războiul s-a încheiat.
L-a câștigat Hristos pentru mine…

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Femeile de carieră nu sunt cele care „dau iama în muncă”, să fugă de responsabilităţile de acasă, de un soţ mereu absent emoţional şi de copiii „prea enervanţi”!

Relatii

Femeile de carieră nu sunt cele care „dau iama în muncă”, să fugă de responsabilităţile de acasă, de un soţ mereu absent emoţional şi de copiii „prea enervanţi”!

Distribuiți vă rog

Femeile de carieră nu sunt cele care „dau iama în muncă”, să fugă de responsabilităţile de acasă, de un soţ mereu absent emoţional şi de copiii „prea enervanţi”! Femeile de carieră sunt cele cărora Dumnezeu le-a dat un dar, prin care să-i ajute pe alţii. Am scrisi aici despre cele 7 daruri ale oricărui om.

Aveam altceva în plan să împărtăşesc azi cu voi, însă cum socoteala de acasă nu se potriveşte mereu cu cea din târg, iată-mă la un subiect care clocoteşte (recunosc că motivul pentru care sunt foarte determinată să îl scriu este în primul rând acela că mă „cam” 🙂  potrivesc cu ceea ce am auzit. Cam 90%)

Când eşti pe drumuri în fiecare zi, câte 10-12 ore, ţi-e dat să auzi multe. Uneori te enervezi, alteori, cum a fost azi, discuţiile oamenilor te motivează să schimbi ceva la tine sau să spui altora despre „capcanele drumului în 2”. 🙂

A: Dar are dreptate, eu ţi-am spus că eşti obsedată de muncă. Atunci când te măriţi, principală devine familia, nu dezvoltarea ta. Trebuia să faci toate astea înainte, acum e normal ca el să fie nemulţumit. Nu şi-a luat terapeută în casă, şi-a luat nevastă.

G: Dar nici menajeră nu şi-a luat. Iar el ştia dinainte că sunt autodidactă şi că toată viaţa mă voi perfecţiona. Meseria mea presupune să fiu la curent cu toate noutăţile.

A: Nu presupune asta, tu eşti obsedată. Ai făcut o facultate, un master şi un doctorat, ce mai vrei? Ce-ţi trebuie ţie acum curs de coaching? Să dai ălora bani?

G: Degeaba îţi spun, nu mă poţi înţelege. Tu ai fost făcută să fii femeie de casă, eu nu. Eu am alt dar de la Dumnezeu. Să-i învăţ pe alţii. Nu l-am neglijat pe el niciodată, nu-i lipseşte nimic. Muncesc 3 zile, 2 le stau acasă, tocmai să fie bine. Aduc bani în casă, îl respect, îl iubesc. De ce nu e de ajuns?

Nu ştiu continuarea, a trebuit să cobor, dar a fost sufucient încât să mă întorc spre Dumnezeu şi să Îl întreb: „Oare nu asta-mi va fi şi mie soarta?”

Voi scrie un articol despre echilibrul carieră-familie, dar azi vă spun câteva „legi” care pe mine m-au ajutat să deschid bine ochii, înainte de a începe o relaţie, sau a o continua.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

  • Nu e de ajuns să îi spui clar: „Eu asta sunt, cariera este foarte importantă pentru mine, vreau să îţi aduc la cunoştinţă asta de la început, să ştii la ce te înjugi!” Eu am făcut-o cândva. Şi deşi la început totul era roz, căci având meseria de psihopedagog, ştiam cum să ajut când era cazul unor „dereglări” ale relaţiei, cu timpul, mi se reproşa că sunt obsedată de control, pentru că nu acceptam ce acceptau alte femei: „Alta ar înţelege că dacă mă întâlnesc şi cu alte femei/mă uit la altele pe Faceebok/mă uit la pornografie, nu înseamnă că nu te respect şi nu te iubesc pe tine.”

Aşadar, pune întrebări bărbatului de lângă tine în ceea ce priveşte trecutul lui, familia în care a crescut, fii atentă la cum vorbeşte despre alte cupluri sau alte femei şi bărbaţi care sunt căsătoriţi cu „carierişti”. Spune-i foarte clar cât te costă formările tale, şi ca bani, dar şi ca timp, vorbeşte cu el despre meseria ta, împărtăşeşte-i trăiri şi dezamăgiri ale tale de la locul de muncă, mergi cu el „la cumpărat de materiale” 🙂 O atitudine de „Doamne, câţi bani dai pe cartea asta, am mânca 2 zile de banii ăştia, am merge într-o excursie, etc” trebuie să-ţi dea de gândit. Atâta timp cât nu eşti de-a dreptul obsedată de muncă, (munceşti zilnic peste program şi numai despre asta vorbeşti, neglijându-ţi iubitul şi emoţional, şi sexual) este cazul să te întrebi dacă nu vei fi o povară într-o zi pentru el.

Nu aşa se comportă o femeie de carieră!
  • Fii atentă cum îşi petrece el timpul liber şi ce pasiuni are: „Abia aştept să vină week-end-ul/să plec de la serviciu, să joc x joc/să mă relaxez la TV, la ştiri!” A fi mereu într-o stare de „legumizare” afectivă şi emoţională, (8 ore pe zi petrecute în faţa laptopului, jucând nu ştiu ce, te „paralizează” emoţional) dăunează sănătăţii oricărui om. Dacă împlinirea cea mai mare a bărbatului de lângă tine este „să se distreze online sau în faţa televizorului”, e timpul să te întrebi cum vă veţi înţelege când tu îţi vei dori să vorbiţi despre pasiunile tale, să vă plimbaţi, să ieşiţi la un teatru, etc. Dependenţa de online nu este o născocire a lumii, este un mare duşman al omenirii. Fii atentă să fie echilibrat. (nu e greşit să te uiţi la Tv sau să foloseşti mediul online, este greşit însă a fi dependent de ele!) Un bărbat care este prins în capcana virtualului, nu va avea energia necesară să te asculte pe tine când vrei să discuţi despre orice are legătură cu realitatea. (şi să ştii că „în dormitor”, lipsa de implicare afectivă se simte! Răbdarea lui cu tine va fi invers proporţională cu implicarea în online! Despre asta, într-un articol viitor!)
  • Discută cu prietenele tale de încredere (şi mature emoţional, nu cu cele care sunt implicate în relaţii disfuncţionale) şi cu un terapeut, dacă „ţi-a căzut cu tronc” un astfel de bărbat. Nu te căsători cu cineva fără să cântăreşti tot ce „îţi aduce din piaţă”. Cu cât îţi aruncă pe masă mai multe din aceeaşi categorie, cu atât acea categorie este mai importantă pentru el. Oamenii din afară văd situaţia obiectiv, pentru că nu sunt implicaţi afectiv. Din proprie experinţă spun că dacă aş fi apelat la prietene sănătoase emoţional (nu prea aveam însă, pe vremea aceea!) sau la un terapeut (terapia mi se părea scumpă atunci, până am realizat ce înseamnă lipsa ei, şi ignoranţa mea referitoare la priorităţile din viaţă. Am plătit CU VIAŢA MEA banii pe care i-am scutit din terapie!), nu aş fi ajuns în relaţii disfuncţionale şi abuzive. O spun azi cu capul plecat: Dacă m-aş fi smerit mai mult şi aş fi conştientizat că nu sunt Dumnezeu, şi prin urmare nu deţin înţelepciunea Lui, aş fi scăpat de multe vănătăi, la propriu şi la figurat!

 Atenţie la neatenţie, dragele mele, orice nesăbuinţă se plăteşte, şi orice rană netratată la timp se infectează! Fiţi înţelepte, bărbaţii maturi iubesc astfel de femei, nu le lovesc cu acuze! Şi nu aruncă asupra lor responsabilitatea faptelor lor! Nu veţi auzi niciodată un bărbat matur spunând: „Din vina ta mă uit la pornografie, pentru că eşti ocupată cu cariera şi nu eşti acasă când am eu nevoie!”

Sursă foto: Google

# Scrie şi tu pe Invata.Crede.Iubeste, folosind formularul de contact de aici.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice!

Relatii

Femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice!

Distribuiți vă rog

Femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice! Nu, draga mea, nu te amăgi cu iluzia că toate se vor rezolva atunci când vei avea o verighetă pe deget, un copil în cărucior şi un bărbat frumos lângă tine!

Am fost singură toată viaţa mea. Şi o spun cu cicatrici multe pe suflet, dar cu mulţumirea că am învăţat că singurătatea în doi e cu adevărat mult mai dură decât cea cu tine însăţi.

Am fost singură NU pentru că sunt urâtă, proastă şi desfrânată, ci pentru că am ales greşit. Atât de greşit, că atunci când m-am trezit din anestezie, mă uitam la femeia aceea care se târa pe jos, pe coate şi în genunchi, la propriu şi la figurat uneori, şi mă întrebam cum de răspunde la acelaşi nume cu mine?

Mi se părea că Dumnezeu face o glumă proastă cu mine. Nu, nu făcea El. Eu făcusem. Făcusem stand Up comedy cu propriu-mi destin, şi mă miram apoi de ce nimeni nu mă lua în serios. Am aflat târziu că lumea te asociază cu ceea ce FACI, nu cu ceea ce ai vrea să fii.

Femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice! Nu accepta orice bărbat în viaţa ta, pe principiul greşit că: „Au mai rămas numai bărbaţi defecţi! Toţi ceilalţi sunt deja însuraţi! Măcar să fiu în rândul lumii, c-oi vedea eu cum îl schimb!” Nu aşa, femeie!

Caută un bărbat valoros!

Nu aşa, nu pentru că tu ai fi perfectă şi nu mai ai nevoie de ajustări, ci pentru că nimeni nu schimbă pe cineva, vreodată. Numai Dumnezeu. Şi nici măcar El, nu o face forţat. Atunci, cine te crezi tu, să fii sigură că poţi fi mai tare ca Cel ce a creat tot?

Nu, nu accepta lângă tine bărbatul bolnav, pe care să-l repari cu dragostea ta, nici pe cel imatur, pe care să-l creşti cu înţelepciunea ta, nici pe cel abuziv, pe care să-l corectezi cu feminitatea ta.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Nu accepta, femeie, nimic din ceea ce nu te face să te simţi cea mai frumoasă, şi atît de în siguranţă, încât ai fi dispusă să pleci cu el de mână în război, şi cu Dumnezeu lângă voi! Nu te amăgi, draga mea, cu iluzia căsniciei perfecte, pe care tu singură o vei construi, căci e de datoria femeii să-şi ţină bărbatul acasă!

Nu, femeie, nu-ţi coborî standardele, doar pentru că lumea se mulţumeşte cu orice! Asumă-ţi zi de zi faptul că vei avea de învăţat o viaţă întreagă despre tine şi despre lume, şi investeşte în tine, până devii cel puţin femeia cu care ai vrea să se căsătorească fiul tău! Sau pe care, dacă ai fi bărbat, ai cere-o de soţie!

Dar niciodată, dar niciodată, înţelegi?, nu-ţi irosi tinereţea şi frumuseţea, într-o relaţie pe care ţi-o asumi pentru că „trebuie să luăm ce a mai rămas”! Nu lua rămăşiţe, draga mea, când tu te-ai luptat cu îngerii, poate, să devii ceea ce eşti!

Fii smerită, femeie frumoasă, o smerenie pe care o înveţi de la Dumnezeu, aceea în care îţi recunoşti limitele şi te pui pe învăţat despre tine, pe crezut în divin şi de iubit singura persoană care îţi poate scrie povestea: pe tine însăţi!

 

#Surse foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Scrisoarea bărbatului-carte, către femeia-televizor

Relatii

Scrisoarea bărbatului-carte, către femeia-televizor

Distribuiți vă rog

Pentru că am scris AICI scrisoarea femeii-carte către bărbatul televizor, iar unii dintre voi mi-aţi cerut să fiu terapeut, deci să nu judec, 🙂 ci să scriu şi varianta inversă, iată că mă arunc în groapa cu lei 🙂 şi scriu, cu mână sigură:

Draga mea,

Îţi înţeleg frustrarea. Cu asta trebuie să încep orice, cu acceptarea durerilor tale. Am învăţat, de-a lungul vieţii, din cărţile pentru care îmi reproşezi mereu, că primul pas spre comunicarea eficientă, este acceptarea celuilalt, aşa cum este, cu tot cu fricile şi frustrările lui.

Te înţeleg, aşadar. Pricep clipele în care te simţi neglijată pentru că eu prefer să citesc, decât să bârfesc ce-a mai făcut nora mamei soacre, de la emisiunea ta preferată. Ori decât să ascult ultima nenorocire prezentată de Ernest, despre nemernicul care şi-a înşelat amanta cu nevasta.

Ştiu că e frustrant pentru tine, să încerc să-ţi povestesc despre ultima descoperire în materie de psihoză, ori despre noua tehnică de creative writing. Nu ai răbdare să-ţi împărtăşesc cum a trăit Schopenhauer. Tu preferi să-l vezi certându-se la Wow Bizz, cu vreuna din iubitele lui.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Aşa, ca pentru rating. Ori pentru a învăţa direct de la sursă, despre cum se desparte lumea, în direct. Şi cum divorţează de vreo 7 ori, apoi se recăsătoreşte, cu lacrimile curgând pe rochia de 10 000 euro pe care i-a cumpărat-o, din dragoste. By Mircea Radu.

Draga mea, ştiu că sunt egoist uneori. Şi te rog să mă ierţi. Nu ştiu să fiu răbdător, cu aceleaşi tipologii de bărbaţi sau de femei, la care te uiţi zilnic. Nici empatic. Cu nici o duduie trădată, cu nici un musiu ajuns peste noapte idolul femeilor măritate cu „obsedaţi de cărţi”.

Te-am ales greşit, şi te rog să mă ierţi. Am crezut că friptura pe care mi-o pregăteai mereu, prăjitura care mă aştepta zilnic, ori curăţenia-lună, detalii „cărora nici un bărbat nu le-ar rezista”, au fost cireşe de pe tort, nu obsesii. Ori motive de luat de nevastă.

Te-am ales greşit, crezând la fel de greşit că împreună, vom cuceri lumea. Citind îmrepună, visând împreună, povestind împreună, plimbându-ne de mână, alergând de nebuni în ploaie, prin frunze, dându-ne cu sania, făcând oameni de zăpăadă, cărora să le punem nume din romane cu gust de poezie.

M-am înşelat. Şi îmi pare rău. Rău că te-am dezamăgit, nefiind ceea ce tu îţi doreşti: un dependent de senzaţional, de ştiri de la ora 5, de poveşti lacrimogene ale domniţelor siliconate. Ori ale femeilor-eroine, înşelate de nemernicii care-şi găsesc „desfrânate” care le fură bărbaţii, pozând în femeile-perfecte, ce nu ştiu nici o ciorbă să facă.

Îmi pare rău, draga mea, că nu am avut răbdarea să te cunosc cu adevărat. Să văd că tu crezi că menirea femeii e să fie servitoare, nu soţie. Că fericirea soţului ei constă în călcarea perfectă a cămăşii, nu în nopţile lungi, trăite sub semnul cuvântului, al ochilor înlăcrimaţi de iubire, ori al împărtăşirii propriilor vise. Altele decât a face copii, mâncare şi curăţenie.

Am crezut, draga mea, că eşti FEMEIE, nu bucătăreasă, mamă nevrotică, urlând mereu la copii, să nu atingă vreun pahar aşezat de tine, obsesiv, pe masa unde ei ar trebui să se joace. Ori maratonistă. De emisiuni proaste.

Iartă-mă, te rog, pentru ignoranţa de a nu-l înţelege pe Mircea Badea, cu ale lui dileme existenţiale! În timpul în care tu duci copiii la culcare, să nu pierzi ceva din gura lui, pardon, a presei, eu prefer să citesc despre cum se poate îmbunătăţi relaţia în cuplu. De aici aflu ceva ce ne-ar putea face viaţa frumoasă, nu pe-a lui Badea, mai plină. De bani, luaţi de pe urma emisiunilor la care tu te uiţi, neglijându-mă.

Am greşit, draga mea! Am ales femeia care mi-ar fi plăcut să fii, nu femeia ce erai! Credeam că toate femeile sunt avide de cunoaştere, că toate ştiu că o relaţie se construieşte cu timp, răbdare, PREZENŢĂ, dragoste şi voinţă. Nicidecum cu 10 feluri de mâncare pregătite perfect, pe care mi le aşezi pe farfurii scumpe, zestrea de la mama ta.

Nu am ştiut că ai impresia că e de ajuns să dai gust extradinar mâncărurilor, în timp ce eu le degust singur, căci tu fie stai în dormitor la ştiri, fie mănânci lângă mine, cu ochii fixaţi pe ecranul televizorului din bucătărie, fără să-ţi pese că am venit de la job şi aş avea multe să-ţi împărtăşesc.

Am crezut că şi pentru tine televizorul e un obiect de decor, că îl vei folosi pentru a vedea ÎMPREUNĂ un film bun, ori o emisiune de divertisment. N-am ştiut că pentru el vei fi capabilă să faci orice, inclusiv să duci copiii la culcare mai devreme. Am crezut că ei vor fi în pat la ora 21, pentru ca noi să avem timp pentru ce am jurat în faţa altarului: să ne iubim până la adânci bătrâneţi.

Îmi pare rău, draga mea, pentru durerea ce ţi-o pricinuiesc, nemaiputând suporta dramele prietenelor tale mereu înşelate de fiecare bărbat cu care încep poveşti. Şi sfârşesc coşmaruri. Le-aş da să citească despre terapie de cuplu, despre aşteptări, inteligenţă emoţională, dependenţe, frici şi limite, însă lor li se face somn când deschid cartea, şi susţin cu demnitate că nu au nevoie de „proşti cu facultate de psihologie, care să le spună numai tâmpenii”. Ele se încurcă singure. Cu te-miri-ce şmecheri de cartier. Şi-apoi se plâng de lipsă de masculinitate.

Mă iartă, draga mea, pentru suferinţa pe care ţi-o pricinuiesc cu această scrisoare de rămas bun. Ştiu că în curând voi fi urmărit de Ernest. Ştiu şi că voi fi subiect de bârfă în târg şi mi se vor aprinde lumânări de blestem pentru cât te-ai deformat tu, din cauza mea. Ştiu că îmi vei cere să-ţi plătesc operaţia de micşorare de stomac, pentru grăsimea acumulată de-a lungul perioadei de doliu, după plecarea mea neaşteptată şi nedreaptă. Căci mi-ai oferit tot: mâncare, curăţenie, timp cu cărţile mele, şi copii. Mi-ai dat de toate,  ŞI BUNĂ TOT N-AI FOST, pentru mine.

Ştiu că sunt un nemernic, la fel ca toţi cei de la WOW Bizz. Doar că nemernicia mea constă în a pierde timpul citind, în loc să vorbesc şi eu, ca orice bărbat, cu tine, despre prietena x, despre emisiunea z. Şi despre ce nevoi mai au copiii, în afară de tot ce le-ai cumpărat de pe Facebook, din grupurile de mămici obsedate de shoping.

Iartă-mă, draga mea, pentru ignoranţă, pentru dragostea mea de carte, de oameni şi de lume. Despre care nu se vorbeşte la Ernest. Nici la Badea, nici la Radu. Numai faţă în faţă, în cuplu. Acela pe care l-ai confundat cu facerea de bine. Mie. Binele ăla care pentru mine e sinonim cu sinuciderea.

Draga mea, succes în a-ţi găsi bărbatul visurilor tale! Acela dispus să-ţi asculte bârfele, televizorul şi laudele despre cât de extraordinar este de fiecare dată când vine acasă zilnic cu naveta de bere, şi baxurile de seminţe, de împărţit la telenovele excepţionale, la care adormiţi îmbrăţişaţi. De cât de mult s-au iubit protagoniştii, încât au făcut orice să aibă timp pentru ei: inclusiv filme la care să se uite proştii, în timp ce ei câştigă bani să-şi trăiască viaţa, pe margine de prăpastie.

Iubesc, draga mea! Iubesc femeia care mă aşteaptă cu braţele deschise, care ajunge acasă obosită şi mă roagă plângând să o las să-şi odihnească sufletul pe umărul meu. Femeia pe care o găsesc citind ultimele descoperiri în materie de comunicare, gata să mi le împărtăşească şi le punem în aplicare.

Femeia care mă sună din metrou să-mi spună că-i e dor de mine, că mi-a cumpărat de pe drum un ecler, deşi ştie că-s la regim, care nu mi-a răspuns 3 ore la telefon pentru a mă panica, şi a mă aştepta acasă cu televizorul deschis pe singurul program la care voi vrea să mă uit toată viaţa: dragostea noastră.

Semnează,

Bărbatul-carte

 

foto: Google

 

Distribuiți vă rog
De ce e important ca bărbatul ales să-L iubească pe Dumnezeu?

Credinta

De ce e important ca bărbatul ales să-L iubească pe Dumnezeu?

Distribuiți vă rog
  1. Pentru că ştie să iubească femeia aşa cum a iubit Hristos Biserica:

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea! (Efeseni 5:25)

Dumnezeu nu doreşte ca „femeia pocăită” să fie sclava bărbatului, aşa cum aud foarte des de la persoane care ne cunosc din vorbele altora. Ei cred că nouă, „pocăitelor”, ni se cere să ne supunem bărbaţilor noştri într-un stil umilitor.

Cred că e nevoie ca toţi să înţeleagă că Dumnezeu nu asta cere, ci o supunere reciprocă: bărbatul să îşi respecte femeia, iar femeia să fie ajutor bărbatului ei.

Am fost create să fim ajutor pentru soţii noştri, nu sclavele lor.Căsnicia pocăiţilor nu este despre cât de autoritar este bărbatul şi cât de supusă este femeia; nici despre cât de perfect trebuie să răspundă femeia nevoilor bărbatului ei; nici despre a executa comenzile propriului soţ.

Căsnicia cu un bărbat creştin este despre împlinirea poruncii lui Dumnezeu, aceea de a trăi, ca familie, conform principiilor biblice: a fi ajutor unul altuia, a nu recurge la adulter, a nu folosi agresivitatea, a respecta şi a ierta.

Dar, mai presus de toate, căsnicia este despre a dovedi dragostea noastră şi dependenţa faţă de Dumnezeu.

Ni s-a spus  foarte clar că scopul vieţilor noastre este acela de a-L slăvi pe El. Şi una din modalităţi este o căsnicie conformă planului Lui.

2. Pentru că ştie care este jugul nepotrivit:

„Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” (2 Corinteni 6:14)

Adulterul este azi cea mai răspândită dovadă de „lipsă de Dumnezeu.”

Atât bărbatul, cât şi femeia sunt firi păcătoase. Amândoi pot cădea în păcatul curviei. Nu neapărat pentru că nu se mai iubesc sau pentru că sunt nefericiţi în relaţia lor. Ci pentru că amândoi au un mare duşman, pe Satana, care face orice pentru a-i smulge din braţele lui Dumnezeu.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Bărbatul creştin ştie acest lucru, şi poate mult mai uşor să evite căderea. Nu înseamnă că el nu va fi ispitit. Îmi spunea un bărbat cândva că ispitele au fost de mii de ori mai puternice după ce s-a întors la Dumnezeu, decât înainte.

Înseamnă că bărbatul căsătorit, care Îl cunoşte pe Dumnezeu, îşi ia măsuri de siguranţă mai mari: nu iese singur cu alte femei, amical, la o cafea (prieteniile între bărbaţi şi femei ştim cu toţii că sunt foarte alunecoase!), nu se uită la pornografie, nu caută să-şi înece amarul unei dispute într-o relaţie extraconjugală, nu vrea să-şi aratee superioritatea în faţa femeii de lângă el cu forţa. El ştie că în faţa lui Dumnezeu nici unul nici altul nu este superior.

Bărbatul creştin ştie că jugul nepotrivit este orice relaţie sau situaţie care l-ar putea îndepărta de soţia sa. Are alternative la momentele de dificultate: un psiholog, un pastor, un prieten creştin, etc. Şi, foarte important, nu îi este ruşine să discute deschis cu alt bărbat despre nevoile şi păcatele lui. Consideră că a cere ajutorul unui prieten creştin este esenţial, asta pentru a-l trage la răspundere pentru eventualele pericole care îl pasc. Tocmai pentru a nu cădea.

 3. Pentru că ştie că relaţia de dragoste nu este doar despre cât de frumoasă e soţia lui, pe care o prezintă ca pe un trofeu, şi nici despre căutarea obsesivă a împlinirii sexuale.

Vedem cu toţii, peste tot, cum este azi prezentată femeia: silicoane, dezgoliri de trup, dansuri cât mai lascive, flirturi, etc. Femeia a ajuns un fel de obiect de schimb sau de procurat plăcere.

Noi vindem cel mai bine.

Noi, femeile.

Stăm în vitrinele marilor magazine, zâmbind din spatele posterelor, îmbrăcate cât mai sumar, pentru a atrage cumpărătorii celor mai renumite branduri de maşini.

Vedem atâţia bărbaţi care fac din femeile lor păpuşi Barbie, cu care se mândresc. Cât plastic au, nu îi interesează.

Îşi folosesc femeia pe post de reclamă.  Investesc mii de euro în ea, de parcă ar fi brandul lor personal. Dar investiţia nu se referă la a înfrumuseţa mintea, atitudinea şi sufletul femeilor lor, ci imaginea lor fizică.

Trist, dar real… prea real, aş zice …

Bărbatul creştin ştie foarte bine ce Scriptura îi învaţă despre femeia plăcută lui Dumnezeu. (Proverbe 31: 10-20)

Ştie ce trebuie să caute la o femeie. Nu spun doar din experienţele celorlalţi. Spun din propriile iubiri bifate greşit, pe care le-am trăit înainte de a mă întoarce la Dumnezeu. Mereu mă temeam de „concurenţă”: 🙂 de frumuseţea altor femei, de atitudinea lor sau de inteligenţa lor. Pentru că mi se inoculase ideea că pentru a nu fi părăsită, trebuie să fiu frumoasă, deşteaptă şi cu sex-apeal:), iar asta nu pentru că Dumnezeu spune să avem grijă de noi, ca femei, pentru a-i ajuta pe soţii noştri să nu cadă în adulter, ci pentru că bărbatul de lângă mine era cel ce alegea. Eu trebuia doar să lupt să fiu la înalţimea aşteptărilor lui, altfel mi-l zbura alta:). Azi zâmbesc acestor concepţii, dar perioada în care am bifat greşit mi-a fost închisoare…

4. Pentru că ştie că nu trebuie să lăsaţi să apună soarele peste mânia voastră. (Efeseni 4: 26)

Dumnezeu ne cere să iertăm. Nu cred că acest verset spune  să nu fim niciodată supăraţi când se face noapte:).

Cred că, mai degrabă, se referă la a vorbi cu Dumnezeu, împreună, înainte de culcare, despre supărările noastre. Despre a-I spune Lui: „Doamne, Tu poţi şi ştii cum să ne ajuţi să trecem şi peste aceste dificultăţi. Arată-ne Tu soluţia mâine, când suntem mai calmi. Fă Tu un sfetnic bun din noaptea aceasta!”

Cred că discuţiile într-un moment de nelinişte şi stress, doar pentru că trebuie să nu apună soarele pentru mânia noastră, sunt dăunătoare. Te poţi enerva şi mai tare. Am trăit-o pe pielea mea şi am înţeles că trebuie să respecţi teritoriul omului de lângă tine ; dacă el nu se simte pregătit să continue o discuţie pentru că este foarte nervos, cel mai bine este să aşteptaţi împreună momentul potrivit.

Cred că este vorba despre a nu lăsa neînţelegerile nerezolvate, pentru că vor duce la înstrăinare. Dar atenţie la CÂND încercaţi să le rezolvaţi.

Un bărbat iubitor de Dumnezeu ştie despre dragoste. Aceea care vindecă, nu aceea care împlineşte sexual şi fuge…

5. Pentru că ştie că iubirea de Dumnezeu este esenţială pentru iubirea de propria familie.

Bărbatul creştin ştie că „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic!” (Ioan 15:5)

Pentru el, Dumnezeu este cheia care deschide sufletele . Pentru el, Dumnezeu este cel mai bun Coach:). În cartea Lui găseşte răspuns la toate întrebările sale, şi, dacă nu reuşeşte să se descurce singur, ştie că Dumnezeu i-a lăsat biserica să fie îndrumător şi ajutor.

Apelează la iubirea semenilor lui şi reuşeşte să înţeleagă ceea ce nu poate de unul singur. Iubindu-L pe Dumnezeu, ştie că ceea ce El a unit, omul nu are voie să despartă. Astfel, luptă pentru a păstra vie iubirea pentru soţia sa, chiar dacă ispite sunt peste tot şi nu poate închide ochii la fiecare trup dezgolit.

Dragostea de Dumnezeu este, pentru un bărbat creştin, cea care îl ţine departe de adulter, NU pierderea soţiei lui. Când reacţionezi din frică, nu ai dragoste. Dragostea nu este egală cu teama.

Să ne punem, zic, Aripi de Drum, şi să pornim la colindat propriile vieţi! Şi să nu ne oprim decât la  cel pe care El l-a pregătit.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Simona Herb-Interviu: Cum Ne Ajută Tehnica EFT Sa Facem Faţă Adulterului

Relatii

Simona Herb-Interviu: Cum Ne Ajută Tehnica EFT Sa Facem Faţă Adulterului

Distribuiți vă rog

Astăzi vorbim cu Simona Herb, femeia care a adus IUBIREA în România. Să aflăm povestea…

Simona, esti primul terapeut EFT din Romania. De unde motivatia pentru aceasta abordare?

Da, sunt terapeut, supervizor și trainer in training în această abordare. Eu am o primă formare în terapia sistemică de cuplu și familie. În cadrul aceste formări, am avut un modul despre abordarea centrată pe emoții.

Când am auzit prima dată despre faptul că emoțiile sunt importante, că emoțiile ne ”povestesc” multe despre noi înșine, despre cum ne simțim în relații și că putem vindeca dinamica emoțională, am rezonat foarte mult cu această abordare. Faptul că se bazează pe terapia atașamentului care spune că noi, ca oameni, nu putem exista fără iubire, valorizare și acceptare, a fost ca o întoarcere acasă. În sfârșit, o terapie vorbea pe limba mea.

Ce presupune tehnica EFT, si care este istoria sa? 

Terapia centrată pe emoții (EFT) a fost fundamentată de dr. Sue Johnson în anii 80. Ea a observat că, deși majoritatea cuplurilor raportează faptul că s-au constituit pe baza iubirii mutuale, nici o terapie de cuplu nu aborda problema iubirii în cabinet.

Până la acel moment, terapia de cuplu se focaliza pe a schimba comportamente, gânduri, sexualitate, managementul furiei etc, dar nici una nu se uita la schimburile emoționale dintre cei doi parteneri.

E o terapie care s-a bazat pe observații empirice, mai specific Sue Johnson își urmărea înregistrările cu ședințele terapeutice și a încercat să observe unde se blochează cei doi parteneri, unde, în ciuda voinței și intențiilor lor pozitive, nu mai pot face progrese.

Și atunci a decelat că trebuie să fie atentă la nevoile de atașament ale fiecăruia, la fricile din spatele fiecăruia (”dacă nu sunt perfect, mă va abandona”, ”mi-e teamă că o dezamăgesc”) și care stau în calea unei conectări emoționale puternice.

Cine se poate specializa in EFT si cine poate fi client in terapia EFT?

Orice psiholog care dorește să devina psihoterapeut de cuplu poate să înceapă o formare în abordarea terapeutică centrată pe emoții (EFT). În ceea ce privește clienții, ținând cont că această abordare terapeutică se bazează pe teoria atașamentului, atunci putem concluziona că orice client poate să beneficieze de o apropiere caldă, plină de empatie, total non-judicativă și în condiții de siguranță.

Modelul este dezvoltat pe terapia de cuplu, fiind abordarea cu succesul cel mai mare (70-73% din cupluri raportează o satisfacție maritală crescută chiar și după 2 ani de la încetarea terapiei). Terapia EFT are efecte profunde și semnificative asupra depresiei, intimității și încrederii.

Hai sa detaliem terapiei de cuplu. Cand ar trebui un cuplu sa apeleze la terapie si de ce?

Părerea mea este că, atunci când apar conflicte, blocaje în cuplu, ar trebui să se apeleze la terapie de cuplu. Ei vor deprinde în aceste ședințe niște abilități emoționale care le vor servi enorm în continuarea relației pe termEn lung.

Cuplurile nu trebuie să vină atunci când s-a ajuns la neputință, lipsă de speranță sau înaintea divorțului, ca și ultimă soluție. E ca și mersul la doctor, putem merge când avem primele semne de alarmă sau atunci când un organ deja a cedat sau boala este foart avansată.

Vestea bună în ceea ce privește EFT-ul este că are rezultate indiferent în ce stadiu vine cuplul. Diferența va consta în numărul de ședințe pe care trebuie să le parcurgă (cu atat mai multe, cu cât cuplul are probleme acutizate sau s-a confruntat cu probleme delicate – relații extraconjugale, apariția copiilor, boala unui partener sau a unui copil, pierderea serviciului etc).

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Deci îndemnul meu este să se apeleze la terapie EFT atunci când se simte distanță emoțională, probleme în viața intimă, conflicte care par să nu se soluționeze, certuri care apar recurent, când apare consum de substanțe la un partener etc. Din timp, procesul de reconectare emoțională e mai ușor și mai rapid.

Articolul meu, „Cele 3 faze ale infidelitatii”, a deschis multe usi, in sufletele si mintea multor persoane. Mi-au scris multe dintre ele despre experientele lor, in urma unui adulter. Care crezi ca sunt motivele infidelitatii?

Motivul principal este deconectarea emoțională, și anume momente în care avem nevoi de atașament (de acceptare, iubire, valorizare, de siguranță) cărora nu li se răspunde sau care sunt respinse în mod frecvent. Atunci când partenerul nu ne răspunde, se formează un fel de panică și atunci intrăm într-o stare în care căutăm pe cineva să ne răspundă.

 Se spune ca barbatii insala cu trupul, si femeile cu sufletul. Este vreo diferenta intre a insela fizic, si a insela emotional, la nivelul gandului? Daca da, care este aceasta?

Nu știu dacă există o diferență între ce simte un bărbat și ce simte o femeie într-o asemenea situație și nici nu sunt rezultate bazate pe cercetări în acest sens. Dar există diferențe între motivele avute de o persoană cu atașament anxios (în majoritatea cazurilor femei) și o persoană cu atașament evitant (majoritatea bărbați).

Un anxios va înșela cu gândul sau din dorința de a-și face partenerul să reacționeze, să îl vadă, dar nu vrea să piardă apropeirea. Un evitant atunci când înșeală o face tocmai pentru a diminua intensitatea legăturii cu partenerul, intensitate care îl sperie.

În ceea ce privește dacă e mai dureros pentru partenerul înșelat să afle că a fost o aventură bazată pe fizic sau că a fost o legătură emoțională, majoritatea clienților cu care lucrez și au fost într-o asemenea situație raportau că durerea provine din ruperea leagăturii emoționale. Adevărata trădare vine atunci când au existat schimburi emoționale, împărtășiri, confesiuni etc.

Cum isi poate da seama o persoana ca partenerul sau il/o insala?

Proabil că sunt multe semne, dar distanțarea emoțională, acea ”răceală” depre care se vorbește popular, este semnul cel mai vizibil.

Trist este că, dacă o răceala profundă a intervenit de dinainte de relația extraconjugală, atunci e posibil ca partenerul nici să nu mai perceapă.

Ce sfatuiesti aceste cupluri, chiar daca nu doresc sa urmeze un program de terapie? Cum sa depaseasca acest moment de cumpana din relatia lor?

O relație extracojugală poate fi un moment foarte dificil și care poate tulbura din temelie o relație deoarece se poate constitui într-o rană de atașament peste care se trece greu. Rana de atașament presupune că în mintea celui care suferă are loc un dicton ”niciodată în viața mea” și asta se traduce prin „niciodată în viața mea nu mă mai las atât de vulnerabil încât să fiu rănit atât de profund”.

În aceste cazuri, va fi foarte dificil ca cei doi parteneri, fără ajutor exterior (terapeut, preot, consilier etc) să poată vindeca această rană.

Prin natura sa, o ”rană de atașament” ne face mai puțini empatici, într-o stare de vigilență permanentă, de neîncredere. Ori tocmai aceste abilități ne pot ajuta să iertăm și să avem încredre din nou. Deci, pentru cuplurile care trec printr-o asemenea situație, le recomand ajutor specializat.

 O altă  întrebare de care sunt sigură că au nevoie cuplurile. Este pornografia un tip de adulter? De ce?

Pornografia este un atașament de substitut și tocmai, de aceea, pentru o relație armonioasă de lungă durată, această adicție trebuie încetată. Dacă vorbim despre adicție, adică a căuta o eliberare instant și a înlocui iubirea fizică reală cu una virtuală.

Care este diferenta intre „a insela cu verigheta”, si „a insela fara verigheta” ? (cand esti casatorit si cand traiesti in concubinaj)

Nu cred că există diferențe majore în ceea ce privește rana de atașament, durerea resimțită de cel care este trădat și probabil, durerea sau distanțarea pe care o simte cel care înșeală. Nu verigheta este cea care dă intensitatea durerii și a dezamăgirii, ci legătura emoțională și trădarea încrederii.

Daca un cuplu decide sa apeleze la un specialist, exista un numar standard de sedinte pe care un cuplu trebuie sa le urmeze, pentru a-si salva casnicia? Ce presupune terapia, in cazul adulterului?

Un proces terapeutic în EFT poate să fie foarte diferit de la caz la caz, în funcție de durata problemelor. Cercetările arată că nivelul distresului inițial al unui cuplu prezice  o varianță de doar 4% în ceea ce privește succesul final.

Asta înseamnă că, indiferent cât de multe și grave probleme au, terapia centrată pe emoții (EFT) îi poate salva și are rezultate foarte bune. Și asta este extraordinar că avem speranță pentru orice fel de cuplu. Intensitatea problemelor și durata acestora vor influența numărul de ședințe.

Sigur, dacă există răni de atașament, momente vulnerabile (relații extraconjugale, boala unui partener, pierderea jobului, etc), traumă la unul sau la ambii parteneri atunci și procesul terapeutic va fi mai îndelungat

Cum este afectat un copil de adulterul parintilor?

Copilul este afectat în măsura în care acest adulter va crea în viaţa părinților multă dramă și dezorganizare (certuri, vilență, durere). În ciuda a ceea ce se crede la modul general, și anume că un copil vrea ca cei doi părinți să fie împreună și să se iubească, eu cred că cel mai important pentru copil este să aibă siguranța că ambii părinți îl iubesc și că are acces egal la ambii părinți, siguranța că nu îi va pierde.

Deci, dacă părinții reușesc să navigheze print-o relație extraconjugală fără să ”sperie” copilul, atunci nu vor fi mari porbleme.

Mulţumim, Simona, pentru că ne-ai adus IUBIREA la noi acasă!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Timpul să pleci, femeie!

Relatii

Timpul să pleci, femeie!

Distribuiți vă rog

„Abia mi-am găsit aici locul şi nişte braţe în care bineînţeles că mi-am făcut cuib,  şi deja trebuie să-mi iau rămas bun. (LILIANA POPA)”

 

Ştiţi replica aceea celebră: „AI GRIJĂ CE-ŢI DOREŞTI!” ?! A naiba de reală, cum e clipa aia în care te trezeşti în braţele lui, îi spui TE IUBESC şi el îţi răspunde simplu: „Şi eu ( iubesc). Dar pe altcineva!”

Ţi-ai smulge părul din cap, te-ai arunca în mare, ţi-ai asfixia iubirea, te-ai vinde, ţi-ai ucide visele, te-ai sinucide dacă nu ai şti că…. vine o zi când totul va trece.

Şi vor veni altele în locul lor.

Şi-atunci te încalţi cu papucii ăia vechi ai puterii de a mai urca o treaptă, chiar dacă îţi sângerează picioarele, îţi sunt oasele zdrobite şi îţi curge din suflet  un sânge a cărui culoare nu se află în corolă.

Mi-am dorit o mare iubire. Una atât de mare, încât să fie lăsată moştenire pe foi de papyrus, scrisă cu cerneală de vis, între pauze de dragoste şi lacrimi. De fericire amestecată cu durere surdă. Aceea care nu aude, oricâte aparate performante i-ai cumpăra.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Mi-am dorit ceva atât de complicat şi de adânc înrădăcinat, încât să fie Alfa şi Omega-ul iubirii. Al Puterii şi al Luptei pentru supravieţuire.

Mi-am dorit să mai iubesc o dată, cu preţul celei mai mari suferinţe din lume. Şi de-a fi să mă sfâşii, să mă tai în bucăţi şi să mă târăsc precum un peşte pe uscat, cel puţin să mai simt dorul nespus, pierderea în nefiresc, preaplinul împlinirii din ochii lui.

Am rugat divinitatea să-mi scoată în cale bărbatul în braţele căruia să mă cuibăresc şi să mă umplu de dragoste, să mă satur din vorbele lui, să mi se scadă orele de somn şi rezultatul să fie cu plus. Şi nimeni să nu înţeleagă cum de mai trăiesc. Prin ce miracol supravieţuiesc. Şi să mai pot doar arăta firav cu degetul spre minunea care mă ţine în viaţă. Spre el.

Să se uite cu toţii la el ca un un isus care mie mi-a luat lepra, atingându-mă doar cu o privire, să îl dorească toate şi numai eu să îl pot avea. Clipă de clipă, centimentru cu centimetru.

Să fiu Eu şi doar Eu; şi să mă iubească pentru ceea ce sunt de o mie de ori mai mult decât pentru ceea ce aş fi putut fi.

Să mă accepte aşa cum păşesc, aşa cum zâmbesc, aşa cum scotocesc, aşa cum pălăvrăgesc, aşa cum deschid şi închid uşi în urmă, cum las hainele împrăştiate, cum uit să pun reminder-ul.

M-am rugat să ştiu să-i deschid uşa inimii, apoi să-i pot intra în sânge şi să fiu eu cea care îl ţine în viaţă. Nu din egoism, ci din dragoste de veşnicie.

Mi-am dorit dragostea căreia să nu trebuiască să îi contorizez timpul, căreia să nu îi dau cheia apartamentului meu şi să îi spun scurt: „Las-o în cutia poştală când pleci!”

Mi-am dorit o parte de Rai şi-o parte de Iad trăite în ochii din care a curs, până la ultima picătură, dragostea adevărată.

 

Mi-am împlinit dorinţa şi-am cules cele mai frumoase roade. Ale unei dumnezeiri pe care nu aş putea vreodată să o vând. Am avut parte de acea dragoste pe care am visat-o altfel decât citind-o în cărţi sau privind-o în telenovele.

Ci acea dragoste pe care mi-am pictat-o în culoarea inimii mele.

Mi-am făcut cuib în braţele omului despre care toţi au spus că a lăsat în urma lui lacrimi şi suflete frânte, care a ucis femeile cu neputerea lui de a pleca la timp din alte aşternuturi, şi a se aşeza pentru totdeauna, în ale VOASTRE.

Am privit ochii despre care toţi spuneau că sunt înşelători, că spun ceea ce vrea fiecare femeie să audă, că se închid pentru că el de fapt sărută prin mine, buzele celeilalte. Cea „încă una” din prezent sau celelalte din trecut, pe care încă le mai iubeşte.

Am ascultat vorbele pe care toţi au spus, siguri pe ei, că le spune tuturor, că le învaţă pe de rost, ca la şcoală, şi că le ştie atât de bine, încât mereu va primi nota maximă.

Căci îşi alege victime dintre femeile care sunt în cele mai dramatice clipe din viaţa lor. Şi-atunci profită. Acolo e locul lui.

Am stat lângă bărbatul despre care toţi spuneau că va pleca şi se va întoarce frecvent, pentru că locul lui nu este lângă mine, ci lângă o femeie care valorează- pentru el- cât 1000 ca mine. Că deşi stă lângă mine, gândul îi este la celelalte, pe care le minte la fel de frumos că le iubeşte. Că le doreşte, că nu le-a uitat.

Am zburat cu bărbatul care nu mi-a cumpărat bilet, nu mi-a dăruit copii şi nu mi-a pus pe deget o verighetă. Nu a făcut totul pentru mine şi nu a uns balamalele mândriei mele cu sintagma „doar al tău”.

 

M-am îmbrăcat într-o zi ca o cerşetoare şi am stat la uşa inimii lui. Să văd dacă mi-ar da un bănuţ de n-ar şti cine sunt. Dar n-am avut curajul să rămân până iese din casă. Mi-a fost teamă că se va opri. Sau că va pleca nepăsător.

Da, de ambele mi-a fost teamă.

Căci de se oprea ar fi durut că oferă oricui. Şi de ar fi plecat, ar fi durut indiferenţa.

Am decis să mă cuibăresc la pieptul lui Eu, chiar dacă or avea dreptate toţi cei care spun că aşa îşi spun şi altele.

Şi m-am cuibărit, spunându-mi cu lacrimile şiroind:

 „Trebuie să învăţăm să lăsăm, ca să putem merge mai departe.”

Căci ştiu că într-o zi va trebui să las. Locul meu alteia.

Definitiv.

            Şi eu să plec în braţele Celui care nu mă va părăsi niciodată: Dumnezeu.

sursa foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Aşa se iubeşte pe nevăzute! O altfel de recenzia a cărţii Alinei Ilioi, simţită de femeia care-mi poartă numele

Relatii

Aşa se iubeşte pe nevăzute! O altfel de recenzia a cărţii Alinei Ilioi, simţită de femeia care-mi poartă numele

Distribuiți vă rog

Dragă Alina,

Pe nerăsuflate. Aşa te-am citit. Pe tine. Nu povestea ta. Nu iubirea ta…

Pe nevăzute de el, am plâns. Atât de amar, că nici măcar cafeaua ta cu toată mierea şi aromele lumii, nu mi-ar fi îndulcit lacrimile.

nevazute 2
sursa foto: Facebook

Am trăit într-o oră, cât a durat să te privesc, – pe tine, cea DIN tine- o viaţă de Femeie. Una în care am iubit fix pe nevăzute. Pe cuvântul meu de femeie nefemeie ce am fost, că am iubit pe nevăzute. Nu un Alex. (Sau nu doar un Alex!) Iubitul meu nevăzut începea cu o literă prea complicată pentru mine. Şi acum e la fel de complicată. 🙂

Am iubit pe nevăzute cu toate literele anapoda, cu toate visele devenite coşmar, cu toate trenurile luate în sens invers.

Alina dragă, ce mi-ai scris pe prima pagină a sufletului tău:

„Citeşte cu inima. Apoi simte!”

nu mi-e de frumos mi-e de urât ce am pictat eu tabloul iubirilor mele bifate greşit … pe nevăzute le-am bifat, să ştii. Chiar aşa… de copilă ce-am fost.

De femeie ce-am devenit … O fi bine?

„Acel aer de care imi era frică să nu-mi ia clipele cu el.”

Ştii tu, Alina dragă, cum se respiră un aer gol? De nu, îţi spun eu: aşa, ca aerul ăsta ce îl respir eu acum. Mi-e gol de atâta gol ce e-n femeia ce a fost Iubire. Adică în mine.

 

„îmi e frică să mai sper, ca nu cumva să mai cad o dată de la înălţime!”

Mi-a fost aşa de frică… încât Dumnezeu a ţinut cu tot dinadinsul să cad. Să văd o dată pentru totdeauna că fără de El nu sunt nimic. Am căzut şi am stat în comă habar n-are lumea câţi ani. Ştia doar el. Acum, probabil, nici o literă nu mai ştie din tot ce a promis. Zic eu … el ar spune cu siguranţă contrariul …

„Aş fi ştiut că stau de vorbă cu viitorul meu.”

Nu ţi se pare amuzant că tu acum, stai de vorbă cu trecutul meu? Aşa, pe fix nevăzute :). Tu, adică Alina. Lui nu mă adresez cu „Tu”. E impersonal.

Stai de vorbă cu un trecut atât de trist, şi atât de binecuvântat, că n-ai tu habar cât Har a trebuit să primesc de la Dumnezeu să îl lase în viaţă. Pe el, zic, pe Trecut. Trăieşte, Alina, aşa, cu toate resuscitările şi paraliziile lui, cu tot. Îşi mişcă numai ochii. Şi cu ei mă priveşte fix în inimă.

„Noi, femeile, primim un salut de la un bărbat şi deja în mintea noastră ne alegem numele primului copil pe care îl vom face împreună!”

Aşa facem? Parcă şi uitasem, de-atâta trecut ce e-n mine. De-atâta amare ce e gustul de iubire. De-atâtea avorturi ce am făcut amintirilor. Dar … am rămas, din toate, fix cu ce am crezut că voi ucide: iubirea. Ca oglinda de care vorbeai tu. Sau el, Alex, nu mai ştiu …. (pagina 105)

 

„Să-mi împachetez inima”.

Pe bune, Alina? Se poate şi asta? Eu n-am făcut-o. De fapt … cred că nici tu … te-ai oprit la a spune „Trebuia!” Ştiu eu dacă ai şi făcut-o? Eu n-am avut curaj. Azi sunt sigură că a fost pentru că Dumnezeu a ştiut că dacă o voi face, nu o voi mai despacheta niciodată. Decât să rup funda, aş fi preferat să las nedespachetat. Şi-atunci … mi-ar fi murit. Inima, zic. Din lipsă de aer. Ăla gol, de care-ţi ziceam la început.

E despre … da! Pe nevăzute a simţi. Aia e iubire adevărată, îţi spun eu. Îndrăznesc să-ţi spun şi ţie, că o iubire care nu e pe nevăzute, nu e iubire adevărată.

Nu e! Nu e! Nu e!

Nu mă doare niciunde că nu mă crede nimeni. Că nu mai are unde să mă doară. În inimă nu mai am loc. E mult de povestit cum de s-a umplut.

„Nu ştiu dacă va mai fi cineva care să mă iubească aşa.”

I-ai spus tu lui. La mine a fost invers. N-aş fi vrut niciodată să fie aşa. Nici acum nu vreau. Nu ştiu dacă încă mai crede asta. Aş vrea să nu…

Pe nevăzute, iubirile mele bifate greşit, încă îmi strigă toate câte n-am putut să suport de la ele. Trădările, acuzele, minciunile… iubirile lor fără sentiment. Doar cu vorbe frumoase.

Sunt rea. Spun ce aş fi acuzată că interpretez. Dar eu ştiu că am dreptate…

„Tu ştii sentimentul de singurătate, care mă cuprinde când e frig afară şi trebuie să stau în casă, sub o plapumă groasă, şi să ascult cum îmi bate vântul la uşă?”

Alina, eu credeam că el nu l-a ştiut. El era convins că eu nu l-am ştiut. Şi-atât de pe nevăzute au fost toate singurătăţile noastre, că am ajuns într-o zi să ne dezlegăm ochii şi să vedem realitatea. Doamne, ce dureros! Mi-a spus atunci: „Poate ar fi fost mai bine să nu ne fi întâlnit niciodată!” 🙂

Poate …

„Nu mai suport bărbaţii care se îndrăgostesc de mine!”

Crezi că eu îi mai suportam? Veneau exact când eu mă apucam să bifez. Greşit, ce-i drept, dar bifam. Şi mă simţeam vinovată că îl condamn pe el.

 

„Ai răbdare!” 

La treaba cu răbdarea… e de învăţat. Cică n-am avut răbdare. Să se decidă. Să renunţe la to(a)t (e). Zâmbesc. Ştiu că şi acum mi-ar reproşa la fel. Din vina mea s-a dus…

Eram eu prea grăbită…

Aşa o fi, Alina, când iubeşti, o fi greşit să vrei să fii doar tu în viaţa lui…:)

Sunt ironică. Mă iartă! Tu! El, niciodată! Cică i-aş fi distrus parte din suflet…

„Cum poţi pierde pe cineva pe care nu-l ai?”

Habar n-am, Alina, dar eu îţi spun că se poate. L-am găsit apoi pe jos, aşa cum găseşti pe stradă, din întâmplare, niscaiva mărunţi. Bani, adică. Numai că el era toată averea decare aveam nevoie eu să pot trăi. Şi de mult ce l-am iubit, am zis că nu pot să-l iau de acolo, să-l închid în mine şi să nu dau şansa alteia, mai sărace ca mine, să îl cheltuie. Pe el să-l cheltuie, zic!

Şi şansă lui, să fie liber …

L-am lăsat. Am aflat apoi că s-a lăsat cheltuit de ea, căci nu cerea atât cât ceream eu. Eram prea complicată. Aşa, ca tine, am văzut… (pagina 120)

„Dacă ai şti cât de fericită meriţi să fii!”

Asta m-am amuzat, Alina! Să mă ierţi, dar mi-e banal! Mi se făcuse silă să înghit atâtea fericiri grăite, nu trăite! Nu simţite! Dacă ştia cât de fericită meritam să fiu, aşa, pe nevăzute, m-ar fi luat din cotidian. Şi ar fi făcut din mine cea mai frumoasă. Nu conta ce anume… ceva tot făcea. Dar cea mai frumoasă…

Halal!

„Te-ai retras în lumea ta, o lume falsă, în care te minţi că o să-ţi găseşti locul!”

Minciunile, Alina, ştiu a se farda atât de bine, că ştii şi tu ce par. Se tot minţea. Şi Alex al meu. De s-o mai minţi şi azi, Dumnezeu să … nu mai zic ce, el nu crede în El. E prea ruşinos, cică.

„Te rog mult de tot să ai grijă cât din tine laşi acolo! Prea mult te implici!”

 Pe vremea aia, habar n-aveam că mi-o spunea din egoism, din dorinţa de a mă implica numai acolo, în povestea noastră. Aşa, pe nevăzute, cum era. Pe nevăzute de cealaltă… femeie, zic!

Azi, habar n-am de ce m-ar mai interesa de ce mi-o spunea… mi-e totuna …

„ – De ce nu te gândeşti mai mult la tine?

  • Pentru că acum are cine să se gândească!”

Ştii ce, Alina? Dacă ai avut de gând să-mi scrii povestea, ai reuşit:). Am răspuns şi eu cândva, tot pe nevăzute, la fel. Dar la mine nevăzută era iubirea. Credeam în ea fără dovezi reale. Mă hrăneam cu iuluzii. Că-s mai bune ca adevărurile. Au gust mai dulce, sunt mai ieftine fără miere. 🙂

Pe atunci îmi plăcea să mă răsfăţ. Să-l las pe el să se ocupe de tot ce însemnam eu. Cu siguranţa că nu va distruge nimic- îmi spuneam.  Într-o zi însă, am trăit să văd cum a distrus tot. Tot ce n-a fost de fapt niciodată. Pe nevăzute… 🙂

mi-e frica te iub prea mult

Mi-a spus cândva, cu o lacrimă în ochiul drept. Pe văzute, de data asta. Lacrima, căci inima era tot pe nevăzute… de-aş fi văzut-o atunci, n-aş fi murit…

Şi frica asta, aşa puternică a fost, că s-a făcut scrum. După ce a ars povestea noastră. Aia pe nevăzute …

„Nu m-am putut abţine să nu citesc despre tine!”

Am auzit şi eu. Spunea, strângându-mă în braţe.

Prea târziu pentru noi.

Ironie… să strângi în braţe atunci când nu mai ai ce. Eu, murisem demult.

Nu se putuse abţine nici să nu se uite la mine. În braţele altei iubiri. Îl durea locul ocupat. Şi-l mai durea şi fericirea mea. Tot bazată pe minciuni. Aşa mi-o fi fost mie scris, ziceam:), să trăiesc din minciună. O fi prea greu să înghit adevărul şi atunci, să trăiesc şi eu, mă hrănesc cu iluzii.

„Cum poţi să fugi aşa de mine? De mine din tine? Până unde credeai că vei ajunge?”

Ţi-o fi citit cartea înainte cu mulţi ani să o scrii, de te-a citat. Nu i-am răspuns niciodată, probabil că ştia Dumnezeu că într-o zi voi citi sufletul tău şi îi voi răspunde prin tine, pe nevăzute:

„Până la Dumnezeu. Acolo m-am oprit, dragul meu, şi abia acum mi-e bine!” 🙂

Nici el nu a crezut că se poate îndrăgosti de una ca mine. Nu eram cine ştie ce femeie, cică. Nu eram brunetă, nici înaltă, nici ceva nemaivăzut. Dar eram ceva nemaitrăit.

Asta aşa e! Ce să-ţi fac, dragul meu? Trebuia să compensez şi eu cu ceva nefrumuseţea mea:). Nici eu nu credeam că voi găsi într-o zi o iubire adevărată, mai mare ca toate iubirile lumii. Şi ea tot pe nevăzute, culmea! Iubirea de Dumnezeu. Acela în care tu nu crezi!

 

 

 

„Tu nu vrei un telefon, tu vrei o prezenţă. Iar eu nu-ţi pot oferi asta acum.”

Alina, nu ştiu dacă bărbaţii au mereu o agendă în care îşi notează, de la unul la altul, cuvintele, dar cert e că e tras la indigo bileţelul ăsta. 🙂

Povestea e însă diferită. Dureros de diferită… a făcut-o diferită nerăbdarea mea. De a aştepta alegerea. Ori adevărul spus… cine ştie … am spus atunci .

Acum spun: „A făcut-o diferită Dumnezeu. Pentru că a ştiut că iubirea mea era bifată greşit. Şi de data aceea!” 🙂

 

Hahaha! Asta e ce, îţi spun eu, Alina, nu e o pură coincidenţă! Ai scris-o pentru că Dumnezeu ţi-a şoptit-o, să mângâi inimi sângerânde! Într-un iunie frumos, ca iubirea mea, am spus-o, tot pe nevăzute, de 3 ori, la telefon! Şi-atât de amară a devenit amintirea, că am refuzat să o mai trăiesc. Ai apărut tu, aşa, pe nevăzute, să retrăiesc…

Din toată minciuna asta frumoasă, măcar ştiu un lucru: că telefonul acela nu-l va uita niciodată. Că a(m) fost ce a făcut diferenţa. Aşa nefrumoasă cum eram…

 

 

 

„Eşti nebună, serios! Te pui în pericol pentru un om care de cele mai multe ori, nici măcar nu vrea să fie savat. Lasă-l. Lasă-l în indiferenţa lui.”

Vorbea despre altă iubire bifată greşit. Şi tot din egoism. De ce să salvez eu o viaţă, când aş fi putut să mai mor puţin, încercând să salvez iubirea noastră? Aia imaginară. 🙂

Sunt rea, din nou… mi-ar spune…

„Te-ai uitat la toate rănile mele şi ai exclamat: ah, cât de frumoasă poţi fi!”

Am fost şi eu frumoasă, Alina, într-un final. Nu fizic, cică. Doar aşa, sufleteşte. 🙂 şi nici frumuseţea asta nu era meritul meu. Ci al suferinţelor. Ele mă făcuseră frumoasă. Vai de mine, adică! 🙂 de n-ar fi fost ele… aş fi rămas o oarecare … 🙂

 

„Tu nu vezi cum merg într-un picior cu inima, pentru că pe celălalt l-am pierdut în război?”

Nu-l vede, Alina, pentru că toată iubirea adevărată e pe nevăzute! Ştiu sigur acum! Când ai văzut, s-a dus…

Am dus un război cu mine însămi. L-am câştigat, cu preţul morţii celei ce am fost. M-am născut din nou, din HAR divin. Pentru că, dacă nu era El, Dumnezeu, cu iubirile mele bifate greşit, aş fi trecut în Iad. Şi-acolo mi-aş fi găsit finalul.

A meritat războiul. 🙂 măcat ştiu că n-am iubit degeaba, cum spunea o poetă renumită în prefaţa volumului meu de versuri, încă nepublicat! 🙂 Tot pe nevăzute e şi volumul ăsta. Ca şi iubirile mele. Toate bifate greşit. Să nu uiţi, te rog,  au fost bifate greşit! 🙂

 

„Pe tine mi-a fost cel mai greu să te iert!”

 Să ştii, Alina, că aici nu sunt de acord cu tine:). Cel mai greu mi-a fost să mă iert pe mine. De n-ar fi fost Dumnezeu, mă întemniţam demult. Credeam atât de dureros că eram nedemnă de cea mai mică iertare, că mă pedepseam iubind în continuare. Greşit. Până am reuşit să mă iert, trecut-au anii… 🙂 o dată cu ei, şi viaţa. Partea aceea de viaţă bifată greşit. – ŞI EA- .  Pentru care m-aş fi ascuns, odată, de lume, dar cu care vin azi în faţa lumii, să arăt că greşala nu e capătul drumului. E abia începutul. Adevărata iubire vine o dată cu greşala. Cu iubirea aceea bifată greşit. 🙂

Noi doi nu am fi avut un final fericit! în schimb, am fost un prezent frumos!

Aşa e, Alina, oamenilor le e frică de finaluri! 🙂 dar şi mai real e că nu ai voie să te înjugi la juguri nepotrivite. Pentru mine, zic. Mulţumesc, Doamne, pentru că ai avut milă să-mi arăţi răspunsul meu incorect. Să-mi arăţi unde am bifat greşit şi DE CE am picat examenul.

i incetat sa mai ai arioi

Întrebarea asta mi-a adus un zâmbet frumos. Adică trist. Îţi aminteşti că eu nu-s frumoasă, nu? 🙂 Pe mine numai suferinţa m-a făcut să ies din anonimat :).

Când ai scris cartea, ştiu sigur că nu aveai de unde să ştii că el mi-a pus Aripi de Drum, când am realizat că ne facem mai mult rău … 🙂 chiar aşa …

 

 

 

 

 

„Pe mine, sincer să fiu, mă sperie un viitor cu tine. Eşti imprevizibilă, eşti intensă, eşti un izvor nesecat. Te iubesc enorm, însă iubirea asta nu-mi înlătură frica.”

Vezi, Alina, de ce Dumnezeu a cerut să aşteptăm bărbatul care să-L iubească mai întâi pe El? Pentru că tot El este cel ce îi va da aceluia puterea să trăiască frumos în tot oceanul imprevizibilului nostru. Să nu se înece, ca marile iubiri bifate greşit!

„Eşti o femeie care merită mult, dar şi cere enorm de mult!”

 Când am auzit vorbele astea, cu mulţi ani în urmă, Alina, am crezut că sunt eu greşită. 🙂 azi ştiu că Dumnezeu nu m-a bifat niciodată greşit, ci mi-a dat puterea să trăiesc Singurătatea atât de frumos! Pentru totdeauna, sau până va veni cel pe care El îl are pregătit. Un el care să nu spună „Nu ne-a fost dat!”

 

„Poate mi-e dat să întîlnesc un altfel de om, total opus faţă de ceea ce a fost Alex.”

Poate …  Alina! Orice nume ar avea, ştiu sigur că iubirea mea pe nevăzute, va fi cea bifată corect! Pentru că mi-o va bifa Dumnezeu. De data asta!

„Nu aş vrea niciodată să îţi stau în cale. să îţi frâng aripile!”

Nici eu nu aş vrea. Numai că, de data asta, sunt sigură că nimeni nu-mi va putea tăia aripile puse de Dumnezeu! 🙂 Acestea, de drum!

 

La drum, femei frumoase! De mână cu singărătatea frumoasă, până va trimite El un alt el, ce a trăit concomitent cu voi singurătatea, spre a învăţa să vă preţuiască!

Ps: În drum spre lansarea cărţii Alinei Ilioi, mi s-a rupt pantoful. Am refuzat însă, a ceda îngerului negru. M-am luptat cu el, pentru că am simţit că această carte are ceva să-mi spună. M-am înşelat. Avea să-mi spună totul: că iubirile pe nevăzute sunt singurele pe care Dumnezeu le binecuvântează. Într-un sens însă… dumnezeiesc. Nu lumesc …

Aşa că mi-am pus Aripile de Drum şi am ajuns acolo unde sufletul meu deja îşi făcuse cuib. Să se odihnească puţin la umbra iubirilor vechi, bifate greşit!

Mulţumesc, Alina, pentru pumnul de viaţă renăscut din ţărână! Fără iubirile acestea, n-am fi noi!

Comandă AICI cartea mea, PUNE ULTIMA PIESĂ! şi află iubiri la ale căror uşi să nu baţi niciodată!

Iar dacă iubirea ta este din Dumnezeu, comandă AICI scrisoarea de dragoste personalizată, pe care să i-o trimiţi persoanei căreia Dumnezeu i-a dat mâna ta!

 

 

 

Distribuiți vă rog
Simona Pop: „Când privesc în urmă, fără cancer, aş fi detestat persoana care urma să devin…”

Oameni cu aripi

Simona Pop: „Când privesc în urmă, fără cancer, aş fi detestat persoana care urma să devin…”

Distribuiți vă rog

 „Când privesc în urmă, fără cancer, aş fi detestat persoana care urma să devin…”  îmi pare motto de scrie pe uşa cabinetului de dăruit viaţă…

Despre Simona Pop  am aflat de pe Facebook. Întâmplător, aş spune eu; cu un scop bine determinat, ar spune Dumnezeu.

Citeam un articol despre cancer şi, răsfoind file de viaţă ale altor femei, am dat peste aripile ei. Cancer şi credinţă.

Despre Simona nu ştiu să vorbesc. Tot ce pot să vă spun că m-am uitat sute de minute la pozele ei, la cuvintele ei, la viaţa ei. Scrisă de acelaşi Dumnezeu pe care mulţi dintre noi Îl uităm prin sertare prăfuite. Îl ignorăm sau Îl detestăm. Ori Îl blestemăm pentru deciziile noastre proaste. Pentru care devine responsabil întotdeauna Cel ce ne-a dat dreptul să alegem propriul drum.

Mi-am făcut curaj, după câteva ore de citit povestea ei, să o rog să ne înveţe despre Iubire. Despre credinţă, adevăr şi feminitate. Prin toate, dragii mei, au curs picături de cancer. Azi, Simona ne injectează în vene sânge de Dumnezeu. Sperând că vom deveni dependenţi de El pentru totdeaua.

O poveste despre Dumnezeu şi oameni, cu oameni născuţi din Dumnezeu, nu din Big Bang-uri sau maimuţe.

Aripi de drum: Simona, eşti cu sufletul la terapie intensivă. Am citit despre motivul pentru care ţi l-ai dus acolo:  Pentru că „Sufletul – bucata din Dumnezeu creata sa tinda spre cer – l-am tavalit in tarana. L-am imbracat cu tot ce-i lumesc si l-am hranit cu vise care se naruie asemeni castelelor de nisip. Am crezut ca pot sa-l satur singura. Am fost deplin incredintata ca stiu sa il umplu cu cele mai bune lucruri. Dar l-am umplut cu tina…”

Cât de grea e vindecarea lui, şi care sunt tratamentele pe care ţi le aplică Medicul tău personal?

simona-cancer-negru-suc

Simona: Spun adesea ca am purtat cancerul in suflet… L-am purtat si crescut  vreme lunga, ca o buna gazda, pana mi-a parazitat trupul. Am fost bolnava de nemultumire, plina de mandrie, insetata dupa lucruri materiale si cu inima lipita de vise desarte. Am cautat sa agonisesc sub stele, fara sa ma gandesc cat de jos cladeste Cel ce zideste sub soare.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Cand simti fiorul rece al mortii in ceafa, un sentiment ciudat te invadeaza, iar viata incepe a ti se derula sub ochi. Pe patul de spital a inceput terapia sufletului meu – lent si chinuit. N-am agonizat in dureri trupesti, ci sufletesti. Valul de pe ochii mei incepea sa cada. In fata mea se se petrecea o alta realitate – o realitate pe care pana atunci o negasem.

Am inceput sa constientizez muntele de binecuvantari ascuns de zidul nemultumirilor mele, neputinte mascate de mandrie si desertaciunea viselor cladite pe nisipuri miscatoare. Dumnezeu a inceput sa imi descopere o alta fata a lucrurile si cu maini blande mi-a legat inima cu Cuvinte Sfinte. Am trait, am absorbit si am respirat fiecare Cuvant al lui Dumnezeu, fiecare soapta care imi aducea alinare, fiecare verset ce lasa vindecare peste sufletul meu.  M-am hranit cu mana cereasca desprinsa din pagini de scripturi, m-am vindecat si inca ma vindec cu credinta.

Aripi de drum: Cancerul este un diagnostic crud. De care toţi ne temem. Mulţi se întreabă cum de Dumnezeu, dacă e Dragoste, poate admite ca ai Lui copii să treacă prin chinuri cumplite?! Care e răspunsul tău la această întrebare şi cum ai ajuns la el?

Simona: E un diagnostic crud si pentru mine a fost egal cu moartea. Intr-un fel pot spune ca am si murit,  primind o noua viata, in acelasi trup, dar ca si o alta persoana. Daca ar fi sa dau cancerul inapoi, as refuza cu vehementa!

Da, Dumnezeu a fost, este si va fi dragoste, motiv pentru care in noiembrie 2015 m-a avertizat in privinta vietii mele prin cuvinte clare, precise si fara echivoc. A fost o voce care mi-a spus asa:

 „Daca tu  si sotul tau nu va apropiati mai mult de Dumnezeu, fie veti avea amandoi un accident de masina, fie tu vei te vei imbolnavi de o boala grava cum ar fi cancerul… ”.

 Am refuzat sa cred ca un Dumnezeu care este dragoste poate trimite astfel de avertizari dure. M-am rugat incercand sa alung imaginea „diavoleasca” ce isi facea loc in mintea mea, am sters cu buretele totul si nu m-am intrebat nici o clipa ce ar fi de reparat la viata mea ?! O luna mai tarziu,  cancerul mi-a napadit trupul.

Tarziu de tot am inteles ca Dumnezeu meu, motivat de foarte multa dragoste, a permis o asa crunta suferinta peste viata mea. Nu regret, dimpotriva, ii multumesc! Suferinta mi-a purificat inima, mi-a triat valorile si mi-a cernut prietenii. Pe drumul durerii am cules mai multe roade decat lacrimi, Dumnezeu mi-a separat lucrurile de pret de cele fara pret. Cand privesc in urma, fara cancer, as fi detestat persoana care urma sa devin…

Aripi de drum: Am început  cu suferinţa. Vreau să-mi povesteşti acum despre bucurie. Ce înseamnă ea pentru tine şi în ce lucruri, activităţi şi/sau oameni, o găseşti?

Simona: O data cu cancerul, am incetat sa mai incerc sa cumpar bucuria. Ea nu se gaseste in vitrinele magazinelor frumos ornate si nici pe coperti de reviste glossy. Bucuria nu e ceva ce se castiga cu bani, nu are nici o baza in lucrurile materiale si e departe de visele nostre schiloade. Bucuria despre care vorbesc eu, se cultiva. Bucuria despre care vorbeste societatea, e contrafacuta.

Cancerul mi-a adus intelepciune, invatandu-ma care e sursa adevaratelor bucurii. O gasesc la mine in inima in fiecare dimineata cand deschid ochii si pot sa vad, deschid gura si pot sa vorbesc, imi intind picioarele si pot sa le misc. Bucuria o adun din parfumul strugurilor tomnatici, din frunzele ruginii patate de soare, din picuri de ploaie agitati si apus cu zambet cald. Bucuria e in ochii persoanei dragi, in miros de cafea fierbite si cuvinte ce zidesc.

Privesc cu alti ochi bucuria si imi impun sa o caut in frumosul fiecarei zile, in detaliul oricarui lucru, in tot ceea ce nu are pret. In spital, as fi dat toti banii din lume sa pot simti gustul capsunilor de vara… fie ca mancam nisip, fie fructe, nu era nici o diferenta de gust… Acum ma bucur sa stiu ca exista lucuri pe care Dumnezeu le-a creat sa am eu un stop de fericire!

Aripi de drum: Văd tot mai mulţi oameni care, nedescoperindu-şi misiunea personală, trăiesc plini de resentimente şi amărăciune. Cum ţi-ai descoperit tu menirea, şi care au fost paşii parcurşi ?

Simona: In fiecare din noi a fost pus ceva special. In fiecare inima sunt ingropate daruri sfinte si abilitati unice. Cu totii avem ceva ce ne pasioneaza, dar nu toti facem ceea ce ne pasioneaza. Am stiut dintotdeauna care sunt talantii mei, dar am incercat cu ardoare sa monetizez oricare din calitatile mele. Am esuat dramatic, pentru ca nu m-am nascut pentru asta.

Refuz sa cred ca traiesc pe aceasta lume doar pentru a vietui asa cu mi-am imaginat eu, inchizand ochii la cei din jur.

In urma cu 6 ani pe o lista cu motive de rugaciune am notat timid ca imi doresc ca Dumnezeu sa imi dea experiente cu El, cuvinte si mesaje, dar si o vocatie divina. Nu stiam atunci pentru ce ma rog, dar iata-ma acum: am o experienta scrisa cu degetul lui Dumnezeu, am cuvinte aspru incercate si pasesc spre vocatia pe care El a pregatit-o pentru mine. Pot spune ca acum sunt intr-o misiune in care alerg sa vorbesc despre El si povestea care mi-a dat-o in dar. Dar pana aici, au fost dureri, lacrimi, rugaciuni si staruinte.

Cred ca totul incepe cu un simplu „Doamne, ce ai vrea de la viata mea?„

Dand ragaz si asteptand cu credinta, in taina, raspunsul nu va intarzia sa apara, dar e nevoie de urechi deschise, inimi sincere si renuntare la vise pamantesti…

 Aripi de drum: Cum îi îndemni pe tineri să îşi descopere vocaţia?

Simona: Sunt 4 elemente estentiale: Cuvant sfant, rugaciune, pustiu si renuntare. Reteta e simpla, dar intodeauna implica pustiul si renuntarea.

Retrage-te in pustiu, caci acolo vocea lui Dumnezeu se aude mai clar ca niciodata. Apropie-te de natura, unde poti vedea maretia Creatorului. Paseste in pustiu de buna voie, nu astepta ca Dumnezeu sa te impinga spre destinul tau. Te asigur, ca din prea multa dragoste, o va face. Poate fi pustiu financiar, al relatiilor, al remuscarilor, al durerii… Pustiul poate avea o multime de forme, dar aduce cu sine multe lectii pretioase.

Te retrage dar, te hraneste cu Cuvinte Sfinte si indreapta spre cer rugaciuni sincere. Recunoaste-ti neputintele si cere ajutor!

 Invata sa renunti si incepe sa pasesti pe ape!

 Nu ai nevoie decat de lumina pentru pasul urmator. Dovedeste incredere si nu cauta sa planifici singur urmatorii pasi!

 Planurile lui Dumnezeu si deciziile bune vin intotdeauna insotite de pace…

Aripi de drum: Ce este pentru tine FEMINITATEA, într-o lume în care FEMEIA  a devenit parcă obiect de contrabandă?

simona-cu-sotul-ei

 Simona: Inca invat si eu ce inseamna asta, descopar si testez… aici nu pot sa dau definitii, daca as face-o, cel mai probabil as frange aripi. Imi place sa spun ca in fiecare suflet exista o frantura din cer, fiecare cu o stralucire aparte… Cand toti de vom reuni impreuna, bucatica mea cu bucatica ta vor alcatui frumusetea lui Dumnezeu.

Ma feresc sa leg feminitatea de forme si femeia de legi. Am fost create, educate si inzestrate diferit. Evit sa incadrez feminitatea in niste standarde patrate.

Dar totusi, sunt vehement impotriva hipersexualizarii femeilor in industria mass-media. Ma opun contrariata si oripilata la sloganul zilelor noastre cum ca „femeia si sexul vind.”

Aleg sa nu scrutez orizontul societatii actuale, ci imi atintesc ochii spre cer, incercand sa fac ca bucatica mea de cer sa aiba parfum de Dumnezeu. Cu maini curate, incerc sa lipesc de sufletul meu standarde divine, potrivindu-ma doar etalonului cuprins intre coperti de Biblii.

Aripi de drum: Ce este pentru tine DRAGOSTEA?

Simona: Oh… e greu sa dau un raspuns la asa o intrebare dificila. Cunosc asa de putin din ceea ce inseamna dragostea! Pot raspunde doar prin ceea mi s-a sa permis vad prin usa intredeschisa catre cer. Dragostea adevarata o vom experimenta abia in prezenta lui Dumnezeu. Aici jos, cunoastem in parte si experimentam in parte. Fiecare o percepem asa cum am primit-o.

In dreptul meu aleg sa cred ca dragostea este indelung rabdatoare, plina de bunatate, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu se manie, nu se gandeste la rau, se bucura de adevar, acopera totul, crede totul si sufera totul.

Incerc sa pasesc in ea, oferind-o in fiecare zi din viata mea.

 Am vazut-o si o vad in ochii sotului meu care m-a purtat luni de zile pe brate, mi-a sters lacrimi si mi-a cauzat zambete. O vad in inima lui crescand in fiecare zi, chiar si in cancer. O aud in vorbe dulci, cuvinte de incurajare si in simple fraze. Un „iarta-ma!” e plin de dragoste. Un „multumesc ca existi!” si un „te iubesc!” abunda de dragoste. E plin de dragoste un „Buna dimineata, draga mea!” si un „Ma gandesc la tine!”

 Dragostea se simte cu inima intr-un „imi pasa de tine!” si „Te sustin!”

E dragoste sfanta si atunci cand Dumnezeu nu uita sa ma trezesca in fiecare dimineata. E dragoste sfanta cand primesc raspuns la rugaciuni si alin in framantari. E dragoste sfanta cand Dumnezeu iti traseaza conturul viselor si iti indreapta pasii spre destine cu final ceresc.

Dar toate acestea, nu sunt  altceva decat niste mici particule inca nedesavarsite…

Aripi de drum: Eşti o femeie foarte credincioasă. Noi, cele care ne-am predat viaţa lui Dumnezeu, trebuie să suportăm ironia multora. Plecarea unor oameni dragi de lângă noi, ca urmare a deciziei de a-L urma pe Hristos. Ştiu cazuri în care femeile au acceptat relaţii cu bărbaţi care nu-L cunoşteau pe El, convinse fiind, sau sperând că îi vor întoarce la El. Ce spui despre această atitudine şi ce le sfătuieşti pe tinerele necăsătorite, în privinţa alegerii bărbatului potrivit?

Simona: Culeg cu drag fieare ironie, nota sarcastica si porecla batjocoritoare. Le culeg, caci vor fi nestemate in cununa ce ma asteapta sus. E important ca peste tot ceea ce culegem, sa semanam binecuvantare… Da, societatea actuala incearca a ne pune diverse etichete, dar toate aceste lucuri palesc in fata valorii adevarate pe care o pune Dumnezeu in fiecare inima.

Pentru tine, femeie care cauti barbatul potrivit, da-mi voie sa iti spun:

„Nu alerga dupa Feti-Frumosi cu intentii bune ce te amagesc cu iubiri contrafacute! Nu-ti vinde visele pentru lucruri materiale, te fereste, dar, de toate uraciunile care atrag privirile, tu ramai pura, caci “daca ochiul tau e curat, tot trupul tau va fi luminat; dar daca ochiul tau e rau, tot trupul tau va fi intunecat”. Arunca-ti visele in bratele lui Dumnezeu si lasa-L sa-ti deseneze povestea de dragoste cu degetul Sau.

Crede ca barbatul pe care Dumnezeu ti-l pregateste, va fi alaturi de tine, cand un cancer iti va secera frumusetea. Barbatul pe care Dumnezeu il creste pentru tine, e un soldat in ogorul lui Hristos. Barbatul care il are Dumnezeu pentru tine, poarta in suflet viziuni sacre si vise curate. Barbatul tau va avea ochi luminosi si maini sfinte, pentru ca in pieptul lui, il poarta adanc inradacinat pe Dumnezeu…

Draga mea, nu-ti vinde visele, speriata de ziua de maine, si nu le culege din umbra acestei societati murdare. Tu pleaca-ti genunchiul, viseaza cu ochii lipiti de cer si umpe-ti sufletul cu dragoste indelung rabadatoare, plina de bunatate, dragoste smerita, izvor de pace, bogata in adevar – dragoste nepieritoare desprinsa din rai. Draga mea, tu cladeste-ti azi visele in rugaciune, nu te agata de lucruri desarte, ci lipeste-ti inima de Cuvant… cladeste-ti dragostea pe Stanca – unde nici cancerul n-o poate clatina!

simona-fluturi

 Aripi de drum: Când moare Dragostea, Simona?

 Simona: Dragostea moare atunci cand e inabusita de ura, neiertare si amaraciune. Moare cand o otravesti cu asteptari nerealiste si o incadrezi in norme telenoveliste. Dragostea moare atunci cand privesti mai mult spre tine, si mai putin spre semenul tau. Dragostea moare atunci cand e hranita cu minciuna si acoperita cu masti de lut. Moare cand traim iubiri contrafacute si  cand incercam sa o intretinem cu lucruri materiale.

Dragostea hranita cu egoism si porniri carnale nu e dragoste. E pacat. Dragostea promovata de filme si muzica actuala e ca un cancer al societatii, incet si in tacere acapareaza toate inimile care nu vegheaza…

Aripi de drum: Am văzut pe site-ul tău o rubrică specială, „40 de ZILE DE RUGĂCIUNE”.   Spune-mi, te rog, ce te-a determinat să alegi  acest „program” şi ce vei face cu el mai departe?

 Simona: L-am creat pentru mine si l-am aplicat in primul rand in dreptul meu… 40 reprezinta lupta. Noe a experimentat furtuna 40 de zile, Moise a petrecut 40 de ani in pustie, iar Isus a fost ispitit de Diavol 40 de zile.

In viata fiecaruia dintre noi exista o lupta cu pustiul. Fie ca este vorba de un pustiu al durerii, al relatiilor sau financiar, pustiul este locul in care cresterea este dificila, apa este putina si înaintarea greoaie, caci nu vezi capatul drumului. Pe langa durere, frustrare si seceta sufleteasca, pustiul ne testeaza, ne purifica si ne solicita o autoanaliza si retrospectiva. Pana vom ajunge la forma si caracterul dorit de Dumnezeu, inca vom zabovi in pustiu. Pustiul este un loc al formarii si al definirii caracterului. Totodata, pustiul este insotit de ispita si cere rugaciune.

Noi, oamenii, avem impresia ca o data ce am terminat cu rezolvarea unei probleme, nu ne vom mai confrunta cu ea niciodata. Tratamentul pentru cancer se face in doze de ATAC si CONSOLIDARE. La fel trebuie sa procedam si cu pacatele din viata noastra: le atacam si apoi consolidam zidul de aparare impotriva lor zilnic, deoarece reinnoirea mintii noastre e un proces care trebuie sa aiba loc in fiecare dimineata.

Vreau sa am cat mai multi camarazi de lupta in rugaciune, vreau sa constientizez cat mai multi oameni de vremurile pe care le traim, vreau sa ofer cuvinte incercate si menite sa atinga inimi. Vreau ca oamenii sa experimenteze puterea rugaciunii pe care eu am trait-o si care m-a facut sa supravietuiesc in pustiul cancerului.

 Aripi de drum: Scopul rubricii „Oameni cu Aripi”, de pe blogul meu, este acela de a arăta lumii exemple de reuşită, de credinţă şi de luptă, ale unor oameni care au refuzat să cedeze, chiar dacă nimeni nu credea în ei sau în izbândă. Spune-mi, te rog, o persoană pe care ai vrea să o citeşti în filele blogului meu, de la care oamenii ar avea de învăţat?

 Simona: Oana Albu – captiva intr-un scaun cu rotile, abuzata sexual, cu un trecut tumultuos, dar cu zambet senin, ochi voiosi si dragoste pentru Dumnezeu.

Aripi de drum: Cum şi de ce proiectul „Aripi pentru fluturi”?

 Simona: E un proiect pe care Dumnezeu mi l-a pus pe inima, El L-a facut realizabil si mi-a trimis oameni care sa simta impreuna cu mine.

Stiu care sunt traumele cu care cancerul vine la pachet. Imi doresc sa aduc in fata camerei de fotografiat povesti ale femeilor secerate de cancer, povesti cu amprenta lui Dumnezeu, exemple de credinta si lectii de urmat. Vreau sa demonstrez ca frumusetea nu este conditionata de o podoaba capilara, de numarul de kilograme sau de chipuri imperfecte. Frumusetea adevarata nu poate fi incadrata in etaloane si stereotipuri, caci ea e izvorata din Dumnezeu.

Aripi de drum: Îţi mulţumesc, femeie cu ARIPI,  pentru lecţiile de viaţă pe care ni le oferi şi pentru dragostea cu care ai răspuns rugăminţii mele de a ajuta la zidirea altor suflete. Ai început cu primul pas: ducerea sufletelor lor la terapie intensivă!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Christian şi Renata, primul blog de cuplu din România: „Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Altfel e arta în doi.”

Oameni cu aripi

Christian şi Renata, primul blog de cuplu din România: „Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Altfel e arta în doi.”

Distribuiți vă rog

Anul trecut povesteam cu aceşti oameni mai mult decât frumoşi despre… cuplul imperfect. Astăzi, după un an, le mulţumesc pentru că mi-au fost model de bucurie adevărată şi intimitate. De aniversarea lor, Christian şi Renata au vorbit despre dragoste. Despre bucurie şi pace.

Dragii mei, nu ştiţi, dar aflaţi acum: când cel care ulterior a devenit jumătatea mea, a citit interviul, mi-a spus aşa: „Vreau să fim şi noi într-o zi ca ei. Aş vrea să ai aceeaşi atitudine faţă de mine, cum are Renata.” Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-l! 🙂 Pe atunci nu formam un cuplu, pentru că eu aveam nevoie de confirmări, şi teste, şi răspunsuri la întrebări, şi toate la un loc:). Vă mulţumim şi vă preţuim pentru simplitatea şi sincertatea cu care vă iubiţi!

Aripi de drum: Nimic fără primul cuvânt:). Cum v-aţi cunoscut?

Renata: La Tv Sighet. Eram vecini, stăm la 1 minut şi jumătate unul de altul, dar nu ne ştiam. Aşa e-n viaţă.

img_9670-1024x768

Christian: Renata a lucrat acolo 6 ani. Eu 2. S-a aprobat un proiect foarte frumos, „În pas cu tinerii”, şi ne-au distribuit în acest proiect împreună. Distribuţia a sunat  aşa: „Luni la ora 19 intraţi în direct.”

Ca-n viaţă, aş spune eu. Nu te întreabă nimeni dacă eşti pregătit de-adevăratelea:), Dumnezeu îţi scrie scenariul şi tu decizi cum îţi joci rolul. Uite dovada că suntem ceea ce alegem să fim. 2 vieţi schimbate într-o secundă, printr-o decizie fermă.

Domnule producător, vă mulţumesc! N-aş avea azi în faţa mea 2 oameni frumoşi, cu visele şi iubirea lor, dacă n-aţi fi dat dumneavoastră startul poveştii.  🙂 Nici măcar n-aţi numărat până la 3… şi-aş mai spune multe… Dar îi las pe ei să povestească.

Renata: Aşa ne-am apropiat şi am devenit cei mai buni prieteni.  Petreceam foarte mult timp împreună. Nu trecea o oră fără să vorbim. Şi era totul spontan şi natural. Mi-aduc aminte că de ziua mea Christian a complotat cu colegii mei să-mi facă o surpriză. N-am bănuit nimic.

Christian: Ba ai bănuit, căci eu eram palid la începutul emisiunii.

Renata: Da, şi l-am întrebat dacă se simte bine. El a stabilit cu invitatul nostru, să cânte piesa celor de la Taxi, „Cele 2 cuvinte”. Apoi  am văzut-o dintr-o dată pe mama la televizor, cum îmi transmitea felicitări de ziua mea, apoi pe cei mai buni prieteni ai mei. El le luase interviuri. M-a emoţionat foarte tare.

Îşi amintesc totul ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Îi las să spună cum simt. Şi la fel vă redau.  Povestesc atât de natural şi de plini de pasiune, că îţi fac poftă de frumos. Mă gândesc la copii, dintr-o dată. Defect profesional, dar, îmi vine în minte imaginea copiilor lor, cărora le spun în fiecare seară povestea preferată: a lor. 🙂 Dragii mei, nu veţi avea nevoie de cărţi, pare că le veţi deveni eroi propriilor copii.

Christian: Şi ţi-am adus confetti…

Se completează unul pe altul, mai abitir decât rezolvă rebusurile cei mai buni dintre cei mai buni. Se cunosc atât de bine, că par a fi dicţionare explicative unul pentru altul. Ştiţi cum? Parcă şi-ar căuta unul altuia sensul. Dar unul într-altul…

Christian: A venit apoi alt proiect „Vara pe val”, în 2014, unde am fost trimişi împreună pentru o săptămână, la Costineşti. Doar noi cu un cameraman. 

Renata: Eram la fel cum ne vezi şi acum: cei mai buni prieteni. Toată lumea ne întreba însă: „Dar voi…?” Aşa că producătorul a complotat cu cameramanul, să ne filmeze şi în momentele în care nu ştiam că suntem filmaţi.

Christian:Aşa că au montat un filmuleţ în aşa fel încât părea spicy. Eu o ajutam câte o dată să-şi închidă o bluză, îi aşezam câte o şuviţă, dar totul amical.

Renata: Dar ei au montat în aşa fel, că părea că suntem un cuplu: cu încetinitorul,  cu muzică pe fundal… Şi ne-au arătat materialul în direct…

Îmi povestesc amândoi 15 minute despre „camera ascunsă”, timp în care mă uit când la unul, când la altul, şi fac în minte o întreagă analiză terapeutică: se ţin de mână uneori, alteori se privesc scurt şi caută confirmări unul de la altul despre date, amintiri şi experienţe. Râd mult, îşi completează alteori unul celuilalt fraza, fără a da năvală, vorbesc simplu şi delicat. Despre o poveste devenită destin. Al lor.

Aripi de drum: Cum e cu televiziunea? În afară că v-a adus împreună…

Renata: Eu am terminat Jurnalismul. Încă din clasa a 11-a am cochetat cu televiziunea. Când am început facultatea, deja lucram.

Christian: Eu am fost remarcat la liceu, pentru că participam la baluri, eram foarte implicat în tot ce ţinea de social. Şi am ajuns în televiziune nu din întâmplare, ci pentru că a vrut Dumnezeu. Nimic nu e întâmplător.

Aripi de drum: Cum aţi ajuns în Bucureşti?

Renata: Viaţa, cum a spus şi Christian. S-au legat toate, noi dorindu-ne foarte mult să trăim într-un oraş mare, cu mai multe posibilităţi.

Aripi de drum: Joburile?

Renata: Acum eu lucrez la o companie pe partea de comunicare.

Christian: Eu am renunţat la job pentru a mă dedica în totalitate blogului nostru. E foarte important pentru noi să facem ceea ce ne place.

Renata: Amândoi suntem în căutarea jobului mult visat, pentru că o dată ce ai microbul televiziunii în sânge, cu greu mai poţi scăpa de el. Dar Dumnezeu ne va ajuta să le ducem pe toate la capăt. Momentan suntem foarte mândri de proiectul nostru, blogul.

Aripi de drum: Cum v-a venit ideea blogului?

Christian: Ne plimbam cu bicicletele. La Muzeul Satului, în Sighet. Şi ne gândeam că atunci când vom pleca din Mass Media, ne va lipsi arta. Şi va trebui să compensăm lipsa.

Renata: Scuze că te întrerupt. (se uită fix la Christian şi aşteaptă cuminte acordul lui, din priviri) Noi suntem implicaţi în tot felul de proiecte. Deşi ne dorim să avem zile în care să nu facem nimic, atunci când se întâmplă, ne dăm seama că nu ne simţim tocmai relaxaţi. Trebuie să existe ceva care să ne facă să trăim.

Atenţie! Renata îşi cere scuze pentru că îşi întrerupe iubitul. Când lucrezi în domeniul psihologiei, nu ai cum să nu observi detaliile care altora le pot scăpa uşor şi pe care le-ar putea lua ca normalităţi. Când lucrezi cu cupluri, însă, îţi dai seama că de cele mai multe ori, partenerii uită să-şi spună „mulţumesc”, să se privească în ochi, să îşi zâmbească, să-şi ceară scuze… Când Renata a rostit cuvintele magice, beculeţele mele s-au aprins:). Aş face un workshop cu ei doi, despre CUVINTE, în cuplu. Sper să accepte, într-o zi, invitaţia mea…

Processed with VSCO with hb1 preset

Christian: Aşa că am decis să facem ceva ce nu era încă pe piaţă. Studiind-o, ne-am dat seama că se potriveşte un blog de cuplu…

Renata: Încurajaţi fiind şi de prieteni care ne spuneau că suntem apreciaţi ca şi cuplu, că suntem foarte drăguţi împreună.  Pentru noi blogul nu este joacă. Este visul nostru.

Christian: Nu am pornit de la ideea de a face acest proiect doar din pasiune, pentru ca, în timp, acesta să fie şi o sursă de venit. Ci cu ideea de business-vis de la început. Suntem foarte pasionaţi în munca aceasta, dar nu am început-o doar de dragul de a face ceva care să fie închis peste 2 luni.

Renata: E despre noi până la urmă şi ne reprezintă…

Pasiune şi iar pasiune. Gyuri Pascu a zis cândva: „Profesor sau doctor te faci, artist te naști, iar dacă ești conștient de ceea ce ai de făcut, mergi în direcția asta.”

Renata şi Christian s-au născut, nu s-au făcut, se pare. 🙂 Gyuri, ne-ai lăsat o mare moştenire: cuvinte care ne vor ghida destinul…

Aripi de drum: Se investesc bani în blog?

Renata: Din start. Pe lângă faptul că la început, dacă nu ai o recomandare foarte bună pentru a colabora pentru site, arunci pur şi simplu cu banii pe fereastră.

Christian: Lumea cere bani, şi nu e aşa uşor să găseşti oameni serioşi şi pasionaţi cu adevărat de ceea ce fac în domeniul acesta. Aşa că sugerăm tuturor să aibă în vedere colaborări cu profesionişti, nu cu amatori sau oameni despre care nu ştiu din surse sigure.

Aripi de drum: Cum e cu colaborările?

Renata: Suntem foarte deschişi colaborărilor, dar foarte selectivi. Nu acceptăm să promovăm nimic în care nu credem cu adevărat.

Christian:Totul trebuie să fie testat pe propria piele. E despre noi. Natural. Tot blogul nostru este ca un jurnal.

Aripi de drum: Hai să vorbim puţin despre compatibilitate. Eu văd că voi doi vă completaţi. La fel de natural, ca propriul vis.

Christian: Departe de a fi nişte ciudaţi, suntem foarte implicaţi unul în viaţa celuilalt. E un fel de „noi cu noi”. Ne place foarte mult să mergem împreună în concedii, doar noi doi. Vrem să facem mereu aceleaşi lucruri, să vizităm aceleaşi locuri, ceea ce nu ar fi aşa uşor dacă am merge cu alt cuplu, care ar dori să facă altceva decât noi.

Renata: Avem şi noi mulţi prieteni, dar ei ne acceptă aşa cum suntem. Ştiu că noi suntem în filmul nostru. Suntem foarte compatibili şi spontani. Nu trebuie să ne planificăm ce vom face în concedii, de exemplu, căci ne bucurăm de trăiri. Şi ne echilibrăm unul pe altul. Suntem fascinaţi de frumos, fie că e vorba de un muzeu, de muzică, de mâncare, etc. Ne cunoaştem foarte bine din priviri. Pot să-mi dau seama când îi e foame sau somn, după ochi.

Christian: Când eu am o perioadă stresantă, ea e stâlpul, şi invers. Reuşim să ne sincronizăm, şi, deşi poate ne sperie acelaşi lucru în acelaşi timp, reuşim să ne susţinem.

Aripi de drum: Voi aveţi 2 ani de relaţie. Ştiţi vorba aceea, că dragostea durează 3 ani. Cum e la voi?

Renata: Da, ştii vorba aia: în primul an cumperi apartamentul, în anul doi îl mobilezi, şi în al treilea, îl împarţi. (râdem)

Christian: Nu ne-am gândit niciodată la ce va fi dacă ne vom certa, sau ce va fi în viitor.

Aripi de drum: Dar v-aţi certat vreodată?

Christian: Nu. Conflicte avem, dar majoritatea au legătură cu blogul.

Renata: Când mă gândesc la o ceartă, mă gândesc la o discuţie în contradictoriu, care a ajuns la un anumit nivel, de la care partenerii nu mai pot înainta fără repercursiuni negative. Noi avem conflicte strict legate de blog, de exemplu: „Ai pus fix poza care nu-mi place mie, eşti egoist, doar tu să ieşi bine.”  Sau critici mai dure, de genul: „Da, normal, eu nu scriu niciodată bine…”

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Critică. Multă critică. Numai critică. Îmi permit să spun că aud cuvântul ăsta tot mai des, de la cupluri. Şi uneori mă doare numai gândul că oamenii, în loc să sublinieze cu roşu părţile pozitive, le încercuiesc pe cele negative, şi în loc să spună: „Îmi place când îmi spui aşa!”, recurg la: „Întotdeauna eşti aşa! Nu te vei schimba niciodată! Cum poţi să scrii atât de prost?” Şi lista poate continua. Gândurile mele zboară şi mă întristez, însă replica lui Christian opreşte şirul durerilor ce-ar fi urmat. Cum o fi la ei?

Christian: Ei, nu chiar aşa de simple, mai sunt şi momente în care suntem obosiţi şi unul vrea să lucreze la blog şi celălalt nu vrea, şi atunci vin reproşurile. Dar mereu se rezolvă.

Aripi de drum: Aveţi blogul de 1 an, dar sunteţi împreună de 2. În anul acela vă certaţi vreodată?

Christian: Nu. (râde)

Renata: Dacă ar fi să exclud  partea de blog, unde suntem perfecţionişti, nu avem certuri.

Aripi de drum: Haideţi să încercăm invers: Ce faceţi, astfel încât să nu vă certaţi?

Christian:Un mic secret este că dacă unul din noi simte nevoia să reproşeze, o face. Îţi spun de ce mă deranjezi, ce ai făcut, şi celălalt încearcă să transforme situaţia pe placul celuilalt. (se uită la Renata şi toţi râdem cu poftă)

Aripi de drum: Adică, rezumând terapeutic, totul se rezumă la: „Cum vrei tu, draga mea!”

Renata: Nu. (râde) Dar acum, pentru că eu merg la job dimineaţa, mă trezesc mai devreme. Însă, din solidaritate, îl trezesc şi pe el.

Christian:  Adică ceasul mă trezeşte. Nimeni nu-l opreşte.

Christian vorbeşte calm şi apăsat. Renata este zglobie. Ascult numai despre situaţii care au consecinţe, nu care au vinovaţi. Mă uimeşte felul lor de a reformula. Nu aud reproşuri care încep cu „Tu!” Pare că fac terapie de cuplu de cel puţin 2 ani:). Dacă Christian se trezeşte, nu e vina Renatei, ci a ceasului care nu e oprit de nimeni:). Şi celui ce ar fi trebuit să-l oprească nu i se aduce nici o vină…

Renata: Cred că alt secret este că facem lucruri împreună, nu ne lăsăm singuri unul pe altul, în sensul în care nu există ca unul să spele vasele şi celălalt să stea.

Christian: Şi mai e ceva: facem lucruri împreună, însă dacă vrem să ieşim separat în oraş, cu alte persoane, ne oferim unul altuia această libertate. Ea poate ieşi cu prietenii ei cei mai buni, fără nici o problemă.

Renata: Atâta doar că eu am doar un singur prieten cel mai bun. (râde)

Mă întreb dacă acum urmează conflictul mult aşteptat. Îmi sună a uşor reproş şi plusez puţin:

Aripi de drum: Adică nu te derajează (Renata) ca el să iasă la cafea cu una din prietenele lui?

Renata: Nu. Am încredere. La noi nu există senzaţia că trebuie să dăm raportul. Cred că şi ăsta e un alt secret pentru un cuplu fericit. Suntem conştienţi de nevoia de libertate reciprocă, atâta timp cât există încredere. Dacă nu ne va conveni o anumită relaţie, vom spune, cu siguranţă. Prietenii fiecăruia au devenit prieteni comuni, şi atunci nu există frica de a nu cădea în relaţii intime cu vreunul din cei cu care ieşim. Nu ne verificăm telefoanele, nu ne accesăm conturile personale. Ne ştim parolele, dar nu verificăm din gelozie.

Christian: Decât dacă e vorba de blog. 🙂

Renata: Da, noi nu avem probleme de încredere în sensul în care, cum văd foarte des, ea verifică Facebook-ul din 2 în 2 minute şi se supără pentru că el a intrat de 5 minute şi încă nu a salutat-o. Noi suntem naturali.

Aripi de drum: De unde credeţi că vine încrederea aceasta aşa puternică?

Christian: Cred că pentru că am fost, mai întâi de toate, prieteni foarte buni.

Aripi de drum: Cât timp aţi fost doar prieteni?

Renata: 1 an. Prietenia este un început foarte bun. Când spui unui prieten orice simţi, fără teama că ar putea interpreta, ca şi iubit, poţi şi în cuplu să continui aceeaşi „tactică”. Nu ţi-e frică de a fi respins, pentru că ştii că orice ar fi, e acolo pentru a te ajuta să treci peste, să te sfătuiască, să nu încerce să te schimbe. Să nu îi fie teamă să fie vulnerabil, crezând că asta l-ar situa pe o poziţie de inferioritate.

Aripi de drum: Să înţeleg că sunteţi dovada faptului că fluturaşii pot veni şi după o prietenie? Şi că vulnerabilitatea crează intimitate, nu inferioritate?

Renata: Noi putem băga mâna în foc pentru asta.

Christian ne face atente la mirosul de lavandă. Ne uităm în jur, la locul acesta, care tuturor ne aduce frumosul în suflet, şi deodată Renata observă:

  • Uite acolo, un C şi un R. Nu mai sunt alte litere. Uite, e un semn!

Nu ştiu ce credeţi voi despre semne, dar mie mi se pare că aici e vorba de poveşti nescrise încă. Din toate literele alfabetului, cei care se ocupă de local au pus în centru exact un C şi un R? Christian şi Renata? Să fie oare doar o coincidenţă? 🙂

Vom afla probabil într-o zi …

img_9183

Christian: Dar despre tine ce ne spui? Cum ai început blogul?

Renata: Cum e să fii terapeut?

Vă amintiţi ce a spus Renata la începutul înterviului? Că atunci când îţi intră microbul în sânge … Au reuşit să răspundă, cuminţi, ca şi intervievaţi, fix 43 de minute. Acum au nevoie să schimbe rolurile. 🙂 Cred că e specific artiştilor. Iubitorilor de frumos şi simplu, căci şi Andrei Neagu a avut aceeaşi reacţie. Aici. 🙂

Le povestesc câte ceva, continuând să le urmăresc reacţiile. Se completează la fel. După minute bune de poveşti spuse nu la gura sobei, ci a mulţumirii că Dumnezeu m-a binecuvântat cu cea mai frumoasă meserie din lume, primesc cel mai frumos cadou pe care cineva mi-l poate face: o carte. Am scris aici despre ea. Primul cuplu care îmi oferă un cadou pentru cuplu:). Cine ştie, or fi vorbit oamenii ăştia dragi cu Dumnezeu despre singurătatea mea:)…

2 oameni frumoşi, care pot fi modele de bucurie şi simplitate, dovezi ale trecerii prin lume cu iubirea adevărată de mână, să ştiţi că pot schimba lumea. Cu optimismul şi entuziasmul lor. Şi fiecare din noi, zic eu, ar trebui să avem în jurul său un om care să emane, prin toţi porii, încrederea că viaţa e o artă. Dacă mai aveţi şi norocul să aveţi un cuplu, puteţi fi siguri că undeva, Cineva vă iubeşte mai mult decât credeţi voi.

Decid să îi întreb despre curajul de a merge în direcţia care îţi place. Despre ce cred ei că ar trebui să facem atunci când avem un vis, o idee, şi nu avem curajul să o materializăm.

Christian: Chiar azi am văzut un clip în care se vorbea despre faptul că atunci când ai o idee, trebuie să acţionezi în primele 5 secunde, pentru că altfel, începe creierul să îţi găsească argumente împotrivă. Ba frici, ba alternative negative. Cred că ar trebui să pornim de la viaţa de zi cu zi: când dimineaţa ne sună ceasul, să ne ridicăm în secunda aceea. Altfel, amânarea duce la lipsa acţiunii.

Renata: Eu aici sunt pe minus.

Completare, observaţi? Ce o ţine pe Renata în pat, îl face pe Christian să sară din el şi să acţioneze. Cum să nu îţi facă poftă de o mare iubire acest cuplu? Cum să nu visezi cu ochii deschişi la o poveste în care tu, femeie, să te simţi în siguranţă lenevind, având curajul să spui: „Nu-mi place să fac asta!” şi să ştii că nu eşti judecată?

Christian: Renata ar sta până în ultima clipă în pat, chiar dacă ştie că întârzie. (râd)

Aripi de drum: Cum e cu planurile de viitor? Cum vă vedeţi peste timp?

Renata: Facem ce simţim. Dacă e să meargă, merge, dacă nu, aşa a fost să fie. Noi credem foarte mult în Dumnezeu. Şi în faptul că ne-am întâlnit pentru că a fost dat. Am schimbat fiecare ceva în viaţa celuilalt.

Christian: Ne gândim că a fost dat să fim împreună. Un exemplu simplu raportat la activitatea noastră ar fi faptul că Renata are mai mult talent la scris, eu la partea de fotografie. Şi uite aşa a luat naştere blogul. Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Alfel e arta în doi.

img_23021-1

Aripi de drum: Pentru mine, faptul de a aduce Dumnezeu împreună doi artişti, era cel mai frumos lucru din lume, dar imposibil în viaţa reală. Pentru că fiecare ar vrea să fie sus şi nu ar suporta unul succesul celuilalt, îmi spuneam. Iar voi sunteţi acum dovada vie că 2 artişti nu doar că pot trăi împreună, dar pot şi da naştere unor poveşti de viaţă la fel de frumoase ca sufletele lor.

Renata: Apropo de artă şi folk, pentru că ştiu că tu eşti pasionată de genul acesta, să-i asculţi pe Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei. Au o melodie extraordinară, „Cele mai frumoase”. Picioare, lacrimi, minciuni.

 

Aripi de drum: Apropo de cele mai frumoase… picioare. Cum staţi cu gelozia, concret? Am mai vorbit puţin mai devreme, dar acum spuneţi-mi concret.

Renata: Deseori gelozia poate nărui o relaţie. Am asistat la astfel de situaţii, dar, spre norocul nostru, noi nu avem acest „microb”.

Christian: Aud drame: „Gata, s-a terminat, am văzut eu că i-a dat mesaj, că i-a pus emoticonul ăla.” Chiar am scris un articol pe blog referitor la secretele care ţin un cuplu sudat. Repetăm: „Be best friends!” 

Renata: La noi a funcţionat. Sperăm ca şi la alţii.

Aripi de drum: Cum e cu prieteniile care se pot strica dacă se transformă în relaţii de iubire?

Christian: Nu credem că este aşa. Din proprie experiență știm că prietenia a fost prima treaptă pe care am urcat pentru a ajunge aici. Și…suntem recunoscători și fericiți.

Aripi de drum: Mai bine ca voi, căci sunteţi 2 în 1. (râdem) Sau 3 în 1: Renata, Christian şi relaţia.

Christian: Dacă sunteţi mai întâi prieteni, se conturează o mare încredere. Şi după ce dobândeşti această încredere, nu te va lăsa sufletul să îţi răneşti prietenul cel mai bun.

Cine să aibă atâta grijă de oamenii aceştia frumoşi, încât să fie atât de compleţi, în imperfecţiunea lor? Cum sunt un copil de Dumnezeu, îmi permit să-i întreb despre El:

Aripi de drum: În ce relaţie sunteţi cu Dumnezeu?

Renata: Ştim că povestea noastră a fost scrisa de El, iar noi în fiecare moment ne lăsăm pe mâna autorului. Credem că asta spune totul.

Îmi dau seama că nu i-am întrebat nimic despre iubire. Cred însă că nici nu ar fi foarte necesar, având în vedere că sunt genul de cuplu despre a căror iubire vorbesc propriile lor acţiuni. Vorbele sunt prea simple pentru frumuseţea lor, legaţi printr-un 2 care spune mai mult decât orice roman. Aşa că mă gândesc că ar fi interesant să-i pun la un exerciţiu de artă adevărată:

Aripi de drum: Ce aţi picta într-un tablou numit Iubire?

Christian şi Renata: Într-un astfel de tablou elementul principal, în cazul nostru, ar fi Soarele: căldură, lumină şi energie pozitivă.

Pentru că iubirea este în sine cel mai frumos tablou, eu i-as picta pe ei doi. Fără să fiu plătită pentru a face astfel de afirmaţii, 🙂 dacă vreodată voi decide că singurătatea nu mai e pentru mine, aş vrea ca povestea mea de dragoste să arate ca în pozele pe care le-aţi văzut!

Vă mulţumesc, dragii mei, pentru că mi-aţi dat voie să fac parte, pentru 2 ore, din puzzle-ul vostru!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Simona Catrina, eu nu ştiu să dansez Tango, şi nu voi mai vrea vreodată să învăţ!

Oameni cu aripi

Simona Catrina, eu nu ştiu să dansez Tango, şi nu voi mai vrea vreodată să învăţ!

Distribuiți vă rog

În urmă cu câteva luni, am pregătit pentru Simona un interviu. I-am scris pe Facebook motto-ul vieţii mele: „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea!” (Sfânta Scriptură) Am fost convinsă că Dumnezeu nu o va lăsa. Nici o secundă nu m-am îndoit de minunea care se va face prin femeia asta. Azi am aflat însă, la prima oră, că Cineva a decis că e mai bine aşa.

Nu ştiu de ce. Nu ştiu nici unde e. Ce ştiu este că nu am mai apucat nici să o rog să îmi acorde interviul, nici să mă bucur de minunea din viaţa ei. Şi cu viaţa ei. Încă o dată, încă a câta dată, Doamne? ajung prea târziu la destinaţii. Exact atunci când oamenii mor. Aceeaşi poveste şi cu Gyuri Pascu. Despre care am scris AICI. Exact atunci când îmi dau eu seama că moartea nu aşteaptă curajul tău, decizia ta, ciocănitul tău…

N-am apucat să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru salvarea ei, că a şi venit Alice Năstase cu vestea…

Simona dragă, ultimul text al tău la care am plâns cu sughiţuri, a fost ĂSTA.  „Respons to Friend Request. Forever!”

Mi s-a părut că îmi scriseseşi parte din propria poveste. Am plâns, draga mea, cu întrebările în pumni, de ceaţa din sufletul meu. De drumul pe care m-am oprit. Spre el. Un el. Căruia îi acceptasem acel Friend Request. Tot după ce-mi citise blogul, gândurile, textele… Tot aşa, cu ani mai puţini, cu răbdări mai multe… cu frici mai puţine, cu frumuseţe a sufletului mai mare. Sau ştiu yo???

Am citit textul tău certându-mă cu Dumnezeu. Acelaşi pe care L-am rugat să te vindece pe tine. Să citesc mai departe despre o iubire născută pe vreme de Facebook, fără să ţină cont de ani şi de depărtare, de lume şi de frică…

„De atunci, am tot infruntat previziunile celor care inca mai cred ca un barbat cu cinci ani mai tanar decat mine va pleca dupa o femeie cu cinci ani mai tanara decat el.
Doru nu va pleca niciodata dupa nimeni, asta stiu. Eu si el nu vom pleca decat dupa moarte.”

Tu, Simona dragă, ai murit cu convingerea că Doru nu te-o părăsi niciodată pentru alta. Cu 5 ani mai tânără. Eu trăiesc cu convingerea că Dumnezeu ştie mai bine de ce nu mai am cui să-i dau un Fried Request… Şi ce mă face acum să plâng în hohote e nedreptatea cu care ne desparte Dumnezeu uneori de cei pe care îi iubim…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Simona, iubirea asta a voastră, născută în urmă cu atât de puţini ani, ne e nouă, lecţie de viaţă. Că există bărbaţi care te citesc, te iubesc după ce ţi-au învăţat pe de rost textele şi îţi rămân fideli până la moarte. Că există şi bărbaţi care te ţin în braţe pe patul de spital, când boala te sfâşie. Când îi sfâşie şi pe ei frica de a nu rămâne fără tine, într-o singurătate în care se moare de frig…

Draga mea, ai murit lăsând în urmă un testament pentru orice femeie speriată de iubire, din lumea asta:

„Iubiţi. Iubiţi. Iubiţi! Nu vă uitaţi la vârstă, la trup, la carieră, la drumuri, la distanţă, la oameni! Uitaţi-vă numai la Dumnezeu!”

Nu ştiu ce v-a spus El vouă, când v-aţi jurat credinţă-n faţa Lui, dar cert e că ce I-aţi jurat voi Lui, aţi împlinit: „Până când moartea ne va despărţi!”

Simona, voi sunteţi dovada reală a iubirilor care se nasc din Cuvânt. Prin cuvânt. De blog, de carte ori de ziar. Voi sunteţi cei doi nebuni care aţi trecut de mână prăpastia. Şi tot de mână v-aţi şi întâlnit cu moartea. Aţi privit-o fix în ochi, i-aţi spus că oricum Dumnezeu e mult mai puternic decât ea, şi dacă te-o lua pe tine, voi tot împreună veţi rămâne.

Simona dragă, eu plâng azi, de mi se zguduie pereţii sufletului. De neînţeles. De frică şi de moarte ce văd în faţă… Una pe care aş implora-o să mă mai lase câteva vieţi în braţele celui căruia i-am dat într-un cândva, un Friend Request… Nu forever, ci până unde a vrut Dumnezeu.

Îţi mulţumesc, femeie puternică, pentru ce-ai împărtăşit cu noi, pentru lecţia de viaţă oferită pe gratis, pentru iubirea frumoasă dăruită celui mai frumos sufletului tău, şi pentru dorul de Doru al tău, ce-l ai deja… deşi te ţine, cu siguranţă, încă, de mână…

Îţi mulţumesc, draga mea necunoscută, căreia îi cunoaştem atât de mulţi blogurile, sufletul, gândurile, textele, luptele! Îţi mulţumesc pentru că ne-ai lăsat moştenire un vis pe care l-ai transformat în realitate mai frumos ca orice rochie de mireasă, pătată de noroi, pe o vreme ploioasă. Şi rece. Ca moartea…

Îţi mulţumesc, Simonă dragă, pentru că m-ai învăţat că există şi bărbaţi care nu Îl întreabă pe Dumnezeu, cum L-a întrebat un el pentru care n-am fost niciodată destul de femeie: „De ce, Doamne, mi-ai dat o femeie bolnavă?”

Îţi mulţumesc, femeie frumoasă, pentru lacrimile tale, ce-au scris poveşti. Pentru bucuriile tale, ce-au născut poveţe, şi pentru demnitatea cu care care ai înfruntat moartea! Destinul şi diavolul.

Îţi mulţumesc, copil de Dumnezeu, că ne-ai trezit pe unele dintre noi la realitate, ne-ai scris poveştile, altora, ne-ai mângâiat pe unele şi ne-ai dat cu capul de pereţii realităţii, pe altele!

Simona, eu nu mai vreau să citesc ce-ai scris! Eu vreau să citesc ce vei scrie. Cu dorul de Doru tău, de Alice a ta, de Tangoul tău, de lumea ta, de blogul tău, de viaţa ta…

Simona… eu nu mai vreau niciodată să învăţ Tango! Tu ştii mai bine decât oricine de ce…

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog