Etichetă: băilesti

Cum simte, după 16 ani, eleva-cuvânt, despărţirea de profesorii-destin?

Oameni cu aripi

Cum simte, după 16 ani, eleva-cuvânt, despărţirea de profesorii-destin?

Distribuiți vă rog

Încep cu sfială. În tăcerea care mă caracterizează. Cea care vorbeşte mai bine decât mine, şi mai corect decât gramatica cea mai curată.

Încep prin a vă spune, oameni frumoşi, că Liceul Mihai Viteazul mi-e azi altar pe care aş arde toate durerile ce m-au străpuns de-a lungul vieţii. Altar făcut din lacrimile vărsate pe vremea când mi-era „cimitir al tinereţii”, când îi uram până şi umbra.

Azi, după 12 ani, opresc lacrimi în colţ de suflet să-mi rămână să plâng tot ce-a fost. După 12 ani de când l-am văzut pentru ultima oară, când i-am păşit pragul şi l-am urât mai curat decât cel mai sincer păcat spovedit, îmi plec fiinţa în faţa lui şi îngenunchez la margine de Dor să recunosc, cu smerenie, că el a fost cel care m-a trimis în lume.

Cu smerenie, zic, pentru că eu, cea care, în urmă cu 12 ani, am călcat pământu-i în picioare şi am strivit sub tălpile mele nedreptăţile şi frica de necunoscut, am crescut frumos datorită sufletelor ce au crezut în mine. La început cu reţinere, mai târziu cu încredere, şi-ntr-un final cu strigăte de bucurie.

Am învăţat să iubesc frumos. Cu sfâşieri, cu lacrimi, în chin şi pe rug uneori.

Am învăţat să renunţ tăcut. Strigând pe genunchi, la un Dumnezeu pe care nu-L cunoşteam.

Am învăţat să primesc. Judecată şi dreptate, bucurie şi tristeţe.

Am învăţat să mă mânii curat. Privind în ochi oamenii ce mă creşteau spre a deveni.

Oamenii de atunci au devenit azi OAMENI. Cu majuscule, pentru că atunci când „te faci mare” înţelegi tot ce odinioară judecai, strigai şi umileai. Înţelegi că OAMENII aceia aveau neputinţele lor, că fuseseră nedreptăţiţi, la rândul lor, şi învăţaseră supunerea. Aveau demnitatea lor, şi deveniseră dascăli. Aveau fricile lor, şi deveniseră tirani. Aveau ceea ce eu, atunci, nu aveam, şi mi-au semănat în suflet, răscolindu-mi fiinţa: Respect!

OAMENII aceia sunt Profesorii pe care de atâtea ori îi imitam, îi stresam şi îi aruncam la gunoi pentru un pumn de rebeliune. Nu ştiu alţii cum au fost, dar eu, când îmi amintesc vremurile acelea, îmi strâng cu degete tremurânde ruşinea de a-i fi judecat uneori exact pe cei de la care am învăţat mai târziu să fiu, la rândul meu, dascăl. Unul altfel poate… puţin mai tăcut, puţin mai retras, dar mai ales, puţin mai puţin decât au fost dumnealor.

Mi-aduc aminte că am fost revoltată pentru reţinerea cu care am fost trimisă la olimpiada de psihologie, de doamna profesoară  Marga Panait. „Cum să nu creadă în mine? Cum să nu aibă încredere că voi lua măcar un amărât de 7?” o întrebam pe mama, cu ochii plini de lacrimi. N-aveam pe atunci de unde să ştiu că într-o zi, datorită dumneaei deveni-voi terapeut.

Doamna profesoară, în urmă cu 12 ani, în aceeaşi lună Mai, m-aţi îndrumat să merg la Psihopedagogie Specială: „Cred că ţi s-ar potrivi. Poţi lucra cu copii şi adulţi cu nevoi speciale. În şcoli sau organizaţii. Acolo te văd…!”

Acolo sunt azi, doamna profesoară, cu tot cu fricile mele de necunoscut, pe care le-am transformat în aliat. Pentru ceea ce sunt, n-am cum să vă mulţumesc! Pentru că oamenilor care mi-au netezit calea nu le poţi da vorbe. Le dai doar suflet. Atât vă dau…

Mi-aduc  aminte de domnişoara dirigintă, Camelia Ionescu, inegalabilă prin tot ce inseamnă feminitate la puterea infinit. Pe care am imitat-o atât de bine într-o scenetă în limba engleză, încât dumneaei însăşi s-a confundat cu mine, într-una din pozele rămase amintire…

„Când am făcut noi poza asta?” m-aţi întrebat. „Nu sunteţi dumneavoastră, sunt eu, am făcut o scenetă…” , v-am răspuns mândră de isprava mea, şi toată clasa râdea pe sub mustăţi. Cu teancul de cărţi într-o mână, cu pălăria nelipsită şi rochia verde prinsă cu centură, mă recunosc azi în cea care aţi fost. Singura diferenţă este aceea că eu nu am ajuns dascăl. Acum, după 11 ani, colegi dragi îmi spun, deloc ironic: „Semeni cu doamna dirigintă!” 

Semăn, n-aş avea cum altfel, pentru că, după proba de limba franceză de la bacalaureat, mi-aţi spus frumos: „În viaţă trebuie să alegi între a face carieră şi iubire! Tu ai ales iubirea!” Am ales atunci, ce-i drept, o mare iubire din care m-am ales cu răni ce şi azi sângerează, dar din ea am făcut o iubirea mai mare decât toate iubirile lumii: iubirea de Cuvânt! Şi cuvântul e d(o)ar (de la) Dumnezeu.

Cu cărţile în braţe şi în suflet sunt şi eu azi. Şi sper ca atunci când vă voi îmbrăţişa, să vă pot spune frumos: „Am ales să fac din Iubire cariera cea mai frumoasă! Asta de psihoterapeut!”

Cum să vă mulţumesc? Aş fi banală şi rece… mă văd în dumneavoastră şi vă veţi vedea în mine… căci v-am ales model de feminitate creionată cu cerneală, nu cu farduri scumpe.

Mi-aduc aminte de domnul profesor Valentin Turcu. Nu mi-a fost profesor, dar îl cunoşteam pe de rost de la părinţii mei, pentru care era referinţă. În demnitate şi în respect. Tare şi-au dorit să-mi fie dumnealui profesor, şi tare dezamăgiţi au fost când am venit acasă tristă, şi-am întrebat  cu voce stinsă… „N-am avut noroc! Ce o să fac cu talentul meu? ”

Îmi pusesem speranţe în creionul meu. Şi-am rămas până azi cu portretul făcut de părinţii mei. Celui de care şi azi îşi amintesc cu atâta respect!

A venit odată la una din orele noastre de psihologie, trebuind să o înlocuiască pe doamna profesoară. M-a pus să citesc un eseu pe care îl avusesem ca temă, pentru olimpiadă. Nu uit nici azi tema: EMPATIE! Asculta atent, privindu-mă fix. Mi-era frică şi să ridic ochii din caiet. Nu pentru că mi-ar fi dat o notă proastă, ci pentru că în faţa unui OM pe care proprii părinţi l-au respectat mai mult decât orice, nu poţi privi şi-atât.

Mi-aţi scris, domnule profesor, în urmă cu câţiva ani, recenzia cărţii  pe care am publicat-o. Nu v-am mulţumit atunci. Nici n-aş avea cum! Rămâneţi Cuvânt. Tot ce-aş putea face este o lansare de carte în liceul care rămâne… pentru totdeauna, al meu!

Mi-aduc aminte de toate orele. De materiile al căror scop nu-l înţelegeam: matematica şi fizica ocupă locul central.

Doamna profesoară  Ecaterina Bădele, nu pricepeam nimic şi tot ce-mi doream era să ajung mai repede la facultate, să scap de absurdităţi. Cu ghilimele de rigoare. J Nici azi nu înţeleg o boabă, dar nu pot să uit dăruirea cu care ne explicaţi. Ajungeam acasă şi o întrebam pe mama cum poate un elev să fie atât de bătut în cap (adică eu!) încât să nu priceapă nimic de la un om care explică atât de pasionat. Noroc cu răspunsul ei sincer: „Cu cin să semeni, mamă? Eu şi tati suntem paraleli! Stai calmă!” şi-am stat calmă pân la facultate, când au început să ne explice principii care se aseamănă cu fizica. Nici acum nu pot înţelege paralelaJ, dar ce ştiu e că dacă aş avea un copil, tare mult mi-aş dori pentru el un profesor de fizică atât de pasionat de meserie.

De matematică mă leagă o vecie de frumos: Domnule profesor  Gabriel Tica, mi-aţi călăuzit paşii în şcoala generală, când aveaţi cu câţiva ani mai puţini decât am eu acumJ. Aţi rezolvat problema sufletului meu la finalul clasei a 8a, când, cu ochii în lacrimi, mi-aţi spus curat: „Continuă să scrii! Ai un mare talent!” Când toţi oamenii mari spuneau că trebuie să-mi văd de carte, nu să pierd vremea scriind aberaţii, dumneavoastră, OM cu litere mari, aţi pansat sufletul meu cu vorbele care mi-au fost alinare de fiecare dată când ceilalţi îmi  renegau pasiunea. M-am întrebat mereu dacă nu cumva motivul pentru care nu mi-aţi judecat pasiunea a fost acela că eraţi mai aproape de vârsta mea şi nu vă ninseseră încă dezamăgirile vieţii? Tare aş dori însă ca azi să fi rămas la fel, şi să vă încurajaţi elevii să îşi trăiască până la epuizare visele!

Am citit cândva, într-un manual de psihoterapie, că cei mai buni psihoterapeuţi sunt cei care au partea artistică foarte dezvoltată. Pentru că ei deţin empatia necesară vindecării OAMENILOR. Şi-atunci mi-am amintit de dumneavoastră!

Scriu şi azi, deşi nu trăiesc din asta. Matematică ştiu cât să nu mor de foame, să număr banii J şi să calculez câţi ani sunt de când v-am îmbrăţişat prima şi ultima oară şi am rămas în suflet cu siguranţa că „ARTIŞTII LUMII, DIN NAUFRAGIU, REFAC O LUME!”

Artiştii lumii încearcă să înoate

Chiar sub asfalt, când sunt respinşi sau trişti

Pot fi bolnavi, ciudaţi, dar peste toate,

Iubiţi divinitatea din artişti!

Agonizează smirna în lavandă

Le-nmiresmează clipa, Duhul Sfânt,

Ei dăruiesc o altfel de ofrandă

Prin pâinea rumenită în cuvânt

Sunt când pe-un colţ de stea, când rătăciţi

Lucizi, însinguraţi sau fantezişti

Să îi iertaţi şi-apoi să-i ocroţiţi

Căci poate, nici n-au vrut să fie artişti.

Artiştii lumii Merg pe Titanic

Durerea lumii O simt organic

Doar ei rezistă

Şi prin minune

Din naufragiu, Refac o lume.

(Clara Mărgineanu, Artiştii lumii)

 

După 16 ani, domnule profesor, strâng în pumni respectul pe care vi-l port şi atunci când simt că nu mai pot, lovesc cu ei în Dumnezeu. Şi aşa cedează durerea. Ştiu că un OM a dat sens vieții mele. Şi OMUL acesta e ca aparutul de ţinut viaţa… chiar când toate sunt moarte în mine.

Spunea Adrian Păunescu odată: „Am făcut pentru noi un spital de nebuni.” Pentru noi, artiştii ăştia neînţeleşi, zic eu. Şi dacă în spitalul ăsta măcar un OM să mă viziteze am, mi-e de ajuns să rezist tratamentelor lumii. Chiar dacă sunt al naibii de puternice… Şi OMUL acela aţi fost cândva DOAR dumneavoastră!

Domnilor profesori, ati dat viață cimitirului meu prin suferință. Aceea pe care o simțeam ori de câte ori intram pe poarta infernului ce-l vedeam atunci. Tot ce-mi permit acum să vă rog, cu tot respectul ce m-ați învățat să-l simt, este să nu tăiați aripile elevilor dumneavoastră!  Chiar dacă pasiunile lor nu au nici un sens pentru dumneavoastră, vă rog să mă credeți că pe unii dintre ei tocmai aceste non sensuri îi țin în viață.

Pe mine arta m-a trăit.

M-am vindecat prin cuvânt mult mai bine decât m-ar fi vindecat toate medicamentele marilor medici. Tot prin artă am salvat vieți fără să ştiu. Oamenii citeau şi plângeau. Îşi spălau durerile şi păcatele cu lacrimile şi se vindecau. Vă rog fierbinte să nu-i judecați pe elevii aceştia enervanţi de cele mai multe ori, tupeişti sau rebeli!

Dați-le drept la cuvânt! Să se exprime. Să strige. Să plângă! Să vă spună că îi doare nedreptatea vieții! Sau a dumneavoastră, uneori.

Vă rog fierbinte să le arătați că şi dumneavoastră greşiţi!  Pentru a înțelege că greșeala face parte din normalitate, din uman şi din fumuseţe!  Altfel ajung rând pe rând în spitale de psihiatrie, sau în cabinete de psihoterapie, convinși fiind că ei sunt defecți.

Dați-mi mâna dumneavoastră, să facem o horă a sufletului! Să-i înțelegem şi pe cei neînţeleşi! Să-i iubim şi pe cei de neiubit! Unii dintre ei trăiesc drame reale în familiile lor. Sunt abuzaţi. Neiubiţi şi trădați de propriii părinți. Fiți dumneavoastra părinții pe care şi i-au dorit! S-ar putea ca într-o zi, tocmai unul din neînţeleşii aceştia să vă ajute propriii copii să se înțeleagă!

Nu-i disprețuiți, pentru că s-ar putea ca într-o altă zi, tocmai ei să vă învețe copiii ce înseamnă empatia!

Iar pe voi, dragi elevi, vă rog,  cu lacrimile strânse în cuvinte, să nu vă lăsați visele să moară!

Aveți curaj să vă faceți scuturi din lacrimi şi să luptaţi cu ele împotriva celor ce vă atacă! Aveți curaj să le spuneți cu respect profesorilor voştri despre pasiunile voastre!

Învățați!

Orice!

Atât cât puteti! Mai mult decât vi se cere! Daţi-vă dreptul să fiți mediocri la ce nu puteţi înțelege şi faceți maraton cu pasiunile voastre!

John Maxwell a spus odată să nu puneți vulturii să înoate şi raţele să zboare! Pentru că îi veți distruge şi pe unii şi pe alţii! !

Dragi elevi, nu lăsați Facebook -ul să vă cumpere timpul! El trece şi nu dă dobândă! Nu vă va plăti ratele, nu vă va creşte copiii!

Fetelor, nu faceţi din fețele voastre cărți de colorat, folosind doar farduri pentru frumusețea voastră! Aveți una interioară pe care numai un bărbat adevărat o va prețui! Comoara cea mai mare a unei femei, care nu va seca niciodată, este feminitatea. Iar feminitatea nu e egală cu sexualitatea dusă la extrem. Asta prezentată pe toate posturile tv.

Citiți!

Fardaţi-vă sufletul şi parfumaţi-vă inima cu învățături sănătoase! Ele vă vor învăța respectul. Feminitatea adevărată şi dragostea pentru simplitate. Luați ce este util de la fiecare profesor cu care interacţionaţi! Învățați din greşelile dumnealor şi fiți, pentru cei de după voi, exemple de urmat!

Alegeți-vă parteneri de viață cu care să împărțiți cărțile cele mai frumoase, fricile cele mai profunde şi iubirea cea mai curată! Nu vă lăsaţi înşelate de aparențe , sub măştile unor bărbați care fac bani din naivitatea altor femei sau din afaceri ilicite!

Nu vă lăsați abuzate, ca aşa zisele vedete de plastic! Meritaţi un loc mult mai frumos decât un spital de psihiatrie, în care să vă petreceți tinerețea!

Iar voi, băieți frumoşi, nu vă întreceţi în mușchi, decât dacă doriţi să vă faceţi din sănătate o carieră! Nu în perfecţionisme de mahala, dorind să cuceriți femei de bisturiu! Meritaţi mult mai mult decât plastic, culori şi tocuri, pe care să vă sprijiniți sufletul obosit! Iubiți-vă într-atât, încât să preţuiţi singurătatea în locul atâtor fake-uri promovate de media.

Tineri frumoşi, sunteţi generaţia pe mâna cărora vor fi copiii voştri într-o zi! De voi depinde unde alegeți să vă petreceți viitorul!

Ştiu că e greu să rezişti într-o lume în care un dascăl câştigă cât jumătate din consumaţia unui manelist, la un restaurant de fiţe. În care majoritatea profesorilor trăiesc cu frica abuzurilor din partea părinților cu maşini scumpe şi boli psihice tratate de droguri şi alcool. În care notele se obțin uneori pe favoruri sexuale şi diplomele se scriu oricărei „Domnişoare Columbeanu”.

Ştiu că învățământul românesc e azi cu mult sub nivelul ratingului Tv. Şi mai stiu că Dumnezeu e un fel de Bordea. Ăla de la Stand Up Comedy! Parcă era şi angajat la Capatos. Nu mai ştiu dacă e, căci nu mă uit la Tv. (Să nu credeți că eu nu râd sau că-l disprețuiesc pe Bordea. Am râs cu poftă la trăznăile lui, şi l-aş asculta până la refuz. Dar doar atâta timp cât face din Stand Up artă. Nu mahala!)

Sunt o neinformată, în ale vedetismelor, stiu şi asta! Pentru că nu accept să facă televiziunea instrucție cu mine. Şi nici să învăț după manualele de terapie de cuplu ale Adrianei Bahmuţeanu.

Scriu cu sufletul strâns. E dureros să te întorci în timp şi să-ți dai seama că acel cimitir pe care l-ai urât 4 ani din viață, e locul unde azi ai da ani din ea să-l înviezi!

Pentru că azi, după 12 ani, văd în licee adevărate lagăre. De libertate, ce-i drept, dar una înțeleasă nu prost, ci periculos de greşit! O înţelegere care te duce în spatele gratiilor. Ale spitalelor sau ale închisorilor. V-aş scrie multe, OAMENI frumoși… v-aş îmbrățișa pe fiecare în parte să vă dau din puterea mea de a răzbate. Putere primită pe gratis din Cuvânt. Al lui Dumnezeu.

Cu sufletul în ultima bancă de la mijloc, a clasei a XII-a E, mă înclin în fața celor ce mi-au creionat viața în culori mai frumoase decât orice Armani. Dior sau Arden.

 Şi şă ştiţi un lucru: sufletul meu e marca Baileşti!

Şi-o duc cu mine peste tot, şi mă mândresc cu ea. Pentru că miroase a vis. Are gust de glorie şi arată a binecuvântare!

Îmi îmbrățișez liceul, de aici, de departe, cu brațe de vers şi cu putere de artist nebun. Şi fiecăruia din OAMENII care mi-au trasat frumos viitorul, le construiesc un palat în inima mea. Să -şi odihnească acolo sufletul obosit. De atâta lumesc…

Comandă AICI cartea mea, PUNE ULTIMA PIESĂ!, scrisă în perioada liceului, şi află poveşti nespuse…

 

Distribuiți vă rog
Ana Barton: „Cred că dacă m-aş strădui să Îl cunosc pe Dumnezeu, L-aş face să râdă.“

Oameni cu aripi

Ana Barton: „Cred că dacă m-aş strădui să Îl cunosc pe Dumnezeu, L-aş face să râdă.“

Distribuiți vă rog

„Cred că dacă m-aş strădui să Îl cunosc pe Dumnezeu, L-aş face să râdă.“ Despre esenţa lumii şi artă, continuăm să vorbim cu Ana Barton, pentru că e miercuri, deci e interviu. E Actul  II al interviului cu Ana Barton, aşa cum v-am promis săptămâna trecută. Aici.

Puneţi-vă Aripile de Drum, căci fi-va nevoie de un zbor peste timp, în viitor!

Aripi de drum: Cum îi învăţăm pe tinerii care au pasiuni, că nu trebuie să renunţe niciodată la visul lor? Am trăit umilinţa de a fi ignorată şi chiar condamnată pentru pasiunea mea de a scrie. Singurul care m-a încurajat a fost profesorul de matematică, din generală. Tinerilor cărora li se spune să termine cu pasiunea şi să înveţe, să tocească, ce le spunem?

Ana: Vorbim de profesiile vocaţionale. Păi, cum copilul ăla să fie dornic de a merge către o profesie vocaţională, în condiţiile în care, când ajunge adolescent, înţelege foarte clar că oamenii nu pot trăi din asta? Cum? Vin părinţii şi profesorii şi îi toacă … cum astfel, într-o societate, să încurajezi oamenii să meargă înspre profesii vocaţionale?

Aripi de drum: Măcar cum să-i ghidăm astfel încât să ajungă la visul acela?

Mi-aduc aminte de clipa în care, în urmă cu 11 ani, când am intrat la facultate, cineva mi-a spus: „Monica, în România, cu arta, mori de foame! Du-te pe nişa ta, de psihologie, învaţă cât poţi, fii, nu bună în ceea ce faci, ci foarte bună şi abia după 30 de ani gândeşte-te să faci artă! Să ai cu ce trăi!”.

Mi-aduc aminte şi mă doare realitatea asta. Azi, la 30 de ani…

 Ana: Eu nu îi pot spune unui tânăr : „Du-te şi doar pictează sau doar scrie, şi trăieşte din asta!”  Nu pot, pentru că eu ştiu că nu se poate trăi din artă în România. O să-mi spui că există Adrian Ghenie şi o să-ţi spun DA, însă lucrările lui nu se cumpără în România, Monica.Cum să-i spun unui tânăr să meargă numai înspre pasiunea lui, când ştiu că aici artiştii mor de foame?

Aripi de drum: Ce rămâne de făcut?

Ana:  Pentru că nu-i pot spune: „Fii un visător” pe care societatea îl va marginaliza, fără doar şi poate, n-ar rămâne decât să-i spun: „Nu renunţa la visul tău, dar trebuie să faci ceva din care să trăieşti. Şi vei vedea când vei putea să împaci lucrurile astea şi când vei putea intra pe un culoar în care vocația ta să poată deveni profesia ta.”

Pe  de altă parte, nu cred că oamenii au o singură vocaţie, şi aici vorbesc din experienţa mea. Dacă eu n-am o singură vocaţie, nu-mi imaginez că sunt vreo excepţională. Cred că toţi oamenii au mai multe talente. Eu, de exemplu, aş fi fost un avocat foarte bun. Şi acum îmi pare foarte rău că nu am făcut Dreptul. Mulţi scriitori români au fost avocaţi. Aş fi putut să şi scriu.Mi-aş fi putut asigura şi existenţa, ba chiar la un nivel incomparabil cu cel de astăzi. Însă atunci aşa am decis eu, mai bine zis așa m-am încăpățânat eu. Dacă e vreo decizie pe care s-o regret, nu este una din copilărie, ci este aia în care am zis că eu fac Litere, nu Drept.

 Aripi de drum: Am fost foarte impresionată să aud ideea ta de a merge în şcoli, pentru că mi-am promis, când am plecat din oraşul meu natal, Băileşti, că peste ani, voi merge acolo, să le vorbesc tinerilor despre artă. Mi-am promis că nu voi renunţa la visul meu şi, când mă voi întoarce, le voi aduce o carte a mea.

 Ana: AAA, am fost în Băileşti! Eram în trecere, era seară şi mi-am cumpărat ceva frumos de acolo.

Aud şi nu-mi vine a crede. Îmi vine s-o îmbrăţişez şi nu ştiu de ce…în secundele dintre noi, i-am scris, scurt, o scrisoare dragului meu:

„Dragul meu Băileşti, fii sigur că nimic nu a fost întâmplător şi că într-o zi vei fi pus pe hartă cu litere de foc. Din tine au plecat artişti pe care i-ai învăţat să nu-şi ucidă visele, să nu se închidă singuri în temniţa ignoranţei şi a uitării originii. Fii sigur că într-o zi ne vom da mâna toţi cei ce n-am uitat că n-am fi azi nimic, dacă tu nu ne-ai fi învăţat să fim OAMENI.”

Ana continuă:

Eu cred că toţi scriitorii ar trebui să facă asta, să vorbească mult cu tinerii. Şi părinţii, la şedinţe, încă de pe la final de gimnaziu, ar trebui să discute cu profesorii, să meargă fiecare dintre ei, la ore, pe rând, şi le spună copiilor în ce constă profesia lor. Să afle copiii care sunt bunele, dar și mai puțin bunele unei profesii. Iar în liceu să fie şi mai multe asemenea acţiuni. Să descopere ei ce ar vrea să facă şi la ce ar fi foarte buni. Pentru că altfel, cu mici excepţii, ei ies pregătiţi pentru nimic. Nu ştiu nimic despre ei. Ori merg cu turma către o zonă profesională considerată a fi la modă, ori merg către facultăţi la care examenele de admitere se dau la materii la care ei au avut note mari în liceu. Păi, ce e asta? Încotro mergem? Nicăieri. Nu vorbim despre viaţa privată la şcoală, despre ce înseamnă o relaţie sentimentală, despre cum ar trebuie să se poarte partenerii de viaţă într-o familie, despre cum te porți cu copiii. Nu îi învăţăm pe copiii ăştia ce înseamnă drumul împreună, ce înseamnă clipele grele şi cum le depăşeşti, despre cum trebuie să vezi omul din faţa ta, chiar şi în momentele dificile, şi să nu-l reduci la supărarea aceea, pe care ţi-a provocat-o, chiar dacă este intenţionată. Trebuie să vezi omul în retrospectivă, ca să-l poţi vedea în perspectivă. Ca să înţelegi valoarea fiinţei umane. Dar atâta vreme cât acestor copii nu li se dă importanţă, ei nu vor fi în stare să valorizeze, la rândul lor. Îi lăsăm pe părinţi să se ocupe de asta. Şi iată rezultatul!  În raport cu şcoala, şi părinţii ar trebui să prindă un pic de educaţie. Educaţie prin exemplu, căci şi ei, la rândul lor, au fost formaţi de părinţi care, la rândul lor, au trăit după reguli care s-au dovedit a fi păguboase. Iar noi nu vom ajunge să avem masă critică, în aceste condiţii. De asta trebuie schimbat sistemul de învăţământ, să nu ne mai bazăm doar pe ce face familia, că familia aia tot la școala asta a fost.

Sistemul nostru actual nu e făcut să educe valori, ci să uniformizeze oamenii, îi tratează ca pe turme.

Oamenii care reuşesc sunt oameni care sunt sprijiniţi de  familie ori de alţi mentori, ori au o forţă teribilă de caracter, o ambiție urieșească.

 Aripi de drum: Ce le spui celor care nu au curajul să publice o carte? Au talent, dar nu au curaj.

Ana: E foarte multă mediocritate/submediocritate/impostură în librării, laolaltă cu diamante literare. Pe rafturi vecine sau chiar pe același raft. Personal, nu pot încuraja pe oricine să publice carte. Şi dacă omul nu are încredere în sine destul, încât să iasă în piaţă, înseamnă că nu trebuie încă să publice ori nu e cazul s-o facă niciodată. Un artist nu ar trebui să se expună până nu consideră el însuşi că este pregătit pentru a se da publicului. Şi a te da publicului nu înseamnă să crezi despre tine că eşti un geniu. Ci să ai conştiinţă de sine, să te autoevaluezi corect, să-ți dai seama dacă tu chiar ai ceva de spus în artă, că acum nu vorbesc doar despre scris. Sunt oameni dornici de atenţia unui public, vor să-şi facă o imagine, să aibă importanță publică, pentru ei însă nu contează din cine e format acel public. Asta nu are legătură cu arta, ci cu dorinţa de succes la public. Sunt oameni care, fără o picătură de talent, dar cu multă insistenţă, reuşesc să îşi creeze un public. Dacă am considerat că o carte merită a fi publicată, să ştii că l-am susținut pe omul respectiv. Dacă însă nu am crezut în ea, nu am făcut-o. Pentru că este o crimă. Nu încurajez pe cineva doar pentru a-şi vedea o carte publicată și a-și mulțumi orgoliul. Vorbeam despre valoare mai devreme, nu?

Aripi de drum: Areun tânăr fără prea multă încredere în el unde să meargă, pentru a fi ghidat în ce privește scrisul?

Ana: Da. Există cursuri de creative writing. Florin Iaru, Iulian Tănase şi Marius Chivu, de exemplu, susţin astfel de cursuri. Ei îi pot îndruma şi le pot spune dacă au sau nu vreo legătură cu scrisul și cam cum stă treaba cu talentul. Trebuie să-i asculţi însă, când îţi subliniază punctele tale tari și ți le identifică pe ce cele slabe. Scrisul nu este improvizaţie, se învaţă.

Aripi de drum: Se vorbeşte despre faptul că, uneori, marii artişi te jignesc, ţipă, te umilesc. Este asta o modalitate corectă de a forma?

Ana: Tonul face muzica. Dacă modul în care unii mari artişti îi tratează pe cei aflați la început este unul agresiv, atunci învățătura lor n-o primește nimeni. Dacă un smarald stă în noroi, nu-l vede nimeni, că nu stă nimeni să caute smaralde în tină.

Aripi de drum: Am auzit de cazuri de tinere care au fost umilite de poeţi care, în schimbul mentoratului, le-au cerut favoruri sexuale. Cum vezi situaţia aceasta?

Ana: Există oameni care sunt mari artişti, dar caractere mizerabile. Istoria tuturor artelor arată asta. Dar asta-i viața: un mare artist nu este dator nimănui să fie şi un mare caracter. Poate doar sieși. Când este vorba despre a învăța ceva de la cineva, îi alegem pe cei mai buni pedagogi și mentori. Dacă este vorba despre valoarea operei, lucrurile se schimbă: aceasta nu este afectată niciodată de slăbiciunile omenești ale artistului. Bref, opera lui e la fel de valoroasă, chiar dacă el e un om cumplit.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Aripi de drum: O întrebare intimă. În ce relaţie eşti cu Dumnezeu?

 Tăcere. Mi se pare că e cât un veac. Mă temusem, ce-i drept, de întrebare. Acelaşi motiv: oamenii se simt sau nu se simt aproape de Dumnezeu şi, când nu se simt, te pot alunga. Te pot „diagnostica” imediat şi poţi pierde totul, într-o secundă. Aceea în care au auzit numele Lui. Dar Ana dă capul pe spate și se uită drept în sus: „Zi Tu, în ce relație suntem noi doi?“. Apoi se uită din nou la mine și continuă:

Ana: Nu ştiu… Cred că El ştie mai bine.

 Vorba îi devine deodată apăsare blândă. A omului care cunoaşte dumnezeirea. Nu ştiu încă ce să cred, dar îmi creionează imediat răspunsul:

Ana: Este vital pentru mine faptul că El mă iubeşte. Relaţia asta este una personală, dar nu de egalitate. Oricât L-aş iubi eu, nu pot ajunge nici la fărâma fărâmei iubirii Lui pentru mine. Cred că dacă m-aş strădui să Îl cunosc, L-aş face să râdă.

El este atotcunoaşterea. Nu am orgoliul cunoaşterii Lui, am dorinţa şi credinţa iubirii de Dumnezeu. Am depăşit frica de El. Acum eu văd lumina şi bunătatea Lui, care există în toţi oamenii. Omul are însă liberul arbitru, el poate să-și aprindă sau să-și stingă lumina. Caut să nu duc mâna pe întrerupător şi mă străduiesc să mă descurc cu limitele mele de fiinţă umană, fără a considera că acestea sunt nişte slăbiciuni. În concluzie, eu şi Dumnezeu suntem într-o relaţie miraculoasă, în care pe mine El mă plouă, iar eu Îi sunt recunoscătoare pentru această ploaie dumnezeiască.

 Aripi de drum: Deci, există Dumnezeu, pentru tine…

Ana: Da. Eu sunt absolventă de Teologie, deși nu par. (Râde.) Trăim într-o lume care crede că evoluţia cunoaşterii omeneşti Îl exclude pe Dumnezeu. Mie îmi vine să-i îmbrăţişez pe aceşti oameni, care o susţin, mi-e drag de ei și de fervoarea lor de „demolatori“; e o energie fragedă asta, un fel de tinerețe fără bătrânețe. Nu mai intru în dispute pe teme teologice de foarte multă vreme, căci ajungeam cu o încărcătură emoţională teribilă, atunci când o făceam. Nu mă cert cu ateii, dar nu accept ca ei să aibă manifestări agresive; de fapt, nu accept agresivitatea de nici un fel. Pe mine mă interesează ce mă leagă de oameni, nu ce mă dezleagă. Ateii nu sunt fiinţe nespirituale, ci doar fiinţe nereligioase. Sunt atei foarte morali, dar şi atei disprețuitori, abuzivi, violenţi. Violenţa vine din lipsa iubirii de sine şi de alţii.

Aripi de drum: Cum e cu atitudinea asta a ta, împăciuitoare?

Ana: Oamenii nu o înţeleg, li se pare o formă de slăbiciune. Eu consider că e singura care poate asigura dialogul, iar în lipsa lui ce rezultate am putea avea? Chiar dacă ai fi un genial, cu un proiect la fel de genial, tot ai nevoie de alţi oameni, pentru a-l pune în mişcare. Fără dialog nu se face nimic. Oamenii nu înţeleg de ce sunt pro dialog şi de ce caut să văd câte un fir de lumină şi în umbra cea mai opacă.

Aripi de Drum: Îţi spun oamenii, în faţă, că sunt în dezacord cu aceast atitudine a ta?

Ana: (zâmbeşte) Eu îi ştiu foarte bine pe oamenii care nu spun, pentru că există, chiar şi în online, mai multe feluri de a nu spune ceva. Îmi dau seama de dezacordul lor, după felul în care tac.

Opiniile mele sunt ferme, dar nu simt nevoia să pun şi clopoţei, să bat toaca. E inutil, contraproductiv. De ce să vreau să atrag atenţia asupra mea prin circ? De ce aş face asta? Să vină lumea la mine fiindcă am sunat din chimvale nu mi se pare un demers suficient de consistent, indiferent cât de important mi s-ar părea mie că este ce aș avea de spus. Nu-mi place zgomotul, obnubilează esența.

 Aripi de drum: De ce crezi că unii oameni, deşi Îl cunosc pe Dumnezeu, nu vorbesc despre credinţa lor?

Ana: Sunt oameni atât de buni, încât Îl protejează pe Dumnezeul lor, simt nevoia să Îl legene în sufletul lor şi să nu-L dea leilor. Crezând că Dumnezeu ar avea nevoie să fie apărat de lumea asta care pe ei îi sperie. Eu aşa vreau să cred, în nici un caz că le-ar fi rușine. Sfântul Marcu Ascetul spunea că Dumnezeul tău seamănă cu tine. Puţină lume înţelege asta, anume că fiecare om are propria proiecţie asupra lui Dumnezeu. Dar știu și că unii oameni se tem să nu fie judecaţi de noul curent societal, în care credincioşii sunt considerați a fi înapoiaţi.

Aripi de drum: E Dumnezeu iubire?

Ana: Da, cea adevărată. Iubirea nu este niciodată un joc de forţă.

Aripi de drum: Ce ai picta tu într-un tablou numit Iubire?

 Tace. Se uită în gol, parcă ţinând în mână o pensulă nevăzută. Trăieşte. Atât de adânc şi de simplu, că pare să modeleze, din suflare, altă țărână, altă plămadă.

Ana: Grâu. Un lan de grâu copt, cu maci şi cu albăstrele. Cer în spate, cu nori albi, olimpieni. Să bată vântul şi grâul să foşnească. Să se audă muzica lui. Îl duce pe om la sine. Eu acolo mă întorc la mine. Mă întorc la mine şi când simt nisipul sub picioare şi apa, în mare. Îmi vine să ţip. Şi ţip, când nu e multă lume. Atunci am senzaţia că m-am dus la începutul lumii şi că sunt primul om de pe pământ, că marea e pământul meu…

 O las câteva clipe, să-şi tragă sufletul. De atâta facere, parcă  i-a obosit. O privesc cu ochi vindecaţi şi văd în roşul ce o îmbracă o inimă din care curge lapte şi miere. Ca în Ţara promisă. Mulţumesc, Ană! Mulţumesc că eşti tu însăţi şi că ne dai din tine. Mi-e greu s-o întrerup din tăcut. Parcă mi-e teamă să ucid creaţia. Aceea ce o modelează. Din lut şi apă. Dar, pentru că trebuie să închei, îmi fac curaj să rup vraja:

 Aripi de drum: Ana, ce personalitate ai vrea să citeşti în paginile blogului meu? Una, aşa, pentru sufletul tău…

Tace din nou. Când tace Ana, întotdeauna trebuie să ştii că se aşază vindecarea. Îşi face loc printre „nebuni”, stă cu ei la poveşti şi te veghează până ce ieşi pe poarta spitalului. Cu rănile făcute rugă…

O aud deodată, fermă,cu inima-i roşie, sângerând a pace.

Ana: Dorina Chiriac. Este o personalitate şi o fiinţă umană absolut excepţională. Da, pe ea vreau să o cunoşti. Evreii zic aşa: „Ascultă, Israele, Dumnezeul tău este Unul şi Unic!”. Dorina Chiriac este una şi unică. O întrupare omenească pe care a lăsat-o Dumnezeu pe lume ca să lumineze şi să bucure şi îi doresc din tot sufletul ca o parte din lumina pe care o dă să se întoarcă spre ea.

Închei, cu sufletul făcut aripă, drumul care m-a dus la pace. Aceea cu mine însămi. De-atâta cuvânt, mi-au obosit călăii. Aceia care mă biciuie pe inimă, cu ştreangul care mă sugrumă în fiecare zi în care mă încăpăţânez să trăiesc. Prin cuvânt.

Mulţumesc, Ană, pentru că ai scurtat drumul, spre a împlini un vis. Acela de a FI NOI ÎNŞINE!

* Foto: Narcis Pop

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog