Etichetă: avion

Despre FOLK, mama, si femeie, cu Tica Lumanare: „Imi este greu sa vb despre mama mea, astazi, cand nu pot inca accepta faptul ca ea nu mai este…Pentru mine mama a fost totul…copilarie, adolescenta… ea a fost acea care asculta in casa vechile discuri cu Cristian Vasile, tangouri celebre si romante cutremuratoare cantate de Mia Braia sau Ioana Radu…Maria Tanase…”

Artistii lumii

Despre FOLK, mama, si femeie, cu Tica Lumanare: „Imi este greu sa vb despre mama mea, astazi, cand nu pot inca accepta faptul ca ea nu mai este…Pentru mine mama a fost totul…copilarie, adolescenta… ea a fost acea care asculta in casa vechile discuri cu Cristian Vasile, tangouri celebre si romante cutremuratoare cantate de Mia Braia sau Ioana Radu…Maria Tanase…”

Distribuiți vă rog

Pentru că am spus în repetate rânduri că pe mine ARTA M-A TRĂIT, şi m-am vindecat prin ea mai abitir decât ar fi făcut-o toate medicamentele psihiatrice la un loc, vă aduc dovezi ale vindecării omenirii, prin tot ce înseamnă suflet, lacrimă, speranţă, luptă şi dor.

Stăm la poveşti cu Tică Lumânare, artistul care strânge mii se inimi la un loc, spre binecuvântare şi iertare, spre pace şi neuitare.

Pentru că „Artiștii lumii” scriu si cântă povesti de viața, scrie-ne, te rog, povestea drumului parcurs de copilul Tică Lumânare, de la copilărie la maturitate. Cine ți-a călăuzit pasii spre artă si de ce te-ai oprit la muzică?

Se pare ca am avut sansa sa locuiesc intr-un cartier plin de copii pasionati de muzica si sport. Imi aduc aminte cu mare placere si chiar nostalgie, ca o zi de-a noastra in cartier arata cam asa: in timpul saptamanii – scoala, teme, jocuri sau baschet (fotbal) si cantat la chitara.

In weekend – plimbari, baschet (pana la lasarea serii, deseori la lumina becurilor), cantat la chitara pana la 12-1 noaptea…cu alte cuvinte si frumos si sanatos…In acest context, copil fiind, am fost fermecat de tot ce era in jurul meu si mai ales de cantecele cantate la chitara de prietenii din cartier sau veniti din alte cartiere, pe care-i priveam si-i ascultam cu o sete nepotolita, visand ca, si eu, candva, sa cant alaturi de ei si mai mult, sus pe o scena in lumina reflectoarelor…

Visul meu a inceput sa prinda contur dupa aniversarea de 18 ani, cand mama mi-a cumparat o chitara second hand de la vecinul meu. De-abia atunci am avut posibilitatea sa pot repeta in casa tot ceea ce reuseam sa prind si sa tin minte din ce vedeam afara…A doua etapa si cea care m-a indreptat spre muzica folk, a fost venirea pe stadionul din Giurgiu, in 1984, a Cenaclului Flacara, unde am fost cu mare parte din gasca …atunci a intrat in mine “virusul” Cenaclului Flacara, odata cu muzica folk… si s-a dezvoltat in timp, dar sigur…

In scoala (scoala nr.6 Giurgiu, azi Savin Popescu), eram un copil sters, neinteresant, timid si rusinos, fiindu-mi rusine sa intru in relatie cu o fata, tot timpul de teama de a nu cadea in ridicol, stare care s-a perpetuat chiar si in anii de liceu (Industrial nr.2, azi Tudor Vianu).

La chefurile, destul de frecvente in adolescenta mea, sau in rarele ocazii cand mergeram la o discoteca, preferam sa stau intr-un colt si sa privesc cum ceilalti se distreaza, avand avantajul umbrei, din care observam totul….oameni, comportamente, reactii, stiluri…tot ceea ce mintea mea putea observa si inmagazina. Asa s-a dezvoltat in mine si pasiunea pentru psihologie…

Eram o familie modesta cu un singur salariu si 6 guri de hranit, din care 4 copii la scoala cu toate cele necesare. Niciodata nu am putut intelege cum reusea, sarmana maicutza mea, sa faca in asa fel incat, dintr-un singur salariu si ce mileuri de laset reusea sa mai faca si sa vanda pe niste preturi de nimic, sa ne tina pe toti in scoala si sa nu ne lipseasca nimic… chiar si banutii de pachet la liceu, mai ales ca inca de cand eram in clasa a 10-a, sora-mea mai mare a plecat la facultate, unde erau cheltuieli de chirie, transport, mancare si bani de buzunar…

Ca o paranteza, de aceea nu am inteles nici de ce sora-mea, a fost singura dintre noi care nu a vrut sa o vada pe mama atunci cand am aflat ca mai are doar 3 saptamani de trait!!! Dupa liceu am avut mai multe incercari catre invatamantul superior, dar niciodata, insa, nu am reusit sa ma pun pe invatat, multumindu-ma, asa cum eram obisnuit, cu ceea ce prindeam in clasa la ore, principala mea preocupare fiind muzica, sportul (in 1991 am luat centura neagra in Karate Shotokan, dupa ce devenisem sempai la sala de judo, putin jiu-jitsu si aikido) si drumetiile, pasiuni concretizate dupa revolutie in grupul folk Karma si Clubul turistic Amurg (1992), cu care m-am lansat in adevaratul sens al cuvantului in viata artistica si turistica…

Mult mai tarziu am reusit sa fac un curs de calculatoare si apoi facultatea de psihologie…desi, dupa liceu, visam sa devin ofiter de politie!

Pentru că e încă martie, si fiecare dintre noi asociem această lună cu MAMA, spune-mi ce înseamnă pentru tine ființa care ți-a dat viață si cum te-a ajutat cântecul sa trăiești doliul pierderii acesteia?

Imi este greu sa vb despre mama mea, astazi, cand nu pot inca accepta faptul ca ea nu mai este…Pentru mine mama a fost totul…copilarie, adolescenta… ea a fost acea care asculta in casa vechile discuri cu Cristian Vasile, tangouri celebre si romante cutremuratoare cantate de Mia Braia sau Ioana Radu…Maria Tanase…

Am crescut in muzica si cu muzica si nu orice fel de muzica, cu cea mai buna muzica…datorita mamei mele, o fata simpla de la tara, care si-a depasit conditia… si al carei suflet era atat de mare incat au incaput toti in el, familie, rude, prieteni….chiar si straini…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Poate ca de aceea muzica a fost cel mai puternic refugiu pentru mine, mai ales ca ea era nelipsita de la concertele mele din Giurgiu, avea chiar si piesa ei preferata, pe care i-o cantam frecvent… cu un nume, parca, predestinat… “Ai plecat”…

Nu mai cred demult in coincidente si ca o dovada in plus, as vrea sa marturisesc ca refrenul acestui cantec, s-a “potrivit” izbiotor si-n acelasi timp tragic, cu ceea ce s-a intamplat… mama mea nu a mai putut vorbi cu noi in ultimele 5 saptamani, cand am adus-o de la Bucuresti acasa la Giurgiu, fiind intr-o semicoma…refrenul cantecului spune…

”Ai plecat fara sa spui niciun cuvant, / Ai plecat ca un ecou purtat de vant, / Visele s-au naruit in urma ta / Si-a ramas din tot numai tristetea grea… Si tot ca in cantec..

“Te-am condus cu pasii grei si rari / Si gandeam ca n-ai sa mai apari…

 

Mi.am condus mama pe ultimul drum cu pasi grei si rari in urma dricului, privind, ca un zombi, corpul ei inert si rece…
 Dezvăluie-ne povestile din spatele cântecelor tale. Cine îți scrie versurile si muzica, si cum alegi subiectul fiecăreia?

Cred ca orice artist adevarat, nu pseudoartist, ascunde in operele sale experiente, clipe, trairi si emotii din viata lui…

Cantecele mele sunt ori scrise de mine si muzica si versuri, ori doar versurile, ori muzica, ori impreuna cu colegi si prieteni…predominant, in ultima perioada, cand am inceput sa cant mai mult singur, piesele imi apartin si muzica si versuri…

Canti adesea cântece patriotice. Ce înseamnă pentru tine România? Ai pleca din țară dacă ai câstiga mult peste cât castigi la noi?

Asa cum spuneam mai sus, un om adevarat este un om iubitor, muncitor si corect.. imi iubesc familia, locurile si tara… bunatatea mea nu este una exagerata, prosteasca, una care sa cada in extrem…in niciun caz. Totul trebuie facut echilibrat, chiar si faptele bune…echilibrul este cel care tine universul … pentru familia mea, oamenii dragi si pentru tara mea sunt capabil sa fac tot ceea ce trebuie sa fac, fara limite…

Nu vreau sa spun mai mult, dar cred ca s-a inteles. Solutia de salvare a acestei tari mancate de corupti fara scrupule si de tradatori, inca de la Decebal incoace, nu va fi niciodata pentru mine plecarea, renuntarea, lasitatea…ci lupta, sub orice forma…prin vorbe, prin cantec sau prin fapta. Nnici aici echilibrul nu este stabilit, legile ori nu sunt, ori nu sunt aplicate…Va aduc aminte o vorba veche care tine tot de echilibru…”situatiile disperate, cer masuri disperate..”

Spune-mi, te rog, povestea cântecului „TARDIVE”.

Mi-as fi dorit ca acest cantec sa fie al meu, macar al nostru, dar nu este. Este al unor buni prieteni, colegi de munte de la scoala miltara de aviatie de la Boboc (Buzau), Buru (Viorel Burnichi)-muzica si Kiru (Comandor Laurentiu Chirita)-versurile, acesta din urma prabusit cu MIG-ul in aceeasi saptamana cu Adrian Paunescu, noiembrie 2010, o saptamana fatidica in care, dupa parerea mea, Romania a pierdut doua varfuri…cel mai bun pilot si cel mai mare poet…

Cum te promovezi tu si cum pot cei interesați de muzica ta, sa te găsească?

Din pacate promovarea este cea mai spinoasa problema a unui artist. Daca mai tinem cont ca trebuie sa mi-o fac si singur, lucrurile se complica si mai mult. De multe ori, nu interesul publicului, sau calitatea artistului este cea definitorie in a umple sala cu spectatori, ci promovarea deficitara sau aproape inexistenta…

De aceea un organizator de evenimente are un rol vital….daca acesta exista si isi face datoria, de-abia atunci putem da vina pe ceilalti de nereusita unui concert…deocamdata cel mai bun si mai accesibil mijloc de promovare este internetul si in special Facebook, dar degeaba postezi fel si fel de lucuri daca oamenii nu stiu sa se uite, daca nu sunt interesati… Deci, pana la urma, cine vrea cu adevarat sa stie de mine, sa ma vada sau sa ma asculte, poate foarte simplu sa intre pe Facebook.

La final, spune-ne un gând pentru femei, si unul pentru bărbații care le au aproape.

Sa nu uite in primul rand ca sunt femei, trebuie sa fie feminine, sensibile, frumoase, sa fie reprezentantele sexului frumos…sa nu invidieze pe cele mai bine si mai frumoase decat ele ori sa le barfeasca, sa le faca rautati, ci sa fie pentru ele un stimulent de a se autodepasi, de a fi si mai frumoase, si mai feminine…iar barbatilor, sa nu uite niciodata ce au langa ei, pentru ca ei singuri au ales!!!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Piloţii de vânătoare, sau cum se strigă cu adevărat: “Avion  cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor!”

Artistii lumii Oameni cu aripi

Piloţii de vânătoare, sau cum se strigă cu adevărat: “Avion cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor!”

Distribuiți vă rog

Piloţii de vânătoare, sau cum se strigă cu adevărat: “Avion  cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor!”

 “ Să mă fac aviator!”

Şi câţi nu am auzit aceste cuvinte strigate cu forţă de glasul unui copil care-şi înalţă ochii spre cerul infinit, la vederea miracolului: avionul?

Şi câţi nu am râs ironic la auzul lor, purtând în gând imaginea – curată nebunie- unui aparat de zbor şi atât?

“Eh, îţi spun mulţi, ce e, un avion şi atât?! Ce poate să însemne pentru un om?”

Ştiu că voi mai vedea zâmbete ironice pe chipuri de oameni care îşi câştigă existenţa din “joburi pretenţioase”, care judecă doar aparenţa.

Dar nu vorbesc de ei … gândul îmi inundă fiinţa şi trăiesc clipa în care, un simplu copil cu mânuţe firave, cu obraji rumeni şi ochi de înger, îşi înalţă privirea spre infinit şi strigă, cu glas de copil ce abia şi-a “câştigat” aripile, “avion cu motor, ia-mă şi pe mine… !”

Şi suspină după visul lui, plecat înainte de a veni; şi rămâne tot acolo, pe pământul fără împlinire, dar plin de aripi. De drum.

Îşi pleacă încet capul … apoi pleacă şi el; se îndepărtează “aparatul”, dar cerul rămâne.

El, şi gândul copilului ce a învăţat să tacă – dar  nu şi  să renunţe la vis- ; să nu-l uite, ci să-i pună aripi în fiecare zi. De hârtie …

Şi anii trec. Şi copilul trăieşte şi atât. Prima iubire, prima dezamăgire, prima lacrimă, primul sărut …

Copil  ca orişicare altul, plutind pe aripile unei lumi de ceară, într-un văzduh de lumini şi obscururi …

Şi într-o zi, ajuns la “ÎNCERCARE”, îşi încearcă norocul, cu dreptul înainte, spre cerul senin …

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Unde altundeva , decât … spre aviaţie?

Sunt zâmbete ironice, sunt descurajări, sunt vorbe care dor şi dor, ce vin de la oameni ce privesc şi râd.

Sunt lanţuri în care lumea îl încătuşează, dar el, copilul ce cândva trăise fiorii dragostei, prima, descoperă adevarata iubire … singura care te înalţă cu adevărat, singura care te duce la cer, care te inundă şi te poate doborî cu adevărat, definitiv!

Copilul de azi , prizonier al iubirii pentru cer, păşeşte pe “podiumul aviaţiei”, cu ochii spre cerul făgăduinţei, cu inima plină de dorinţa victoriei.

Devine stabilopod al nefiinţei, Plexiglas al îndurării şi forţaj al gândului.

Şi … primul zbor, prima scânteie, prima iubire (nu este o simplă dragoste consumată între doua staţii de tramvai), prima cutreierare de gând, cerul senin, norii împlinirii, văzduhul fiinţei, eternitatea sufletului de copil. Toate la un loc, într-o singură fiinţă.

Şi totuşi… a rămas un simplu om. Cu dureri şi vise, cu lacrimi şi zâmbete, cu speranţe şi împliniri .

Dar  pregătit de final, fără frica de moarte, fără teama de necunoscut, fără frica de neant.

Copilul ce cândva îşi înălţa ochişorii senini spre cerul făgăduinţei ajunge azi la visul său.

Şi acum … chiar are aripi. Şi  nu doar cele ale copilăriei pline de vise, ci aripile realităţii, ale împlinirii şi ale puterii de a crede în visul tău: aripile avionului său

Chiar daca acolo sus, urci să te întorci mai fericit decât ai plecat, sau să  nu te mai întorci niciodată, pentru el există “catapultarea vieţii” la orice vrie a sorţii….

Cine ar înţelege ce spun?

Nici nu îmi pasă, ştiu sigur că există oameni ca voi, care se regăsesc aici. În rândurile scrise cu zgură de cea care nu a atins niciodată veşnicia cerului … dar care o înţelege şi atât.

Pentru toţi, un CER SENIN…!

 

#Scrie şi tu pe Invata.Crede.Iubeste, folosind formularul de contact de aici.

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

 

Distribuiți vă rog
Pentru că azi e (şi) ziua mea, îmi reamintesc: merit mai mult!

Relatii

Pentru că azi e (şi) ziua mea, îmi reamintesc: merit mai mult!

Distribuiți vă rog

Pentru că azi e (şi) ziua mea, îmi reamintesc: merit mai mult!

Valorez mult.

Pentru că nu sunt obiect, ci subiect, pentru că nu legumizez, ci trăiesc, pentru că nu sunt excepția, ci regula!
Pentru că Scenaristul va avea întotdeauna întâietate înaintea Regizorului, pentru că El va regiza mereu dupa scenariile scrise de mine, pentru că Viaţa mea e un film pe care mi-l joacă actorii pe care îi plăteşte cel ce finanţează.
Îmi asum fiecare cuvânt pe care-l scriu cu cerneală albastră, ţinând în mână stilou, şi nu apăsând taste, ştergând cu lama, ci nu cu „delete-ul”.
Scenariul de azi începe cu „A FOST ODATĂ …”.
Dar nu se continuă cu obişnuitul „CA NICIODATĂ”, şi nici nu se încheie cu „Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”; pentru că acesta este basmul, iar pe mine mă cheamă Monica, ci nu Ion, Berceanu, ci nu Creangă.
Scenariul de azi începe cu „Eu”, se continuă cu multe verbe la prezentul etern- şi se încheie cu „Eu”.
Simplu.
Am scrise multe până acum, le-am vândut apoi pe bani puţini şi nu am obiectat când mi-au fost schimbate şi transformate în scene lacrimogene, jucate de actori care au talent la bătut din palme pe ritmuri sincronizate. Pe un aerodrom, la aterizarea avioanelor de vânătoare, la coborârea pilotului care a efectuat operaţiunea de salvare a altui pilot aflat în „captivitate”.
Cel de azi nici măcar nu e de vânzare. E scris pentru mine şi El, regizorul care mi-a pus în scena multele scrise de-a lungul celor 11 ani în care am visat să devin scenarist celebru, dar ANONIM.
Scenariul de azi are doar 2 eroi, o EU (nu o Ea) şi un El.
Nu are intrigi ţesute între personaje secundare, negative şi colective.
Are un singur subiect care „curge”.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Nu se opreşte pentru că nu are timp. Trebuie să umplă albia râului. Nu cel din mijlocul pădurii, ca în poveşti, ci cel din ochii mei. Acolo unde lacrimile formează gheţari!
Un El care îi scrie unei Eu vorbe frumoase, care îi promite, care îi dezminte.
O Eu care însă s-a săturat de vorbe, care nu mai vrea să aştepte încă 11 ani pentru celebritate, care cere dovezi, şi nu vorbe!

Căci vorbele, ca şi avioanele, ZBOARĂ!
Mai şi cad. Niciodată nu ştii ce ascunde cel ce le pilotează.
Adevărul e în cutia neagră… pe care însă nu mereu o găseşti.
O Eu care vrea ceva în viaţă ei- iar acel ceva nu-i un OBIECT, ci un SUBIECT.
Un CEVA ce nu poate fi descris în cuvinte, şi cu atât mai puţin de nişte taste apăsate de mâini ce ar putea mângâia, în loc să apese pentru a forma cuvinte. Şi alea fără CAPS LOCK.
O Eu care merită mai mult decât vorbe – ele se referă la CANTITATE!
O Eu care merită atingeri pe suflet – ele se referă la CALITATE.
O Eu pentru care VIAŢA nu se trăieşte prin TAB-uri, Shift-uri, Enter-uri, Insert-uri sau Delete-uri.
Aceeaşi EU care ştie că şi El cunoaşte foarte bine asta. La fel de bine cum cunoaşte culorile cerului.
O Eu care NU se mulţumeşte cu puţin, pentru că ştie că valorează mult, care îşi cere dreptul la A TRĂI, şi nu la A CITI!!!
Care îşi asumă decizia pe care a luat-o: aceea de a rămâne în picioare chiar şi dacă „avionul” ei cade. Sau e părăsit de pilot pentru un altul cu performanţe mai mari (pentru că ştie că Pilotul îşi face avionul un erou)!
O EU care îi cere Lui să o privească în ochi. Nici măcar nu e nevoie de prea multe cuvinte. Nici măcar scenariul nu trebuie să fie complicat.
Ştiu că Regizorului îi este teamă că filmul nu va avea succes, dar, din păcate- sau din fericire?- de data asta scenaristul nu va adăuga şi nu va şterge NIMIC din ce e.
La naiba, Regizore, cred că de data asta chiar nu poţi modifica scenariul! Publicul vrea SUBIECT, nu OBIECT!
APLAUZEEEEEEEEEEEEEEE!

 Foto credit: Google

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog

Artistii lumii

Am fost Acolo

Distribuiți vă rog

Am fost Acolo

–   în amintirea lui Doru Davidovici –

 

Am fost Acolo să blestem Pământul

Care mi-a strivit călcâiele în verile însângerate

de lacrimi,

Am fost Acolo să aprind lumânarea veşniciei mele

Pe care am pierdut-o când am îndrăznit să sper la Infinit;

 

Am fost Acolo să cutreier altarele veciei

Într-o secundă în care secolele s-au spart între ele,

Am fost Acolo să-mi închin tăria

De a desluşi neînţelesul vieţii mele;

 

Am fost Acolo să ating nemurirea

Şi să vă arăt că împlinirea se câştigă prin luptă, Că eternitatea îşi sapă mormântul în stâncile cerului;

 

Am coborât de Acolo în braţele primei iubiri

Să vă aduc nemărginirea din ochii timpului,

Am rămas Acolo

Să vă arăt că Victoria se scrie întotdeauna cu V mare!

(22 aprilie 2008)

¤ Dacă vrei să scrii pe acest site, aştept un e-mail la adresa: psihoterapeut.monica@gmail.com

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube, AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.