Etichetă: artisti

Ana Barton: „Cred că dacă m-aş strădui să Îl cunosc pe Dumnezeu, L-aş face să râdă.“

Oameni cu aripi

Ana Barton: „Cred că dacă m-aş strădui să Îl cunosc pe Dumnezeu, L-aş face să râdă.“

Distribuiți vă rog

„Cred că dacă m-aş strădui să Îl cunosc pe Dumnezeu, L-aş face să râdă.“ Despre esenţa lumii şi artă, continuăm să vorbim cu Ana Barton, pentru că e miercuri, deci e interviu. E Actul  II al interviului cu Ana Barton, aşa cum v-am promis săptămâna trecută. Aici.

Puneţi-vă Aripile de Drum, căci fi-va nevoie de un zbor peste timp, în viitor!

Aripi de drum: Cum îi învăţăm pe tinerii care au pasiuni, că nu trebuie să renunţe niciodată la visul lor? Am trăit umilinţa de a fi ignorată şi chiar condamnată pentru pasiunea mea de a scrie. Singurul care m-a încurajat a fost profesorul de matematică, din generală. Tinerilor cărora li se spune să termine cu pasiunea şi să înveţe, să tocească, ce le spunem?

Ana: Vorbim de profesiile vocaţionale. Păi, cum copilul ăla să fie dornic de a merge către o profesie vocaţională, în condiţiile în care, când ajunge adolescent, înţelege foarte clar că oamenii nu pot trăi din asta? Cum? Vin părinţii şi profesorii şi îi toacă … cum astfel, într-o societate, să încurajezi oamenii să meargă înspre profesii vocaţionale?

Aripi de drum: Măcar cum să-i ghidăm astfel încât să ajungă la visul acela?

Mi-aduc aminte de clipa în care, în urmă cu 11 ani, când am intrat la facultate, cineva mi-a spus: „Monica, în România, cu arta, mori de foame! Du-te pe nişa ta, de psihologie, învaţă cât poţi, fii, nu bună în ceea ce faci, ci foarte bună şi abia după 30 de ani gândeşte-te să faci artă! Să ai cu ce trăi!”.

Mi-aduc aminte şi mă doare realitatea asta. Azi, la 30 de ani…

 Ana: Eu nu îi pot spune unui tânăr : „Du-te şi doar pictează sau doar scrie, şi trăieşte din asta!”  Nu pot, pentru că eu ştiu că nu se poate trăi din artă în România. O să-mi spui că există Adrian Ghenie şi o să-ţi spun DA, însă lucrările lui nu se cumpără în România, Monica.Cum să-i spun unui tânăr să meargă numai înspre pasiunea lui, când ştiu că aici artiştii mor de foame?

Aripi de drum: Ce rămâne de făcut?

Ana:  Pentru că nu-i pot spune: „Fii un visător” pe care societatea îl va marginaliza, fără doar şi poate, n-ar rămâne decât să-i spun: „Nu renunţa la visul tău, dar trebuie să faci ceva din care să trăieşti. Şi vei vedea când vei putea să împaci lucrurile astea şi când vei putea intra pe un culoar în care vocația ta să poată deveni profesia ta.”

Pe  de altă parte, nu cred că oamenii au o singură vocaţie, şi aici vorbesc din experienţa mea. Dacă eu n-am o singură vocaţie, nu-mi imaginez că sunt vreo excepţională. Cred că toţi oamenii au mai multe talente. Eu, de exemplu, aş fi fost un avocat foarte bun. Şi acum îmi pare foarte rău că nu am făcut Dreptul. Mulţi scriitori români au fost avocaţi. Aş fi putut să şi scriu.Mi-aş fi putut asigura şi existenţa, ba chiar la un nivel incomparabil cu cel de astăzi. Însă atunci aşa am decis eu, mai bine zis așa m-am încăpățânat eu. Dacă e vreo decizie pe care s-o regret, nu este una din copilărie, ci este aia în care am zis că eu fac Litere, nu Drept.

 Aripi de drum: Am fost foarte impresionată să aud ideea ta de a merge în şcoli, pentru că mi-am promis, când am plecat din oraşul meu natal, Băileşti, că peste ani, voi merge acolo, să le vorbesc tinerilor despre artă. Mi-am promis că nu voi renunţa la visul meu şi, când mă voi întoarce, le voi aduce o carte a mea.

 Ana: AAA, am fost în Băileşti! Eram în trecere, era seară şi mi-am cumpărat ceva frumos de acolo.

Aud şi nu-mi vine a crede. Îmi vine s-o îmbrăţişez şi nu ştiu de ce…în secundele dintre noi, i-am scris, scurt, o scrisoare dragului meu:

„Dragul meu Băileşti, fii sigur că nimic nu a fost întâmplător şi că într-o zi vei fi pus pe hartă cu litere de foc. Din tine au plecat artişti pe care i-ai învăţat să nu-şi ucidă visele, să nu se închidă singuri în temniţa ignoranţei şi a uitării originii. Fii sigur că într-o zi ne vom da mâna toţi cei ce n-am uitat că n-am fi azi nimic, dacă tu nu ne-ai fi învăţat să fim OAMENI.”

Ana continuă:

Eu cred că toţi scriitorii ar trebui să facă asta, să vorbească mult cu tinerii. Şi părinţii, la şedinţe, încă de pe la final de gimnaziu, ar trebui să discute cu profesorii, să meargă fiecare dintre ei, la ore, pe rând, şi le spună copiilor în ce constă profesia lor. Să afle copiii care sunt bunele, dar și mai puțin bunele unei profesii. Iar în liceu să fie şi mai multe asemenea acţiuni. Să descopere ei ce ar vrea să facă şi la ce ar fi foarte buni. Pentru că altfel, cu mici excepţii, ei ies pregătiţi pentru nimic. Nu ştiu nimic despre ei. Ori merg cu turma către o zonă profesională considerată a fi la modă, ori merg către facultăţi la care examenele de admitere se dau la materii la care ei au avut note mari în liceu. Păi, ce e asta? Încotro mergem? Nicăieri. Nu vorbim despre viaţa privată la şcoală, despre ce înseamnă o relaţie sentimentală, despre cum ar trebuie să se poarte partenerii de viaţă într-o familie, despre cum te porți cu copiii. Nu îi învăţăm pe copiii ăştia ce înseamnă drumul împreună, ce înseamnă clipele grele şi cum le depăşeşti, despre cum trebuie să vezi omul din faţa ta, chiar şi în momentele dificile, şi să nu-l reduci la supărarea aceea, pe care ţi-a provocat-o, chiar dacă este intenţionată. Trebuie să vezi omul în retrospectivă, ca să-l poţi vedea în perspectivă. Ca să înţelegi valoarea fiinţei umane. Dar atâta vreme cât acestor copii nu li se dă importanţă, ei nu vor fi în stare să valorizeze, la rândul lor. Îi lăsăm pe părinţi să se ocupe de asta. Şi iată rezultatul!  În raport cu şcoala, şi părinţii ar trebui să prindă un pic de educaţie. Educaţie prin exemplu, căci şi ei, la rândul lor, au fost formaţi de părinţi care, la rândul lor, au trăit după reguli care s-au dovedit a fi păguboase. Iar noi nu vom ajunge să avem masă critică, în aceste condiţii. De asta trebuie schimbat sistemul de învăţământ, să nu ne mai bazăm doar pe ce face familia, că familia aia tot la școala asta a fost.

Sistemul nostru actual nu e făcut să educe valori, ci să uniformizeze oamenii, îi tratează ca pe turme.

Oamenii care reuşesc sunt oameni care sunt sprijiniţi de  familie ori de alţi mentori, ori au o forţă teribilă de caracter, o ambiție urieșească.

 Aripi de drum: Ce le spui celor care nu au curajul să publice o carte? Au talent, dar nu au curaj.

Ana: E foarte multă mediocritate/submediocritate/impostură în librării, laolaltă cu diamante literare. Pe rafturi vecine sau chiar pe același raft. Personal, nu pot încuraja pe oricine să publice carte. Şi dacă omul nu are încredere în sine destul, încât să iasă în piaţă, înseamnă că nu trebuie încă să publice ori nu e cazul s-o facă niciodată. Un artist nu ar trebui să se expună până nu consideră el însuşi că este pregătit pentru a se da publicului. Şi a te da publicului nu înseamnă să crezi despre tine că eşti un geniu. Ci să ai conştiinţă de sine, să te autoevaluezi corect, să-ți dai seama dacă tu chiar ai ceva de spus în artă, că acum nu vorbesc doar despre scris. Sunt oameni dornici de atenţia unui public, vor să-şi facă o imagine, să aibă importanță publică, pentru ei însă nu contează din cine e format acel public. Asta nu are legătură cu arta, ci cu dorinţa de succes la public. Sunt oameni care, fără o picătură de talent, dar cu multă insistenţă, reuşesc să îşi creeze un public. Dacă am considerat că o carte merită a fi publicată, să ştii că l-am susținut pe omul respectiv. Dacă însă nu am crezut în ea, nu am făcut-o. Pentru că este o crimă. Nu încurajez pe cineva doar pentru a-şi vedea o carte publicată și a-și mulțumi orgoliul. Vorbeam despre valoare mai devreme, nu?

Aripi de drum: Areun tânăr fără prea multă încredere în el unde să meargă, pentru a fi ghidat în ce privește scrisul?

Ana: Da. Există cursuri de creative writing. Florin Iaru, Iulian Tănase şi Marius Chivu, de exemplu, susţin astfel de cursuri. Ei îi pot îndruma şi le pot spune dacă au sau nu vreo legătură cu scrisul și cam cum stă treaba cu talentul. Trebuie să-i asculţi însă, când îţi subliniază punctele tale tari și ți le identifică pe ce cele slabe. Scrisul nu este improvizaţie, se învaţă.

Aripi de drum: Se vorbeşte despre faptul că, uneori, marii artişi te jignesc, ţipă, te umilesc. Este asta o modalitate corectă de a forma?

Ana: Tonul face muzica. Dacă modul în care unii mari artişti îi tratează pe cei aflați la început este unul agresiv, atunci învățătura lor n-o primește nimeni. Dacă un smarald stă în noroi, nu-l vede nimeni, că nu stă nimeni să caute smaralde în tină.

Aripi de drum: Am auzit de cazuri de tinere care au fost umilite de poeţi care, în schimbul mentoratului, le-au cerut favoruri sexuale. Cum vezi situaţia aceasta?

Ana: Există oameni care sunt mari artişti, dar caractere mizerabile. Istoria tuturor artelor arată asta. Dar asta-i viața: un mare artist nu este dator nimănui să fie şi un mare caracter. Poate doar sieși. Când este vorba despre a învăța ceva de la cineva, îi alegem pe cei mai buni pedagogi și mentori. Dacă este vorba despre valoarea operei, lucrurile se schimbă: aceasta nu este afectată niciodată de slăbiciunile omenești ale artistului. Bref, opera lui e la fel de valoroasă, chiar dacă el e un om cumplit.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Aripi de drum: O întrebare intimă. În ce relaţie eşti cu Dumnezeu?

 Tăcere. Mi se pare că e cât un veac. Mă temusem, ce-i drept, de întrebare. Acelaşi motiv: oamenii se simt sau nu se simt aproape de Dumnezeu şi, când nu se simt, te pot alunga. Te pot „diagnostica” imediat şi poţi pierde totul, într-o secundă. Aceea în care au auzit numele Lui. Dar Ana dă capul pe spate și se uită drept în sus: „Zi Tu, în ce relație suntem noi doi?“. Apoi se uită din nou la mine și continuă:

Ana: Nu ştiu… Cred că El ştie mai bine.

 Vorba îi devine deodată apăsare blândă. A omului care cunoaşte dumnezeirea. Nu ştiu încă ce să cred, dar îmi creionează imediat răspunsul:

Ana: Este vital pentru mine faptul că El mă iubeşte. Relaţia asta este una personală, dar nu de egalitate. Oricât L-aş iubi eu, nu pot ajunge nici la fărâma fărâmei iubirii Lui pentru mine. Cred că dacă m-aş strădui să Îl cunosc, L-aş face să râdă.

El este atotcunoaşterea. Nu am orgoliul cunoaşterii Lui, am dorinţa şi credinţa iubirii de Dumnezeu. Am depăşit frica de El. Acum eu văd lumina şi bunătatea Lui, care există în toţi oamenii. Omul are însă liberul arbitru, el poate să-și aprindă sau să-și stingă lumina. Caut să nu duc mâna pe întrerupător şi mă străduiesc să mă descurc cu limitele mele de fiinţă umană, fără a considera că acestea sunt nişte slăbiciuni. În concluzie, eu şi Dumnezeu suntem într-o relaţie miraculoasă, în care pe mine El mă plouă, iar eu Îi sunt recunoscătoare pentru această ploaie dumnezeiască.

 Aripi de drum: Deci, există Dumnezeu, pentru tine…

Ana: Da. Eu sunt absolventă de Teologie, deși nu par. (Râde.) Trăim într-o lume care crede că evoluţia cunoaşterii omeneşti Îl exclude pe Dumnezeu. Mie îmi vine să-i îmbrăţişez pe aceşti oameni, care o susţin, mi-e drag de ei și de fervoarea lor de „demolatori“; e o energie fragedă asta, un fel de tinerețe fără bătrânețe. Nu mai intru în dispute pe teme teologice de foarte multă vreme, căci ajungeam cu o încărcătură emoţională teribilă, atunci când o făceam. Nu mă cert cu ateii, dar nu accept ca ei să aibă manifestări agresive; de fapt, nu accept agresivitatea de nici un fel. Pe mine mă interesează ce mă leagă de oameni, nu ce mă dezleagă. Ateii nu sunt fiinţe nespirituale, ci doar fiinţe nereligioase. Sunt atei foarte morali, dar şi atei disprețuitori, abuzivi, violenţi. Violenţa vine din lipsa iubirii de sine şi de alţii.

Aripi de drum: Cum e cu atitudinea asta a ta, împăciuitoare?

Ana: Oamenii nu o înţeleg, li se pare o formă de slăbiciune. Eu consider că e singura care poate asigura dialogul, iar în lipsa lui ce rezultate am putea avea? Chiar dacă ai fi un genial, cu un proiect la fel de genial, tot ai nevoie de alţi oameni, pentru a-l pune în mişcare. Fără dialog nu se face nimic. Oamenii nu înţeleg de ce sunt pro dialog şi de ce caut să văd câte un fir de lumină şi în umbra cea mai opacă.

Aripi de Drum: Îţi spun oamenii, în faţă, că sunt în dezacord cu aceast atitudine a ta?

Ana: (zâmbeşte) Eu îi ştiu foarte bine pe oamenii care nu spun, pentru că există, chiar şi în online, mai multe feluri de a nu spune ceva. Îmi dau seama de dezacordul lor, după felul în care tac.

Opiniile mele sunt ferme, dar nu simt nevoia să pun şi clopoţei, să bat toaca. E inutil, contraproductiv. De ce să vreau să atrag atenţia asupra mea prin circ? De ce aş face asta? Să vină lumea la mine fiindcă am sunat din chimvale nu mi se pare un demers suficient de consistent, indiferent cât de important mi s-ar părea mie că este ce aș avea de spus. Nu-mi place zgomotul, obnubilează esența.

 Aripi de drum: De ce crezi că unii oameni, deşi Îl cunosc pe Dumnezeu, nu vorbesc despre credinţa lor?

Ana: Sunt oameni atât de buni, încât Îl protejează pe Dumnezeul lor, simt nevoia să Îl legene în sufletul lor şi să nu-L dea leilor. Crezând că Dumnezeu ar avea nevoie să fie apărat de lumea asta care pe ei îi sperie. Eu aşa vreau să cred, în nici un caz că le-ar fi rușine. Sfântul Marcu Ascetul spunea că Dumnezeul tău seamănă cu tine. Puţină lume înţelege asta, anume că fiecare om are propria proiecţie asupra lui Dumnezeu. Dar știu și că unii oameni se tem să nu fie judecaţi de noul curent societal, în care credincioşii sunt considerați a fi înapoiaţi.

Aripi de drum: E Dumnezeu iubire?

Ana: Da, cea adevărată. Iubirea nu este niciodată un joc de forţă.

Aripi de drum: Ce ai picta tu într-un tablou numit Iubire?

 Tace. Se uită în gol, parcă ţinând în mână o pensulă nevăzută. Trăieşte. Atât de adânc şi de simplu, că pare să modeleze, din suflare, altă țărână, altă plămadă.

Ana: Grâu. Un lan de grâu copt, cu maci şi cu albăstrele. Cer în spate, cu nori albi, olimpieni. Să bată vântul şi grâul să foşnească. Să se audă muzica lui. Îl duce pe om la sine. Eu acolo mă întorc la mine. Mă întorc la mine şi când simt nisipul sub picioare şi apa, în mare. Îmi vine să ţip. Şi ţip, când nu e multă lume. Atunci am senzaţia că m-am dus la începutul lumii şi că sunt primul om de pe pământ, că marea e pământul meu…

 O las câteva clipe, să-şi tragă sufletul. De atâta facere, parcă  i-a obosit. O privesc cu ochi vindecaţi şi văd în roşul ce o îmbracă o inimă din care curge lapte şi miere. Ca în Ţara promisă. Mulţumesc, Ană! Mulţumesc că eşti tu însăţi şi că ne dai din tine. Mi-e greu s-o întrerup din tăcut. Parcă mi-e teamă să ucid creaţia. Aceea ce o modelează. Din lut şi apă. Dar, pentru că trebuie să închei, îmi fac curaj să rup vraja:

 Aripi de drum: Ana, ce personalitate ai vrea să citeşti în paginile blogului meu? Una, aşa, pentru sufletul tău…

Tace din nou. Când tace Ana, întotdeauna trebuie să ştii că se aşază vindecarea. Îşi face loc printre „nebuni”, stă cu ei la poveşti şi te veghează până ce ieşi pe poarta spitalului. Cu rănile făcute rugă…

O aud deodată, fermă,cu inima-i roşie, sângerând a pace.

Ana: Dorina Chiriac. Este o personalitate şi o fiinţă umană absolut excepţională. Da, pe ea vreau să o cunoşti. Evreii zic aşa: „Ascultă, Israele, Dumnezeul tău este Unul şi Unic!”. Dorina Chiriac este una şi unică. O întrupare omenească pe care a lăsat-o Dumnezeu pe lume ca să lumineze şi să bucure şi îi doresc din tot sufletul ca o parte din lumina pe care o dă să se întoarcă spre ea.

Închei, cu sufletul făcut aripă, drumul care m-a dus la pace. Aceea cu mine însămi. De-atâta cuvânt, mi-au obosit călăii. Aceia care mă biciuie pe inimă, cu ştreangul care mă sugrumă în fiecare zi în care mă încăpăţânez să trăiesc. Prin cuvânt.

Mulţumesc, Ană, pentru că ai scurtat drumul, spre a împlini un vis. Acela de a FI NOI ÎNŞINE!

* Foto: Narcis Pop

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum să fii ARTIST în lumea evanghelică? Interviu cu Cătălin Ciuculescu

Credinta

Cum să fii ARTIST în lumea evanghelică? Interviu cu Cătălin Ciuculescu

Distribuiți vă rog

Cu ani în urmă, când Dumnezeu era pentru mine numai „Cineva îndepărtat, căruia trebuie să ne rugăm când avem vreun necaz”, ştiam că am un mare har, acela de a scrie. De câte ori n-am auzit că voi muri de foame cu prostiile mele, că trebuie să învăţ să fiu cineva, nu să pierd vremea scriind „poezii şi aberaţii”?!

Când am aflat adevărul despre identitatea lui Dumnezeu, am înţeles însă că „prostiile” mele se numeau ARTĂ şi că El, Marele Artist, a început ca tâmplar şi a sfârşit ca Mântuitor şi Rege.

Am pus cap la cap întreaga Sa viaţă, am căzut pe genunchi şi L-am rugat să-mi arate ce vrea să fac cu talantul pe care mi l-a dat. N-am primit un răspuns concret nici azi, sau nu sunt eu încă pregătită să-mi asum răspunsul Lui.

Ce am făcut însă, a fost să creez un Grup pe Facebook, numit „ARTIŞTII LUMII”, apoi o secţiune de blog cu acelaşi nume, şi să continuu să mă rog pentru viziunea mea.

Şi-ntr-o seară, ascultând „Sutaşul” pentru a miliarda oară, am simţit că omul din spatele cuvintelor şi al melodiei, trebuie să fie primul ARTIST creştin care să-şi spună povestea. Cătălin Ciuculescu, căci despre el este vorba, deschide aşadar seria interviurilor ARTŞTILOR LUMII.

Despre credinţă, Dumnezeu, destin, artă şi iubire, a acceptat să ne cânte tăcut, cel de la care am învăţat nu demult că „Dumnezeu nu te pune pe drumuri. Nu-ți cere traducere legalizată după cartea de identitate. Nu-ți cere contracte și bani pentru toate chichițele. Nu te-așteaptă la Primărie cu Registrul de Impozite și Taxe în mână. Nu-ți cere încă o copie xerox, de care oricum n-avea nevoie și, cu siguranță nu te cheamă peste patruzeci de minute pentru a finaliza actele cu semnătură.”  (citeşte continuarea AICI)

Cătălin, mulţumesc pentru că ai răspuns rugăminţii mele de a ne ne împărtăşi parte din povestea ta. Pe blogul tău dezvălui că într-o zi, tatăl tău ţi-a reproşat că te-a ţinut în şcoli şi tu alegi să nu faci nimic cu viitorul tău. Despre ce şcoli era vorba şi la ce se referea, când spunea NIMIC?

Salutare si ma bucur ca pot fi de folos. Am studiat la Liceul Crestin din Resita si am terminat facultatea de Geografie, pe ramura Stiinta Mediului, la Universitatea de Vest din Timisoara. Tata e un om cu multa teama de Dumnezeu, dar probabil influentat de alegerile mele, a devenit ingrijorat.

Teama (nu numai a lui) era ca studiasem degeaba, ca nu aveam sa profesez in urma terminari studiilor mele, ca n-o sa am unde sa stau si ca o s-o duc greu. Dar nu l-a tinut mult gandul asta, iar lucrurile au fost rezolvate de „sus”.

Cum ai ales să renunţi la ceea ce studiaseşi, pentru „a deveni artist”?

Eu sunt mai mult decat „artist”. Sunt un om cu multe probleme, multe defecte si cu mare nevoie de Dumnezeu. Asta ca sa stabilim de la inceput :). Dupa ce am obtinut licenta mi-am propus sa urmez cursurile de Master la aceeasi universitate.

In toata perioada asta am avut in suflet implicarea in „lucrul lui Dumnezeu”, desi faceam multe altele impotriva Lui. Mi-am spus in inima ca daca nu intru la fara taxa o sa incep sa merg in misiune, macar pentru un an de zile, sa vad daca ce scrie in „Cartea lui Dumnezeu” e adevarat sau e doar abureala ieftina. Am fost al doilea sub linie, asa ca nu am mai facut master. L-am intalnit pe Adi Gliga perioada urmatoare, un om in jurul caruia am crescut, de la care am invatat multe si care m-a incurajat tare.

Ce înseamnă pentru tine, ca şi creştin, arta? Cum ne poate ajuta ea sufleteşte?

Arta e o favoare lasata de Dumnezeu oamenilor. E o scanteie in carbuni, o sclipire in fiintele care, aparent, nu au nimic de dat. Oricine creeaza ceva e artist, pentru mine. Omul care face suruburi, femeia care face perdele, oamenii care produc ceva din imaginatia lor, sunt artisti.

Arta dezvolta demnitatea, creste sensibilitatea, ne ajuta sa vedem trairi, sa ne vindecam sentimental si mental in unele cazuri, ne face sa vedem binele din oameni, ne invata sa radem si sa plangem. Arta ne arata frumusetea in imagini, cuvinte, sunete, gust, miros si atingeri. N-ai cum sa nu te schimbi in urma intrarii in contact cu ea, asta daca nu cumva esti de piatra.

Arta e o favoare lasata de Dumnezeu oamenilor!

Aud de foarte multe ori creştini care se plâng de lipsa de originalitate în ceea ce priveşte închinarea prin muzică, în bisericile noastre, pentru că majoritatea textelor sau muzicii sunt împrumutate şi/sau „traduse de la americani”:). Cum crezi că s-ar putea rezolva această nemulţumire? Ce ar trebui să facem noi, cei cărora Dumnezeu ne-a dat harul scriiturii, al imaginii sau al notelor, pentru a-I aduce Lui slavă?

E adevarat ca stam foarte prost la capitolul originalitate. Oamenii care traduc nu sunt de condamnat. Nici ei si nici muzica pe care o traduc. Eu m-am apropiat de Dumnezeu si in uma traducerilor. Si mie imi pare rau ca trebuie sa „traducem Dumnezeul altora”, ca trebuie sa luam ceva tare de afara ca sa devenim cunoscuti la noi in tara. Eu cred ca Dumnezeu e si la noi si ca se poate vorbi si canta despre El si in romana.

Nemultumiri vor fi tot timpul si astea, de obicei, nu se prea rezolva, in schimb, cred ca muzica romaneasca se va schimba cand cei care o canta vor avea experiente cu Dumnezeu, cand vor canta despre un Dumnezeu cu care traiesc, nu unul despre care au auzit.

Pana nu stai aproape de Dumnezeu, canti despre el intr-un limbaj ciudat, pe care doar cei super-sprituali il inteleg. Dumnezeu e pentru oricine, indiferent ca are cunostinte sau nu, ca e cunoscator sau impotrivitor, sarac sau bogat, etc.

Cred ca cei care se bucura de gratia de a crea trebuie sa traiasca mai intai cu Dumnezeu, sa fie sinceri cu El, cu ei insisi si cu oamenii. Dumnezeu lucreaza cu cei care nu se cred importanti si cu capul mare!:) Lucreaza cu cei care stiu unde le e locul, cu oamenii simpli. Asa castiga slava: noi mai mici, El mai mare.

Îmi pare rau ca trebuie sa „traducem Dumnezeul altora”, ca trebuie sa luam ceva tare de afara ca sa devenim cunoscuti la noi in tara.

Organizezi la Brădăţel, tabăra de creaţie muzicală UN SUFLU NOU. Cum şi de ce această idee?

Tocmai pentru ca vrem sa incurajam oamenii sa compuna in romana. Ideea a aparut anul trecut, in urma unei discutii cu un prieten care spunea ca as putea incerca asta. Stilul lui Dumnezeu a fost sa creeze ucenici. Asta a facut si Isus, altfel crestinismul ar fi pierit o data cu ridicarea Lui la Cer.

Speram sa punem in cei care vor veni cateva valori care sa ii ajute sa fie folositori oamenilor si cerului. Mi-am imaginat ca daca strangem 10 oameni, vor fi 10 slujitori in care o sa creasca motivatia de a scrie profund despre Dumnezeu si sa fie pe intelesul oricui.

Cum ar putea ajuta cei care scriu versuri, dar nu au harul muzicii? Ar fi, din punctul tău de vedere, de folos o tabără de creaţie literară, cu tematică creştină?

Cred ca e de folos orice activitate care Ii creste Numele lui Dumnezeu, ca e ea de muzica, de creatie literara, de predicat, de sters praful sau de dat cu matura. Tot ce Il are pe Dumnezeu in centru este de dorit.

Vreau să ne împărtăşeşti acum parte din povestea destinului tău. Cum L-ai cunoscut pe Dumnezeu şi care a fost drumul pe care l-ai parcurs, de la cunoaştere, la trăire cu El?

L-am cunoscut pe Dumnezeu la 13 ani. Pana la 14 ani am fost vacarul familiei, o familie formata din 11 persoane. Am pierdut odata vaca si, de frica bataii din partea tatalui meu, I-am spus lui Dumnezeu ca daca ma ajuta s-o gasesc, o sa-L urmez toata viata:).

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Mi-a dus-o El direct acasa in timp ce o cautam de vreo cateva ore, prin vreo 3 sate vecine. Pentru ca am crezut ca exista Dumnezeu, am fost botezat. Pana la 17 ani si jumatate am fost inocent. La varsta aia, influentat de mediul in care ma invarteam, am inceput sa cad. Cativa prieteni au ras de mine cand le-am spus ca nu stiu ce e aia masturbare si ca nu am incercat niciodata.

Nici n-aveam cum. Acasa avusesem o buna perioada de timp un televizor alb-negru la care prindeam semnal daca puneam in spate o furculita de aluminium. Eu stiam doar de TVR 1 si TVR 2 si cam atat. Mi-am spus in minte ca o sa-ncerc o singura data si, dupa ce am inceput, am suferit mai multi ani.

Mai mult decat atat, la inceputul facultatii, am primit un lap-top in numele lui Isus, dar l-am folosit in numele dracului, pentru ca tare mult mi-am chinuit sufletul cu pornografia. Plangeam, imi ceream iertare, iar ajungeam acolo, iar plangeam, si tot asa pentru o perioada buna de timp.

La Biserica sfant, si acasa drac. La 21 de ani, m-am mai nascut odata, sufleteste acum. M-a scapat Dumnezeu de pornografie, dintr-odata, pentru ca i-am cerut. De autosatisfacere m-a scapat in timp dar m-a scapat si de asta.

Bibliei nu I-am dat importanta, desi era singurul fel in care puteam fi schimbat, dar am dat de Matei 11:28, i-am dat problemele lui Dumnezeu si El le-a primit cu bucurie, oferindu-mi liniste in schimb. Mi-a luat mult timp sa inteleg ca solutia e Isus. Inca am lupte, dar acum stiu cine poate sa le duca pentru mine: Isus.

„Veniţi la MINE, toşi cei trudiţi şi împovăraţi, şi EU vă voi da odihnă!”

Spune-ne despre iubire. Eşti un artist tânăr. Talentat şi binecuvântat de Dumnezeu. Cum vezi tu iubirea dintre un bărbat şi o femeie? Pe ce fundaţie ar trebui ea construită?

Invat si eu iubirea, ca unul care am ranit oameni care m-au iubit, ca unul care a pierdut prietenii din cauza felului meu urat de a fi. Iubirea e grea. Foarte frumoasa, dar foarte grea. Pentru oameni e grea, nu pentru Dumnezeu, care e Insasi Iubirea.

E grea pentru ca in iubire trebuie sa ierti si sa-ti ceri iertare. Cred ca iubirea dintre barbat si femeie trebuie construita pe baza sinceritatii. Neaparat. La fel e si cu Dumnezeu. Cand te imprietenesti cu El Ii spui ce a fost mai urat in trecutul tau, Ii spui ce esti acum si unde vrei sa ajungi impreuna cu El.

Felul in care pornesti la drum arata cum o sa fie drumul. Cand umbli cu minciuni, vei dormi in minciuna si te vei trezi in miciuna. Cand esti sincer, castigi increderea celui sau celei de langa tine.

Cum se împacă viaţa de artist creştin, mereu pe drumuri, cu cea de familist? Cum crezi că ai pune un echilibru între cele două, dacă ai fi căsătorit? E necesar ca un artist să aibă o soţie cu acelaşi har, sau există posibilitatea unei convieţuiri şi cu o femeie cu un alt tip de carieră?

Desi nu am experienta casatoriei INCA, eu CRED ca familia si slujirea merg mana in mana. Depinde cu cine te „legi la cap”. Cand persoana cu care te unesti se invarte in jurul lui Dumnezeu, iubindu-L, sunt CONVINS ca nu-ti pune bete-n roate cand vine vorba de a face lucrul Lui.

Stiu ca lucururile se schimba o data cu intemeierea unei familii, o data cu aparitia si cresterea copiilor, dar locul lui Dumnezeu ramane locul I. Asta ajuta familia sa stea in picioare. Stiu asta pentru ca am vazut-o la mama si la tata. Echilibrul il pune Dumnezeu, iar cand o sa fiu casatorit, o sa-l vad :).

In urma cu ceva timp imi doream pe cineva care sa cante la vioara sau la pian ca sa ma ajute cu negativele, sau pe cineva care sa fie in medicina ca sa ajute oamenii, sau pe cineva total pe langa muzica, sa nu ma incurce si sa nu inteleaga ce fac:).

Azi nu mai cred nimic din lucrurile astea. Nu trebuie ca oamenii sa aiba aceleasi pasiuni sau acelasi talent ca sa traiasca impreuna. Trebuie doar sa Il iubeasca pe Dumnezeu, Cel care tine oamenii impreuna.

Spune-ne, te rog, la final, cum crezi tu că ne-am putea descoperi misiunea personală, pentru care Dumnezeu ne-a creat?

Ca sa descoperi lucururile la care esti bun, trebuie sa faci ceva. Sa nu stai. Siu ca sunt oameni care zic: „eu nu stiu care e darul meu”, dar n-au cautat sa faca nimic sa-l descopere. Stiu ca Dumnezeu da daruri. Stiu ca orice credincios are darul slujirii.

Trebuie doar sa descoperim prin CE sa slujim. Cand incepi sa cauti felurile in care poti fi de folos o sa primesti raspunsuri, de la Dumnezeu, de la inima ta si de la oameni. Fa ceva, si daca nu castigi numai tu, inseamna ca ti-ai gasit scopul!

Mulţumim, Cătălin, pentru darul pe care nu-l ţii numai pentru tine! Pentru sinceritatea şi dragostea de Dumnezeu, pe care ne încurajezi s-o descoperim în fiecare zi!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
10 motive să-l cunoşti pe Mihai Napu. Şi de-l cunoşti, să vii la concertele lui

Oameni cu aripi

10 motive să-l cunoşti pe Mihai Napu. Şi de-l cunoşti, să vii la concertele lui

Distribuiți vă rog

10 motive să-l cunoşti pe Mihai Napu. Şi de-l cunoşti, să vii la concertele lui Şi de nu-l cunoşti, să vii cu sufletu-ţi întins pe pâine. 🙂

Mihai Napu e unul din artiștii lumii, despre care vă tot povestesc. E, de fapt, mai mult decât atât. E OMUL -cu litere mari, da !- care schimbă vieți. Sau le arată un drum. Îți pune Aripi apoi, să porneşti pe el.
Mihai Napu e suflet. Unul în care multe s-au strâns, de-a lungul vieții, dar nimic n-a fost vândut. Nici la promoție, nici la „new trend”. Nici dat de pomană, când au primit altele… C-au fost chinuri, c-au fost bucurii, c-au fost binecuvântări, le-a păstrat să-i fie martore ale trecerii prin lume.

concert napu
Dacă nu mă crezi, uite un suflet pe care l-a schimbat, la unul din concertele lui … 🙂 Foto credit: Aurelia Leafu

Aş spune multe despre acest OM, dar poate ne va spune el într-o zi, într-un interviu… Mă opresc aşadar, mulţumindu-i pentru că mi-a schimbat, fără să vrea, fără să ştie, odată, viaţa. Şi pentru asta n-a cerut nimic în schimb. Cum nu cere nimănui.
Vă dau azi 10 motive pentru care orice OM ar trebui să vină la concertele lui:
1) Emană prin toți porii pozitivism. Nu poți sta lângă el cu fricile în sân. N-ai cum.
2) Îți spune povestea propriei vieți. N-ai cum, în vreunul din cântele pe care le trăieşte, să nu te regăsești.
3) Te vindecă. Toate iubirile divine au propria poveste. Uneori, renunțăm la ele sau suntem lăsați la margine de suflet, să le plângem. Mihai Napu te vindecă printr-un „tu” spus fără ocolișuri.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]
4) IUBEŞTE oamenii. Şi simți iubirea asta în fiecare zbatere de gând. Îi respectă si îi atinge uşor, cu propria inimă.
5) Trăiește arta adevărată. Fără trend-uri şi compromisuri, Mihai Napu nu se vinde pentru notorietate. Trăiește, nu supraviețuiește din play-back-uri.

6) Simte oamenii. Niciodată n-a semănat un concert cu altul. Îl trăiește în funcție de mine şi de tine. În funcție de povestea fiecăruia din noi, şi tot aşa ne dă  ce avem nevoie.

7) Dezminte, NU minte! Dezminte aluzii ale altora, dezminte răutăți si suflete fără trăire.  Şi orice iubire ce n-are sorți de izbândă.
8) Fură, pentru tine, parte de cer. Şi când e prins, Dumnezeu îi dă în plus. Căci bucata de viața furată pentru  a o da altora, e veşnicie.
9) Privește prin tine. Şi acolo unde-şi opreşte ochii, se termină frica. Îți dă curajul să fii tu însuți.
10) Iartă. Şi te învață şi pe tine iertarea. N-ai cum să trăiești după alte reguli, decât cele ale iertarii, după ce l-ai ascultat o singură dată.

Mergi joi, 2 martie 2017,  aici, să trăieşti iubirea divină, fără somoni şi picanterii!

Te aştept cu câteva poeme, în tandem :). Cu siguranţă fi-vom câţiva care vom da glas altor iubiri divine. Unele din ele, puse în mâinile noastre, chiar de el. De Mihai Napu.

Mulţumim, Marta, pentru partea de rai pe care ne-o aduci de fiecare dată când aduci acest OM să ne înveţe să trăim. Într-o lume în care păşim tot mai strâmb…

# Scrie şi tu pe Invata.Crede.Iubeste, folosind formularul de aici!

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]
Distribuiți vă rog
De ce? – întrebări pentru VEŞNICIE

Artistii lumii

De ce? – întrebări pentru VEŞNICIE

Distribuiți vă rog

De ce?

 

De ce, Doamne, de ce, Te ascunzi la fereşti

După vechile mâini ce ţes triste poveşti?

De ce, Doamne, de ce Tu cu grab` te piteşti

După praguri de viaţă şi nimic nu-mi vorbeşti?

 

De ce, Doamne,  atâtea „De ce”-uri pe buze

De ce, Doamne se ninge cu zăpadă de frunze?

De ce, Tată, se nasc din nenaşteri

Dovezi de iubire pe pat de cunoaşteri?

 

 

De ce, Doamne, speranţe se ard la ferestre

În loc de lumini şi poveşti de poveste?

De ce, Doamne, ard vechi felinare

La poalele crucii, la Tin` la picioare?

 

De ce, Doamne, Tu Domn ne rămâi

De ce, Doamne Tu crud nu ne spui:

„Pleacă, străine, te du înainte

Sătul sunt de rugi cu reci necuvinte!”

 

De ce, Doamne, laşi paşilor noştri putere

Să urce pe Golgota borcanul cu miere?

De ceplângi Tu, Doamne, la crucea de vremi

Şi cu mâini tremurânde la Tine ne chemi?

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
„ISTORIA ROCKULUI ROMÂNESC”, SPUSĂ DE NELU STRATONE, ÎN PREGĂTIRE LA HYPERLITERATURA

Oameni cu aripi

„ISTORIA ROCKULUI ROMÂNESC”, SPUSĂ DE NELU STRATONE, ÎN PREGĂTIRE LA HYPERLITERATURA

Distribuiți vă rog

Pentru cine nu mă cunoaşte, fost-am toată viaţa întruchiparea revoltei. M-am revoltat împotriva nedreptăţii făcute celor săraci, a celor talentaţi dar nerecunoscuţi, a binelui ce primeşte răsplată iadul, a tuturor celor văzute şi nevăzute. 🙂

Am visat o lume frumoasă, în care să se cânte, să se scrie, să se danseze şi să se picteze cu sânge istoria sufletului.

Am visat oameni frumoşi, cu dezastre transformate în biruinţe. Şi pe Dumnezeu, îmbrăţişând lumea asta a mea, cu toată iubirea pe care Singur a creat-o. Şi noi am înţeles-o greşit, şi-am dat-o la porci, s-o sfâşie de vie…

Cine mă cunoaşte,  ştie că ce spun acum stă sub semnul unei mari dureri: aceea că noi, artiştii lumii, avem de toate, numai dreptate nu. N-avem dreptate când strigăm că ne doare laşitatea, ura, indiferenţa, egoismul, ignoranţa, umilinţa şi amăgirea.

N-avem dreptate, zice restul lumii. Restul acela format din cei ce ne râd în faţă, că n-avem ce face şi-atunci ne-apucă absurd câte o melancolie şi creăm cine ştie ce bazaconie destinată unei sinucideri spectaculoase.

N-avem dreptate când spunem că ne dor visele pe care le împlinim în propria artă. Doar în ea. Pentru că în propria ţară, uneori, murim calculat, de la supradoză de iubire injectată în pleoape. În suflet şi-n tălpi. Alea cu care am colindat lumea, sperând să găsim un strop de dreptate în ea.

Noi, artiştii ăştia teribilişti, rebeli, tatuaţi, beţivi, drogaţi, nebuni şi degeaba, ne întâlnim uneori la un pahar de umilinţă şi ne înecăm amarul în câteva versuri. În câteva culori, în câteva pânze, în câţiva paşi, pe câteva note, sărind de pe portative.

Scriu cu lacrimile făcute rugă, cum adesea am spus, despre destinul celor ca mine. Unul frumos, cu toate negurile şi morţile tatuate în tâmple.

Scriu după ce am citit cu inima bătând a ultim poem, despre proiectul celor de la Hyperliteratura.

Am aflat despre el de la Radu Toderaş, om drag, ce mi-a adunat bucăţile de suflet şi le-a ţinut în braţe până s-au lipit singure, de-atâta timp ce-a trecut peste ele. Neiertător. Odată…

Am aflat de la el că vrea, împreună cu Andrei Ruse  şi Nelu Stratone, realizatorul celebrei emisiuni radio A lu’ Nelu, să scrie istorie.

Dar nu orice fel de istorie. Ci ISTORIA ROCK-ULUI ROMÂNESC.

Am citit despre proiect, am râs şi-am plâns. Am râs pentru că mi-am amintit de vorbele lui Radu, spuse când a aflat că „m-am pocăit”:

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

„Cu tine n-o să mă rog niciodată că avem cerinţe diferite de la divinitate! Dacă vrei să bem împreună un zaibăr, asta cu nerăbdare!” :))

Deşi ne sunt cerinţele diferite, sufletele noastre bat la fel de rebel şi, ar zice unii, naiv, pentru artă. Pentru cuvânt şi pentru portative.

Probabil ca noi sunteţi mulţi, îndureraţi de istoria care se scrie cu sângele marilor artişti, despre care se povesteşte abia după ce s-au dus la un pahar de viaţă, cu Dumnezeu.

Am plâns pentru că am văzut în proiectul ăsta multă iubire. De lume. De oameni. Am plâns de frica ignoranţei celor ce vor trece pe lângă el şi se vor duce să cumpere celebritate. Ori încă un gram de silicon. Ori poate niscaiva „şmecherie”, să ne arunce cu ea în ochi. Ăştia ce-au văzut moartea de multe ori, dar au sfidat-o şi-au crezut în ea mai mult ca-n Dumnezeu: c-o întârzia suficient încât să aibă ei timp să ne lase moştenire un vis devenit realitate: că arta va câştiga războiul cu Diavolul.

Am citit despre ISTORIA ROCK-ULUI ROMÂNESC atât cât să-mi doresc să susţin acest proiect pentru pasiunea pe care omul Nelu Stratone a pus-o în fiecare cuvânt. Să scrii istorie te scrie pe tine, cu acelaşi sânge, în istorie.

O carte care adună între copertele ei visele unor generaţii care au sperat până la ultima suflare că rock-ul nu va muri niciodată. Deşi e aspru criticat, deşi judecăm şi acuzăm, facem supoziţii şi dăm verdicte pentru dezastrul din Colectiv!

Mulţumim, Nelu Stratone, pentru visul tău!

Mulţumim pentru o viaţă de generaţii, pe care o vinzi pe câţiva lei! Prea puţin, îndrăznesc să spun, pentru boala de care suferi, ca mulţi dintre noi: „o boală ce are rock-ul ca simptom”.

Pentru cei care doriţi să contribuiţi la naşterea unui vis, există aceşti oameni care încă mai cred în poveşti. De viaţă.

Pentru a susţine proiectul, click aici.

Pentru o întoarcere în trecut, citiţi versurile:

„Văd o lume întreagă ce-a uitat tinereţea

Cu visuri îndrăzneţe ce-au trecut ca un vânt

Şi atunci de ce oare sunt discuţii aprinse

Când şi voi ştiţi prea bine că totuşi ca voi sânt.”

PHOENIX – TOTUȘI SÎNT CA VOI (1967)

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Gyuri Pascu, ţi-ai pus Aripi de drum… prea devreme

Oameni cu aripi

Gyuri Pascu, ţi-ai pus Aripi de drum… prea devreme

Distribuiți vă rog

Ploua dimineaţă, când am primit vestea că ai început zborul. În clipa aceea, mi-am amintit de vorbele colegei tale, Alice Nicolae, spuse în urmă cu nici o săptămână:

 „Ştii că Dumnezeu are umor câteodată?”

N-am crezut vestea. Dar lui Alice îi răspund azi la întrebare:

Acum ştiu, draga mea! Tocmai am aflat. Atâta umor are, că pe noi, oamenii, ne lasă cu tragedia din el. După ce se duc toate ale lumii. După ce se duc şi cei pe care El, umoristul perfect, i-a învăţat  să trăiască din el. Din umor zic!

Gyuri, tocmai pregătisem pentru astăzi un articol despre cei ca tine. Despre „artiştii lumii”, cum spune mereu prietena ta, Clara Mărgineanu. Artiştii ăştia care ne dau nouă, celor ce ne plângem de prea multe lacrimi, bucuria.

„De ce clovnii plâng în spatele măştii?” Aşa se numeşte articolul meu. Predestinat ori ba, încheiam cu „… s-o facem să râdă – viaţa- şi când ne încheiem socotelile cu ea, să plângem liniştiţi râsul grăbit. Rolul încheiat şi povestea făcută Destin.”

N-am mai apucat să-l postez. Ai decis tu să te înalţi. Şi ai luat cu tine toate cuvintele. Ai lăsat tăcerea. Aceea care rămânea după ce îţi încheiai spectacolele cu  dictonul:

„Să vă ferească Dumnezeu de neiubire!”

Gyuri, e greu să vorbim DESPRE tine. După ce lumea vorbeşte CU tine, îi intri în sânge. Tu, omul Gyuri.

E greu să plângem DUPĂ tine. Când am râs şi-am plâns atâta cu tine. Cu fiecare personaj pe care l-ai interpretat.

Ţi-aduci aminte de Mess? Ne învăţa despre Dumnezeu. Despre iubire. Despre prietenie. Mess, personajul creat de Daniela Marin. Mess, cel care stătea cuminte, în cutia lui de carton…

Noi nu-l vom mai revedea  niciodată. Iar cei ce nu l-au văzut, au pierdut şansa de a învăţa să iubească. Necondiţionat…

Ţi-aduci aminte de Regizorul din „4X4 Personaje” ? Ne-a învăţat despre artă. Despre ce lăsăm în urma noastră. Când ne facem din destin aripi şi plecăm de pe pământ…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Nici pe el nu-l vom mai revedea vreodată, Gyuri! Te-ai transformat peste noapte, din regizor, în actor. Unul pe care Dumnezeu l-a pus să joace după piesa Lui. Detaliu cu detaliu. Dacă nu aş fi copil de Dumnezeu, cu siguranţă m-aş certa cu El. Aş arunca în El cu scenariul ăsta absurd. L-aş opri să te oblige să joci un rol mediocru. Acela de zburător în lumea de dincolo.

Dar sunt copil de Dumnezeu. Şi ştiu, la fel ca tine, că El ştie mai bine de ce. De ce a ales să te oblige să închizi uşa acestei lumi şi să pleci dincolo. Nouă nu ne-ai dat tot ce aveam nevoie, socotelile cu noi încă nu le încheiaseşi. Pe noi nu ne întorseseşi la Dumnezeu. Asta ţi-era dorinţa. De asta ai şi decis „Teatrul spiritual”, împreună cu Daniela.

Ţi-aduci aminte de tehnicianul din 4×4 Personaje? Eu nu voi putea uita niciodată replica ta: 

„Pentru mine nu e nici o problemă, eu mai pot sta (la teatru) cât mai circulă 91 (troleul)!”

Atunci aveai timp… azi ne-ai fost dovadă că nu, nu mai e timp. Şi noi habar n-avem că nu mai e… Ne facem planuri. Şi lăsăm pe mâine. Zicem să nu ne grăbim.

Nu mai e timp, Gyuri! Şi uite de ce zicea Alice că Dumnezeu are umor: 91 va continua să circule! Tu, în schimb, ţi-ai terminat rolul, Dumnezeu a tras cortina, şi noi, spectatorii, te aplaudăm azi la scenă deschisă. Numai că, de data asta, nu-ţi mai putem spune: „La revedere!” pe scena asta. Ne revedem, de-o fi să-L cunoaştem şi noi pe Dumnezeu, ca tine, pe scena de dincolo. Pe scena aceea unde toţi fi-vom prieteni. Şi tu nu vei avea doar un căţeluş tovarăş de drum, cum avea Mess.

Gyuri, ce-mi vine acum în minte e clipa în care ţi-am dat cartea „Pune ultima piesă!” Nu la piesa asta am vrut să se gândească Dumnezeu.  Nu pe asta am vrut să te înveţe să o pui…

Sau… cine ştie? Tu oi fi piesa lipsă din cer. Poate unui înger îi lipseşte o aripă. Şi doar tu te potriveai acolo. Cine sunt eu să-L învăţ pe Dumnezeu cum se potrivesc piesele în puzzle-ul numit „Eternitate” ?

Cine suntem noi, Gyuri, să ne certăm cu El şi să-i reproşăm că nu ne mai dă din tine? Chiar aşa, om frumos, când te-am avut lângă noi… dar mă opresc. Ştii şi tu continuarea. Şi-ai fi trist s-o vorbim. Tu ne-ai învăţat să tăcem. Şi din tăcerea asta să facem iubire. De Dumnezeu.

Mulţumim, suflet drag, pentru tot ce ne laşi! Suntem încredinţaţi că ne iubeşti. Nouă, celor ce te-am aplaudat de pe margine, ne vine azi rândul să ne înclinăm în faţa ta, şi să-ţi mulţumim pentru că ne aplauzi, de azi, de pe scaunul din faţă al celeilalte scene. Pentru fiecare piesă pe care o jucăm în propriile vieţi.

Ştii, Gyuri? În „4×4 Personaje”, întrebarea care pe mine m-a zguduit a fost:

„Ăsta e finalul?”

Dacă vei dori vreodată să stăm la un pahar de vorbă, aş vrea să ne vorbeşti despre întrebarea asta. Şi să ne dai un răspuns ….

Te îmbrăţisăm,

Oamenii

 *** De la Gyuri va puteţi lua rămas bun la capela cimitirului Bellu Ortodox începând de marți 27 septembrie ora 14:00 până miercuri 28.09 ora 13:00. (anunţ preluat de la Daniela Marin)

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
ARTIŞTII LUMII. 63. Număr. Nimeni. Niciodată.

Oameni cu aripi

ARTIŞTII LUMII. 63. Număr. Nimeni. Niciodată.

Distribuiți vă rog

ARTIŞTII LUMII. 63. Număr. Nimeni. Niciodată.

”Artiștii lumii încearcă să înoate

Chiar sub asfalt, când sunt respinși sau triști

Pot fi bolnavi, ciudați, dar peste toate

Iubiți divinitatea din artiști.

 

Agonizează smirna în lavandă                

Le-nmiresmează clipa Duhul Sfânt

Ei dăruiesc o altfel de ofrandă

Din pâinea rumenită în cuvânt.

 

Artiștii lumii, trăiesc din vise și respiră dor

Ei plâng durerea tuturor

Artiștii lumii, merg pe Titanic

Durerea lumii o simt organic.

 

Doar ei rezistă, și prin minune,

Din naufragiu, refac o lume.

Sunt când pe-un colț de stea, când rătăciți,

Lucizi, înfriguranți, sau fanteziști

Să îi iertați, și-apoi să-i ocrotiți

Căci poate nici n-au vrut să fie artiști.

 

Artiștii lumii, descântă-n lacrimi tot ce trist trăiesc,

Artiștii lumii, robiți iubirii, vă iubesc!”

(Poemul ”Artiştii lumii”, Clara Mărgineanu)

 ”Victima cu numărul 63.” – cam așa era anunțat decesul lui Cristian Mitroi, artistul lumii ce în Colectiv, ne-a dăruit ”o altfel de ofrandă”, viața sa. Așa e, nu acolo s-a stins. Dar acolo s-a oprit din ”fabricat vise”. Acolo a fotografiat ultima dată lumea. Asta care îl va conduce azi-mâine pe drumul acela pavat cu de toate cele ce nu găsim aici. Ori găsim, da „ n-avem vreme de pierdut pentru ele. Că-s altele mai urgente, altele mai bune sau mai scumpe. Sau mai raționale, căci timp de artă n-avem. Nici timp să cumpărăm din ea. Nici interes să ne oprim să o privim. Nici chef să o trăim. Nici interes să o simțim…

Arta asta, fir-ar ea, zic unii, a dus la atâtea morți, la atâtea depresii, la atâtea chinuri și la atâta sărăcie!Că de-ar gândi artiștii ăștia cu mintea ce le-a fosta dată de DUMNEZEU, n-ar trăi de azi pe mâine, n-ar ajunge  bolnavi, ”cerșind pe străzi ceva mâncare”,  nu și-ar asuma riscuri scumpe pentru trăiri ieftine.

Așa o fi, oameni dragi! Noi, artiștii ăștia, fabricanți de iluzii, consumatori de antidepresive uneori, însingurați și rătăciți printre blitz-uri, litere, portative ori pași, culori sau roluri, om avea și noi boala noastră, spitalele noastre de nebuni, (cum spunea Adrian Păunescu) cârciumile noastre,ori viețile noastre trăite pe brânci, dar credeți-ne că scriem mereu cu sângele nostru, destinul fatal al lumii în care trăim. Lume  din care facem nu bani, ci dragoste. Una adevărată, nu aia ce se consumă în aventuri de-o noapte, în pasiuni începute la semafor și sfârșite la ușa primului hotel.

Fotograful ”ăsta” de 30 de ani, ce eterniza la concerte câte-o privire dincolo de care numai artiștii ca el vedeau realitatea,  (crudă sau fericită, dar, cu siguranța perfect de imperfectă!) a plecat ieri de aici ”să înoate chiar sub asfalt”. Și, de-ar fi viață dincolo de vama asta, cu siguranță i-ar învăța și pe cei de acolo să trăiască din artă. Așa, de azi pe mâine. Sau de mâine, pentru totdeauna!

S-a dus așa, simplu, cum trăiește orice artist. În flăcări, ca orice mare chin. Își umezește buzele cu lacrimile celor dragi ai săi, își stingeîncă  focul ăla blestemat cu mâinile arse de rugăciuni ale surorii care i-a iubit pasiunea. I-a dăruit credința și i-a încurajat descurajările. Căci din ele se naște arta adevărată.

Artistul ”ăsta” grafician, așa artist cum era, ne-a dăruit cea mai imperfectă grafică: viața sa. A lăsat-o aici, pe lumea asta, în pământul ăsta, să ne amintim cu toții că ”din pământ am fost făcuți și în pământ ne vom întoarce”. Să ne amintim de azi înainte, de fiecare dată când călcăm apăsat, grăbit și ignorant, că sub acest pământ își trăiesc pasiunile pentru totdeauna, marii artiști ai lumii. Ăștia care au scris cu viața lor viitorul nostru. Propria noastră viață sau au mâzgălit tremurând suferințele noastre. Pentru că numai ei pot să aducă imperfecțiunea la cea mai perfectă stare. Numai ei pot să vadă dincolo de măști. Numai ei au curajul  să moară pentru o pasiune. Ieftină. Sună pleonastic. Cine a văzut vreodată o pasiune scumpă? Ce e scump nu mai e demult pasiune, s-a transformat în obligație, în sete de înavuțire și în competiție. Însă adevărata artă își găsește liniștea și valoarea acolo, în brațele lui Dumnezeu. Căci și El, dintr-o mare pasiune pentru omenire, Și-a dat viața să trăim noi. Și El, tâmplar sărac, artist al lumii decăzute, a trebuit să treacă prin chin să înțeleagă lumea ceva.

Și-a înțeles. Fiecare ce-a vrut.

Dragă Cristian, eu, alt artist ”bolnav, ciudat sau fantezist”, îmi trăiesc viața pe muchie de prăpastie. Una a credinței. Aceea că moartea fiecăruia din noi va schimba ceva în viața celor ce-au rămas.

Ai fost un număr până acum câteva ore. 63. S-a revoltat prietenul tău, Emil Călinescu.  S-o fi săturat și el de măștile astea. De setea asta. De căutătorii ăștia de senzațional. Ori de ignoranță. Ori l-o fi durând atât de tare, că nu mai știe decât să scrie. Tot o artă și-asta!

N-avem arme să ne luptăm cu nimeni. Suntem și noi artiști. Săraci, ”respinși sau triști”, neiertați de alții pentru că nu ne dăm coate să ieșim în față. Și de ieșim, ieșim cu viața noastră. Unii, mai curajoși, ca tine, cu moartea…

Noi,  artiștii acestei lumi, îți trimitem o scrisoare pe un portativ ars. Fă-i tu o grafică mai frumoasă, dacă vrei. Noi ți-o trimitem pe asta. Dureros de reală:

 

 ”Mă ţineam de alb, cu fluturii încleştaţi

Înălţam doliului rugăciuni incolore

Să-ţi aprindă roşul la înviere.

 

Îmi spintecam trupul

Să simt mai bine smulgerea ta

Din curcubeu

Iartă-mă, nu mai am culori!” (poemul ”Tablou sfârtecat”)

 

Semnează,

ARTIȘTII LUMII

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Adrian Paunescu – viata fara de moarte sau cum sa mori, traind in mormant

Oameni cu aripi

Adrian Paunescu – viata fara de moarte sau cum sa mori, traind in mormant

Distribuiți vă rog

20 iulie 2016.

E Ziua Aviatiei. M-am trezit cu gandul de a scrie despre o mare iubire a mea: zborul. Nu sunt pilot:), spun o mare iubire pentru ce simt cand il simt. E greu de explicat si greu de definit.

E un fel de dor de duca, spre nicaieri si spre pretutindeni. Exact asa. De asta mi-am si pus Aripi de Drum, sa pot trai o viata cu dorul de cer, intr-un zbor continuu si perfect. Eu, cea mai imperfect dintre imperfectii lumii.

Dar gandul meu, de a povesti despre ziua aviatiei, s-a blocat pe drumul spre inceput. Pentru ca, sigur nu intamplator, mi-au venit in minte 2 versuri  ale lui Adrian Paunescu:

„Si brusc am inteles ca fara tine
Nici eu in toate mintile nu sunt.”

N-am inteles de ce ma obsedeaza aceste versuri, si m-am indreptat spre mine insami. Sa ma intreb de ce. Si sa gasesc raspuns. Mi-am dat seama apoi ca de fapt, azi e o zi in care imi strang in pumni 2 mari iubiri: POEZIA si ZBORUL.

E ziua in care s-a nascut un OM care a avut curaj sa fie el insusi. Cu toate condamnarile lumii, cu toate pistoalele indreptate spre el.

Adrian Paunescu m-a invatat candva, fara sa stie, ca iubirea nu e iubire daca nu zboara. Daca nu e libera, adica.

Si tot nu intamplator, mi-am amintit de poemul lui, pe care l-am plans candva de atatea ori, ca nu mai aveam indrazneala sa mai cer lacrimi de la Dumnezeu.

Eu sunt eu

Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

 [ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

E greu sa fii tu insuti intr-o lume pusa pe judecat. Pusa pe aruncat nu cu pietre, ci cu gloante. Sa te ingroape mai repede in pamant.

E greu sa te lupti cu lumea, sa te inalti de-acolo, de sub lespezi rece, la cer. Cand ei te coboara, tu te ridici. Iti faci mainile ruga, si cu ele tragi de mansa propriei puteri, si pornesti la zbor. Cu toate ale lumii ne-ntelesuri.

Adrian Paunescu nu s-a nascut sa moara. S-a nascut sa ne arate ca se poate trai vesnic. Ca se poate ajunge la el, acolo sus, cel putin o data pe an. Pe 20 iulie.

Nu stiu cati dintre pilotii lumii stiu ca e sarbatoare in cer azi SI pentru o nastere de om, nu doar de Aripa. Nu stiu cati dintre noi avem curajul sa le cerem celor ce se duc acolo sus, azi, sa ii duca si lui, marelui poet, un pumn de lume. Sa scrie cu ea si acolo, povestea ce n-a mai apucat s-o termine aici.

Nu stiu cati dintre artistii lumii stiu ca azi e sarbatoare nu doar pentru ca e ziua Aviatiei, ci pentru ca pilotii lumii sunt artistii lumii. Si nici un artist al lumii nu trece dincolo, pana nu devine pilot.

Despre Adrian Paunescu am aflat prima data de la Cirna, Dolj, satucul bunicii mele. A venit in urma cu peste 23 ani sa tina un spectacol acolo. Cu Ana Maria si cu Andrei. Copiii lui. Mi-aduc aminte ca am plans tot spectacolul. Eram prea mica atunci sa inteleg de ce. Stiam doar ca lumea se uita ciudat la mine.

Nu stiam cine este, si de ce e atata zarva in sat la noi. Stiam doar ca simt ceva ce nu stiu explica, atunci cand vorbea si cand s-a inceput a canta.

Am aflat apoi, de la bunicul, ca e un mare poet. Ca au fost colegi de banca si ca se bateau. Ca s-a nascut in Basarabia, si marea parte a copilariei a trait-o la Birca, Dolj. Ca a stat in Cirna o perioada, si ca era un copil altfel. Nici bunicul nu a stiut sa-mi explice „cum adica era altfel…?”

Am intrebat de poeziile lui, unde le pot gasi. Nu aveam nimeni nimic. Nici macar tata, care iubea poezia mai mult ca orice. N-am gasit nici la biblioteca orasului meu natal, Bailesti. Habar nu am daca azi au acolo cartile lui.

Dar tare as vrea sa stiu ca e citit  in Oltenia lui draga.

Nu stiu nici cati stiu ca „OLTENIA, ETERNA TERANOVA”, e scrisa de el. Stia de atunci ca va trai vesnicia prin lume. Desi plecat…

Nu stiu nici cati se intreaba de ce OAMENII nu sunt cinstiti in patria lor. Si cati olteni sunt mandri ca cineva, candva, pentru totdeauna, le-a gravat Oltenia pe harta spre cer.

Ca Adrian Paunescu a scris istoria cu slovele iubirii. Istoria unei tari in care se moare de multe, mai putin de dor de ARTISTII LUMII.

Azi, Adrian Paunescu ar fi implinit 73 de ani. N-a fost sa (mai) fie…

Suntem multi, eu stiu sigur, care iubim asa cum a iubit el. Dar si mai multi care nu au curaj sa iubeasca asa: asumat!

Azi sarbatoresc 2 mari iubiri: de ZBOR si POEZIE! Si inteleg tot mai mult ca moartea se poate trai, prin cuvant.

Va rog azi, pe voi, cei ce zburati acolo spre cer, sa duceti o aripa de drum si celui ce ne-a invatat ca

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii. (Ruga pentru parinti)

Va rog pe voi, piloti frumosi, sa purtati pe umerii vostri azi, iubirea. Deschid azi pumnii mei si va las sa priviti cum se zbat pentru viata cele 2 iubiri: de ZBOR si de POEZIE. Sa nu uitati ca sunteti parte a lumii celui ce ESTE Adrian Paunescu.

A scris despre voi, a scris despre noi. A scris despre zbor… a stiut ca-ntr-o zi, VOI ii veti aduce de aici, vesti despre lume. Aceea pe care a iubit-o asa cum a stiut …

Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.

(Spune-mi ceva!)

Si a stiut apoi ca..

„Am sa plec intr-o zi

Intr-un loc nestiut,

Intr-un munte secret,

Undeva in trecut.”

 

Am decis intr-o zi sa spun lumii despre „intr-o zi” … in cartea mea, „Pune ultima piesa!

Atunci el nu zburase inca spre vesnicii. Dar n-am avut curaj sa-i spun ca am ales sa il gravez pe suflet pentru totdeauna! Cu tot cu iubirile lui, bifate gresit, uneori …

 Tu, Aviatie Romana, sa ne ierti ca te platim cu nimic pentru corespondenta cu Artistii lumii!

Sa ne ierti ca te uitam atat de usor! Probabil de asta a ales el, marele poet, sa zboare spre cer de ziua ta! Sa nu-l uiti niciodata si sa-ti fie mult mai usor sa-i duci slove de la noi, pamantenii …

Iti multumim, Adrian Paunescu, pentru vesnicia data cadou!

Si-atat …adrian paunescu

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.