Etichetă: arta

Povestea dizabilităţii: Bă handicapatule! Da, tu, ăsta în scaun cu rotile!

Oameni cu aripi

Povestea dizabilităţii: Bă handicapatule! Da, tu, ăsta în scaun cu rotile!

Distribuiți vă rog

Ce te uiți mah tu la femeia mea, mă, handicapatule? Vezi-ți mă tu de scaunul tău acolo, că are cine să-i tragă ei scaunu’, spune muşchiulosul cu 3 lanțuri la gât, stând ca barosanu’ pe jilțul lui de aur, în vreme ce „femeia lui” stă în picioare, lângă masă, aşteptând următoarea comandă a bărbatului ei.
– N-auzi mă să nu te mai holbezi aşa? Şi ce-i vorbești cu dumneavoastră? Crezi că aşa o iei de lângă mine mă, handicapatule? Treci fă-ncoa’, ce stai ca statuia acolo?


– Păi ai zis să nu te deranjez, cât eşti cu băieții …
– Păi am zis, fă, da’ nu vezi că te vrea alții? Şi găsişi şi cine. Păi cine să se uite, fă, la tine, decât handicapați?  Că dacă nu te luam eu te mânca păduchii, fă! Unu’ de-sta te mânca fă! Cât noroc pe tine, fă, să mă uit eu la tine. Să te fac bunăciune, că era  vai de capu’ tău. Dacă nu era barosanu’, ce făceai, fă?


Femeia cu părul carlionţat, cu unghii peste media unghiilor femeilor demne de respect, lăcrimează. Se duce lângă „barosanu’ ei” şi de acolo mă opresc din privit.

E frumoasă femeia asta. Dacă n-ar purta treij’ de kile de aur la gât, în nas şi prin toate încheieturile, şi nu şi-ar dezveli juma’ de trup, ar fi o doamnă ce multora le-ar întoarce privirile.

„Handicapatu’ ăsta” se retrage, îi văd lacrimile din ochi şi-i simt bătăile inimii. Iese din local, coboară singur în micuța grădină, şi tace. Mă prefac că scriu un mesaj, ies după el, şi-n cântecul lacrimilor lui neaşezate, scriu o scrisoare către Dumnezeu:

„Nu-Ți spun, Doamne, nimic. Tu ştii foarte bine ce-a fost. Te întreb doar. Mă iartă că poate voi striga la Tine! Uneori mi se pare că eşti tiran. Vreau să îmi spui de ce ai permis umilinţa asta?

De ce taci, de ce stai, de ce laşi?

De ce, Doamne, ai lăsat ochii ăştia atât de frumoşi, să plângă?

De ce, Doamne, dacă ne iubești, mutilezi un suflet? Tu ştii cât îl doare. Tu ştii cum era el cândva. Tu ştii că umilința asta l-ar putea costa viața…

Dacă va decide să-şi pună capăt zilelor din cauza durerii? Dacă nu se va mai putea trezi niciodată?

De ce, Doamne, permiți atâta nedreptate? Cu ce-a greşit chipul ăsta frumos? Vroia doar să fie politicos cu o femeie… unde eşti, Doamne, în clipe ca astea? Unde-ai fost când i-ai luat dreptul la…”

Mă opreşte din strigat fără glas:

Copilă dragă, îți înțeleg revolta. Ştiu că şi pe tine te-a durut copilăria aia în care te strigau copiii „handicapato!” Şi pe tine te-a durut indiferența lumii. Singurătatea în care te-au lăsat ceilalţi când nu mai puteai alerga cu ei. Ştiu, fată dragă, cât te dor durerile „handicapaților ăştia”. Căci şi tu ai trecut pe-acolo cândva. Nu e la fel de dureros, dar ştii cum e să se aplece alții, să le poţi simți brațele.

Ştii cum e să trebuiască să îți ridici privirile către copiii care ridicau cândva privirile să te poată vedea. Se inversaseră rolurile şi ajunseseşi cât o ghindă. Şi sufletul ți se mărea cu fiecare „handicapato” pe care-l auzeai.
Nu te cert când Mă cerți. Ştiu că ți se pare nedrept. Ştiu că i-ai fi spus „barosanului” că ochii ăştia frumoși, ai „handicapatului ăsta”, n-au la gât 3 zgărzi de aur, ci un ştreang cu care şi-a spânzurat fricile. Ştreangul ăla din care a făcut Aripi de drum, să zboare cu ele prin lume.

I-am dat Aripi, copilă dragă, să ajungă mai repede la Mine! Voi, cu picioarele voastre sănătoase, nu aveți rapiditatea lui. Dar nici determinarea.


De ce am lăsat suferința lui? De ce nu M-am coborât să-l scap?


Pentru că nici de pe cruce nu M-am dat jos, deşi puteam. Nu am oprit ciocanele care-Mi băteau cuiele. Puteam să nu îndur nici o umilință, fată frumoasă! Dar dacă aş fi oprit răutatea lor, ai mai fi fost tu azi salvată?  Ai mai plânge tu azi, din dragoste pentru ochii lui frumoşi, dacă Eu aş fi făcut dreptate?


E drept să strigi la Mine azi şi să mă-ntrebi de ce l-am părăsit, căci şi Eu am strigat la Dumnezeu atunci. Şi Eu I-am cerut să mă scape. Să ia paharul de la Mine. Dacă n-a făcut-o, a fost pentru ca azi, tu,  doar prin crucea Mea să iubești.


Cu ştreangul „handicapatului ăsta”, fetiţă dragă, o să fie salvați de la moarte mulți. El, „handicapatul ăsta” îi va apuca, atunci când vor fi pe margine de putere, şi îi va trage înapoi, în viață.

Căci vor vedea determinarea lui. Voința şi motivația asta ce-i sclipeşte în ochi. De asta sunt aşa frumosi, copilă dragă! Pentru că poartă în ei o palmă din gloria Mea. I-am dat putere să zboare. Îngerii n-au nevoie de picioare să ajungă la Mine. Voi credeți că dacă le aveți sunteți mai puternici. 
Vă mințiți singuri! O să vedeți de ce, într-o zi…

Mă uit la chipul ăsta frumos şi-l privesc până-n suflet. Acolo văd adevărata frumusețe şi sufletul ăsta nefardat îmi ia de mână sufletul:

Imagini pentru weddings in Wheelchair
Foto credit: Google

 

„Femeie frumoasă, într-o zi mă vei vedea alergând! Vom zbura amândoi, de mână, într-o grădină fără lanțuri şi ştreanguri! Până atunci, dă-mi mâna ta, lasă-mă să-ți pun Aripile, şi hai la Drum! Împreună!”

Dacă şi tu cunoşti „un handicapat”,  dă un share acestui articol! „Handicapatul ăla” poţi fi tu, într-o altă împrejurare! Nu rămâne indiferent!

Iar dacă povestea voastră de iubire spintecă lumea, comandă AICI mărturia voastră, şi transformaţi Raiul în veşnicie!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

 

Distribuiți vă rog
Uși fără chei. Unde găsești iubirea?

Relatii

Uși fără chei. Unde găsești iubirea?

Distribuiți vă rog

Uși fără chei. Unde găsești iubirea? Ți s-a întâmplat si ție, femeie frumoasă, să vezi usi interesante. Uneori ai fost poate de mână cu iubirea vieții tale, la colindat lumea,  si v-ați oprit în fața uneia din ele, visând la ziua în care te va trece pragul uneia asemănătoare, la ceas de jurământ.
Mie mi s-a întâmplat într-o zi să zăresc o astfel de usă, când eram singură. Ca acum. În singurătatea mea frumoasă si binecuvântată.
Si-am tot privit la usa asta, până ce a deschis un el. A iesit, m-a invitat la dans, si povestea a început.
A învățat să zâmbească, să spere, să trăiască si să se bucure de viață. Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru că mă oprise la uşa lui. Se vindecase de trecut si începuse o viață nouă.
Si dansul ăsta a durat ceva. Vreme. Timp în care a trebuit să sparg usa aia de câteva ori, să pot intra. Pentru că el se speria si mă alunga.
În fața acelei usi deveneai prințesă războinică. Luptai un fel de luptă dintre David si Goliat. Găsiți povestea în Biblie.
Nu-mi dădea niciodată cheile, când plecam. Îi era teamă că voi intra fără să bat. Voi intra si-i voi descoperi identitatea. Aceea care nu semăna cu el, cel care juca rolul unui artist căruia îi putea aduce fericirea numai o artistă ca mine…
Am spart usa asta de atâtea ori, că a venit ziua în care nu se mai închidea deloc. Atunci a trebuit să-i spun să folosească degrabă cheia. Altfel, oricine putea intra peste noi.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

– N-am cheie! Mi-a spus. Totul a fost o aparență! Eu am mizat pe faptul că lumea va crede că în spatele oricărei usi închise se află o cheie care o închide. V-am păcălit pe toți. Eu trăiam de fapt fără siguranță, cu speranța că nimeni nu va apăsa clanta, căci vor crede că se vor lovi de încuietoare. Tu ai avut însă curajul să o spargi…
– Mie mi-a păsat! Am spus. Nu te puteam lăsa în casă, conştientă fiind că te poţi sinucide… Greşeala mea a fost însă că n-am întrebat niciodată de cheie. Era atât de simplu dacă aflăm că n-ai nici o siguranță!
– Dacă aflai asta, nu te-ai fi luptat niciodată să spargi uşa. Şi eu n-aş fi aflat niciodată cât eşti de puternică! Rămâi acum, şi hai să cumpărăm împreună o cheie!
– Nu pot! Am răspuns. Cheia vieții mele e la Hristos. Tu nu Îl accepți pe El. Numai El poate face cheia perfectă pentru uşa asta imperfectă.
– Eu nu sunt un ciudat, să cânt cu pocăiţii tăi! Să râdă lumea de mine… N-am nevoie de El.
– Aşa e… Tu nu crezi că nu eu te-am salvat, ci El. Intrând cu cheia milei Lui pe uşa unei vieți care nu se ținea în nimic. Decât în rugăciunea mea: „Salvează-L, Doamne, dacă exişti, si mă voi pocăi!”
Femei frumoase, închideți după voi uşile fără chei, oricât de dureros ar fi! Fără Dumnezeu… nici un bărbat din lumea asta nu va putea să vă deschidă uşa binecuvântării! Chiar dacă e uşa unui palat.

Eu voi alege o colibă. Pentru o dragoste adevărată. A cărei uşă, însă, o va deschide Dumnezeu. Iar cheia I-o vom înmâna în fiecare dimineață, Lui. Aşa ne vom ține sufletele şi dragostea în siguranță.
Până când el, cel trimis de El :), mă va lua de mână să mă ducă într-o colibă, mă pregătesc pentru a deveni prințesa Păcii.
Războiul s-a încheiat.
L-a câștigat Hristos pentru mine…

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Nu lua de mână bărbatul care încă ține de suflet femeia căreia îi spune „fosta”!

Relatii

Nu lua de mână bărbatul care încă ține de suflet femeia căreia îi spune „fosta”!

Distribuiți vă rog

Nu lua de mână bărbatul care încă ține de suflet femeia căreia îi spune „fosta”! Când ne îndrăgostim, pierdem simțul ratiunii. Pragmatismul ne devine închisoare sau îl vedem ca pe o pierdere de fericire. De timp şi de dragoste…
Vin clipe când nu mai poți dormi. Pentru că el te trezește în somn, cu un zâmbet sau cu o mângâiere, desi ți-e departe.
Îl visezi si îl astepti fără reguli. Si devii sigură pe iubirea voastră.
Îți vorbeşte şi te doreşte altfel decât toți ceilalți.
Te crezi cea mai fericită şi mai norocoasă femeie din lume.
Şi poate chiar eşti. Când te uiți în oglindă. Când te uiți însă în el, în bărbatul care-ți taie respirația, ceva e în plus. Nu ştii ce e, doar simți o strângere de suflet. Dar pui totul pe seama fostelor iubiri bifate greşit.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Dureros şi nedrept e când, însă, îți dai seama că în brațele tale, el găseşte căldura brațelor ei, în ochii tăi el vede privirea ei, între palmele tale el strânge amintirile cu ea…
Vorbele pe care ți le spune sunt cele pe care nu a mai avut timp să le spuna ei. Iubirea ce ți-o declară ție e de fapt cea pe care nu i-o mai poate declara ei…
Povestea voastră e de fapt povestea pe care ea nu a mai vrut s-o mai scrie…
Draga mea, caută trecutul bărbatului pe care îl iubești!

Ține minte că doliul după o mare iubire durează cam un an. Şi că deşi totul în viață e relativ, oamenii nu calcă peste marile iubiri după  (doar) câteva luni.
Alege-ți bărbatul care vorbește despre tine, nu despre cât de greşită şi defectă a fost fosta!
Alege-l pe cel care te strânge pe tine de mână, când fosta e în fața lui!
Nu face mascaradă, nu se dă în spectacol când ea e prin preajmă,  dar nici nu zâmbește tăcut amintirilor cu cea care a fost …
Femeie frumoasă, fugi! Când între tine şi el e loc de mai mult de 2 degete. Acelea cu care îți aşează şuvitele de păr care ți-au zburat o dată cu zbaterile de suflet.
Sufletul acela, împărțit la doi.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Vindecarea începe cu Dumnezeu!

Credinta

Vindecarea începe cu Dumnezeu!

Distribuiți vă rog

Vindecarea începe cu Dumnezeu! Ne îmbolnăvim de iubiri înţelese greşit. Puţin câte puţin, cu zâmbetele mirosind încă a primăvară, ne transformăm în fluturi. Zburăm, de mână cu oameni pe care îi iubim pentru tot ce NU NE DAU.

Îi iubim pentru ce ne aşteptăm să ne ofere, pentru tot ce ne-am dori să fie şi încă nu au devenit. Ne asumăm responsabilităţi pentru schimbările lor, pentru bucuria lor, pentru împlinirea şi deznădejdea lor.

Uităm sau nici nu apucăm să învăţăm că iubirea adevărată nu se trăieşte între pastile şi medici. Nu pe paturi de spitale mirosind a depresii, a suferinţe tăiate cu lama pe vene, ori a sinucideri comise în numele ei…

Ne condamnăm apoi, după despărţiri de care ne facem vinovaţi, pentru eşec. Pentru lipsă de respect faţă de omul căruia nu i-am dat tot ce şi-a dorit. Tot ce a cerut. Uneori absurd, alteori egoist. Şi mereu iubindu-ne pentru ce îi oferim, nu pentru ceea ce suntem: copii de Dumnezeu.

Ne condamnăm plângându-ne vinovăţiile în perne pe care celălalt şi-a odihnit capul, după certuri din care el ieşea mereu învingător. În perne pe care el a visat dorul de altcineva, plecarea abia aşteptată de lângă noi şi coşmarul care se numeşte NOI…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Uneori trec ani. Pentru alţii, mai norocoşi puţin, trec luni. Până ce îngenunchem mutilaţi de suferinţe şi strigăm către Dumnezeu. Acela pe care nu L-am întrebat dacă iubirea înseamnă durere. Nefericire. Acuze. Ţipete. Condamnări. Lovituri. Sinucideri. Pastile. Acela pe care nu L-am întrebat dacă persoana pe care o vedem frumoasă, este şi cea pregătită pentru noi.

Ne jucăm de-a Dumnezeu, apoi, când ne dăm seama că nu suntem, alergăm la El să-I cerem ajutor. Să ne scape din închisori, să ne elibereze de nedreptăţi şi să ne ţină în braţe. Nu merităm nici măcar să ne asculte, şi noi cerem vindecare. De suferinţele pe care singuri ni le-am ales. În schimbul unor iubiri de-o vară, de-un an, de-un fior, de-o noapte…

Şi niciodată de-o viaţă!

M-am vindecat de neiubirea de Dumnezeu. Mi-am cerut iertare pentru iubirile pământeşti, trăite pe paturi de iluzii cusute frumos.  Cu aţă de minciună. De promisiuni şi trădări.

Şi într-o zi mi-am făcut curaj să-L rog pe acelaşi Dumnezeu, căruia nu i-am cerut niciodată părerea pentru alegerile mele, să mă salveze. Să-mi dea răbdarea de a aştepta iubirea adevărată, născută din El şi scrisă cu sângele Celui ce a murit ca eu să trăiesc. Curat şi biruitor.

Şi-a venit o zi în care El m-a întrebat:

„Vei spune tu lumii despre iubirea divină?”

  • Da, Doamne, am răspuns, voi spune! Ajută-mă doar să n-o mai pierd niciodată! Căci fără Tine sunt Nimic!

 

Foto credit: Sara Dumitrache

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!” sau frumusetea din spatele simplitatii, dezvaluita de Alexandru Sassu

Oameni cu aripi

„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!” sau frumusetea din spatele simplitatii, dezvaluita de Alexandru Sassu

Distribuiți vă rog

„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!” sau frumusetea din spatele simplitatii, dezvaluita de Alexandru Sassu

E luna femeii, si v-am promis frumusete. Nu insa una care tine de plastic si bisturiu, ci aceea simpla, din spatele lumii. Astazi ne povesteste despre ea, Alexandru Sassu, cel care a creat zambete din nimic, ori din oceane de lacrimi.

El, „tipul de la metrou”, despre care n-am stiut nimic pana acum cateva luni, cand am scris AICI despre realitatea cu care m-a izbit in fata, atunci cand am citit, din pura intamplare, cu ochii in lacrimi: „Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi! Alex”

Cand treci prin viata unui Alex care are grija sa iti aminteasca toate defectele, sa iti arate ca nu valorezi nici jumatate din cat valora fosta, cand auzi in fiecare zi nemultumirea de a nu fi femeia frumoasa, pe care si-a dorit-o toata viata, si, dupa ce decizi sa-i lasi spatiu, spre a si-o gasi pe cea potrivita, vezi la metrou exact cuvintele dupa care ai tanjit luni de zile… ti se pare ca Dumnezeu se tine de bancuri. La care te prinzi cu greu. 🙂

Azi, vindecata de nefrumusete, ma uit la cicatricea lasata de imperfectiunile mele, si vad, scris peste ea: „Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi! Alex”.

Si stiu ca ori de cate ori obsesia din trecut, a defectelor mele de tot felul, va reveni sa-mi macine sufletul, voi avea arma cea mai puternica, pe care o voi folosi sa omor minciunile de-atunci: Cuvantul.

„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi! Alex”

Asa ca, de martie ce e, l-am rugat pe Alex sa ne spuna povestea lui. De viata si de pasiune. De frumusete ce vede in noi, femeile imperfecte:).

Sa citim, zic:

 Alex, toată lumea te cunoaşte ca „tipul de la metrou, cu Nu te mai preocupa, eşti frumoasă astăzi!” Cine eşti tu, de fapt, şi care e povestea  cuvintelor „din subteran” 🙂 ? 

Dupa cum deja cred ca stii, nimic nu a fost gandit. Mesajul s-a dorit a fi un gand de la un om pentru alt om, esenta acelor cuvinte dorind sa o transmit unei tipe alaturi de care am mers vreo trei statii de metrou. Era trista si dezamagita de viata ei, si de faptul ca toate prietenele ei  traiesc lucruri pe care ea le viseaza. Si am vrut sa ii arat ca nu asta este totul.

Acel „esti frumoasa astazi” nu se refera la frumusetea exterioara, ci la interiorul omului, la lucrurile pe care le avem si nu le apreciem, la cate se intampla in jurul nostru fara sa vedem, considerand ca totul ni se cuvine.

De acolo, totul s-a intamplat. Mesajul a fost preluat si a inceput sa apara peste tot, atat in Bucuresti, cat si in tara. Metroul bucurestean este „acasa”, ca sa zic asa, avand in vedere ca inca in majoritatea statiilor il poti vedea, insa e scris pe pereti, pe panouri publicitare, in parcuri sau in locuri unde nici nu te gandesti.  Important nu este cine a inceput sau motivul, important este ca mesajul inspira oameni, pune zambete pe buze, ofera optimism si da o stare de pozitiv.

 Povesteşte-mi, te rog, despre talantul tău. Care este, cum l-ai descoperit,  şi cum ai ajuns să-l pui pe portativ?

Nu stiu daca ii pot spune talent. Lumea spune ca fac bine ce fac si persoanele se intorc la mine. Sunt make-up artist. Vezi tu, asta este o meserie in care nu conteaza reclama, si nu conteaza imaginea, conteaza ce iese din mainile tale. Da, ok, cu cat te implici mai mult si cu cat esti mai pasionat, cu atat mai bine, insa talentul neantrenat este degeaba.

Inainte sa fac asta, am facut facultatea de drept, am lucrat in multinationale si in banci. Mi-am dorit o schimbare, una radicala, pentru ca nu ma regaseam in ce facem, si am facut-o. Ce este important este nu doar sa iti doresti lucruri sau doar sa visezi la ele. Da, asta e un inceput, dar daca nu actionezi, nu se va intampla nimic si mereu vei ramane cu frustrarea „si daca…”.

Cum e cu talanţii ăştia, din punctul tău de vedere? Te naşti cu ei, şi depinde de tine să-i înmulţeşti, sau îţi sunt daţi de Dumnezeu, şi tot treaba Lui este să ţi-i înmulţească, sau măcar să-ţi dea adresa unde se fabrică?

Eu zic ca sunt doua posibilitati: te nasti cu talent sau il dobandesti prin dorinta si exercitiu. Sa te nasti cu el, prezinta un avantaj, dar nu este totul. Este chiar riscant, pentru ca te culci pe o ureche, ca ai talent, si atunci consideri ca exercitiul si munca nu iti sunt necesare.

In cea de-a doua situatie, iti doresti, vezi ca ai o inclinatie cat de cat, si te apuci de munca. Si muncesti! Muncesti mult! Pentru ca stii ca ai radacina, dar ani de zile nu ai udat-o si nu a crescut nimic. Realizezi ca doar prin exercitiu zilnic si sustinut poti sa evoluezi si sa ajungi unde altii sunt de ani de zile. Unii au avut darul sa ajunga mai usor decat tine, acolo, pentru ca datorita talentului nascut au luat startul in fata ta.

Nu cred in povesti de succes nemuncite si nu cred in minuni ce se intampla peste noapte.

Totul trebuie cladit, muncit si asteptat. Fara rabdare nu obtii nimic, nimic nu se intampla cat bati din palme. Drumul poate fi presarat cu frustrari, cu dezamagiri, cu promisiuni nerespectate, cu oameni falsi si „hateri”, dar ce conteaza, atata timp cat tu stii unde vrei sa ajungi?

De ce crezi că îşi blochează oamenii harul primit de sus, în joburi de unde câştigă decât bani, nu şi împlinire sufletească? Cum crezi că ar trebui să-şi privească fiecare darul?

Ma bucur ca ma intrebi asta, pentru ca pe drumul meu pana aici, am surprins foarte bine aceste situatii in cazul celor din jur. Initial, cand iti incepi viata profesionala, iti pui in minte cam ce vrei sa faci si iti doresti un job de care sa iti fie drag, care sa scoata ce e mai bun din tine, si incepi drumul.

Problema este ca pe drum apare un cerc vicios al banilor si al pozitiilor in cadrul companiei – azi esti promovat, maine primesti marire de salariu, poimaine un bonus pentru atingerea target-urilor si tot asa. Peste ceva ani te trezesti pe un drum care nu este al tau, pe care nu ti-ai dorit niciodata sa pasesti, insa este drumul pe care, pe nesimtite, ai pasit, luat de nebunia cotidiana, si din dorinta de a demonstra cine esti.

Si uite asa ajungi sa te frustrezi, sa mergi „la scarbici” sau „la munca”. Atunci cand ajungi sa folosesti aceste sintagme, cred eu, in tine zace deja un amalgam puternic de frustrare si dezamagire pe care il controlezi din ce in ce mai greu. Din punctul asta refulezi in vacante exclusiviste, cadouri scumpe, gadget-uri de ultima generatie, lucruri materiale care te plaseaza intr-un loc bun in ochii celorlalti, dar tu? Tu cine esti?

Dar tu? Tu cine esti?

 Când ar fi cel mai înţelept să renunţi la ceea ce nu-ţi aduce bucurie adevărată: când deja eşti sigur că poţi câştiga din pasiunea ta, suficient încât să poţi supravieţui, sau atunci când SIMŢI? Ar trebui să păstrăm un echilibru, în ceea ce priveşte cariera, între raţiune şi sentiment?

Eu am facut schimbarea cand am simtit. Nu am avut nici o plasa de protectie. Am zis ca trebuie sa schimb si am schimbat. Un gest un pic nebunesc. Nu m-am gandit la consecinte. Am renuntat la job si am ales drumul asta, fara sa existe certitudini. Mi-am concentrat toata energia pentru a merge pe drumul asta si am pornit.

In aceeasi masura, cunosc persoane care au facut schimbul asta usor-usor. Si-au ales drumul si au pasit treptat pe el, mergand in paralel cu job-ul care le castiga traiul de zi cu zi.

Nu stiu cum este mai corect. Nu cred ca exista o regula. De obicei spun ca suntem diferiti si asta este minunat. Asta cred si in aceasta situatie. Nu exista o reteta, fiecare face astfel de schimbari cum si cand simte. Important, daca ma intrebi, este sa o faca, pentru ca multi gandesc, dar nu actioneaza.

Ce crezi că îi poate motiva pe oameni să pornească pe drumul vocaţiei?

Cred ca fiecare este motivat de lucruri diferite. In cazul meu, m-a motivat enorm de mult drumul meu profesional, parcurs pana in momentul schimbarii. Trecand prin atatea experiente care nu imi aduceau satisfactie din punct de vedere emotional, eram extrem de determinat sa reusesc pe acest drum, tocmai pentru a nu fi nevoit sa ma intorc pe cel nefericit.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Cred, totusi, ca un factor motivational general este experienta. Cu cat treci prin mai multe situatii sau prin viata, cum se spune, cu atat stii mai clar ce vrei si te poti motiva pentru a reusi in alegerile tale.

 E luna femeilor. Spune-mi care sunt cele mai importante 2 femei din viaţa ta, care ţi-au creionat într-un fel sau altul, personalitatea, care te-au transformat în cine eşti acum, şi cum au făcut-o.

Pentru mine, cand vine vorba de asta, vorbesc de un trio: mama, „mamaie” si sor-mea. Cumva, fiecare si-a facut partea ei, si impreuna au dat un rezultat bun, zic eu. Mama, chiar daca este si acum o mama mult prea grijulie, este mama, si am inteles ca unele lucruri nu se schimba niciodata si nu merita sa iti consumi energia pentru a le schimba.

Mamaie – nu este o ruda sau vreo bunica, este femeia care m-a crescut pana pe la 12 ani, ceea ce azi se numeste „dadaca”. A fost un om extraordinar, o femeie simpla, de la tara, care avea, insa, un dar de a creste copii.

Femeia aia iubea pe oricine neconditionat si orice facea, incerca sa faca pe o baza pozitiva si buna. Mama, muncind foarte mult, cam tot timpul m-a lasat in grija ei, asa ca nu o pot numi „femeia care m-a crescut”, pentru ca este clar ca a avut o contributie extraordinara in cresterea si educarea mea.

Cat despre sor-mea, ea a intervenit mai tarziu, cand a venit vorba de invatat, de educatie, de comportament in societate si detalii d-astea fine, de viata. Asadar, ele sunt trio-ul meu de succes.

Cum vezi femeia? Şi cum ar trebui s-o vadă un bărbat adevărat?

Probabil ca acum o sa te surprind. Nu vad femeia asa cum este vazuta ea la nivel de acceptiune generala. Nu imi place sa fac discrimiari pe baza de sex, rasa, religie sau alte criterii. Da, femeia este ceva aparte, ceva fin si firav, insa cred ca fiecare femeie in parte trebuie sa lucreze la imaginea asta, daca asta se doreste.

Vezi tu, femeile, in ultimii ani, si-au dorit sa ne fie egale, sa conduca, sa decida, sa loveasca puternic cu pumnul in masa. Din punctul meu de vedere, asta este o batalie care nu face cinste nimanui, nici voua si nici noua. Pe de alta parte, barbatii au devenit tot mai… sensibili, sa le zicem. Stii cum e, nivelul de testosteron pe pamant este acelasi, doar raportul intre sexe a inceput sa se schimbe.

Cred ca femeia, luata individual, isi creaza singura imaginea pe care si-o doreste. Mi-as fi dorit sa fi trait in perioada aia cand barbatii erau barbati din atitudine si gesturi, iar femeile apreciau si stiau sa se bucure de asta.

Mi-as fi dorit sa fi trait in perioada aia cand barbatii erau barbati din atitudine si gesturi, iar femeile apreciau si stiau sa se bucure de asta

Ce ar trebui să faceţi voi, bărbaţii, cu „iubirile bifate greşit”? Acelea care v-au adus suferinţă şi v-au lăsat cu răni adânci?

Nu cred ca trebuie sa facem ceva, noi sau voi. Situatiile mentionate de tine, la fel ca oricare alte situatii ce apar in viata unui om, trebuie traite si purtate mai departe ca invataturi si experiente de viata. Nu exista om sa nu sufere, motivele fiind mai putin importante. Cred ca este important ce faci cu suferinta asta: o tii in tine si o transformi in ura sau o accepti si incerci sa iei ce e pozitiv din fiecare situatie.

Poate o femeie să se simtă frumoasă, atâta timp cât are lângă ea un bărbat pentru care nu este mai mult decât „un trup de carne”? Ce este de fapt frumuseţea unei femei, din perspectivă masculină?

Nu, nu cred ca este posibil. Cumva, cred ca pentru voi, chestia asta cu frumusetea este o competitie toata viata. Nu este o competitie cu celelalte, ci fiecare cu ea insasi, iar daca in competitia asta, omul pe care il ai langa tine nu te apreciaza, de la aspectul fizic, pana la emotii, intelect si ceea ce reprezinti tu, ca un tot, atunci incep sa apara frustrari si probleme.

Frumusetea, dupa cum am spus si inainte, nu tine de fizic si de ce detii, tine de ce ai in tine, de felul in care traiesti, de felul in care te exprimi, si nu in ultimul rand, de felul in care iti sunt apreciate toate aceste aspecte de cei din jurul tau.

 Ce-ai sfătui o femeie care nu este preţuită de bărbatul ei pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce are, şi, ca atare, este nevoită să-şi „mutileze trupul”, cu bisturiu şi ace?

Cred ca fiecare face ce simte. Nu cred ca cineva poate da sfaturi in sensul asta. Totusi, de cele mai multe ori, am vazut ca aceste decizii vin din partea femeilor, de multe ori nefiind necesar. Personal nu cunosc o astfel de situatie in care o femeie sa se simta constransa sau fortata de partener sa faca o astfel de operatie. Cred ca fiecare face ce simte si ce vrea, mai ales cand este vorba de corp.

In acelasi sens putem sa vorbim de oamenii tatuati. Sunt oameni care sunt pasionati si au tatuaje, sunt oameni care doar le admira, dar nu au, si sunt oameni care nu suporta ideea de tatuaj, nici macar sa le aprecieze ca forma de arta. Asa este si cu bisturiul de care spui, fiecare este liber sa faca ce simte si ce vrea cu corpul lui.

Multumesc, Alex, pentru zambet! Acela pe care ni l-ai oferit fiecareia dintre noi, care am citit, la timpul potrivit, mesajul din spatele lumii:

Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!   

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
IUBIREA E SINGURA CARE VINDECA sau despre CUM A REUŞIT UN COPIL CU AUTISM SĂ ÎMI SCHIMBE VIAŢA

Oameni cu aripi

IUBIREA E SINGURA CARE VINDECA sau despre CUM A REUŞIT UN COPIL CU AUTISM SĂ ÎMI SCHIMBE VIAŢA

Distribuiți vă rog

IUBIREA E SINGURA CARE VINDECA sau despre CUM A REUŞIT UN COPIL CU AUTISM SĂ ÎMI SCHIMBE VIAŢA. Azi e ziua copilului care mi-a schimbat viata!
In urma cu peste 6 ani, aveam sa cunosc un pitic carliontat, cu ochi frumosi, in care puteai citi bucuria copilăriei. O trăia cu toate fiinta lui.

Nu asa cum o trăiau copiii de varsta lui,  dar o simțea la fel.
Lumea spunea ca nu avea trăiri, ca nu putea, ca nu va putea niciodată sa … poata!
Dar el vroia. Vroia sa spuna tot ce trăia. Pentru sine. Cu sine. Lumea nu-l înțelegea. Pentru ca era Altfel. Unii il respingeau. Pentru ca nu era ca ei. Altii aveau mila. Altii indiferenta, sa-i ofere.
Am ajuns la el intr-o zi de vara, dupa ziua lui de nastere, relativ la o luna. In august, mai exact. M-a dus de mana Catalina. O femeie în care vedeai frumusețea la orice gest.

Pe atunci avea cam varsta mea. Trecuse prin viata mai dur si mai mult ca mine. Invatase din greseli. Din vise si din împliniri. Eram colege la alt copil frumos…
Ea era de fapt cea care ma invata. Specialistul de la care invatam .
Nu stiu ce a determinat-o sa ma aleaga sa fac parte din viata piticului carliontat, dar m-a ales. Habar nu avea pe atunci ca imi deschidea acelasi drum pe care l-a deschis lui.
Piticul nostru era greu de stăpânit. Unii ar spune greu de iubit.
Si eu eram la fel: vulcanica, greu de inteles. Fara genialitate. Greu de iubit.
Catalina era opusul nostru. Calma, plina de răbdare si genialitate.
Am crezut atunci ca eu nu pot. Ma uitam la ea si incercam sa copiez. Nu stiam pe atunci ca ce aveam de facut era sa traiesc. Si din trăirile mele sa fac metoda de predare. Asa făcea ea.
Am crescut împreună cu piticul frumos si carliontat. Catalina ne-a crescut frumos. Eram atat de greu de „educat” amândoi, ca, mai tarziu, ma  intrebam unde găsea atata  creativitate si atata rabdare. Azi, la vreme scurtă dupa ce am aflat raspunsul, vi-l spun si voua: il găsea în Iubire.

O iubire necondiționată. Frumoasa. Ca sufletul ei.
Ne-a crescut pe amândoi la fel de frumosi.

Fara modestie o spun. Am invatat ca oamenii care nu-si recunosc potențialul si frumusețea sunt oameni care nu (se) iubesc. Cândva, credeam ca a-ti recunoaste valoarea inseamna sa te lauzi.
Azi stiu ca toata zbaterea mea a fost cu un rost. O zbatere ca a ei. Învățată de la ea.
Nu stiu daca a fost vreodată constientă ca o data cu Luca, acest copil-minune, ma crestea si pe mine. Mult mai dramatic decat il crestea pe el.
Eu simteam si ma loveam de toate intrebarile. Pe care, de multe ori, mi-era frica sa i le pun. Mi se parea ca Luca e mult mai castigat, pentru ca nu intelegea. De fapt, intelegea la fel de bine ca nu poate. Diferenta era ca eu stiam sa vorbesc. Sa intreb si sa exprim. Mi-era insa fruca. Frica de judecata.
Luca, azi e ziua ta! O sărbătoresc împreună cu tine, rugandu-te ca in august sa sărbătorim impreuna ziua mea. Aceea in care m-am nascut ca om, a doua oară. Cand mi s-a dat sansa sa alerg intr-o lume pe care mi-era frica sa o intreb ceva. De teama răspunsurilor care m-ar fi lovit. M-ar fi muscat mai rau decat o făceai tu.
Inteleg azi, copil frumos, mai bine ca oricine, comportamentul tau. Muscai din frustrare, din neputinta de a spune „Gata!” Dar mai ales, din neputinta de a scăpa din lumea in care noi, adulți asa zis maturi, te inchideam . Crezând ca iti facem un mare bine.
A venit intr-o zi Catalina, cu iubirea ei cu tot, sa revoluționeze lumea (terapiei). Habar nu avea pe atunci ca va schimba 2 suflete. Ale noastre. Al tau si al meu.
Catalina a dăruit iubire fara sa judece. Fara sa spuna ca  tipetele si loviturile copilului Luca nu erau de vindecat. Stia doar ca e nevoie de timp.
Stia ca furia mea impotriva lumii nu era pentru ca eram plina de ură, ci pentru ca eram plina de neputințe. Nu stiam sa vorbesc pe limba corecta.
Am invatat împreună cu tine, copil frumos, sa rabd. Sa accept ca altii ma pot invata. Ca nu pot de una singura. Ca nu aveam un model sănătos de urmat.
Pana la Catalina.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]
Azi suntem copii ai unui suflet care a crezut in Iubire. A inteles ca iubirea e singura care vindeca. Si a luptat impotriva lumii sa dovedească.
As avea multe de spus. Nu e timp si nici putere. Pentru a multumi lui, sufletului, pentru tot.
La multi ani tie, copil frumos!  La multi ani plini de iubire! O iubire pe care sa o impartasesti asa cum tie ti-a fost impartasita !
Nu intelegeai, acum înțelegi! Nu puteai, acum poti! Nu stiai, acum stii!
Ca te-a salvat iubirea.

Si pe mine tot ea m-a salvat.
Ca te-a vindecat de frici. Si pe mine tot ea m-a vindecat.
Luca, a fi diferit inseamna a iubi altfel. Nu inseamna a fi altfel decat e normal.

A fi diferit nu inseamna a fi anormal. Inseamna a trai frumos, pe o alta frunza, din aceeasi lume. Mai stii?  Asa cum te invatam ca pe lac sunt broscute care stau pe frunze. Nu erau anormale fata de cele care stăteau pe mal. Erau doar altfel. Dar tot broscute erau.
La multi ani, copil drag! Visul Cătălinei, de acum  multi ani, a devenit realitate: stii ca te-a visat frumos, înalt, cu multe carti in brate?
Asa sa fii, suflet frumos!  Cărțile ne sunt prieteni. Ne sunt terapeuti si ne sunt alinare.
Uita-te mereu inainte, orice ar spune lumea! În fața e drumul tau,  nu in spate! Nu iti duce privirea la cei de jos! Tinteste sus, asa cum te-a invatat Cata, cand iti arata sa urmăresti cu privirea!
Uita-te la ea cand ti-e frica, si ai incredere in ce iti spune: „HAI, ca poti!”
Si mie mi-a spus la fel. Numai asa am reusit!
Te imbratisez, copil drag, si iti împletesc din iubirea mea, coroniTa de incredere!
Hai, Luca, poti!
Sa nu uiti asta niciodată!
Ps: sa stii ca si eu am nevoie de incurajari!  Si Cata!  Toți! Da-ne mana, cand nu mai putem si spune-ne cu incredere:
„Haideți, puteti!” 🙂

Iti amintesti?:)

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Dragă Femeie … Îţi scriu din dragoste. Pentru sufletul tău mare, pe care scrie, cu litere prea mici: Libertate!

Relatii

Dragă Femeie … Îţi scriu din dragoste. Pentru sufletul tău mare, pe care scrie, cu litere prea mici: Libertate!

Distribuiți vă rog

Dragă Femeie … Îţi scriu din dragoste. Pentru sufletul tău mare, pe care scrie, cu litere prea mici: Libertate!

Îţi scriu să ştii. Că te condamn pentru că ţi-ai uitat în poşeta aia veche, feminitatea. Ţi-ai îndesat-o în ultimul buzunar, şi-ai azvârlit cu poşeta asta peste timp. Ai crezut că s-a sfârşit cu suferinţa ta, şi ai găsit şi tu, în sfârşit, pacea. De mână cu el.

Îţi scriu pentru că nu (mai) ştii să fii tu însăţi! Te-ai transformat aşa, peste noapte, într-o spioană. Te-ai pus pe aflat adevăruri despre Făt Frumos. Să te ajute să-i arăţi că nu eşti proastă. Că tu valorezi mai mult ca celelalte. Cu siguranţa copilei ce credea în chibrit, pe timp de ploaie.

Draga mea, îţi scriu să te trezeşti din visul tău frumos, cu prinţi care iubesc femeile-spioane. Cărora li se aprind călcâiele la foc automat, abia după ce au văzut cât de deştepte sunt cele ce-şi vând timpul pentru un detectiv scump, plătit dintr-o feminitate ieftină.

Îţi scriu pentru că doare nebunia ta. Te-ai transformat într-un vampir. Sugi la iluzii, de vei mai trăi încă 10 vieţi de-acum înainte. În nebunia ta. Te minţi singură că eşti cea mai deşteaptă, pentru abilitatea de a afla adevăruri ieftine, la promoţie.

Speri naiv, că bărbatul frumos pe care-l spionezi zilnic, te va duce la altar când va vedea ce-a pierdut. Speri naiv că iubirea lui încă nespusă, te va ridica pe braţe şi te va duce într-o căsuţă mică, de lemn! La marginea lumii. Să trăiţi fericiţi, până la adânci bătrâneţi.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Parcă ţi-am mai spus că în nicio poveste nu spune „ÎMPREUNĂ”. Toate se termină la fel:

 „Şi-au trăi fericiţi, pân la adânci bătrâneţi.”

Au trăit, draga mea, dar separat. Şi cel mai tragic e că ea, se spune că a rămas privind în gol, după prinţul ei, repetându-i numele la infinit, şi îngânând într-una:

„Şi-au trăit fericiţi, pân la adânci bătrâneţi…!”

Şi azi o găsim pe holuri de spital – de nebuni, da!- întrebând obsesiv:

 „De ce nu m-a iubit?”

Îţi scriu, femeie cu litere mari, în speranţa că vei înţelege că femeia aceea îţi poartă numele. Nu mai e mult până te va confunda cu ea însăşi şi va veni să trăiască la tine în destin.

Vei deveni atunci o biată nebună, ce va încerca să salveze, singură, o iubire bolnavă. Una care a murit demult. Ori n-a fost niciodată…

Îţi scriu, femeie indecisă, să pleci. Să închizi uşa după tine, să ieşi în stradă, să urli vreo câteva luni, de dor şi nedreptate, şi să te vindeci apoi de ce n-a fost să fie.

Îţi scriu, nebună perfectă, să ştii că în lume există şi bărbaţi imperfecţi, cu suflet curat. Pe care nu trebuie să-i speli la putere maximă, să le iasă petele.

Îţi scriu, frumoasă nebună, să te uiţi o clipă în oglindă şi să-mi spui dacă merită să-ţi numeri ridurile, singură, pe vreme de iluzie dulce, în vreme ce el îşi pune Aripile de drum şi îţi numără orele până când ajunge trenul în gară.

Să plece pentru totdeauna, la alta.

Atât.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
De ce nu vor femeile (doar) sex?

Relatii

De ce nu vor femeile (doar) sex?

Distribuiți vă rog

De ce nu vor femeile (doar) sex? Dacă eşti bărbat, şi te-ai săturat să tot „faci cursuri pentru rezolvarea problemei numită FEMEIE”, te provoc, în luna martie, la o serie exerciţii care te for face expert în domeniul tău preferat:) Prima, o primeşti gratuit, tocmai acum.

Iată DE CE nu vor femeile doar sex:

 

  1. Ele sunt subiect. Nu obiect.

Când îți jignesti partenera si mergi apoi la împăcare cu un sărut, probabil ți se întâmplă să fii refuzat. Sau respins brutal. Sau jignit. Pentru cei care „si-au furat-o”, urmează un gând: stiu că pentru voi conectarea ține mult de sexualitate, dar pentru femei, conectarea ține mult de cuvânt şi emoţie.

Femeile au nevoie să le vorbiți. Siguranța unei femei rezidă si în cât este dispus bărbatul ei să comunice cu ea verbal. Da, nu avem nevoie doar să vorbim noi, aţi citit bine! 🙂 Pentru noi, vizualul nu e la fel de dezvoltat. Stim si ne asumăm. Dacă vreți să ne fiți parteneri,  vorbiți mai întâi cu noi, şi abia apoi arătați-ne că ne doriți. Inversul e rar. Suntem complicate, stim. Dar e si imposibil fără noi :).

2) Se conjugă. Nu se declină. Sunt, deci, verbe, nu substantive.

FEMEILE (cu litere mari) trăiesc. Iubesc. Simt. Plâng. Rad. Recunosc. Acționează. Regretă. Speră. Visează. Muncesc. Fac dragoste. Cresc. Nasc. Dansează. Gresesc. Recunosc si iartă.
FEMEILE vorbesc cu partenerii lor despre cum (se)  simt. Iar când tac… spun despre faptul că au nevoie să fiți prezenți. Nu să faceți neaparat ceva fizic pentru ele. Vă pot respinge si dacă le aduceți un pahar cu apă, dacă sunt nervoase.

Deci, dacă tocmai atunci vă gândiți la sex… nu vă fie mirarea mare când vă refuză şi vă aruncă în faţă, uneori în lacrimi: „Logic. Numai asta te interesează. Numai pentru asta esti cu mine. Nu-ți pasă decât de asta.”
3) Sunt despre ce SUNT. Nu despre ce AU. Spune-i cât e de frumoasă. De importantă pentru tine. De iubită si de … de neînlocuit. Stiu că ți-e mai usor să-i aduci un buchet de trandafiri, crezând că ai dat-o gata.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Sau, dacă esti bancher, ştiu că ţi-e mai usor să-i cumperi cea mai scumpă bijuterie. Dar crede-mă, toate acestea îi spun despre cât de usor vrei să scapi. Vorbele spuse la timp, însă, mai ales atunci e cea mai greu de iubit, (e nervoasă, a ars mâncarea, etc. ) îi spun despre cât de greu îți este să să fii bărbat, nu sponsor.
Le plac cadourile. Si FEMEILOR. Cu litere mari. Dar un cadou adus doar când ai supărat-o … înțelegi ce vreau să-ți spun. 🙂

Recapitulăm si simplificam?

  1. Trateaza-ți partenera ca pe subiectul perfect. Vorbeste-i. Spune-i că îți pasă. Spune-i ca o iubești.
  2.  A tăcea e un verb. Învață să taci împreună cu ea. Fără să-i dai impresia că abia astepti să-i treacă, să ajungi la contactul fizic

Stiu că e greu. Vă spun un secret, însă! Si nouă ne e greu cu voi :). Învățăm împreună, însă, unul după altul.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum am reuşit să eşuez?

Relatii

Cum am reuşit să eşuez?

Distribuiți vă rog

 

E cel mai greu post pe care l-am scris până acum. Nu ştiu cum mi-a venit în minte această întrebare, ştiu doar că citeam ceva – nu mai reţin ce- şi parcă am avut o halucinaţie 🙂 .

Cineva mi-a derulat în faţă în câteva secunde tot filmul vieţii mele, şi mi-a arătat unde am fost. Când m-am ridicat de jos, (am căzut, văzând tot dezastrul ce-a fost. Pur şi simplu, o cădere în gol din infinit!) mi-am dat seama că acum ţineam eu în mână o diplomă: aceea de Regizor. Habar nu aveam în chimb cum am ajuns aici.

Până când mi-a vorbit Scenaristul: „Eu te-am făcut! Te-am lăsat să îşi distrugi viaţa, pentru că altfel n-ai fi avut cum să ajungi aici!”

Vă voi povesti eu mai târziu cine e Scenaristul ăsta…

Am fost o culegere de matematică. Serios vă spun, nu halucinez! 🙂

Cuprindeam între coperţile mele, toate problemele lumii. Nu eram o problemă în sine, ar fi fost uşor cu rolul ăsta.  Îmi ştiam rezolvarea de aş fi fost aşa…

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Dar fiind culegere, habar nu aveam  CUM să (mă) rezolv. Ştiam doar rezultatele. De la sfîrşit. Acolo eram cea mai interesantă. Mă lăudam eu că sunt cea mai cea, dar habar nu aveam că Cel mai Cel era Cel ce mă crease.

Într-o zi, am zis că e mai bine să plec la răsfoit alte cărţi. Mă plictisisem cu mine. Şi m-am dus. Grav a fost că m-am întors abia după vreo 15 ani …  sau chiar mai mulţi … cu filele rupte. Iar cele ce mai rămăseseră, erau mototolite …

Cum am ajuns aşa?

  • Am bifat greşit. Iubiri. Am luat aşa, pe ghicite. Am crezut că am noroc. Şi cu o încredere oarbă, în loterie, am pus la întâmplare. Un fel de 5/40. 🙂 ştiti jocul de la Lotto, da?

Problema însă nu era (alta!) că nu câştigam, dar eu şi insistam să mai joc, doar-doar, o fi şi la mine … până să mă dezmeticesc, ajunsesem falită. Şi când nu mai ai nimic, te vinzi pe tine. Pe oricât… eh, cam aşa am decis eu: să mă vând iubirilor, pe Gratis! Aşa mult vor aprecia, că voi ajunge un fel de „vedetă”.

  • Am renunţat să (mă) scriu. Ajunsesem să cred că alţii se pricep mult mai bine ca mine la slove, şi oricum n-ar da ei 2 bani pe mine. Ţineam între coperţile mele poveştile altora. Şi îi ajutam pe alţii să descifreze enigmele. Nu mai aveam nevoie de a (mă) crea. Ajunsesem să cred că starea „de a legumiza” era mult mai bună decât de a grădinări. Grav era însă că, deşi să fii legumă e bine, căci te cultivă alţii, te stropesc alţii, te plivesc alţii… tu nu ai nimic de spus, nu poţi însă cere apă, nu poţi cere atenţie. Şi mai grav, că, în final, te vând. Grădinarii, zic!

Aşa că am ajuns oricum din mână în mână. Mâinile oamenilor care mă răsfoiau, începeau să rezolve din mine ce puteau, şi se plictiseau. Sau se enervau. Iar eu eram convinsă că e din cauză că sunt eu prea grea. De rezolvat. Prea multe probleme între coperţile mele! Mi-am dat peniţa altora, din siguranţa că ei au talent mai mult!

  • Am decis că nu pot să mă opresc din tăcut. Credeam că alţii au un glas mult mai dulce, şi o minte mult mai ageră. Eu, şi dacă aş fi spus ceva, ar fi fost fără valoare. Şi atunci, era mai înţelept să accept că nu sunt înţeleaptă. Ca alţii. Şi aşa am lăsat altora şansa să se afirme. Şi mie mi-am lăsat închisă uşa care ducea la afirmare. Oricât m-ar fi jignit ei, eu tăceam. Trebuia să fiu blândă. Dumnezeu spunea că trebuie să întorci şi celălalt obraz

 

  • Când găseam câte un sârguincios, care se chinuia cu problemele dintre filele mele, mă închideam. Azi aşa, mâine aşa, până se enerva omul şi mă lăsa pe masă. Să se chinuie altul cu deschisul meu. Îmi părea rău apoi, căci mă gândeam că ar fi reuşit cumva să rezolve ecuaţiile alea întortocheate, la câtă determinare şi răbdare avea. Dar … toate au limitele lor. Aşa că mă lăsa baltă şi se ducea la altă culegere. Care măcar nu se închidea. Măi, şi greu îmi era când vedeam cum venea apoi, fericit, cu diploma cu locul I. Căci rezolvase totul. Punea culegerea la loc de cinste, o mângâia în fiecare zi, o privea cu dragoste… îl făcuse celebru. Şi tot ce făcuse ea, colega mea culegerea, fusese să SE DESCHIDĂ. El se chinuise cu toate ridicările la pătrat, şi cu toţi radicalii.

 

  • Habar n-aveam că rolul de Regizor nu era acelaşi cu cel de SCENARIST. Aici a fost de fapt dezastrul: credeam că trebuie să regizez după piesele mele. Aşa cum erau. Trebuia să fiu originală, aşa credeam. 🙂 De fapt, trebuia să regizez după scenariile Celui mai bun Scenarist. Cine era El?

Dumnezeu!

Habar nu aveam că El scrisese cele mai bune piese. Şi una dintre ele, fusesem eu!

Doar că eu nu ştiam de fapt CINE sunt. Credeam că sunt o culegere de exerciţii sofisticate. Mai grav, credeam că sunt plină de cifre, de matematică. Când colo, eram de fapt un regizor talentat, care avea de pus în scenă cea mai bună piesă scrisă vreodată: viaţa mea!

Am eşuat, dragii mei, prin tot ce am fost şi am ştiut. Tot ce am aruncat la gunoi, convinsă că era stricat. Prin tot ce nu am spus, de frică să nu mă fac de râs.

N-am înţeles că Dumnezeu era în controlul a tot. Eu nu trebuia decât să mă dau jos din paginile culegerilor alese greşit, şi să regizez.

 

Am eşuat! Dar azi trăiesc eşecul cu palmele făcute rugă. O înalţ spre cer şi aştept binecuvântarea de a continua să dau viaţă Cuvântului  (lui Dumnezeu) şi să încep, uşor-uşor, să îmi scriu povestea dictată de El!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Ana Barton: „Cred că dacă m-aş strădui să Îl cunosc pe Dumnezeu, L-aş face să râdă.“

Oameni cu aripi

Ana Barton: „Cred că dacă m-aş strădui să Îl cunosc pe Dumnezeu, L-aş face să râdă.“

Distribuiți vă rog

„Cred că dacă m-aş strădui să Îl cunosc pe Dumnezeu, L-aş face să râdă.“ Despre esenţa lumii şi artă, continuăm să vorbim cu Ana Barton, pentru că e miercuri, deci e interviu. E Actul  II al interviului cu Ana Barton, aşa cum v-am promis săptămâna trecută. Aici.

Puneţi-vă Aripile de Drum, căci fi-va nevoie de un zbor peste timp, în viitor!

Aripi de drum: Cum îi învăţăm pe tinerii care au pasiuni, că nu trebuie să renunţe niciodată la visul lor? Am trăit umilinţa de a fi ignorată şi chiar condamnată pentru pasiunea mea de a scrie. Singurul care m-a încurajat a fost profesorul de matematică, din generală. Tinerilor cărora li se spune să termine cu pasiunea şi să înveţe, să tocească, ce le spunem?

Ana: Vorbim de profesiile vocaţionale. Păi, cum copilul ăla să fie dornic de a merge către o profesie vocaţională, în condiţiile în care, când ajunge adolescent, înţelege foarte clar că oamenii nu pot trăi din asta? Cum? Vin părinţii şi profesorii şi îi toacă … cum astfel, într-o societate, să încurajezi oamenii să meargă înspre profesii vocaţionale?

Aripi de drum: Măcar cum să-i ghidăm astfel încât să ajungă la visul acela?

Mi-aduc aminte de clipa în care, în urmă cu 11 ani, când am intrat la facultate, cineva mi-a spus: „Monica, în România, cu arta, mori de foame! Du-te pe nişa ta, de psihologie, învaţă cât poţi, fii, nu bună în ceea ce faci, ci foarte bună şi abia după 30 de ani gândeşte-te să faci artă! Să ai cu ce trăi!”.

Mi-aduc aminte şi mă doare realitatea asta. Azi, la 30 de ani…

 Ana: Eu nu îi pot spune unui tânăr : „Du-te şi doar pictează sau doar scrie, şi trăieşte din asta!”  Nu pot, pentru că eu ştiu că nu se poate trăi din artă în România. O să-mi spui că există Adrian Ghenie şi o să-ţi spun DA, însă lucrările lui nu se cumpără în România, Monica.Cum să-i spun unui tânăr să meargă numai înspre pasiunea lui, când ştiu că aici artiştii mor de foame?

Aripi de drum: Ce rămâne de făcut?

Ana:  Pentru că nu-i pot spune: „Fii un visător” pe care societatea îl va marginaliza, fără doar şi poate, n-ar rămâne decât să-i spun: „Nu renunţa la visul tău, dar trebuie să faci ceva din care să trăieşti. Şi vei vedea când vei putea să împaci lucrurile astea şi când vei putea intra pe un culoar în care vocația ta să poată deveni profesia ta.”

Pe  de altă parte, nu cred că oamenii au o singură vocaţie, şi aici vorbesc din experienţa mea. Dacă eu n-am o singură vocaţie, nu-mi imaginez că sunt vreo excepţională. Cred că toţi oamenii au mai multe talente. Eu, de exemplu, aş fi fost un avocat foarte bun. Şi acum îmi pare foarte rău că nu am făcut Dreptul. Mulţi scriitori români au fost avocaţi. Aş fi putut să şi scriu.Mi-aş fi putut asigura şi existenţa, ba chiar la un nivel incomparabil cu cel de astăzi. Însă atunci aşa am decis eu, mai bine zis așa m-am încăpățânat eu. Dacă e vreo decizie pe care s-o regret, nu este una din copilărie, ci este aia în care am zis că eu fac Litere, nu Drept.

 Aripi de drum: Am fost foarte impresionată să aud ideea ta de a merge în şcoli, pentru că mi-am promis, când am plecat din oraşul meu natal, Băileşti, că peste ani, voi merge acolo, să le vorbesc tinerilor despre artă. Mi-am promis că nu voi renunţa la visul meu şi, când mă voi întoarce, le voi aduce o carte a mea.

 Ana: AAA, am fost în Băileşti! Eram în trecere, era seară şi mi-am cumpărat ceva frumos de acolo.

Aud şi nu-mi vine a crede. Îmi vine s-o îmbrăţişez şi nu ştiu de ce…în secundele dintre noi, i-am scris, scurt, o scrisoare dragului meu:

„Dragul meu Băileşti, fii sigur că nimic nu a fost întâmplător şi că într-o zi vei fi pus pe hartă cu litere de foc. Din tine au plecat artişti pe care i-ai învăţat să nu-şi ucidă visele, să nu se închidă singuri în temniţa ignoranţei şi a uitării originii. Fii sigur că într-o zi ne vom da mâna toţi cei ce n-am uitat că n-am fi azi nimic, dacă tu nu ne-ai fi învăţat să fim OAMENI.”

Ana continuă:

Eu cred că toţi scriitorii ar trebui să facă asta, să vorbească mult cu tinerii. Şi părinţii, la şedinţe, încă de pe la final de gimnaziu, ar trebui să discute cu profesorii, să meargă fiecare dintre ei, la ore, pe rând, şi le spună copiilor în ce constă profesia lor. Să afle copiii care sunt bunele, dar și mai puțin bunele unei profesii. Iar în liceu să fie şi mai multe asemenea acţiuni. Să descopere ei ce ar vrea să facă şi la ce ar fi foarte buni. Pentru că altfel, cu mici excepţii, ei ies pregătiţi pentru nimic. Nu ştiu nimic despre ei. Ori merg cu turma către o zonă profesională considerată a fi la modă, ori merg către facultăţi la care examenele de admitere se dau la materii la care ei au avut note mari în liceu. Păi, ce e asta? Încotro mergem? Nicăieri. Nu vorbim despre viaţa privată la şcoală, despre ce înseamnă o relaţie sentimentală, despre cum ar trebuie să se poarte partenerii de viaţă într-o familie, despre cum te porți cu copiii. Nu îi învăţăm pe copiii ăştia ce înseamnă drumul împreună, ce înseamnă clipele grele şi cum le depăşeşti, despre cum trebuie să vezi omul din faţa ta, chiar şi în momentele dificile, şi să nu-l reduci la supărarea aceea, pe care ţi-a provocat-o, chiar dacă este intenţionată. Trebuie să vezi omul în retrospectivă, ca să-l poţi vedea în perspectivă. Ca să înţelegi valoarea fiinţei umane. Dar atâta vreme cât acestor copii nu li se dă importanţă, ei nu vor fi în stare să valorizeze, la rândul lor. Îi lăsăm pe părinţi să se ocupe de asta. Şi iată rezultatul!  În raport cu şcoala, şi părinţii ar trebui să prindă un pic de educaţie. Educaţie prin exemplu, căci şi ei, la rândul lor, au fost formaţi de părinţi care, la rândul lor, au trăit după reguli care s-au dovedit a fi păguboase. Iar noi nu vom ajunge să avem masă critică, în aceste condiţii. De asta trebuie schimbat sistemul de învăţământ, să nu ne mai bazăm doar pe ce face familia, că familia aia tot la școala asta a fost.

Sistemul nostru actual nu e făcut să educe valori, ci să uniformizeze oamenii, îi tratează ca pe turme.

Oamenii care reuşesc sunt oameni care sunt sprijiniţi de  familie ori de alţi mentori, ori au o forţă teribilă de caracter, o ambiție urieșească.

 Aripi de drum: Ce le spui celor care nu au curajul să publice o carte? Au talent, dar nu au curaj.

Ana: E foarte multă mediocritate/submediocritate/impostură în librării, laolaltă cu diamante literare. Pe rafturi vecine sau chiar pe același raft. Personal, nu pot încuraja pe oricine să publice carte. Şi dacă omul nu are încredere în sine destul, încât să iasă în piaţă, înseamnă că nu trebuie încă să publice ori nu e cazul s-o facă niciodată. Un artist nu ar trebui să se expună până nu consideră el însuşi că este pregătit pentru a se da publicului. Şi a te da publicului nu înseamnă să crezi despre tine că eşti un geniu. Ci să ai conştiinţă de sine, să te autoevaluezi corect, să-ți dai seama dacă tu chiar ai ceva de spus în artă, că acum nu vorbesc doar despre scris. Sunt oameni dornici de atenţia unui public, vor să-şi facă o imagine, să aibă importanță publică, pentru ei însă nu contează din cine e format acel public. Asta nu are legătură cu arta, ci cu dorinţa de succes la public. Sunt oameni care, fără o picătură de talent, dar cu multă insistenţă, reuşesc să îşi creeze un public. Dacă am considerat că o carte merită a fi publicată, să ştii că l-am susținut pe omul respectiv. Dacă însă nu am crezut în ea, nu am făcut-o. Pentru că este o crimă. Nu încurajez pe cineva doar pentru a-şi vedea o carte publicată și a-și mulțumi orgoliul. Vorbeam despre valoare mai devreme, nu?

Aripi de drum: Areun tânăr fără prea multă încredere în el unde să meargă, pentru a fi ghidat în ce privește scrisul?

Ana: Da. Există cursuri de creative writing. Florin Iaru, Iulian Tănase şi Marius Chivu, de exemplu, susţin astfel de cursuri. Ei îi pot îndruma şi le pot spune dacă au sau nu vreo legătură cu scrisul și cam cum stă treaba cu talentul. Trebuie să-i asculţi însă, când îţi subliniază punctele tale tari și ți le identifică pe ce cele slabe. Scrisul nu este improvizaţie, se învaţă.

Aripi de drum: Se vorbeşte despre faptul că, uneori, marii artişi te jignesc, ţipă, te umilesc. Este asta o modalitate corectă de a forma?

Ana: Tonul face muzica. Dacă modul în care unii mari artişti îi tratează pe cei aflați la început este unul agresiv, atunci învățătura lor n-o primește nimeni. Dacă un smarald stă în noroi, nu-l vede nimeni, că nu stă nimeni să caute smaralde în tină.

Aripi de drum: Am auzit de cazuri de tinere care au fost umilite de poeţi care, în schimbul mentoratului, le-au cerut favoruri sexuale. Cum vezi situaţia aceasta?

Ana: Există oameni care sunt mari artişti, dar caractere mizerabile. Istoria tuturor artelor arată asta. Dar asta-i viața: un mare artist nu este dator nimănui să fie şi un mare caracter. Poate doar sieși. Când este vorba despre a învăța ceva de la cineva, îi alegem pe cei mai buni pedagogi și mentori. Dacă este vorba despre valoarea operei, lucrurile se schimbă: aceasta nu este afectată niciodată de slăbiciunile omenești ale artistului. Bref, opera lui e la fel de valoroasă, chiar dacă el e un om cumplit.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Aripi de drum: O întrebare intimă. În ce relaţie eşti cu Dumnezeu?

 Tăcere. Mi se pare că e cât un veac. Mă temusem, ce-i drept, de întrebare. Acelaşi motiv: oamenii se simt sau nu se simt aproape de Dumnezeu şi, când nu se simt, te pot alunga. Te pot „diagnostica” imediat şi poţi pierde totul, într-o secundă. Aceea în care au auzit numele Lui. Dar Ana dă capul pe spate și se uită drept în sus: „Zi Tu, în ce relație suntem noi doi?“. Apoi se uită din nou la mine și continuă:

Ana: Nu ştiu… Cred că El ştie mai bine.

 Vorba îi devine deodată apăsare blândă. A omului care cunoaşte dumnezeirea. Nu ştiu încă ce să cred, dar îmi creionează imediat răspunsul:

Ana: Este vital pentru mine faptul că El mă iubeşte. Relaţia asta este una personală, dar nu de egalitate. Oricât L-aş iubi eu, nu pot ajunge nici la fărâma fărâmei iubirii Lui pentru mine. Cred că dacă m-aş strădui să Îl cunosc, L-aş face să râdă.

El este atotcunoaşterea. Nu am orgoliul cunoaşterii Lui, am dorinţa şi credinţa iubirii de Dumnezeu. Am depăşit frica de El. Acum eu văd lumina şi bunătatea Lui, care există în toţi oamenii. Omul are însă liberul arbitru, el poate să-și aprindă sau să-și stingă lumina. Caut să nu duc mâna pe întrerupător şi mă străduiesc să mă descurc cu limitele mele de fiinţă umană, fără a considera că acestea sunt nişte slăbiciuni. În concluzie, eu şi Dumnezeu suntem într-o relaţie miraculoasă, în care pe mine El mă plouă, iar eu Îi sunt recunoscătoare pentru această ploaie dumnezeiască.

 Aripi de drum: Deci, există Dumnezeu, pentru tine…

Ana: Da. Eu sunt absolventă de Teologie, deși nu par. (Râde.) Trăim într-o lume care crede că evoluţia cunoaşterii omeneşti Îl exclude pe Dumnezeu. Mie îmi vine să-i îmbrăţişez pe aceşti oameni, care o susţin, mi-e drag de ei și de fervoarea lor de „demolatori“; e o energie fragedă asta, un fel de tinerețe fără bătrânețe. Nu mai intru în dispute pe teme teologice de foarte multă vreme, căci ajungeam cu o încărcătură emoţională teribilă, atunci când o făceam. Nu mă cert cu ateii, dar nu accept ca ei să aibă manifestări agresive; de fapt, nu accept agresivitatea de nici un fel. Pe mine mă interesează ce mă leagă de oameni, nu ce mă dezleagă. Ateii nu sunt fiinţe nespirituale, ci doar fiinţe nereligioase. Sunt atei foarte morali, dar şi atei disprețuitori, abuzivi, violenţi. Violenţa vine din lipsa iubirii de sine şi de alţii.

Aripi de drum: Cum e cu atitudinea asta a ta, împăciuitoare?

Ana: Oamenii nu o înţeleg, li se pare o formă de slăbiciune. Eu consider că e singura care poate asigura dialogul, iar în lipsa lui ce rezultate am putea avea? Chiar dacă ai fi un genial, cu un proiect la fel de genial, tot ai nevoie de alţi oameni, pentru a-l pune în mişcare. Fără dialog nu se face nimic. Oamenii nu înţeleg de ce sunt pro dialog şi de ce caut să văd câte un fir de lumină şi în umbra cea mai opacă.

Aripi de Drum: Îţi spun oamenii, în faţă, că sunt în dezacord cu aceast atitudine a ta?

Ana: (zâmbeşte) Eu îi ştiu foarte bine pe oamenii care nu spun, pentru că există, chiar şi în online, mai multe feluri de a nu spune ceva. Îmi dau seama de dezacordul lor, după felul în care tac.

Opiniile mele sunt ferme, dar nu simt nevoia să pun şi clopoţei, să bat toaca. E inutil, contraproductiv. De ce să vreau să atrag atenţia asupra mea prin circ? De ce aş face asta? Să vină lumea la mine fiindcă am sunat din chimvale nu mi se pare un demers suficient de consistent, indiferent cât de important mi s-ar părea mie că este ce aș avea de spus. Nu-mi place zgomotul, obnubilează esența.

 Aripi de drum: De ce crezi că unii oameni, deşi Îl cunosc pe Dumnezeu, nu vorbesc despre credinţa lor?

Ana: Sunt oameni atât de buni, încât Îl protejează pe Dumnezeul lor, simt nevoia să Îl legene în sufletul lor şi să nu-L dea leilor. Crezând că Dumnezeu ar avea nevoie să fie apărat de lumea asta care pe ei îi sperie. Eu aşa vreau să cred, în nici un caz că le-ar fi rușine. Sfântul Marcu Ascetul spunea că Dumnezeul tău seamănă cu tine. Puţină lume înţelege asta, anume că fiecare om are propria proiecţie asupra lui Dumnezeu. Dar știu și că unii oameni se tem să nu fie judecaţi de noul curent societal, în care credincioşii sunt considerați a fi înapoiaţi.

Aripi de drum: E Dumnezeu iubire?

Ana: Da, cea adevărată. Iubirea nu este niciodată un joc de forţă.

Aripi de drum: Ce ai picta tu într-un tablou numit Iubire?

 Tace. Se uită în gol, parcă ţinând în mână o pensulă nevăzută. Trăieşte. Atât de adânc şi de simplu, că pare să modeleze, din suflare, altă țărână, altă plămadă.

Ana: Grâu. Un lan de grâu copt, cu maci şi cu albăstrele. Cer în spate, cu nori albi, olimpieni. Să bată vântul şi grâul să foşnească. Să se audă muzica lui. Îl duce pe om la sine. Eu acolo mă întorc la mine. Mă întorc la mine şi când simt nisipul sub picioare şi apa, în mare. Îmi vine să ţip. Şi ţip, când nu e multă lume. Atunci am senzaţia că m-am dus la începutul lumii şi că sunt primul om de pe pământ, că marea e pământul meu…

 O las câteva clipe, să-şi tragă sufletul. De atâta facere, parcă  i-a obosit. O privesc cu ochi vindecaţi şi văd în roşul ce o îmbracă o inimă din care curge lapte şi miere. Ca în Ţara promisă. Mulţumesc, Ană! Mulţumesc că eşti tu însăţi şi că ne dai din tine. Mi-e greu s-o întrerup din tăcut. Parcă mi-e teamă să ucid creaţia. Aceea ce o modelează. Din lut şi apă. Dar, pentru că trebuie să închei, îmi fac curaj să rup vraja:

 Aripi de drum: Ana, ce personalitate ai vrea să citeşti în paginile blogului meu? Una, aşa, pentru sufletul tău…

Tace din nou. Când tace Ana, întotdeauna trebuie să ştii că se aşază vindecarea. Îşi face loc printre „nebuni”, stă cu ei la poveşti şi te veghează până ce ieşi pe poarta spitalului. Cu rănile făcute rugă…

O aud deodată, fermă,cu inima-i roşie, sângerând a pace.

Ana: Dorina Chiriac. Este o personalitate şi o fiinţă umană absolut excepţională. Da, pe ea vreau să o cunoşti. Evreii zic aşa: „Ascultă, Israele, Dumnezeul tău este Unul şi Unic!”. Dorina Chiriac este una şi unică. O întrupare omenească pe care a lăsat-o Dumnezeu pe lume ca să lumineze şi să bucure şi îi doresc din tot sufletul ca o parte din lumina pe care o dă să se întoarcă spre ea.

Închei, cu sufletul făcut aripă, drumul care m-a dus la pace. Aceea cu mine însămi. De-atâta cuvânt, mi-au obosit călăii. Aceia care mă biciuie pe inimă, cu ştreangul care mă sugrumă în fiecare zi în care mă încăpăţânez să trăiesc. Prin cuvânt.

Mulţumesc, Ană, pentru că ai scurtat drumul, spre a împlini un vis. Acela de a FI NOI ÎNŞINE!

* Foto: Narcis Pop

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Ana Barton: „Trebuie să vezi omul în retrospectivă, ca să-l poţi vedea în perspectivă.“  Când între cuvânt şi artă este Dumnezeu

Oameni cu aripi

Ana Barton: „Trebuie să vezi omul în retrospectivă, ca să-l poţi vedea în perspectivă.“ Când între cuvânt şi artă este Dumnezeu

Distribuiți vă rog

Ana Barton: „Trebuie să vezi omul în retrospectivă, ca să-l poţi vedea în perspectivă.“  Când între cuvânt şi artă este Dumnezeu

 Actul I

Pe Ana Barton o citesc de mai bine de 3 ani. Fără să mă satur. Vorbește dureros de adânc. Când i-am auzit apoi, la propriile lansări de carte, graiul, m-a vindecat simplitatea-i din glas.

Mi-aduc aminte că i-am trimis, în urmă cu ceva ani, un articol pentru Catchy. Cu teama unui refuz, a unei respingeri brutale, de: „N-ai nimic de spus. Scrii numai tâmpenii!”. Dar n-a fost așa.

De acel diagnostic fatal, „nebunie”, pus de lume, mi-a depins zborul până la ea. Prea se acumulau simptomele pe foi mâzgălite cu sânge. Alea, din sufletu-mi. Şi cum remediu natural, să le înăbuşe, nu mi-a găsit nimeni, m-au trimis la psihiatrie. C-au zic că acolo oi avea vindecare. De nebunie, zic.

Am încurcat drumul se pare, că, într-o zi, aripile mele s-au oprit la Ana. Da, cea cu „inimă roşie cu lapte dulce”. De plăcut, mi-a plăcut tare mult la ea. Pastilele ei nu dădeau efecte adverse, nu te ameţeau şi nu trebuiau luate în doze mari, la ore fixe. Te dureau însă leacurile ei.

Poftiţi la o cană cu lapte, de vă-ndulciţi şi voi! De vindecat e cale lungă, fără curajul de-a vă pune şi voi aripi de drum.

Intru în curte, mă aşez pe scaunul alb, din foişor, şi aştept. Ana e roşie. Ca inima-i. Ne-apucăm să povestim.  Întâi despre online.  Aflu că a început să existe pe Facebook în 2013, îndemnată cumva de fratele ei, că în online a avut loc şi debutul său literar – scria pe o platformă de bloguri – şi că blogul ei personal are o poveste pe care nu ai cum s-o confunzi cu alta.

Vreți să zburaţi cu noi?

Aripi de Drum: Cum a fost cu blogul personal?

Ana: Petronela Rotar m-a împins efectiv. Ea mi-a făcut pagina de Facebook, ea a ales numele blogului, „Inimă roşie cu lapte dulce”. E un titlu al unui text de al meu, dar ei i s-a părut că mă reprezintă; eu mă gândeam deja de șase luni la un nume potrivit pentru blog, dar nu eram mulțumită de niciunul care-mi trecuse prin cap. Asta era la un an de la momentul în care începusem să devin activă pe Facebook, pe când nu ştiam ce e ăla like, nu ştiam să citesc mesaje. Vedeam eu că acolo e un plic roşu, cu nişte numere, dar nu îmi trecea prin cap să îl deschid. (Râde. Râsul simplităţii şi al sincerităţii din care înveţi să fii OM. )

Aripi de drum: Care a fost drumul de la blog la carte?

Ana: La foarte puțină vreme după ce am lansat blogul, am primit două propuneri de publicare a unei cărți, la distanță de două sau trei minute una de alta, m-am mirat tare de coincidență. Eu nu mă gândisem să bat la uşa niciunei edituri, considerând că, dacă aş fi avut vreo importanţă editorială pentru cineva, aş fi fost căutată. Am ales HergBenet și mă bucur că am acceptat propunerea lor, pentru că Alexandru Voicescu este un editor cu care se lucrează foarte bine, având în vedere că eu nu sunt un scriitor cu care se lucrează chiar uşor.

Aripi de Drum: De ce?

Ana: Sunt foarte pretenţioasă, nu las lucrurile din mână, până nu-mi plac din toate punctele de vedere. Mai mult decât să mă mulţumească, trebuie să-mi şi placă. Nu-mi dau acordul până la ultima literă, ultima tuşă de imagine. Vreau să le știu pe toate. În plus, sunt şi redactor de meserie…

 Mă gândesc la faptul că ar fi bine ca mulți oameni care scriu să ştie meseria ei de bază şi dau năvală s-o întreb. Răspunsul ei îmi arată, încă o dată, că bucuria vieţii vine din pasiunea cu care facem ceea ce facem.

 Aripi de drum: Care e meseria ta de bază?

Ana: Păi, ştiu eu care e meseria mea de bază? Chiar nu ştiu. Am făcut destul de multe. Dacă ar fi să mă iei după şcoală, ar trebui să-ţi spun că sunt profesoară, dar, dacă nu am predat, nu aş putea să-ţi spun că mă numesc profesor. Mi se pare o impietate, profesori sunt cei care practică, nu unul care are diploma, care ar putea preda. Eu sunt la categoria aş putea, sunt eligibilă, dar nu am voie să mă numesc profesor. E o profesie foarte grea, cu o responsabilitate foarte mare, pe care eu, când am terminat facultatea, nu am fost pregătită să mi-o asum. Sunt redactor, publicist, om de comunicare… deşi… la cum arată comunicarea pe alocuri astăzi, ca un Babel, nici nu-ți vine s-o mai numești așa.

Aripi de Drum: Începuturile tale într-ale scrisului?

Ana: Scriu de la 5 ani. Scriam pe hârtiuţe, scriam pe frunze, scriam pe ce reuşeam: pe uşa de la magazie, pe cimentul din curtea bunicilor. Că sunt şi o artistă plastică fără talent.(Râde.) Făceam în mintea mea scenarii de film. Am scris literatură de la 5 la 15 ani, apoi de la 15 la 37 am tăcut. N-am considerat că am ceva de spus timp de 22 de ani. Mă refer la literatură. Am început să fac publicistică pe vremea când online-ul nu exista. Primul text pe care l-am publicat a fost la 20 de ani. Era un eseu cu temă teologică,  într-o revistă culturală din Republica Moldova, care se numeşte „Contrafort”, cu titlul: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ”, un citat din Evanghelie. Mai departe, am scris cronici literare la „Contemporanul”.  Apoi, făceam interviuri cu scriitori, cu plasticieni, cu actori, cu artiști în general. Scriam mult despre expozițiile de artă plastică, fără să fi avut vreodată pretenția că ele ar fi fost cronici plastice.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 Aripi de drum: Ceea ce faci acum e pasiune?

Ana: Da. Niciun domeniu în care am lucrat nu a fost dezlegat de comunicare. Deşi e un cuvânt pe care nu-l prefer, pentru că s-a demonetizat în ultimii ani. Îl evit și eu cum pot. Dacă vrei, sunt omul cuvântului. Deşi mă străduiesc să nu fiu doar om al cuvântului, ci să fiu şi om de cuvânt. Asta îi face uneori pe oameni să spună despre mine că sunt de modă veche, justiţiară, inflexibilă. Nu-i contrazic. Dar eu sufăr foarte tare când cineva nu-şi ţine cuvântul. Nu-i spun, dar sufăr.

Aripi de drum: Zi-mi, te rog, ce e pentru tine cartea?

Ana: Cineva. Nu ceva.

 Simt o lacrimă cum îmi izvorăşte, brusc, din suflet. Ana Barton, omul care personifică slova. Care recunoaşte, azi, că „La început, a fost cuvântul.” A FOST, pur şi simplu.

 Ana: (cartea) E, de fapt, mai multe cineva-uri, nu mă refer numai la personaje acum, mă refer și la mine, cititorul. Eu sunt mai multe cineva-uri în timp ce citesc o carte, motiv pentru care consider că o carte este o casă, o stradă, un cartier sau o metropolă. Dar ceva NU. La mine, cărţilor nu li se îndoaie paginile, li se pun semne de carte. Colecţionez numai semne de carte. E ca atunci când o femeie vede o bijuterie la o altă femeie şi i se scurg ochii. Aşa mi se scurg mie ochii când văd un semn de carte. E greu pentru cineva să înţeleagă şi cam încerc să ascund asta. (Râdem) Când citesc o carte, semnul din ea trebuie să se potrivească la început cu coperta și cu titlul. Citind cartea, apoi, s-ar putea să se schimbe şi semnul, în funcţie de cum e ea. Şi trebuie să-i găsesc altul, să i se potrivească ei. Nu mă mai interesează coperta și titlul. E o formă de nebunie.

Aripi de Drum: Ai o altă pasiune, în afară de scris?Sau un alt talent?

Ana: Da. Dar sunt două lucruri diferite. Am un alt talent, cel gastronomic, care e uriaş. Eu gătesc cum scriu. Intru într-un fel de părăsire parţială a concretului. N-am reţete, ci gătesc în funcţie de starea pe care o am, de lucrurile la care mă gândesc. Dacă vorbim despre pasiune, e dansul. Mă simt cel mai bine reprezentată în dans. În scris, în al doilea rând. Dar în scrisul meu se simte dansul, nu?

Aripi de drum: Şi nu faci nimic cu pasiunea asta?

Ana: Ba fac, dansez eu cu mine. Nu am fost la cursuri, dar ştii cum e? Aşa cum omul se roagă el cu sine, în spaţiul lui. Pentru mine, există un spaţiu de intimitate –chiar dansul e „spațiul“ acela binecuvântat  –şi e foarte asemănător cu momentul de rugăciune. Nu mă interesează să am spectatori. Nu există repere exterioare, validări, dansul meu este ceea ce mă reprezintă pe mine, ce simt eu, nu am nevoie să mă vadă cineva. Cumva e şi firesc, pentru că primul sport pe care l-am făcut a fost gimnastica ritmică şi poate că s-au suprapus lucrurile în mintea mea când eram copil şi așa am rămas cu dansul.

Aripi de drum: De ce ai renunţat la gimnastică?

Ana: Pentru că profesoara i-a rugat pe părinţii mei să-mi facă vârsta osoasă şi au stabilit că voi creşte mult pentru o gimnastă. Nu doar că nu voi putea face performanţă, dar îmi voi şi crea probleme grave de sănătate. Şi atunci tata m-a luat de la gimnastică şi m-a dus direct la baschet.

Aripi de drum: Ai vreun regret că nu ai mers pe calea aceea?

Ana: Nu, nu. A fost o etapă. Atunci am avut sentimentul că mi s-a luat ceva, un sentiment de pierdere. Şi la 9-10 ani nu ştii să gestionezi pierderile… nu ştim noi acum, că suntem mari, darămite atunci. Nici nu mi-a plăcut baschetul foarte mult, motiv pentru care, peste un an,m-am dus la handbal. Făceam sport de performanță, antrenamente de patru ori pe săptămână.

Aripi de drum: Care dintre aceste pasiuni, scrisul şi gimnastica, te reprezentau mai mult atunci?

Ana: Nu m-am gândit niciodată. Nu-mi dau seama … dar nu luam scrisul în serios. Gimnastica, în schimb, o luam în serios. Aşa cum o vedeam când eram copil, era o chestiune de plăcere. Eram foarte încântată.

Dar la sport aveam şi răspunsuri. În clipa în care vine antrenorul şi îţi spune: „Extraordinar, nu am mai avut de mult aşa un copil!”, asta contează enorm. Pe când la scris… nu ştia nimeni ce scriam. Consideram că scriu pentru că citesc. Nu dezlegam lucrurile, mă gândeam că citesc mult şi că, probabil, ceva din ce citesc mai şi iese. Nu mi se părea că sunt vreo talentată, chiar dacă învăţătoarea îmi spunea că scriu foarte frumos.

Aripi de drum: Se trăieşte azi din scris?

Ana: Nu.

 Spune un „Nu“ atât de apăsat, că îţi taie răsuflarea. Şi-atunci începi să dori. Tu, om care crezi în cuvânt mai mult decât în orice… Apoi, tace. Pentru câteva clipe.

Eu sper că există în România oameni care trăiesc din scris şi sper ca aceia care o fac să fie valorile literaturii contemporane. Ar fi o speranţă pentru această societate. Pentru mine, ca român trăitor în zilele astea, nu neapărat ca scriitor. Şi pentru axiologia acestei societăți, pentru recuperarea criteriilor de valoare sănătoase. Altfel, nu… nu se cumpără carte în România, şi atunci, cum să trăieşti din scris?

Tirajele cărţilor sunt foarte mici, iar autorul primeşte, la rându-i,un procent mic din prețul unei cărţi; nici editurilor nu le e deloc ușor să reziste pe o piață în care cartea este cumpărată de foarte puțini oameni, raportat la populația țării. Poate oamenii nu ştiu asta şi au impresia că scriitorii trăiesc bine-mersi din cărți. Nici pe departe.

Aripi de drum: Poate doar să aibă o meserie în domeniu, să aibă un salariu din care să se întreţină şi, pe lângă asta, să şi scrie…?!

Ana: Păi, toţi facem asta, să supravieţuim. Dar a avea un serviciu cu program normal, după care mergi acasă, de la muncă, e „mirabil“ pentru artă; aș pune două rânduri de ghilimele. Imaginează-ţi că, după o zi la serviciu, după ce faci piaţa, după ce termini și treburile casnice, deschizi debaraua şi-i spui inspiraţiei: „Draga mea, acum!” Nu funcţionează lucrurile aşa. Nu în artă.

Sper însă că niciuna dintre marile valori ale literaturii române contemporane nu se duce la muncă de dimineaţa şi până seara, iar seara, după îndeplinirea obligațiilor de serviciu,se-apucă de scris. Ar fi o crimă… (Accentueză, parcă plină de revoltă.)

În mod normal, oamenii ar trebui să poată trăi din cărţi. Nu să fie miliardari, ci să-şi poată plăti nişte facturi şi să aibă ce mânca, ce îmbrăca, să poată să-și cumpere o carte, să vadă un spectacol de teatru, să poată merge la un concert. Şi să se ocupe de arta lor, aia să fie munca lor, doar aia.. Aşa ar înflori artele. Dar, în situaţia în care toţi artiştii din România au serviciu ca să poată trăi…  scriu în timpul liber. Pictează în timpul liber. Dar ce, muza vine vineri seara, când ai terminat tu săptămâna de muncă, și stă până duminică seara, că luni te duci tu la muncă?

 Tragic, zic eu.  Ana se întreabă, ironic poate, întrebându-i pe cei ignoranţi…

Aripi de drum: Crezi că în alte ţări e altfel, se poate trăi din artă?

Ana: Da. Uită-te la J.K. Rowling. Este multimilionară. Multimilionară însă este şi fata care a scris „Mănâncă, roagă-te, iubeşte!”, care e o telenovelă, o carte mai degrabă motivaţională; din punct de vedere literar, nu e valoroasă. Dar astea două sunt exemple de oameni care chiar s-au îmbogățit din scris, exemple „extreme“. Scriitorii trăiesc din lecturi publice în străinătate, din participări la evenimente, la festivaluri de literatură. Acolo, din acest punct de vedere, firescul s-a instaurat de mult. Nu câștigă mult, dar pot trăi din arta lor, pot măcar supraviețui. La noi, artele încă sunt considerate de majoritatea ca fiind hobby-uri. Păi, cum să-i plătești pentru hobby-urile lor, frate?!

Aripi de drum: E vreo şansă?

Ana: Da. Sistemul de educaţie. Este singurul. Dacă vor exista nişte muguri ai schimbării peste 20 de ani, eu o să consider atunci că este minunat. Cum ai putea să faci generaţii întregi să înţeleagă ce înseamnă valoarea, fără să-i tratezi pe ei înșiși, pe copii, pe tineri,ca pe nişte valori? Sistemul nostru de învăţământ nu face asta. Şi atâta vreme cât tu îi tratezi ca pe nişte receptacule de informaţie şi ca pe nişte reportofoane care trebuie să redea informaţia, ce aştepţi să înţeleagă ei despre valoare? Cum să aprecieze ei cultura, să ştie că ea poate transforma în  sensul bun societatea, că de acolo va veni și cultura civică –ştii bine că nici ea nu există –, că acolo este cheia? Oamenii ăştia, dacă vor  învăţa lucrurile astea la şcoală, vor şti nu doar să fie ei înşişi cetăţeni mai buni, ci şi să trăiască într-o familie, li se vor oferi nişte înțelesuri, niște valori. Aceasta este o societate misogină, xenofobă şi, atâta vreme cât lucrurile despre care am vorbit mai devreme nu li se predau copiilor, vom avea în continuare generaţii întregi de misogini şi de xenofobi. Care  poate nu vor mai şti nici cum au ajuns misogini și xenofobi, nici măcar nu-și vor da seama că sunt misogini și xenofobi, dar vor fi, pentru că au fost părinţii lor şi au învățat de-acasă asta, fără să aibă habar că-nvață din exemplul părinților. Educaţia de sistem, cea de la şcoală, va trebui să fie făcută în aşa fel încât să cureţe această societate de reziduurile îngrozitoare, de toată zgura care o face nefuncţională. Nu, altă şansă nu există. Foarte puțini oameni sunt interesați de cultură, să nu mai avem noi impresia că România înseamă câteva zeci, hai, sute, de mii de oameni care trăiesc și cultural. Suntem nouăsprezece milioane în țară și cel puțin două în afara ei. Parcă așa suna ultimul recensământ.

Sunt mulţi, sunt milioane de oameni care nu ştiu la ce folosește cultura pe lume. Pe de altă parte, ar fi normal să mergem şi noi către tineri, la început prin voluntariat. Eu de asta merg în şcoli şi în licee. Mă duc şi mă voi duce întotdeauna cu toată dragostea, pentru că am văzut ce nevoie de dialog au oamenii tineri, dialog, nu predare-primire de informație. Hai să-ţi spun ceva, Monica. Pe mine m-au invitat în școli și licee nişte profesori. Din fericire, există profesori în România cărora le pasă de elevii lor de-adevăratelea, nu-și îndeplinesc doar îndatoririle de serviciu. Din discuţiile cu acei tineri am înţeles că setea lor de dialog firesc nu are legătură doar cu sistemul, cu instituţia deînvăţământ, ci are legătură cu toată viaţa lor. Ei nici cu părinţii lor nu pot vorbi. De ce? De ce părinţii lor nu încearcă măcar să vorbească pe limba lor? Pentru că au fost educaţi în acelaşi sistem abuziv, şi lucrurile astea se perpetuează în acest fel. Eu zic că trebuie  să ne strângem câțiva, să mergem către ei, să mergem și la țară, să vadă oamenii de acolo şi altceva, să înţeleagă că existăşi altceva. Povestea cineva care a avut un proiect cu spectacole de teatru în şură. Fascinant! S-au gândit că nu vor avea deloc succes. Nu au avut succes, ci a fost o nebunie. Cât de dornici erau oamenii să vadă o reprezentație, însă nu se duce mai nimeni către ei. Poate există şi primari vrednici care se gândesc la viaţa culturală, dar cât de mulţi? Dacă ar fi fost mulţi, s-ar fi văzut, iar ceea ce se vede, din păcate, vedem toţi. Trebuie doar să ieşi în stradă, și observi imediat cum stau lucrurile. Noi trăim în nişte enclave, în care ne ştim unii pe alţii, unii cu alții.E minunat, mă bucur, şi eu trăiesc într-o astfel de enclavă, care, dacă nu ar fi existat, aş fi fost sufocată. Dar nu e de ajuns…

CONTINUARE… Miercurea viitoare, 24 august 2016.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Scriitorii de literatura Science Fiction & Fantasy, au pur si simplu har sau depun o munca asidua? Ne raspunde MIRCEA TARA, scriitor pentru care Dumnezeu NU este un personaj SF:)

Artistii lumii

Scriitorii de literatura Science Fiction & Fantasy, au pur si simplu har sau depun o munca asidua? Ne raspunde MIRCEA TARA, scriitor pentru care Dumnezeu NU este un personaj SF:)

Distribuiți vă rog

Plecam si noi azi la cules de vise? 🙂 Sau macar la alergat dupa atotputernicie:). Pentru ca eu am ales sa inchid ochii si sa nu ma mai intreb pana unde am voie sa hoinaresc, am ales sa ma opresc la Mircea Tara, scriitor debutant, care a lansat de curand cartea INIMA DRAGONULUI.

Despre literatura SF, dragoste de carte, pasiune si credinta, ne povesteste fara perdea:) intr-un interviu care te invata atat:

Invata. Crede. Iubeste 🙂

 

 

  • Mircea, spune-mi despre pasiunea ta pentru literatura Science Fiction & Fantasy. De cand citesti acest tip de literatura si cum crezi ca ai dobandit-o?

Pasiunea mea nu e doar pentru literatura SF&F, ci pentru ficțiune în general. În schimb simt o afinitate pronunțată față de acest gen (dovadă este și faptul că am scris un roman cu dragoni) pentru că mă lasă să visez mai mult, îmi întinde limitele imaginației și nu mă ține legat într-o realitate cunoscută (fie ea și fictivă) sau ușor accesibilă.

Din păcate, am început să citesc literatură abia în ultimul an de liceu. Până atunci, recunosc cu un soi de jenă, îmi displăcea cititul. Poate nu întâlnisem cărțile potrivite. Însă, cu ajutorul unui profesor extraordinar de limba română pe care l-am avut în liceu am descoperit că, închise între două coperte, există lumile acestea incredibile, uneori fantastice, și că tot ce trebuie să faci să pătrunzi în ele este să deschizi cartea și să întorci prima pagină.

 

  • Ai lansat de curand o carte, “Inima dragonului”. Este ea prima pe care ai scris-o, sau au mai fost si altele? Spune-ne despre ele.

Este prima carte pe care am scris-o și am publicat-o. Însă, pe hard mai am aproximativ 1 giga de documente cu idei, schite, povestiri și alte romane începute și neterminate. Foarte puțini au aruncat câte un ochi peste ele și nimeni nu știe de toate. Nici măcar eu. Am în schimb câteva povestioare pentru copii, pe care le-am scris începând cu 2015 și le-am urcat pe amazon. Sunt în limba engleză și sunt despre o fetiță pe nume Ester, de cinci-șase ani, care trebuie să își salveze părinții și, câteodată, lumea, de tot felul de creaturi fantastice.

 

  • Ce crezi ca a influentat talentul tau scriitoricesc? Are cititul vreo legatura directa cu drumul scriiturii, sau a fost un har care nu a necesitat nici un fel de efort?

„Talent scriitoricesc” are un sunet ciudat în urechile mele. Nu sunt obișnuit cu această caracterizare. Însă cred că înclinația spre a scrie povești a venit o dată cu pasiunea pentru citit. Sunt foarte strâns conectate. Pentru mine nu pot exista una fără cealaltă.

 Astfel că a trebuit să citesc mult până să acumulez un bagaj suficient de cuvinte și idei care să mă ajute să scriu o carte. Iar procesul nu a fost și greu și ușor în același timp – așa e mereu când faci ceva ce îți place. Scrii o poveste, apoi alta, apoi încă una, apoi rescrii, apoi mai citești, te documentezi și o iei de la capăt.

 

Uneori ai inspirație și cuvintele curg și scrii două mii de cuvinte în câteva ore. Alteori e nevoie de câteva luni ca să se lege o poveste de douăzeci de pagini. Depinde și de cât de mult timp pot să pun deoparte pentru scris (aici mă refer strict la timp dedicat proiectelor personale), timp care în ultima vreme s-a împuținat considerabil. Și ca să răspund întrebării: pentru mine a fost muncă. Dar munca nu mă sperie.

 

Cat trebuie sa citeasca cineva, pentru a ajunge sa scrie bine, si ce inseamna de fapt “a scrie bine”?


Sincer, nu știu. Nu cred că e suficient să citești. Trebuie și să exersezi. Adică să scrii. Să tastezi literă după literă, cuvânt după cuvânt, să îți notezi idei pe un colț de hârtie sau într-un carnețel. Zilnic dacă reușești. Cu cât o faci mai mult, cu atât ajungi să scrii mai bine. Te ajută să ai și un ochi critic, sau măcar prieteni care apreciază literatura scrisă bine și nu caută să te menajeze.
Iar a scrie bine… nu pot să îți ofer o definiție, dar pot să îți ofer o listă de autori care o fac foarte bine și care deși scriu în genuri literare diferite, reușesc să încropească povești care te țin încătușat: Neil Gaiman, Cărtărescu (cel puțin în Orbitor), Adrian Oțoiu, Filip Florian, Florin Pîtea cu Cartea cu scoarțe de argint, ferecate, Sir Terry Pratchett (care este unul din autorii mei preferați), Garcia Marquez, Salman Rushdie, Haruki Murakami, J.K. Rowling atât în seria Harry Potter, cât și în seria romanelor polițiste Cormoran Strike, Steinbeck în Oameni și șoareci, și închid lista cu Samantha Shannon.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Evident lista nu este exhaustivă, dar aceștia sunt câțiva din scriitorii care îmi vin imediat în minte când mă gândesc la autori care scriu bine, indiferent dacă au primit Nobelul sau nu. Sunt sigur că și tu poți adăuga la lista aceasta cel puțin zece autori la fel de mari.

 

 

  • In ce domeniu lucrezi tu acum? Este scrisul principalul tau mijloc de existentaJ, sau este o pasiune din care speri intr-o zi sa poti trai?

Lucrez în publicitate, într-o agenție independentă din București, ceea ce este o provocare creativă în fiecare zi. Sunt copywriter și inevitabil trebuie să scriu ceva în fiecare zi. Fie că e vorba de un newsletter, o prezentare, o reclamă radio sau un script pentru un video de youtube la chipsuri.

 

Deci, într-un fel trăiesc din scris. Ceea ce este, sincer îți spun, o minune. Publicitatea este un domeniu care nu te lasă să te plictisești. Asta pentru că așa e natura ei, dar și pentru că ești înconjurat de oameni fascinanți, talentați și creativi care te energizează, te motivează și stârnesc în tine o dorință de a face lucruri cât mai faine, cât mai bune, cât mai grozave.
Cand scrii, omule? J Ai serviciu, ai sotie, esti implicat in slujirea bisericii din care faci parte. Cum faci fata?


Sâmbăta și duminica. Soția, uneori, mă înțelege. Fac față cu multă cafea.

  • Esti un artist crestin. Spune-mi, te rog, cum e privita in mediul evanghelic, literatura SF&F?

Sincer, nu știu. Abia ce am debutat. Să așteptăm reacțiile :))

  • De ce crezi ca sunt atat de putini crestini, scriitori romani de literatura? Ce lipseste omului evanghelic, in cee ace priveste scriitura?


Ai ales întrebări grele pentru un debutant. Mă gândesc că probabil există subiecte mai arzătoare pe care scriitorii creștini să se axeze? Sau poate nu sunt încurajați suficient? Poate literatura SF și cea fantastică sunt considerate literaturi minore în comparație cu studiile biblice și poate au dreptate.
Iar la cea de-a doua întrebare nu știu ce răspuns să-ți dau. Poate voința? Sau poate curajul? Și multora talentul îmbinat cu disciplina?

  • Pe vremea cand nu exista Dumnezeu in viata mea, si putin dupaJ, aveam un stil “usor” agresiv de a scrie, subiecte dure pe care le abordam (infidelitatea, frica de barbati, agresivitatea lor, oroarea de a fi femeie, etc) si atitudine de revolta fata de nedreptatea care se face oamenilor, in general. Mi s-a reprosat in repetate randuri ca un crestin nu ar trebui sa scrie despre asta, pentru ca in lumea evanghelica nu exista asa ceva, si de exista cateva cazuri, oamenii se poticnesc daca afla despre ele; si cel mai bine ar fi sa imi schimb nu stilul neaparat, ci subiectele. Stiu ca este o intrebare greaJ, dar spune-mi, te rog, cum comentezi aceste afirmatii? Este aceasta lumea in care traim cu totii, sau noi, evanghelicii, avem o bula de cristal in care nu exista “nici intristare, nici suspin”, sa citez din liturghiile ortodoxe?


Cred că depinde foarte mult de modul în care prezinți aceste lucruri. Pentru că sunt lucruri sensibile, care vorbesc despre răni, despre realități care dor. Iar oamenii nu cred că sunt obișnuiți cu o desfășurare puternică de emoții, care te scoate din zona de confort.

 

Oamenii sunt reticenți la asta. Însă nu cred că ar trebui evitate – nu total, nu complet, nu tot timpul. Vezi, acesta e un motiv în plus pentru care prefer literatura fantastică: îți permite o detașare – totul se petrece într-o altă lume, într-un alt timp, într-un alt univers, ceea ce face ca astfel de subiecte să fie mai ușor de digerat.

 

Care este, din punctul tau de vedere, granita intre a scrie sincer, si a scrie crestineste? Se pot imbina ele, sau trebuie sa renunti la una in detrimental celeilalte? Exemplu: daca subiectul fictiunii tale sunt dragonii, ar trebui sa te abtii de a-l publica, pentru ca nu da slava lui Dumnezeu, sau consideri ca acesta este un talant pe care Dumnezeu ti l-a dat pentru a-l inmulti? Sau, daca o femeie scrie despre dragoste –nu vorbesc aici despre a scrie pornografic!, ar trebui ea sa se abtina, pentru ca ispiteste?
În primul rând vorbim despre ficțiune. Iar ficțiunea este o invenție elaborată care poate sau nu să transmită un adevăr. Ficțiunea scrisă foarte bine este într-o oarecare măsură manipulare. Te duce de nas, lăsându-te să crezi că personajul e bun, când de fapt e răul întruchipat.

 

Te face să îți dorești ca un alt personaj să fie pedepsit sau să moară. Despre ce fel de sinceritate vorbim aici? Pentru că dacă vorbim despre sinceritatea trăilor, a emoțiilor până și aceasta poate fi trucată de un scriitor bun.
În al doilea rând depinde ce vrei să stârnești în om cu sinceritatea ta: tristețe, pasiune, ură, revoltă, bunătate? Sau vrei doar să îți verși inima și sentimentele în fața unui cititor anonim, iar această sinceritate crudă îți oferă ție confort, chiar dacă, poate, pe cititor îl pune într-o poziție inconfortabilă?

 

Unele pasaje din Biblie sunt inconfortabile, unele cerințe ale lui Dumnezeu sunt la fel. Însă, acestea vin dintr-o dragoste sinceră pe care El o are față de noi. Acum dacă sinceritatea ta se naște din aceeași dragoste nu văd de ce a scrie sincer este diferit de a scrie creștinește. Indiferent de genul literar în care scrii.

 

Cred că orice lucru bine făcut, pentru care poți să fii mulțumitor lui Dumnezeu fără urmă de îndoială, este un lucru pentru slava Lui. Scopul meu nu este să scriu o carte și să mă bată prietenii pe spate, bravo, ești tare, îți ia lumea interviu. Am o poveste de spus, am un mesaj pe care în primul rând vreau să mi-l spun mie (consideră-l ca o piatră de aducere aminte), iar apoi să îl spun celorlalți.

 

Dacă reușesc să fac asta sub forma unui roman fantastic cu dragoni și magie și artiști și hoți de buzunare și umbre malefice, foarte bine. Dacă nu, încerc sub forma unor povestiri pentru copii, sau sub forma unei campanii publicitare executate impecabil.

  • Multumesc, Mircea, pentru sinceritatea cu care ne-ai impartasit trairile tale. Asteptam urmatoarele carti.

Îți mulțumesc și eu Monica pentru ocazia asta. Așteptăm și următoarele tale cărți 😀

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Eugen Mihaescu- KRYPTON spune că autismul nu este un obstacol în a-ţi trăi pasiunea. Tu ce spui?

Artistii lumii

Eugen Mihaescu- KRYPTON spune că autismul nu este un obstacol în a-ţi trăi pasiunea. Tu ce spui?

Distribuiți vă rog

Pentru că am promis că toată luna aprilie este dedicată AUTISMULUI, azi vă aduc o notă pe portativ. De la Eugen Mihăescu. Trupa KRIPTON s-a născut, a crescut şi trăieşte frumos, între coarde de chitară şi iubire divină, pentru a scrie pe cer mesajul cel mai emoţionant pe care, ca terapeut, l-am auzit vreodată:

Dumnezeu, cand ne-a trimis acest dar si ne-a invatat despre cea mai frumoasa dintre arte -nu si-a ales nici teritoriile, nici culoarea oamenilor, nici pozitia lor in societate; EL doar a reusit sa ne ”imbrace ”pe toti, in cea mai adevarata haina: MUZICA!
Cred ca Romania e tot pe Pamantul acesta… si de ce n-ar fi pregatita sa sustina un alfel de om, ce canta o muzica divina…!?

Te invit aşadar, om bun, să citeşti un interviu cu şi despre suflet. Cu cel care crede cu tărie că muzica este vindecare!

Eugen, nu cred ca mai ai nevoie de vreo prezentare.:) Te stim cu totii, cu mic, cu mare. Motivul acestui interviu nu este promovarea ta, deci nu te voi intreba cine esti si ce canti:). Te intreb pentru inceput CINE esti? Asta pentru ca pe contul tau de Facebook ai scris: “Creator de muzici si NU compozitor, textier si NU poet, instrumentist si NU chitarist.” Ce face diferenta intre toateaceste etichete?

Sunt un om normal ce am primit aceasta vocatie din partea Divinitatii…
Nu pot spune ca indeplinesc o functie anume, de chitarist sau compozitor, narator sau scenarist, cantautor sau maestru-interpret…”Abtibildele” acestea le pun cei care fac statistici si se ocupa cu criteriile de departajare…
Sunt un om normal, ce a primit o menire clara aici, pe Pamant: Sa cant, sa bucur lumeA, sa fiu aplaudat pentru ceea ce fac cu credinta…!

In curand, KRIPTON implineste mai mult decat varsta mea:). Spune-mi, te rog, in lumea in care fast food-ul nu exista numai in alimentatie, ci si in arta, care a fost “dieta” care a asigurat longevitatea acestei trupe?

Faina expunere vis-a-vis de intrebarea ta..
Da, noi KRYPTON, am cam strans in bagajul nostru 35 de ani de concerte, de turnee, de plimbari in tara si dincolo de tara, de fani, de albume, de nopti nedormite, de zile cu soare dar si de ”tsunami”-uri uneori aproape devastatoare, caci asta se-ntampla in viata oricarui artist…!
N-as spune ”dieta”, ci mai degraba reteta de a rezista dupa, si in atatia ani, a constat in echilibrul, ratiunea si mentalitatea de invingator pe care am ”condimentat-o” in adn-ul fiecaruia din noi, indiferent de etapele prin care am trecut…!

Nu CE canti, te intreb, Eugen, ci de ce inca mai canti  ceea ce canti?  Nu te-ai “afiliat” la moda vremii, compunand piese bazate pe sexualitate…

Ma inspir din frumosul care ma inconjoara si daca muza imi vorbeste de sexualitate, n-am s-o privesc doar ca pe un val ce tine de o ”moda” anume, ci ca pe o parte din viata asta in care exista si dragoste, dar si ura, si lumina, dar si intuneric, si caldura, dar si racoare, sinceritate, bucurie, chemare dar si… sex!

Ce te inspira in scriereapieselor, si dupa 30 de ani? Cand ma gandesc la KRIPTON, o fac terapeutic: intr-o casatorie de 30 de ani, ce aduc acei oameni, sa continuie inca sa isi scrie povestea? Exact asta e scenariul pe care-l am cand ascult piesele tale…

Cred ca ce am scris la întrebarea precedentă, reprezinta si raspunsul pentru aceasta..:))!
Doar mai adaug…
Nu fac parte din folderul celor ce scriu ‘la comanda” piese sau texte (poezii…) si am invatat in toti anii acestia sa astept escalele inoportune si vizitele uneori foarte tarzii, evident neanuntate, ale unei persoane dragi mie-Muza!
Dupa plecarea ei, imi iau condeiul…!

Este muzica o terapie pentru suflet?

Am spus-o cu simtire si credinta, ca muzica este un medicament -elixir terapeutic pentru suflet si uneori o stare de criogenizare chiar si pentru tesuturile vii…!

De 12 anilucrez cu copii cu autism. Pe unii dintre ei i-am putut scoate din lumea aceea rigida, dandu-le o toba, o chitara sau un pian. Fara sa  stiu care va fi rezultatul. Si de acolo a inceput viata lor, desi niciodata nu au fost indrumati catre arta, de către parinti. Spune-mi, din toata experienta ta, este muzica din Romania pregatita sa primeasca “un om altfel”, care sa o cante? (o persoana cu nevoi speciale)

Te felicit pentru altruismul si rabdarea ta de a lucra cu ”oamenii altfel…”
Dumnezeu, cand ne-a trimis acest dar si ne-a invatat despre cea mai frumoasa dintre arte -nu si-a ales nici teritoriile, nici culoarea oamenilor, nici pozitia lor in societate; EL doar a reusit sa ne ”imbrace ”pe toti, in cea mai adevarata haina: MUZICA!
Cred ca Romania e tot pe Pamantul acesta… si de ce n-ar fi pregatita sa sustina un alfel de om, ce canta o muzica divina…!?

Am cunoscut oameni pe care muzica i-a salvat de la sinucidere. Cand si-au dat seama ca au hoinarit in lume degeaba, ani de zile, in joburi care nu le aduceaunici o implinire, si au decis sa renunte la tot, pentru pasiunea de o viata, si-au revenit fara ca psihiatrii sa inteleaga CUM. Care este explicatia pe care o dai tu, ca ARTIST, aceastei “minuni”?

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Am avut astfel de exemple si in trupa mea…Oamenii se reintorc dupa ani si ani, acolo unde si-au regasit alter-ego-ul, in locul unde au simtit pentru prima data – lumina, dragostea, recunostinta, faima, bucuria…!
E o ”chemare” ,in primul rand spre…tine!

Te intreb tot terapeutic: ai decis, la un moment dat, sa-ti continui cariera solo, pentru cativa ani, apoi tot tu ai fost cel ce a redat viata trupei, avandu-l ca solist vocal pe RazvanFodor. Ce te-a determinat “sa renunti la singuratate”, in detrimentul comuniunii?

Proiectele ”solo” sunt ”variatiuni pe teme diferite” de cele pe care le pictezi, in cadrul subiectului-”mamă”…! Ele iti aduc o alta stare de bine atunci cand simti nevoia de exprimare si in alte ”tablouri”, cu expuneri diferite de nuante si atitudini, dar cu aceeasi amprenta, stilistic vorbind…!
Etapa Fodor… -un alt episod marca KRYPTON, un episod in care mi-am propus o introspectie, vis-a-vis de o dilema cu launtrul meu, punandu-mi intrebarea shakesperiana, de a fi sau nu ”comercial…”?
Reusisem atunci, feedback-ul propagandu-se destul de repede dar…
Era o muzica scrisa de mine, dar departe de ceea ce simteam si imi doream… Atunci, chiar m-am simtit asemeni unui croitor ce creeaza si ajusteaza haine in functie de client…!

M-am reintors la scurt timp, la radacinile plecarii mele in viata asta de rock-er si mi-am continuat drumul, cu blugii rupti si o pleata in vant, printre ”armatele de ovedrivere” …!

Eugen, traiesti exclusiv din muzica in acest moment, sau este o pasiune care te mentine in viata, la nivel emotional?

Asemeni furnicutei harnice din fabulele lui La Fontaine, am pus deoparte tot ce am castigat si castig din muzica- cu titlul de investitor, intr-un domeniu care iti aduce o liniste financiara, dar nicidecum o satisfactie spirituala…!
Asadar pot spune sincer ca traiesc din si pentru MUZICA…!

Se poate trai in Romania, din muzica de calitate? Cand spun “de calitate” ma refer, fara a avea intentia de a jigni pe cineva, la substanta unui act de creatie, si nu la imaginea de plastic, creata de sexualitate…

Se poate trai din muzica si in Romania… dar cred ca ecuatia fericirii ramane totusi credinta si constanta evolutiva, pentru ca istoria sa te recunoasca INVINGATOR…!

Multumesc pentru traire si suflet, Eugen Mihaescu! Sa-i aducaDumnezeu pe toti membrii KRYPTON la nunta de platina!:)

Fain spus… Nunta de platina…!
Eu zic mai tot timpul, la sfarsit de concert :
Sa dea Dumnezeu sa ne mai vedem in viata asta cu bine…! 🙂

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum să fii ARTIST în lumea evanghelică? Interviu cu Cătălin Ciuculescu

Credinta

Cum să fii ARTIST în lumea evanghelică? Interviu cu Cătălin Ciuculescu

Distribuiți vă rog

Cu ani în urmă, când Dumnezeu era pentru mine numai „Cineva îndepărtat, căruia trebuie să ne rugăm când avem vreun necaz”, ştiam că am un mare har, acela de a scrie. De câte ori n-am auzit că voi muri de foame cu prostiile mele, că trebuie să învăţ să fiu cineva, nu să pierd vremea scriind „poezii şi aberaţii”?!

Când am aflat adevărul despre identitatea lui Dumnezeu, am înţeles însă că „prostiile” mele se numeau ARTĂ şi că El, Marele Artist, a început ca tâmplar şi a sfârşit ca Mântuitor şi Rege.

Am pus cap la cap întreaga Sa viaţă, am căzut pe genunchi şi L-am rugat să-mi arate ce vrea să fac cu talantul pe care mi l-a dat. N-am primit un răspuns concret nici azi, sau nu sunt eu încă pregătită să-mi asum răspunsul Lui.

Ce am făcut însă, a fost să creez un Grup pe Facebook, numit „ARTIŞTII LUMII”, apoi o secţiune de blog cu acelaşi nume, şi să continuu să mă rog pentru viziunea mea.

Şi-ntr-o seară, ascultând „Sutaşul” pentru a miliarda oară, am simţit că omul din spatele cuvintelor şi al melodiei, trebuie să fie primul ARTIST creştin care să-şi spună povestea. Cătălin Ciuculescu, căci despre el este vorba, deschide aşadar seria interviurilor ARTŞTILOR LUMII.

Despre credinţă, Dumnezeu, destin, artă şi iubire, a acceptat să ne cânte tăcut, cel de la care am învăţat nu demult că „Dumnezeu nu te pune pe drumuri. Nu-ți cere traducere legalizată după cartea de identitate. Nu-ți cere contracte și bani pentru toate chichițele. Nu te-așteaptă la Primărie cu Registrul de Impozite și Taxe în mână. Nu-ți cere încă o copie xerox, de care oricum n-avea nevoie și, cu siguranță nu te cheamă peste patruzeci de minute pentru a finaliza actele cu semnătură.”  (citeşte continuarea AICI)

Cătălin, mulţumesc pentru că ai răspuns rugăminţii mele de a ne ne împărtăşi parte din povestea ta. Pe blogul tău dezvălui că într-o zi, tatăl tău ţi-a reproşat că te-a ţinut în şcoli şi tu alegi să nu faci nimic cu viitorul tău. Despre ce şcoli era vorba şi la ce se referea, când spunea NIMIC?

Salutare si ma bucur ca pot fi de folos. Am studiat la Liceul Crestin din Resita si am terminat facultatea de Geografie, pe ramura Stiinta Mediului, la Universitatea de Vest din Timisoara. Tata e un om cu multa teama de Dumnezeu, dar probabil influentat de alegerile mele, a devenit ingrijorat.

Teama (nu numai a lui) era ca studiasem degeaba, ca nu aveam sa profesez in urma terminari studiilor mele, ca n-o sa am unde sa stau si ca o s-o duc greu. Dar nu l-a tinut mult gandul asta, iar lucrurile au fost rezolvate de „sus”.

Cum ai ales să renunţi la ceea ce studiaseşi, pentru „a deveni artist”?

Eu sunt mai mult decat „artist”. Sunt un om cu multe probleme, multe defecte si cu mare nevoie de Dumnezeu. Asta ca sa stabilim de la inceput :). Dupa ce am obtinut licenta mi-am propus sa urmez cursurile de Master la aceeasi universitate.

In toata perioada asta am avut in suflet implicarea in „lucrul lui Dumnezeu”, desi faceam multe altele impotriva Lui. Mi-am spus in inima ca daca nu intru la fara taxa o sa incep sa merg in misiune, macar pentru un an de zile, sa vad daca ce scrie in „Cartea lui Dumnezeu” e adevarat sau e doar abureala ieftina. Am fost al doilea sub linie, asa ca nu am mai facut master. L-am intalnit pe Adi Gliga perioada urmatoare, un om in jurul caruia am crescut, de la care am invatat multe si care m-a incurajat tare.

Ce înseamnă pentru tine, ca şi creştin, arta? Cum ne poate ajuta ea sufleteşte?

Arta e o favoare lasata de Dumnezeu oamenilor. E o scanteie in carbuni, o sclipire in fiintele care, aparent, nu au nimic de dat. Oricine creeaza ceva e artist, pentru mine. Omul care face suruburi, femeia care face perdele, oamenii care produc ceva din imaginatia lor, sunt artisti.

Arta dezvolta demnitatea, creste sensibilitatea, ne ajuta sa vedem trairi, sa ne vindecam sentimental si mental in unele cazuri, ne face sa vedem binele din oameni, ne invata sa radem si sa plangem. Arta ne arata frumusetea in imagini, cuvinte, sunete, gust, miros si atingeri. N-ai cum sa nu te schimbi in urma intrarii in contact cu ea, asta daca nu cumva esti de piatra.

Arta e o favoare lasata de Dumnezeu oamenilor!

Aud de foarte multe ori creştini care se plâng de lipsa de originalitate în ceea ce priveşte închinarea prin muzică, în bisericile noastre, pentru că majoritatea textelor sau muzicii sunt împrumutate şi/sau „traduse de la americani”:). Cum crezi că s-ar putea rezolva această nemulţumire? Ce ar trebui să facem noi, cei cărora Dumnezeu ne-a dat harul scriiturii, al imaginii sau al notelor, pentru a-I aduce Lui slavă?

E adevarat ca stam foarte prost la capitolul originalitate. Oamenii care traduc nu sunt de condamnat. Nici ei si nici muzica pe care o traduc. Eu m-am apropiat de Dumnezeu si in uma traducerilor. Si mie imi pare rau ca trebuie sa „traducem Dumnezeul altora”, ca trebuie sa luam ceva tare de afara ca sa devenim cunoscuti la noi in tara. Eu cred ca Dumnezeu e si la noi si ca se poate vorbi si canta despre El si in romana.

Nemultumiri vor fi tot timpul si astea, de obicei, nu se prea rezolva, in schimb, cred ca muzica romaneasca se va schimba cand cei care o canta vor avea experiente cu Dumnezeu, cand vor canta despre un Dumnezeu cu care traiesc, nu unul despre care au auzit.

Pana nu stai aproape de Dumnezeu, canti despre el intr-un limbaj ciudat, pe care doar cei super-sprituali il inteleg. Dumnezeu e pentru oricine, indiferent ca are cunostinte sau nu, ca e cunoscator sau impotrivitor, sarac sau bogat, etc.

Cred ca cei care se bucura de gratia de a crea trebuie sa traiasca mai intai cu Dumnezeu, sa fie sinceri cu El, cu ei insisi si cu oamenii. Dumnezeu lucreaza cu cei care nu se cred importanti si cu capul mare!:) Lucreaza cu cei care stiu unde le e locul, cu oamenii simpli. Asa castiga slava: noi mai mici, El mai mare.

Îmi pare rau ca trebuie sa „traducem Dumnezeul altora”, ca trebuie sa luam ceva tare de afara ca sa devenim cunoscuti la noi in tara.

Organizezi la Brădăţel, tabăra de creaţie muzicală UN SUFLU NOU. Cum şi de ce această idee?

Tocmai pentru ca vrem sa incurajam oamenii sa compuna in romana. Ideea a aparut anul trecut, in urma unei discutii cu un prieten care spunea ca as putea incerca asta. Stilul lui Dumnezeu a fost sa creeze ucenici. Asta a facut si Isus, altfel crestinismul ar fi pierit o data cu ridicarea Lui la Cer.

Speram sa punem in cei care vor veni cateva valori care sa ii ajute sa fie folositori oamenilor si cerului. Mi-am imaginat ca daca strangem 10 oameni, vor fi 10 slujitori in care o sa creasca motivatia de a scrie profund despre Dumnezeu si sa fie pe intelesul oricui.

Cum ar putea ajuta cei care scriu versuri, dar nu au harul muzicii? Ar fi, din punctul tău de vedere, de folos o tabără de creaţie literară, cu tematică creştină?

Cred ca e de folos orice activitate care Ii creste Numele lui Dumnezeu, ca e ea de muzica, de creatie literara, de predicat, de sters praful sau de dat cu matura. Tot ce Il are pe Dumnezeu in centru este de dorit.

Vreau să ne împărtăşeşti acum parte din povestea destinului tău. Cum L-ai cunoscut pe Dumnezeu şi care a fost drumul pe care l-ai parcurs, de la cunoaştere, la trăire cu El?

L-am cunoscut pe Dumnezeu la 13 ani. Pana la 14 ani am fost vacarul familiei, o familie formata din 11 persoane. Am pierdut odata vaca si, de frica bataii din partea tatalui meu, I-am spus lui Dumnezeu ca daca ma ajuta s-o gasesc, o sa-L urmez toata viata:).

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Mi-a dus-o El direct acasa in timp ce o cautam de vreo cateva ore, prin vreo 3 sate vecine. Pentru ca am crezut ca exista Dumnezeu, am fost botezat. Pana la 17 ani si jumatate am fost inocent. La varsta aia, influentat de mediul in care ma invarteam, am inceput sa cad. Cativa prieteni au ras de mine cand le-am spus ca nu stiu ce e aia masturbare si ca nu am incercat niciodata.

Nici n-aveam cum. Acasa avusesem o buna perioada de timp un televizor alb-negru la care prindeam semnal daca puneam in spate o furculita de aluminium. Eu stiam doar de TVR 1 si TVR 2 si cam atat. Mi-am spus in minte ca o sa-ncerc o singura data si, dupa ce am inceput, am suferit mai multi ani.

Mai mult decat atat, la inceputul facultatii, am primit un lap-top in numele lui Isus, dar l-am folosit in numele dracului, pentru ca tare mult mi-am chinuit sufletul cu pornografia. Plangeam, imi ceream iertare, iar ajungeam acolo, iar plangeam, si tot asa pentru o perioada buna de timp.

La Biserica sfant, si acasa drac. La 21 de ani, m-am mai nascut odata, sufleteste acum. M-a scapat Dumnezeu de pornografie, dintr-odata, pentru ca i-am cerut. De autosatisfacere m-a scapat in timp dar m-a scapat si de asta.

Bibliei nu I-am dat importanta, desi era singurul fel in care puteam fi schimbat, dar am dat de Matei 11:28, i-am dat problemele lui Dumnezeu si El le-a primit cu bucurie, oferindu-mi liniste in schimb. Mi-a luat mult timp sa inteleg ca solutia e Isus. Inca am lupte, dar acum stiu cine poate sa le duca pentru mine: Isus.

„Veniţi la MINE, toşi cei trudiţi şi împovăraţi, şi EU vă voi da odihnă!”

Spune-ne despre iubire. Eşti un artist tânăr. Talentat şi binecuvântat de Dumnezeu. Cum vezi tu iubirea dintre un bărbat şi o femeie? Pe ce fundaţie ar trebui ea construită?

Invat si eu iubirea, ca unul care am ranit oameni care m-au iubit, ca unul care a pierdut prietenii din cauza felului meu urat de a fi. Iubirea e grea. Foarte frumoasa, dar foarte grea. Pentru oameni e grea, nu pentru Dumnezeu, care e Insasi Iubirea.

E grea pentru ca in iubire trebuie sa ierti si sa-ti ceri iertare. Cred ca iubirea dintre barbat si femeie trebuie construita pe baza sinceritatii. Neaparat. La fel e si cu Dumnezeu. Cand te imprietenesti cu El Ii spui ce a fost mai urat in trecutul tau, Ii spui ce esti acum si unde vrei sa ajungi impreuna cu El.

Felul in care pornesti la drum arata cum o sa fie drumul. Cand umbli cu minciuni, vei dormi in minciuna si te vei trezi in miciuna. Cand esti sincer, castigi increderea celui sau celei de langa tine.

Cum se împacă viaţa de artist creştin, mereu pe drumuri, cu cea de familist? Cum crezi că ai pune un echilibru între cele două, dacă ai fi căsătorit? E necesar ca un artist să aibă o soţie cu acelaşi har, sau există posibilitatea unei convieţuiri şi cu o femeie cu un alt tip de carieră?

Desi nu am experienta casatoriei INCA, eu CRED ca familia si slujirea merg mana in mana. Depinde cu cine te „legi la cap”. Cand persoana cu care te unesti se invarte in jurul lui Dumnezeu, iubindu-L, sunt CONVINS ca nu-ti pune bete-n roate cand vine vorba de a face lucrul Lui.

Stiu ca lucururile se schimba o data cu intemeierea unei familii, o data cu aparitia si cresterea copiilor, dar locul lui Dumnezeu ramane locul I. Asta ajuta familia sa stea in picioare. Stiu asta pentru ca am vazut-o la mama si la tata. Echilibrul il pune Dumnezeu, iar cand o sa fiu casatorit, o sa-l vad :).

In urma cu ceva timp imi doream pe cineva care sa cante la vioara sau la pian ca sa ma ajute cu negativele, sau pe cineva care sa fie in medicina ca sa ajute oamenii, sau pe cineva total pe langa muzica, sa nu ma incurce si sa nu inteleaga ce fac:).

Azi nu mai cred nimic din lucrurile astea. Nu trebuie ca oamenii sa aiba aceleasi pasiuni sau acelasi talent ca sa traiasca impreuna. Trebuie doar sa Il iubeasca pe Dumnezeu, Cel care tine oamenii impreuna.

Spune-ne, te rog, la final, cum crezi tu că ne-am putea descoperi misiunea personală, pentru care Dumnezeu ne-a creat?

Ca sa descoperi lucururile la care esti bun, trebuie sa faci ceva. Sa nu stai. Siu ca sunt oameni care zic: „eu nu stiu care e darul meu”, dar n-au cautat sa faca nimic sa-l descopere. Stiu ca Dumnezeu da daruri. Stiu ca orice credincios are darul slujirii.

Trebuie doar sa descoperim prin CE sa slujim. Cand incepi sa cauti felurile in care poti fi de folos o sa primesti raspunsuri, de la Dumnezeu, de la inima ta si de la oameni. Fa ceva, si daca nu castigi numai tu, inseamna ca ti-ai gasit scopul!

Mulţumim, Cătălin, pentru darul pe care nu-l ţii numai pentru tine! Pentru sinceritatea şi dragostea de Dumnezeu, pe care ne încurajezi s-o descoperim în fiecare zi!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.