Etichetă: andrei paunescu

Bărbaţi (im)perfecţi, voi nu din femeie v-aţi născut?

Relatii

Bărbaţi (im)perfecţi, voi nu din femeie v-aţi născut?

Distribuiți vă rog

Bărbaţi (im)perfecţi, voi nu din femeie v-aţi născut? Am primit multe mesaje pentru articolul de ieri. Femei frumoase, la trup şi la suflet, care-şi strigau durerile, întrebând DE CE; femei singure, care îşi blestemau viaţa pentru ceea ce n-a fost să fie până la adânci bătrâneţi; femei tinere, care-şi numărau ridurile ce le brăzdează faţa, de-atâtea şanţuri ce-au săpat în ele bărbaţii căsătoriţi cu amantele sau logodiţi cu joburile. Cu laptopurile ori cu prietenii „de-o bere”.

Mame ce-şi cresc singure copiii, după ce bărbaţii iubiţi le-au lăsat pentru altele mai „necicălitoare, mai frumoase, mai sexy, mai puternice, mai zâmbitoare, mai aranjate sau mai smerite”. Şi-aş mai continua lista, de-aş avea puterea să le alin cumva durerea.

Dar n-am …

Am simţit lacrimi pe inimă, spălând amintiri, şi pumni pe suflet, învineţind iubiri.

Ne învinuim pe rând, unele dintre noi, că n-am fost de ajuns. Ne comparăm cu celelalte şi le imităm uneori, rugându-ne unui Dumnezeu necunoscut să ne facă şi pe noi la fel: atrăgătoare, iubitoare, inteligente, frumoase.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Şi când nu primim răspuns rapid de la El, de la Dumnezeu, ne întoarcem în braţe care ne-au alungat, care au strâns alte femei, în case unde încă miroase a parfum de cealaltă, în inimi care nu ne mai iubesc, în suflete care n-au sentimente, ci doar nevoi de împlinit. Şi ne punem atunci pe muncit, să nu mai fim părăsite niciodată: mai mult gospodine, să aibă mâncare cât mai bună şi cât mai „la fix” adusă la pat, mai mult tăcute, să aibă el mai multă libertate, mai mult sex, să nu mai ajungă la alta. Mai mult fard, să semănăm mai mult a femei. Mai puţin fard, să fim mai „de casă”.

Mai mult el, şi mai puţin noi.

Şi, după ani în care oricât am învăţa, picăm mereu examenul, ajungem în spitale de psihiatrie, ori îngenuncheate în vreo chilie în te-miri ce mănăstire, strigând la pereţi acelaşi DE CE? pe care l-am auzit azi în tastele lovite strident, de-atâta amar ce e-n suflete…

Şi azi vă întreb, bărbaţi (im)perfecţi:

„De ce vreţi voi ce nu aveţi?

De ce vă luaţi voi femei imperfecte, să le umiliţi apoi cu ce au altele, şi ele nu?

De ce vă strecuraţi voi din paturile conjugale, în paturi de hoteluri reci, să primiţi ce nu vă dau cele rămase acasă, la alăptat, la dereticat, la gospodărit?

Cu ce dragoste iubiţi, de moare după câţiva ani? Ori după timp mai scurt decât cel scurs într-o clepsidră?

De ce vă părăsiţi voi copiii plânşi de-atâta dor de voi,  să mergeţi la trăit?

Cum puteţi voi să râdeţi în case străine, când în ale voastre se strigă în sânge?

Cum puteţi voi face copii cu alte femei, când ai voştri plâng de dor, de foame ori de neiubire?

De ce puneţi pe degete inele, femeilor pe care le doriţi până când cealaltă vă va despărţi?”

Şi v-aş mai întreba câte ceva… dar pentru unii e prea scurt timpul rămas între 2 staţii de tramvai…

Mă-ntreb acum retoric însă:

„Credeţi că aveţi drepturi doar pentru că vi se pare că Dumnezeu e bărbat? Şi-o să vă apere mereu?”

foto credit: Sara Dumitrache si Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
10 motive să-l cunoşti pe Mihai Napu. Şi de-l cunoşti, să vii la concertele lui

Oameni cu aripi

10 motive să-l cunoşti pe Mihai Napu. Şi de-l cunoşti, să vii la concertele lui

Distribuiți vă rog

10 motive să-l cunoşti pe Mihai Napu. Şi de-l cunoşti, să vii la concertele lui Şi de nu-l cunoşti, să vii cu sufletu-ţi întins pe pâine. 🙂

Mihai Napu e unul din artiștii lumii, despre care vă tot povestesc. E, de fapt, mai mult decât atât. E OMUL -cu litere mari, da !- care schimbă vieți. Sau le arată un drum. Îți pune Aripi apoi, să porneşti pe el.
Mihai Napu e suflet. Unul în care multe s-au strâns, de-a lungul vieții, dar nimic n-a fost vândut. Nici la promoție, nici la „new trend”. Nici dat de pomană, când au primit altele… C-au fost chinuri, c-au fost bucurii, c-au fost binecuvântări, le-a păstrat să-i fie martore ale trecerii prin lume.

concert napu
Dacă nu mă crezi, uite un suflet pe care l-a schimbat, la unul din concertele lui … 🙂 Foto credit: Aurelia Leafu

Aş spune multe despre acest OM, dar poate ne va spune el într-o zi, într-un interviu… Mă opresc aşadar, mulţumindu-i pentru că mi-a schimbat, fără să vrea, fără să ştie, odată, viaţa. Şi pentru asta n-a cerut nimic în schimb. Cum nu cere nimănui.
Vă dau azi 10 motive pentru care orice OM ar trebui să vină la concertele lui:
1) Emană prin toți porii pozitivism. Nu poți sta lângă el cu fricile în sân. N-ai cum.
2) Îți spune povestea propriei vieți. N-ai cum, în vreunul din cântele pe care le trăieşte, să nu te regăsești.
3) Te vindecă. Toate iubirile divine au propria poveste. Uneori, renunțăm la ele sau suntem lăsați la margine de suflet, să le plângem. Mihai Napu te vindecă printr-un „tu” spus fără ocolișuri.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]
4) IUBEŞTE oamenii. Şi simți iubirea asta în fiecare zbatere de gând. Îi respectă si îi atinge uşor, cu propria inimă.
5) Trăiește arta adevărată. Fără trend-uri şi compromisuri, Mihai Napu nu se vinde pentru notorietate. Trăiește, nu supraviețuiește din play-back-uri.

6) Simte oamenii. Niciodată n-a semănat un concert cu altul. Îl trăiește în funcție de mine şi de tine. În funcție de povestea fiecăruia din noi, şi tot aşa ne dă  ce avem nevoie.

7) Dezminte, NU minte! Dezminte aluzii ale altora, dezminte răutăți si suflete fără trăire.  Şi orice iubire ce n-are sorți de izbândă.
8) Fură, pentru tine, parte de cer. Şi când e prins, Dumnezeu îi dă în plus. Căci bucata de viața furată pentru  a o da altora, e veşnicie.
9) Privește prin tine. Şi acolo unde-şi opreşte ochii, se termină frica. Îți dă curajul să fii tu însuți.
10) Iartă. Şi te învață şi pe tine iertarea. N-ai cum să trăiești după alte reguli, decât cele ale iertarii, după ce l-ai ascultat o singură dată.

Mergi joi, 2 martie 2017,  aici, să trăieşti iubirea divină, fără somoni şi picanterii!

Te aştept cu câteva poeme, în tandem :). Cu siguranţă fi-vom câţiva care vom da glas altor iubiri divine. Unele din ele, puse în mâinile noastre, chiar de el. De Mihai Napu.

Mulţumim, Marta, pentru partea de rai pe care ne-o aduci de fiecare dată când aduci acest OM să ne înveţe să trăim. Într-o lume în care păşim tot mai strâmb…

# Scrie şi tu pe Invata.Crede.Iubeste, folosind formularul de aici!

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]
Distribuiți vă rog
Concert Vasile Mardare. Cartea pe care mi-a scris-o pe suflet.

Artistii lumii

Concert Vasile Mardare. Cartea pe care mi-a scris-o pe suflet.

Distribuiți vă rog

Vasile Mardare este un OM. Cu litere mari. Ce am aflat de la  el, voi scrie la sfârşitul lunii septembrie, într-un interviu scurt, dar plin de esenţă. Azi vă vorbesc despre o seară cu suflet. Despre OAMENI cu litere mari şi despre viaţa trăită pe muchie de frumos.:)

Să vă spun întâi de ce am fost s-l ascult pe omul ăsta. La Aida. Cafenea, adică.

Pentru că e ARTIST. Da, tot cu litere mari. Pentru că te vindecă de dureri, punându-te să le trăieşti şi să le respiri o dată cu el. Pentru că e VERS. Curge. Prin toate venele lumii.

Pentru că spune adevăruri pe care vrei să le trăieşti. Şi restul aflaţi din interviu. Nu uitaţi, la sfârşitul lunii septembrie.

Ajung la Aida Caffe & Dreams, şi simt de la intrare izul de viaţă. Aceea pe care o trăim uneori între 2 staţii de vis. Mă aşez şi mă uit. Atât. Cea mai frumoasă trăire este aceea când nu faci nimic. Nimic ce să vadă lumea. Doar trăieşti. Prin alţii.

Maria Simion prezintă. Sper să accepte într-o zi să stea de vorbă cu mine, spre a vă împărtăşi ce face. Şi de ce. 🙂

Mă uit la ea şi mă întreb cum o fi să începi un proiect de la 0 şi să aduni oameni iubitori de frumos, să crezi în visul tău şi să nu cedezi…

Nu am timp de răspuns, căci îl aud pe Vasile Mardare:

„Să ajung maestru mai am ani mulți de muncă!”

Da, aţi citit bine! O spune un artist care are peste 30 de ani de artă. Un artist care iubeşte cu mult peste puterile unui pământean. Iubeşte arta. Asta pentru că ei,artiştii, trec întotdeauna dincolo de pământ. Se ghemuiesc într-un cotlon de cer şi stau acolo, în linişte, să-şi primească talantul de la Dumnezeu. Şi-l înmulţesc. Şi-l întreabă mereu pe Dumnezeu unde e cel mai bine să-l îngroape. Şi El le răspunde mereu, la fel: „În iubire.”

Începe să cânte. „M-am gândit să-ți scriu o carte…”

Te aşezi tăcut, în liniştea dumnezeiască şi îţi asculţi bătăile inimii. Te dor uneori amintirile şi parcă ai vrea să le scrii o scrisoare. Lor, amintirilor. Să ştie că te gândeşti la ele şi că ţi-e dor să le retrăieşti. Îţi faci mâinile rugă şi te uiţi la Vasile. Îţi spune povestea propriei tale vieţi, dintr-o privire. Spre nicăieri.

Încheie „Cartea”. Tu te faci mic, aplauzi şi te rogi pentru încă o secundă de amintire. Şi Dumnezeu îţi dă. Probabil că OMUL ăsta, despre care vă scriu, are un contract cu Dumnezeu. Să ne dea şi nouă timp. În plus. Să retrăim ce am ăierdut. Sau ce-am lăsat în urmă…

Aşa că auzi acordurile atât de bine cunoscute şi auzi, printre strigăte -ale amintirilor-: „Cabana” .

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 

„Apărea un poştaş…” … Apărea. Aşa este. Şi-aducea, cândva, scrisori de dor. La mine. Acum s-au făcut smartfonuri. Ele, scrisorile. Şi ne-au ucis visele. Mai vine, din când în când, Vasile, să le resusciteze. Şi învie pentru un timp. Atât cât durează vizita lui. Şi pleacă apoi. La moarte…
Adio, la adio”… Auzi, exact când ţi-au plecat spre mormânt. Ele, gândurile.

„Mergi la tine în destin/Înțeleg că pentru mine vara ultimă ai fost./Noapte bună, sunt bătrân!”

Eşti bătrân şi tu, de-atâta timp ce s-a scurs peste visele tale… Aşa că Vasile îţi cântă o „Romanță de toamnă”, să simţi că tinereţea e despre cine eşti. Nu despre ce vei fi cândva, într-un mormânt rece şi gol… Ne spune că  acest nume, „Romanță de toamnă” l-a purtat un festival lângă Timișoara, întrerupt din motive…  financiare.

Se fac bani din orice azi, în lume, şi pentru orice. Numai pentru suflet nu. El nu vinde la fel de bine ca sexul, ştiu. Mă abţin, totuşi, să mă înfurii. Aici se trăieşte!
Sunt o aripă de vânt!„- ne cântă în continuare, şi ne spune că acest cântec este pe versurile lui Lucian Dumbravă,  un poert  din Deva, care azi trăiește în  Portugalia.

Dragă Vasile, eşti şi o AripăDe Drum! De asta venim cu toţii cu drag, la tine! Ne dai şi nouă Aripi, să pornim spre trecut. Acolo unde găsim puteri să păşim spre viitor.
Ne anunţă că va cânta ultima piesă din primul puzzle :). „Locuim în același cartier” , scrisă de  Sorin Poclitaru. Şi cântă. Şi noi trăim. Şi ne oprim când vedem că semaforul arată roşu. Periculos să plângem înainte de vreme…
Urmează pauză de OAMENI. Cu litere mari . Poeți care îşi fac din vers Drum.
Recită şi iubesc. Până când vine înapoi Vasile, să ne spună:
„Am să te iubesc…” .  Apoi, că „Anii cei mai frumoși” este  cântecul care-i aduce aminte de copilărie.  Ne întreabă scurt, dar suficient de lung drum ne aşteaptă, să refacem castelul ce-a fost … „Unde s-au dus, unde-au spus, anii cei mai frumoși?”

„Hai râzi prin somn!”, auzim deodată, şi aflăm că tot   Sorin Poclitaru este cel ce a scris versurile. La fel ca şi „Iubito”.
” Încă aţtept iubito paşii tăi si aștept să te intorci la mine…” Azi nu se mai așteaptă. Se bea si se face sex… Şi aici mă opresc. Din revoltă.
Sorin Poclitaru, îndrăznesc să-ţi spun că „Am obosit” şi eu, s-alerg după un vis. Acela de a veni ziua când oamenii se vor transforma în OAMENI şi vor vedea că tot ce rămâne, după o viaţă de trudă, e ce-am lăsat în urmă. Iar voi, artişii lumii, aţi lăsat TOT. Aşa că, „încă zic că viața e frumoasă.” E mai sănătos aşa. Pentru sufletul nostru.

„De ce-ai plecat?” ne cântă acum, şi ne destăinuie: „Aşa mai agăţam şi eu fete.” „Era-ntr-o primăvară oarecare … atunci ți -am dăruit întâi o floare. De ce-i atâta viscol între noi? De ce n-ai mai rămas să-ntoarcem primăvara înapoi?”

Oricât am insista, uneori, nu primim răspuns, aşa că … la ce bun să pierdem vremea aşteptând ce a încetat cândva să mai vină? Mai bine, zic, să trecem prin
„Anotimpuri”.

„Când lumea era doar frumoasă şi mică. Pe faţa mea viața sapă un drum…”

Sapă, Vasile, ai dreptate. E drumul acela care ne va duce într-o zi la Dumnezeu. Acela despre care spui că există! Şi drumul acela.. depinde de noi…

o seară cu suflet. Ba nu, cu Aripi. De Drum. Pe care ne conduce apoi Andrei Păunescu.
„Fără clovn” , o melodie– poem, care te întreabă dacă ai purtat vreodată o mască. Şi tu răspunzi tăcut: „după ce-am avut un clovn în casă numai pot să râd cu orisicine. Alt spectacol în neant mă lasă, am fost sus mai jos nu-mi este bine.”
Versuri scrie de Andrei, care te dor. Aşa cum îl doare pe clovn propriul râs… E prea mult de povestit despre el. Poate într-o zi vă voi spune…

Probabil că  Andrei are un dar… de a spune adevărul atât de direct, dar atât de bine purtând masca uneo glume bune… că, ascultând „Scuzele mele” , cântec-destin, n-ai cum să nu-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru harul pus în inimile copiilor Lui: „Vinovat c-am încercat  să te scap în poezie. Pentru că nu te-am facut fericită,  cu cărțile mele şi cu viaţa de artist, cu lecturile mele care te agită.
Ai dreptate, Andrei, uneori e nevoie ca marii artişti să-şi ceară iertare de la femeile acelea, ce-ncep cu F, de la frumoase. Care îi acuză că în loc de malluri, le duce în câte „o bodegă” , să le spună poezii… Şi-aici aş spune atât de multe…

Dar tac. Şi bine fac, căci apare Vanghelie Gogu. cu „Ninsoare de adio” . Spun, aşadar, Adio, iubirilor bifate greşit, şi pornesc la aflat iubiri scrise de Dumnezeu.

Până atunci, ascultaţi „Rugă pentru părinți” , scrisă de Adrian Păunescu, şi plângeţi! Plângeţi ce-a fost… ce nu va mai fi… şi lăsaţi în urmă durerile ce v-ar putea opri din pus Aripi de Drum, spre a porni spre iubirea adevărată, de părinte…

Vă las, aşadar, cu OAMENII aceştia cu litere mari, să trăiţi prin ei întreaga voastră viaţă…

Şi veniţi să-i ascultaţi! Să vă ascultaţi gândurile cărora uneori nu aveţi curajul să le daţi voie să plângă!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Adrian Paunescu – viata fara de moarte sau cum sa mori, traind in mormant

Oameni cu aripi

Adrian Paunescu – viata fara de moarte sau cum sa mori, traind in mormant

Distribuiți vă rog

20 iulie 2016.

E Ziua Aviatiei. M-am trezit cu gandul de a scrie despre o mare iubire a mea: zborul. Nu sunt pilot:), spun o mare iubire pentru ce simt cand il simt. E greu de explicat si greu de definit.

E un fel de dor de duca, spre nicaieri si spre pretutindeni. Exact asa. De asta mi-am si pus Aripi de Drum, sa pot trai o viata cu dorul de cer, intr-un zbor continuu si perfect. Eu, cea mai imperfect dintre imperfectii lumii.

Dar gandul meu, de a povesti despre ziua aviatiei, s-a blocat pe drumul spre inceput. Pentru ca, sigur nu intamplator, mi-au venit in minte 2 versuri  ale lui Adrian Paunescu:

„Si brusc am inteles ca fara tine
Nici eu in toate mintile nu sunt.”

N-am inteles de ce ma obsedeaza aceste versuri, si m-am indreptat spre mine insami. Sa ma intreb de ce. Si sa gasesc raspuns. Mi-am dat seama apoi ca de fapt, azi e o zi in care imi strang in pumni 2 mari iubiri: POEZIA si ZBORUL.

E ziua in care s-a nascut un OM care a avut curaj sa fie el insusi. Cu toate condamnarile lumii, cu toate pistoalele indreptate spre el.

Adrian Paunescu m-a invatat candva, fara sa stie, ca iubirea nu e iubire daca nu zboara. Daca nu e libera, adica.

Si tot nu intamplator, mi-am amintit de poemul lui, pe care l-am plans candva de atatea ori, ca nu mai aveam indrazneala sa mai cer lacrimi de la Dumnezeu.

Eu sunt eu

Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

 [ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

E greu sa fii tu insuti intr-o lume pusa pe judecat. Pusa pe aruncat nu cu pietre, ci cu gloante. Sa te ingroape mai repede in pamant.

E greu sa te lupti cu lumea, sa te inalti de-acolo, de sub lespezi rece, la cer. Cand ei te coboara, tu te ridici. Iti faci mainile ruga, si cu ele tragi de mansa propriei puteri, si pornesti la zbor. Cu toate ale lumii ne-ntelesuri.

Adrian Paunescu nu s-a nascut sa moara. S-a nascut sa ne arate ca se poate trai vesnic. Ca se poate ajunge la el, acolo sus, cel putin o data pe an. Pe 20 iulie.

Nu stiu cati dintre pilotii lumii stiu ca e sarbatoare in cer azi SI pentru o nastere de om, nu doar de Aripa. Nu stiu cati dintre noi avem curajul sa le cerem celor ce se duc acolo sus, azi, sa ii duca si lui, marelui poet, un pumn de lume. Sa scrie cu ea si acolo, povestea ce n-a mai apucat s-o termine aici.

Nu stiu cati dintre artistii lumii stiu ca azi e sarbatoare nu doar pentru ca e ziua Aviatiei, ci pentru ca pilotii lumii sunt artistii lumii. Si nici un artist al lumii nu trece dincolo, pana nu devine pilot.

Despre Adrian Paunescu am aflat prima data de la Cirna, Dolj, satucul bunicii mele. A venit in urma cu peste 23 ani sa tina un spectacol acolo. Cu Ana Maria si cu Andrei. Copiii lui. Mi-aduc aminte ca am plans tot spectacolul. Eram prea mica atunci sa inteleg de ce. Stiam doar ca lumea se uita ciudat la mine.

Nu stiam cine este, si de ce e atata zarva in sat la noi. Stiam doar ca simt ceva ce nu stiu explica, atunci cand vorbea si cand s-a inceput a canta.

Am aflat apoi, de la bunicul, ca e un mare poet. Ca au fost colegi de banca si ca se bateau. Ca s-a nascut in Basarabia, si marea parte a copilariei a trait-o la Birca, Dolj. Ca a stat in Cirna o perioada, si ca era un copil altfel. Nici bunicul nu a stiut sa-mi explice „cum adica era altfel…?”

Am intrebat de poeziile lui, unde le pot gasi. Nu aveam nimeni nimic. Nici macar tata, care iubea poezia mai mult ca orice. N-am gasit nici la biblioteca orasului meu natal, Bailesti. Habar nu am daca azi au acolo cartile lui.

Dar tare as vrea sa stiu ca e citit  in Oltenia lui draga.

Nu stiu nici cati stiu ca „OLTENIA, ETERNA TERANOVA”, e scrisa de el. Stia de atunci ca va trai vesnicia prin lume. Desi plecat…

Nu stiu nici cati se intreaba de ce OAMENII nu sunt cinstiti in patria lor. Si cati olteni sunt mandri ca cineva, candva, pentru totdeauna, le-a gravat Oltenia pe harta spre cer.

Ca Adrian Paunescu a scris istoria cu slovele iubirii. Istoria unei tari in care se moare de multe, mai putin de dor de ARTISTII LUMII.

Azi, Adrian Paunescu ar fi implinit 73 de ani. N-a fost sa (mai) fie…

Suntem multi, eu stiu sigur, care iubim asa cum a iubit el. Dar si mai multi care nu au curaj sa iubeasca asa: asumat!

Azi sarbatoresc 2 mari iubiri: de ZBOR si POEZIE! Si inteleg tot mai mult ca moartea se poate trai, prin cuvant.

Va rog azi, pe voi, cei ce zburati acolo spre cer, sa duceti o aripa de drum si celui ce ne-a invatat ca

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii. (Ruga pentru parinti)

Va rog pe voi, piloti frumosi, sa purtati pe umerii vostri azi, iubirea. Deschid azi pumnii mei si va las sa priviti cum se zbat pentru viata cele 2 iubiri: de ZBOR si de POEZIE. Sa nu uitati ca sunteti parte a lumii celui ce ESTE Adrian Paunescu.

A scris despre voi, a scris despre noi. A scris despre zbor… a stiut ca-ntr-o zi, VOI ii veti aduce de aici, vesti despre lume. Aceea pe care a iubit-o asa cum a stiut …

Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.

(Spune-mi ceva!)

Si a stiut apoi ca..

„Am sa plec intr-o zi

Intr-un loc nestiut,

Intr-un munte secret,

Undeva in trecut.”

 

Am decis intr-o zi sa spun lumii despre „intr-o zi” … in cartea mea, „Pune ultima piesa!

Atunci el nu zburase inca spre vesnicii. Dar n-am avut curaj sa-i spun ca am ales sa il gravez pe suflet pentru totdeauna! Cu tot cu iubirile lui, bifate gresit, uneori …

 Tu, Aviatie Romana, sa ne ierti ca te platim cu nimic pentru corespondenta cu Artistii lumii!

Sa ne ierti ca te uitam atat de usor! Probabil de asta a ales el, marele poet, sa zboare spre cer de ziua ta! Sa nu-l uiti niciodata si sa-ti fie mult mai usor sa-i duci slove de la noi, pamantenii …

Iti multumim, Adrian Paunescu, pentru vesnicia data cadou!

Si-atat …adrian paunescu

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.