Artistii lumii

Tu cum stai cu statul degeaba? Povestea cuvântului care vindecă

Distribuiți vă rog

Am făcut multe nefăcute de când a decis Doamne-Doamne să vin pe pământ. Cu capul în nori și cu picioarele-n pantofi(i altora) de cele mai multe ori, sau în picioarele lor, ca un încurcă-lume ce fost-am de nu știu câte ori, am privit spre cer cu o sete de ploaie pe care nu cred s-o ai decât când cutreieri Sahara și-ți uiți sticluța acasă. Ori prin gări pe unde te-au podidit lacrimile în brațele vreunei foste iubiri.

N-am avut stare de când mă știu. Mama zice că dacă m-aș fi născut în ăste vremuri, eram imbuibată de pastile de liniștire. Aș fi fost pacientul psihiatric cel mai de dat exemplu de „nici o șansă la recuperare”.

Din sac în lac, din lac în puț și din puț în brațele bărbaților care-mi miroseau nevoia de hai-hui, și îngenunchiau pentru o viață de hoinareală prin lume. De drag. De dor. De sete de dragoste nemaigasită ce aveau și ei.

Peste tot trubadură, pierdută, uitată, cumpărată,vândută, numai să nu stau în propria-mi viață. Că mi-era groaznic de plictis.

N-aveam stare, cum n-am acum leac. Leac pentru singurătatea frumoasă în care mă dau. Mă legăn în propriu-mi destin și-mi e bine. Mă săturasem de gări pustii, în care așteptam trenuri ce n-aveau să mai vină niciodată. Ori în vreunele pline, dar care nu-mi aduceau decât întrebări de DE CE? De ce pentru mine nu vvine nimeni? Să-mi facă măcar cu mâna, nu să mă ieie cu sine.

Visam să mă răpească vreun el pe-un cal înaripat. Să fac eu cu mâna femeilor invidioase că le-am fost alegere bărbaților pe care ele îi iubeau de le săreau tocurile din focuri arzânde a chin.

N-aveam stare, c-aveam o mare prea plină de cuvinte, s-o cutreier. Lăsam în urma pașilor mei urme de răni, pe care uneori femeile fără stare, ca mine, se porneau la descoperit comori ce credeu că  le-am vândut eu, de-am ajuns așa bogată, să nu-mi mai pese cât costă o viață.

Ele n-aveau habar că la capătul drumurilor mele se aflau pumnale

N-am stat niciodată degeaba. Eu n-am știut ce-nseamnă liniștea. Pacea. Războiul era singurul care mă împăca.  La fiecare apăsare pe tragaci. Cu mine. Ori cu vreo iluzie că fi-voi iubită pe viață și pe moarte.

Și vă rog să mă credeți că n-am murit niciodată degeaba. Din toate viețile pe care le-am avut, n-am regretat niciuna. Azi mă plimb prin lume cu o sacoșă cumpărată de la Cărturărești, pe care scrie simplu, cu cerneală neagră, mirosind a iubiri celebre, „Ai atâtea vieți câte cărți ai citit!”

Și mă opresc uneori, pe pervazul lui Dumnezeu, vorba Anei Barton, o altă femeie-cuvânt căreia-i datorez una din vieți, și-L întreb, chinuită de nerăspuns:

Cum m-ai suportat atâția ani, Bătrâne? M-am oprit în atâtea gări pustii, am alergat după atâtea trenuri,  m-am tăiat pe suflet, moartă de foame, mi-am ispășit cuminte condamnarea la chin,  și Tu ai rămas tot acolo, așteptându-mă din cutreierat…

De vreo 4 ani încoace, lume dragă, m-am vindecat de nestat. Hiperkinetisme, ori cum s-or scrie diagnosticele marilor doctori ai lumii.

Dar n-am putut niciodată să stau degeaba. Am ales să le inserez în vene și eu, altora, viață. Într-o carte care să le dea viață. Măcar până ”coborâm la prima”, vorba lui Tedy Necula. Unde ne-om da jos și mâna cu toții, zâmbind a sătui de degeaba.

De câteva zile scriu și dorm sacadat, în același ritm nebun în care odată alergam după amăgiri, să pot trăi.

Mă așez în fiecare zi la laptopul vechi de când viața-mi trecută, pe-un scaun de pe vremea vreunui răposat care-a avut grijă să-mi spună că nu-s suficient de frumoasă cât să m-aleagă pentru toată veșnicia, mulțumesc celor de la Side Sleeper pentru că au făcut din visele mele cuvânt pentru filele rupte din mine, și celor de la BetterSeat pentru că spatele meu nu se mai întoarce azi Feților Frumoși, ci unui trecut în care aveam dureri la fiecare pas. De suflet. De moarte, de dezastru și din dragoste.

Nu știu cum s-o numi cartea în care hoinăresc acum, dar știu că vouă vă va fi spre vindecare, cum mi-a fost mie, spre învățat să stau. În propria-mi viață.

Mulțumesc, SideSleeper și BeeterSeat pentru că v-ați oprit și-n gările femeilor care așteaptă să coboare cineva, să le ia durerile. Că-s mame, mame de mame sau copile de părinți, vă mulțumesc pentru că le ajutați să aibă, măcar o dată-n viață, un somn, un pas, un vis, un gând și-un destin. Să-l lase moștenire pentru vecia ce așteaptă după colț.

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube, AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog

Lasă un comentariu