Copii tipici

Mitul mamei perfecte, modul de a crea dezastru în inimile copiilor

Distribuiți vă rog

Mami, acest articol nu este numai pentru tine! Este și pentru tati, și pentru bunica, și pentru prietenii familiei tale, și pentru educatoarele și învățătoarele copilului tău!

Acest articol este despre asumare și maturitate. A noastră, a celor de pe margine, care credem că le știm pe toate, până ajungem să avem propriii copii. Sau până când ne dăm seama că a fi mama nu este egal cu a fi un robot care răspunde 24 de ore din 24 nevoilor celorlalți!

 

În cabinetul unui psihoterapeut nu vin oameni cu boli sau cu probleme, ci oameni cu povești de viață, în care se regăsesc, de multe ori, și ei. Cei „școliți” să îi ajute.

Oameni frumoși, suntem și noi plămaditi din lut, ca orice mama care vrea ce e mai bine pentru copilul ei. Și noi greșim, și noi avem nevoi. Și noi iubim și suferim. Mai grav e atunci când uităm că a fi uman nu e egal cu a fi perfect.

Ce am să vă spun azi este despre asumarea răspunderii pentru faptul că judecăm mamele pentru orice comportament inadecvat al copiilor lor.
Nu spun că nu au responsabilitate pentru acei copii. Spun numai că și ele sunt oameni. Și greșesc. Și se sperie. Și le e teama. Și se blochează. Și închid ochii. Și plâng. Și întreabă. Și n-au răspunsuri.

Există mama perfectă?

Nu, nu există! Pentru că nimeni nu este perfect.
Nimeni nu trăiește fericit până la adânci bătrâneți și nimeni nu știe totul.

Mama are responsabilități. Crește și educă, de multe ori trebăluiește de dimineața până seara, râde când apucă, mănâncă și doarme când reușește.

Mama are și altă carieră. De multe ori. Timpul ei nu ajunge pentru tot ce are de făcut. Nu ajunge nici pentru trăit, nici pentru învățat. Ajunge numai până la prima stație de autobuz, să-l prindă, când i se îmbolnăvește copilul și i se oprește ei respirația. De frică.

Mamele au nevoi. Pe care și le lasă pe ultima masă. În ultima farfurie, care, de multe ori, rămâne goală. Pentru că nu mai e și pentru ea vreun rest.

Dar observă asta cineva?

Mamele iubesc. Și de multe ori nu li se răspunde cu aceeași iubire. Pentru că noi le judecăm. Le reproșam și le denigrăm. Căci noi știm mai bine cum se crește un copil, cum se educă și cum se distruge. Până devenim și noi mame sau până ajungem să depindem și noi de ele.

Mamele plâng. Și noi nu le oferim umărul să le adăpostească lacrimile. Suntem grăbiți să le reproșam că sunt slabe și să le învățăm că trebuie să fie puternice. Nu le dăm o rețetă, le impunem numai. Și dacă le-o dăm, avem grijă să fie cea mai complicată, să fim siguri că nu o vor putea respecta întocmai. Așa credem noi.

De fapt, mamele respectă totul, numai că nu au mereu ingredientele necesare pentru a face cea mai bună prăjitură din lume. 

Și chiar de le-ar avea (iar ingredientele unei educații perfecte, cum vrem noi, nu se găsesc în magazine. Sunt date de Dumnezeu. Când ai un copil cu o dizabilitate sau cu un temperament vulcanic, poți fi cea mai odihnită și citită și școlita mama din lume, ce poți face pentru perfecțiune?), nu ar ajunge la standardele noastre. Pentru că noi, cei ce judecăm, suntem duri. Și perfectioniști. Cu ele. Nu cu noi înșine. Să ne uităm în ograda noastră e mai greu, mult mai ușor e să vedem grădina neîngrijită a vecinului…

Mamele tac. Nu cer multe, pentru că n-au curajul să rămână mai singure decât sunt. Dacă plecăm și noi de lângă ele, pentru că le judecăm nevoile? Nu vorbesc despre durerile lor decât pernele în care își plâng frustrările. Pentru că noi lovim în inimile lor. N-avem timp să le ascultăm tăcerile. Mai degrabă le trimitem la psihiatru, că au înnebunit. Sau ne-au înnebunit. 

Mamele trăiesc. Și știm și noi că viața nu e dreaptă. Nu e nici măcar liniară. Dar pe noi ne înțelegem. Pe ele nu. Că prea se plâng de ea, când tot ce fac e să stea acasă. Cu copilul.

Mamele se întreabă. Pe ele însele, pentru că răspunsurile noastre le știu pe dinafară și nu le ajută: „Trebuie să…!”

Nimic nu trebuie, și totuși noi, cei de pe margine, ne permitem să le facem liste cu ce trebuie. Liste pe care nici noi nu le respectăm. Cum spunea Hristos odată: „Nici voi nu intrați in împărăția lui Dumnezeu, si nici pe alții nu-i lăsați să intre!”

Le punem reguli și legi pe care n-au cum să le ducă la împlinire, pentru simplul fapt că sunt și ele oameni. Dar noi credem că TREBUIE să fie cel puțin supraoameni.

Mamele iubesc. Și noi susținem contrariul. Pentru că al lor copil nu este cel mai bun, cel mai frumos ori cel mai cuminte. Nu ne trece prin minte că nu depinde totul numai de mama. Că orice copil are și-un tată. Și e și a lui responsabilitatea să educe. Să iubească. Să ierte. Să își ceară iertare. Să aștepte. Să ofere.

Mamele se trezesc și ajung să-și dorească să nu o mai facă. Pentru că e prea greu aici, lângă noi, călăii lor. Dar ele știu că nu-și permit nici să nu mai fie. Știu că un pui de om nu poate fără ele. Sau poate, dar nu sănătos.

Mamele sunt FEMEI. Și ele. Ca mine și că tine! Ca mama ta și ca mama mea. Și chiar dacă greșesc și ne tratează uneori ca pe nimicuri, e pentru că nimeni nu le-a învățat iubirea. Și mamele lor au fost condamnate. La abuz, la tăcere, la frici, la întrebări fără răspuns.

Dragii mei, mamele dau viață! Și nimeni, niciodată, în afară de ele, nu o va face!

Pentru acest singur lucru suntem datori cu toții să le iubim. Să le prețuim și să le înțelegem.

Dă și tu azi unei mame o îmbrățișare, sau măcar un zâmbet sincer. Din inimă. Iar celor ca noi, care judecăm, trimite-le acest mesaj, printr-un SHARE, să le fie de gândit. Și de simțit. Și dacă îți place Învață.Crede.Iubește, apasă un LIKE și înscrie-te la newsletter.

sursă foto: Google

Distribuiți vă rog

Lasă un comentariu

Assign a menu in the Right Menu options.