Credinta

La mulţi ani, FEMEIE! Eşti de 7 ori Evă!

Distribuiți vă rog

Azi am aflat că e, nu ziua noastră, ci săptămâna noastră.

A femeilor CREŞTINE!

Avem 7 zile. 168 de ore să ne răsfăţăm. Cu lapte. Cu miere. Cu ciocolată. Cu vanilie şi scorțișoară.

Dumnezeu ştie de ce ne dă tot 7 zile, cât a avut El nevoie să creeze lumea. Asta care îl blamează acum …

Să ne dea oare, pentru că şi noi suntem creatoare de viaţă? Ne-a dat El harul ăsta, căci ştie cât e de  greu să fii femeie? S-a gândit El, oare, că dacă Lui i-au trebuit 6 zile, la fel ne vor trebui şi nouă? 🙂
E săptămâna marilor regrete. Puse în mâna Marelui Vindecător. Spre alinare. Spre iertare şi mângâiere. A sufletelor ce-au fost sfârtecate. De iubiri bifate greşit. De frici puse la dospit. Că nu suntem frumoase. Că nu dăm destul. Că nu avem ce trebuie. Că e necesar să admitem că niciodată nu ne vom vindeca.
E săptămâna noastră, a celor care am învățat, poate pe genunchi, în foc şi prin noroi, dând din coate, şi incendiind iubiri, că numai El e Singurul care poate să ne urce la cer. Să ne pună coronița iertării, împletită din spinii propriei coroane. De la calvar.
Dragele mele, e săptămâna binecuvântării. A harului care ne-a salvat.
Şi chiar de ne-ar răstigni lumea, pentru credința noastră, chiar de ne-ar arunca în cuptorul cu foc, chiar de s-ar rupe pământul în 2 şi cerul s-ar face lacrimă, n-am pieri. Nici noi, nici lumea noastră. Suntem una cu ea.
E săptămâna în care dragostea se desăvârşeşte prin iubire. Şi iubirea se împarte la lume. Ajunge să sature omenirea. Ca pâinile şi peştii. Şi se pregătește pentru moartea pe cruce.
Ea, iubirea adevărată, biciuită şi batjocorită, se urcă de bunăvoie pe cruce, se dă la calvar şi înviază din propria cenușă.
Haideți să ne dăm mâna, noi, femeile ce-am înțeles că iubirea vindecă şi în cea mai întunecată negură! Să ne pregătim sufletele, să ne biciuim fricile, păcatele şi durerile, să le urcăm pe cruce, şi să le lăsăm acolo până îşi dau duhul.
Să strige şi ele: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce ne-ai părăsit?”

Şi să le răspundem noi, în locul Lui:
– V-a părăsit  pentru că  moartea voastră va dezlega lumea de blestem. Acela al singurătății în 2, al dragostei care promite, dar nu împlinește, al „partajului echitabil”. Dintre om şi Dumnezeu.
Haideți să ne unim inimile în rugăciunea dorului de cer, a certitudinii iertării şi a pașilor fără tălpi. Făcuți cu har.
Vă dau Aripi de drum, să zburăm spre cerul promis

Şi, în dar, de ziua noastră, cât 7:), vă dau poemul inimii mele.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Asa e mama si a fost bunica
Asa suntem femei lânga femei
Parem nimic si nu-nsemnam nimica
Doar niste “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenti, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai talpi si ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Si-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic maret, nimic impunator.
Schimbându-si dupa ei si drum si nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâtia pasi ce au facut prin casa
Si pentru care plata nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasa
Ar fi ajuns si dincolo de cer.

Ei fac ce fac si tot ce fac se vede
Ba strica mult si ele-ndreapta tot
Si de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbatrânesc si nu mai pot.

Asa e mama si a fost bunica
Si ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat si uneori copii.

Suntem veriga firului de ata
În fiecare lant facut din doi
Ce greu cu noi femeile în viata
Dar e si imposibil fara noi…

(Adrian Păunescu- Cântesc femeiesc)

Vă provoc pe toate, să daţi share acestei postări, tăguind 3-5 femei creştine, care să numească un titlu de carte, care le-a schimbat, ca FEMEI!

Să fim candele aprinse… purtătoare de Aripi. De drum.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog

Lasă un comentariu

Assign a menu in the Right Menu options.