Relatii

La 30 de ani, îmi pun Aripi de Drum! Revin la dragostea dintâi: Cuvântul

Distribuiți vă rog

În urmă cu un an, renunţam la a scrie. Renunţam la visul meu, la a bucura suflete, cu tot ce ţinea de cuvânt. Ştiam că Dumnezeu mi-a dat harul de a vindeca prin slovă. O iubire bifată greşit mi-a fost, însă, ucigaş. Am renunţat, din durerea unei iubiri ce n-a putut trăi mai mult decât i-a fost dat. M-am încăpăţânat eu, atunci, să o resuscitez, cu toate ce ştiam. Dar când nu vrea Dumnezeu- şi ştie El de ce nu vrea!-, n-avem noi, cei de pe margine, ce să facem.

Am renunţat atunci, şi o spuneam cu ştreangul legat de suflet, aici.

Azi, după ce m-am vindecat de trecut, de certitudini ieftine şi de imperfecţiuni scumpe, am revenit.

2 iunie 2016.

Fotoliu maro.

În fața  mea, femeia care mi-a adunat cioburile de suflet timp de 6 luni. Le-a mângâiat cu ochi tăcuți  si  le-a pus într-o palmă de gând. E terapeut. E OM cu litere mari. E ceea ce n-am crezut vreodată că pot ântâlni, dar ce am cerut lui Dumnezeu luni de zile, noapte de noapte, cu oceane de lacrimi vărsate. M-am zbătut singură, luni de zile! Crezând că pot. Că nu am nevoie de nimeni, că nu există fiinţă umană care să-mi poată lua suferinţa.

Şi aşa e, nimeni nu ţi-o poate lua, dar ţi-o poate îndulci. Şi de n-are miere, are rugăciune. Şi cu ea face minuni. FEMEIA asta, cu litere mari, a adunat într-o zi cioburile mele de suflet şi a suflat peste ele. Cu praf de stea. Aceea pe care eu nu am atins-o niciodată.
Până azi. 2 iunie 2016. Când am decis să vă arăt singurătatea din Cuvânt.
Când îți pui viața într-o palmă  străină, cu tot cu frici, cu vulnerabilități și speranțe, rămâi atât de gol, că ai senzația, inițial, că te afli în Eden și Dumnezeu te strigă. Să-ți ceară socoteală pentru păcate. Ți-e frică. Și frig.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

De-atâta  gol, se umplu toate întrebările cu răspunsuri. Și răspunsurile cu neguri. Ca la teatru. Abia după marele negru se luminează de moarte. Moartea marelui Nu știu. Tragi cortina si din moarte se naste tăria. De a spune răspicat: „That’s it!”
Pe mine arta m-a trăit! Am scris toată viața mea să pot trăi. De n-ar fi fost cuvântul, aș fi murit demult. M-am vindecat prin cuvânt mai abitir decât m-aș fi vindecat cu toată medicația psihiatrica a marilor medici.
Am fost bolnavă de iubire. O iubire.  Două. Trei. Toate 3 într -o singură inimă. A mea. Ca trinitatea. Tată. Fiu si Duh Sfânt.
Așa e iubirea: împletită în trei. Fără aceste trei Persoane noi n-am exista. Ca pământeni.
Fără  acele 3 iubiri, eu n-aș exista ca femeie. SINGURĂ.
Punctul pe I. 🙂
Sunt singură. Femeie. 30 de ani. 🙂 sună a matrimoniale:). Dar nu-i. E o realitate pe care mulți o condamnă si care, pe multe femei le sperie.
Pe mine mă înalță.

Pentru că  îmi port cu mândrie coronița din flori de singuratate și știu că nu se va ofili niciodată.
Și azi, după ani în care credeam că zbaterea mea a fost fără rost, am îmbrățișat femeia care, din cioburile mele, a făcut aripă. De drum.
Într -o zi vă voi spune numele ei. Până atunci, vă spun doar:
„Luați singurătate cu împrumut! Merită!”
De azi, vă redau colțul de liniște în care să vă  strigați durerea. Fericirea sau curajul: în singurătate!
Până data viitoare, eu îmi pun aripile de drum și pornesc la trăit de una singură binecuvântarea de a fi fiică de Împărat!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.