Credinta

Iluzii frumoase, credinţe pierdute şi Dumnezeul împachetat în minciuni

Distribuiți vă rog

Am fost plecată câteva zile din Bucureşti. Într-o parte de rai. În locurile copilăriei mele, acolo unde am învăţat să spun MAMA, unde am iubit întâi şi unde L-am întâlnit prima dată de Dumnezeu.

Mă ducea bunica la biserică, mă învăţa să mă închin, să spun TATĂL NOSTRU, să aprind lumânări şi să pomenesc morţii.

Zilele acestea, după mulţi, foarte mulţi ani, am intrat din nou într-o biserică ortodoxă,  la pomenire. Am plâns amar iluziile oamenilor. Preotul citea, bătrânele se închinau şi tămâiau, ridicau coşurile şi cântau cu preotul „Veşnica pomenire, veşnica lor pomenire!”

De ce am plâns? Pentru că am crezut mulţi, foarte mulţi ani în iertarea păcatelor după moarte, în primirea mâncărurilor pe care eu le ofeream ca pomană pentru bunica mea. Credeam cu tărie ca ea va mânca din ce eu dădeam, va îmbrăca din ce dăruiam eu, va bea din ce tămâiam eu… credeam cu atâta siguranţă, că mă simţeam vinovată când uitam o perioadă de acest tip de manifestare a marii mele iubiri faţă de ea…

„Cu drepţii odihneşte Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi. Unde nu este durere, nici întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.” – asta se spune la liturghia de pomenire a morţilor. „Şi aşează-i în loc de verdeaţă, ca un bun şi iubitor de oameni, căci Tu Dumnezeu eşti şi pe toate le împlineşti! Iartă adormiţilor robilor Tăi. Orice au greşit ca oameni în această lume. Binevoieşte ca sufletele lor să se aşeze lângă sfinţii Tăi!”

Ţineam strâns  în mâini amintirile din vremea când mergeam cu bunica şi cântam în corul bisericii, şi tare mândră eram de mine, şi la fel de strâns ţineam  lacrimile ce îmi dădeau să cadă… până când n-am mai putut să le opresc… dureau prea tare iluziile vândute pe bani sau pe gratis, depinde de cum puteau oamenii prezenţi… dai bani, nu ţi se cere o sumă, dar dai cât doreşti, să ţi se pomenească morţii. Să le ierte El păcatele pe care ei le-au făcut înainte de moarte … dor iluziile pe care oamenii le-au făcut zei, numai să aibă cum să meargă mai departe prin viaţă, cu durerea pierderii celor dragi!

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Mă uitam plângând la fiecare dintre oamenii de acolo, care mai de care cu colive mai frumoase, cu prosoape mai scumpe, cu vin mai bun, cu carne mai proaspătă, adusă spre a mânca morţii lor.

Ei credeau că plâng pierderea bunicii mele. Eu plângeam de fapt sufletele lor. Ale celor ce cred cu atâta tărie că oamenii pe care îi iubesc chiar vor avea parte „pe lumea cealaltă” de ceea ce ei dădeau. Ştiu că dacă nu ar crede că acele lucruri ajung la iubiţii lor, nu le-ar oferi. Lumea nu dă pentru că iubeşte săracii, ci pentru a avea cei plecaţi dintre ei. Dau din egoism, nu din dragostea necondiţionată ce ne-a dat-o HRISTOS. E trist … şi nedrept … să lăsăm lumea să creadă iluzii. Şi mai grav, să se hrănească atât de frumos cu ele …

Am pregătit coşurile tăcut, cum m-a învăţat bunica pe vremea când eram de-o şchioapă! Am mers în biserică, am aprins lumânări pentru colive, am ţinut mâna pe coş când se cânta spre pomenirea lor. Am respectat un ritual din respectul purtat celor ce au dorit să sfinţească o cruce… pe bunica, eu nu am pomenit-o. Am refuzat. N-am văzut rostul. Mi s-a spus că bunica se zvârcoleşte în mormânt şi moare de foame … că e supărată pe mine pentru că nu fac ce trebuie.

mi-a fost strigat în biserică, atunci când am refuzat să pup icoanele, „Pocăito!” J

M-a amuzat. Sunt obişnuită cu apelativul, dar într-o biserică ortodoxă să mi se spună aşa, n-am mai păţit. Trebuia s-o trăiesc şi pe asta … J

Zâmbetul meu e trist. Ca viaţa celor ce îşi trăiesc vecia în Iad… e trist pentru că trăim într-o lume în care dacă nu te iei după turmă, eşti dezaxat. Şi dacă nu faci plecăciuni o mie în biserici, nu te numeşti creştin.

E trist pentru că am văzut apoi oameni care stricau un mormânt în cimitir, să facă ceva mai impunător. Am aflat  că acei oameni erau fiii care în timpul vieţii părinţilor lor, îi bătuseră şi se purtaseră cu ei ca şi cu nişte sclavi. Şi acum „de fală”, dau sute de euro să facă adevărate sanctuare morţilor lor. Spre pomenirea lor, să aibă acum răcoare pe lumea cealaltă, să aibă bancă pe care să se odihnească. Regretul că fuseseră călăii propriilor părinţi îi măcina aşa de tare, încât deciseseră să-şi spele păcatele cu euro. Investiţi în palat pentru părinţii trecuţi dincolo.

„Dacă Dumnezeu nu le-o da umbră, să le facem noi!”- câtă tristeţe! „Câtă prostie!” ziceau unii.

Eu zic că nu e prostie, eu spun că e regret. Povara greşelilor unor oameni care nu-L cunosc pe Hristos şi ce a făcut El pentru noi, nu ştiu că El a luat asupra Sa tot păcatul nostru şi atâta timp cât recunoşti că ai greşit şi crezi în El ca Mântuitor, eşti salvat.  E atât de simplu! Şi atât de greu pentru ei … şi atunci împrumută bani, muncesc mult să aibă linişte. Dată de preot. Pe bani. Mulţi.

E trist… că lumea crede în orice altceva, decât în El! Preferă să meargă la Arsenie Boca, decât să îngenuncheze în camera lor, să-şi predea viaţa Lui şi să trăiască după legea Lui: dragostea! Se autopedepsesc, se mutilează, doar- doar le-or fi iertate toate câte au greşit! Preferă să pupe moaşte, oase şi să bea apă sfinţită, să se roage la icoane cumpărate de pe drumul spre Boca, spre ajutor!

E trist că se simt singuri şi atunci apelează la substitute: alcool, droguri, curvie, chipuri cioplite, lumânări… doar-doar le-o fi un pic mai lumină în suflet…

Se spală cu apă sfinţită am văzut, crezând cu tărie că ea e cea ce le va curăţa păcatele … şi îi va vindeca de boli. Îi cumpără cele mai scumpe flori lui Arsenie Boca, spre a mijloci pentru ei…

Şi când te gândeşti că dacă părintele Arsenie ar coborî acum pe pământ, le-ar arunca tot precum Hristos în templu … mai-mai că-ţi vine să strigi la ei şi să le spui că îşi cheltuie averile pe iluzii deşarte. Mai bine le-ar da săracilor… sau ar face din ele spitale …

E trist … că tristeţea mea durează câteva clipe, până mă plec pe genunchi, plâng şi Îl rog pe El să-mi dea linişte, în singurătatea asta pe care toţi mi-o condamnă… dar ei rămân cu ea în suflet pentru veşnicie…

E trist că mi-e condamnată singurătatea şi e numită „haimanalâc”, adică: „dacă nu eşti măritată, n-ai copii, eşti degeaba pe pământ. Aşa cum ar fi, ar fi acolo familia ta. Ce dacă te mai bate, ce dacă mai bea un pahar, aşa e bărbatul! Bărbatul sau femeia fără nuntă e haimana!”

Mai că-ţi vine să-i scuturi bine, să-i trezeşti la realitate! Dar în loc de luptă, te pleci pe genunchi şi te rogi, ca Hristos: „Tată, iartă-i. Că nu ştiu ce fac!”

Nici eu n-am ştiut, nici eu n-am iubit… am trăit fără rost ani la rând… e trist că El trebuie să aştepte atâta după fiecare dintre noi!

Şi aş mai spune multe …

Până data viitoare, îmi pun ARIPI DE DRUM, şi zbor spre Dumnezeu, cu mâinile făcute rugă…

ps: L-am găsit pe fostul magician. M-a impresionat şi l-am adus aici. să ne spună câteva …

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog

Lasă un comentariu

Comentarii (2)

  1. Romanii au credinta lor si practicile lor de doua mii de ani.Orice altceva e nu numai nefiresc, ci si blasfemie pura. E3 bine sa ramana asa….Cand ne ducem pe alte meleagur,i totul ne este dureros de strain, de rece, de lipsitde continut…Babuta careda de pomana pentru sufletele celor plecati dintre noi nu face niciun rau…

  2. Ceea ce ai descris tu nu e ortodoxie. E doar percepția ta asupra acestei confesiuni.
    Nu înțeleg care trebuia sa fie rolul unei persoane de alta confesiune intr-o biserica ortodoxa, unde, un preot ortodox oficia un ritual ortodox…