Oameni cu aripi

Vino la Gala Mulţumirii. Oameni pentru medici. Leapşa pentru suflet.

Distribuiți vă rog

Din indignarea creată de premiul oferit doamnei Olivia Steer, mi-am înecat sufletul de amar pentru ignoranţa de care am dat dovadă de-a lungul vieţii mele, faţă de oamenii care mi-au salvat trupul şi sufletul de la dezastru. Vreau să vă rog pe toţi cei care aţi fost salvaţi de medici, să scrieţi pe profilurile sau blogurile personale, cu hashtag-ul #galaMultumirii, recunoştinţa pe care o purtaţi celor care v-au ajutat să vă ridicaţi şi să mergeţi mai departe.

Aş vrea să ne dăm mâna cu toţii, cei care avem de aplaudat oameni care ne-au salvat fără să fie aplaudaţi. Care au făcut-o pentru că asta le e meseria. Şi au făcut-o cu dragoste necondiţionată pentru oameni.

Aş vrea să facem împreună o gală a mulţumirii, chiar dacă virtuală, deocamdată, în care să premiem medicii care şi-au dat din propria sănătate pentru a ne însănătoşi pe noi. Care au făcut pentru noi, fără să ne fie prieteni, tot ce au putut, pentru a ne ridica şi a ne continua viaţa.

Dacă ai un astfel de medic (de orice specialitate, inclusiv terapeuţi – medicii de suflete) căruia îi eşti recunoscător, alătură-te Galei Mulţumirii şi aplaudă omul care ţi-a salvat viaţa!

Nu vreau să lovesc în cei care primesc premii fără să aibă legătură cu medicina. Vreau ca noi, ceilalţi, să schimbăm ignoranţa cu mulţumirea. Să învăţăm de azi să nu mai lăsăm pe margine medicii care au ajutat la vindecarea noastră. Ci să îi apludăm la scenă deschisă pentru implicarea lor, pentru determinarea şi dragostea lor.

Vă rog să-i etichetaţi. Nu avem sponsori, nu avem diplome. Avem doar recunoştinţa şi dovada că suntem azi vii sau sănătoşi datorită lor.

Scriu în grabă, obosită şi revoltată. Pentru că prin ignoranţa mea, am dat locul lor altor oameni care ar trebui premiaţi pentru altceva. Tot valoros, nu zic nu, dar care nu ar trebui premiaţi pentru sănătate, ci pentru consecvenţă, probabil.

Aş vrea să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu.

Eu dau azi toată recunoştinţa mea domnului doctor Florin Chirculescu. Un  om cu aripi, care mi-a fost alături când frica mea teribilă de a nu avea cancer m-a făcut să dau buzna în cabinetul domniei sale. Nu vreau să-mi amintesc diagnosticul scris, vreau doar să vă spun că teama mea ajunsese la paroxism.

În cabinetul mic, din incinta spitalului Universitar Bucureşti, domnul doctor m-a întrebat scurt:

  • V-aţi lovit vreodată în regiunea toracică?
  • Da, am răspuns, am fost lovită, dar cu 10-11 ani în urmă.

Am decis împreună să intru peste câteva zile în operaţie, pentru că nu mai suportam durerile. Numai că, în ziua operaţiei, domnia sa a apărut în salon,  ca după un maraton, la diferenţă de 7 ore de ora la care eram programată să intru în sală. De ce? Să-şi ceară scuze:

  • Domnişoara Berceanu, vă rog să mă iertaţi, dar nu vă mai pot opera azi. E deja ora 16 şi în loc de 2 ore, cât ar fi trebuit să dureze operaţia persoanei dinaintea dvs., am ajuns la 7 ore. Trebuia să-i salvăm viaţa… Sunt extrem de obosit, şi chiar dacă operaţia dvs. e simplă, nu vreau să risc nimic.

Nu am putut niciodată să uit ochii acestui OM. Venea să-şi ceară scuze pentru că salvase o viaţă. Fix de asta. Eu, a repetat de multe ori, (doar că eu credeam că spune totul pentru a mă linişti) nu aveam o operaţie complicată. În maxim 30 minute „răul” era scos.

În sala de operaţii a avut grijă să râd. Pentru că eu tremuram de frica unui diagnostic crud. A avut apoi grijă să mă lase pe mâna unui alt medic -rezident, sper să nu greşesc-, pentru cusătură. Medic care avea cu 2 ani mai mult ca mine. Nu îi ştiu numele complet, îmi amintesc numai prenumele, ANDREI. A avut grijă să am un semn gros cât firul de aţă.

  • Cum aţi reuşit să coaseţi atât de finuţ, domnule doctor? l-am întrebat când am mers „la control”.
  •  Sunteţi tânără, vă rog să aveţi grijă cu apa. Să nu se deschidă operaţia şi să fiu nevoit să vă las semne adânci, mi-a răspuns cu smerenie.
  • Aşa lucrează domnul Andrei, domnişoară, mi-a spus o doamnă asistentă. Face artă din operaţii. Aţi avut noroc.

Nici pe OMUL acesta n-am să-l uit vreodată. Şi dacă regret ceva, este faptul că nu am scris atunci nimic public despre OAMENII aceştia. Nu, nu sunt oameni cu litere mici. Deşi ar putea. Nimeni nu le poate dicta ce să facă. Tot ce fac, fac din dragoste pentru viaţă. Ar putea să nu le pese. Ar putea să nu dea timp în plus pentru a face artă din meseria lor.

Vă mulţumesc, OAMENI CU ARIPI, pentru dedicare, dăruire şi iubire de oameni! Mă înclin în faţa domniilor voastre şi vă aplaud tăcut acum, pentru că nu se poate altfel deocamdată, pentru tot ce faceţi!

Nu meritaţi diplome, meritaţi ani din vieţile noastre, pe care ni le-aţi salvat! Să trăiţi veşnic, să fiţi nemuritori. Meritaţi mult mai mult decât putem noi să vă dăruim. Să mă iertaţi pentru ignoranţa de a nu vă aplauda atunci când ar fi trebuit. Am luat totul ca şi când mi s-ar fi cuvenit. Când nu mi se cuvenea de fapt nimic. 

Te rog fierbinte, om care ai fost salvat de un medic, de trup ori de suflet, să aduci pe scena virtuală a galei mulţumirii, numele său şi povestea ta, pe scurt! Nu fi ignorant cu omul care nu te-a ignorat! Eu voi scrie curând scrisori de mulţumire pentru OAMENII care au aruncat în aer dezastrul sufletului meu.

Dă-mi mâna, şi hai să  facem o horă a recunoştinţei! Şi sponsori să ne fie propriile suflete!

Şi dă mai departe mesajul acesta, pentru a ajunge la cât mai mulţi dintre noi. Să învăţăm unii de la alţii să dăruim recunoştinţă!

 

Distribuiți vă rog

Lasă un comentariu