pocaiti

Credinta

Cum mi-au spălat pocăiţii creierul? :)

Distribuiți vă rog

Acum, când scriu, am un zâmbet larg pe faţă, în inimă o mare iubire şi o puternică dorinţă de a vă împărtăşi escrocheriile pocăiţilor.

Primul meu contact cu pocaitii… poveste reala

Poi povestea mea începe cam asa: acum vreo 20 de ani, veniseră la noi în oraş nişte pocăiţi, care făceau acasă întâlniri de poveste: chemau copiii la ei şi cântau cu chitara,  jucau nişte jocuri pe care eu nu le ştiam, dar care atrăgeau dumnezeieşte.

Am fo’ şi eu racolată. Că fiul lor era colegul meu de clasă. A treia era parcă.  M-am dus la ei acasă, am stat mult peste ora la care erau cursurile mele, şi când am ajuns la mine acasă şi am spus unde am fost, mi-am primit o mamă de bătaie soră cu Acela pentru care te-ai dus. Adică Dumnezeu.

Interdicţie totală- spun ai mei.  Suspunere totală – demonstrez eu.

A, ăştia erau baptişti, să ne înţelegem!

POVESTEA CONTINUA…

Nici n-apucă bine diavolul să-şi scoată coada, că nah acu’ altă belea: 2 colege ale mele mă invită într-o zi la un film la ele la biserică. Asta cu vreo 4 ani după bătaia încasată. În Băileştiul meu frumos, n-auzisesm noi de filme. Că cinematograful era închis de când se deschisese. Deja era paragină. :).

Şi-acu’  ţine-te! Că m-am dus. Şi mi-a plăcut la fel de tare cum mi-a plăcut şi la ăştelalţi. Da’ de data asta m-au lăsat ai mei să merg mai des. Că eram prietenă foarte bună cu fetele acelea, şi ai mei le cunoşteau părinţii, erau oameni de vază. Serioşi. 🙂

Da’ minunea nu durează mai mult de trei zile. În termeni biblici, zilele nu-s mereu de 24 de ore. 🙂 Aşa am aflat eu apoi. Deci nici la mine nu au durat doar 3.  Am decis să mă botez. Ăştia erau adventişti. De ziua a şaptea. Zis da’ nefăcut, că unde s-au pus ai mei pe făcut mâncare numai cu carne de porc, găseau treabă de făcut numai sâmbetele – adventiştii ţin ca zi de odihnă Sabatul, adică sâmbăta, şi sunt foarte stricţi cu privire la respectarea legilor din Vechiul Testament.

Şi-atunci, ai mei  m-au ameninţat că mă dau afară din casă.:)  Şi-am renunţat. Ziceau că îmi închid viaţa. Că se pocăieşte la bătrâneţe, când omu’  îşi trăieşte viaţa. Nu acu’,  când eşti în floarea vârstei.

De data asta, a fost zis şi făcut.

Am pornit prin viaţă să învăţ şi eu să fiu femeie. Eu eram ortdoxă, că uitai să zic. Şi-am pornit-o cu dreptu’:  m-am îndrăgostit de un ateu.

Ţine-te bine, acu’, că eu, care fusesem crescută de o bunică destul de credincioasă, care mă ducea la biserică frumos, mă premenea, –adică mă îmbrăca de gală- tare vroiam să înţeleg de ce iubitul meu cel frumos nu crede deloc în Dumnezeul lu’ bunica.  – fără caterincă, era frumos, de mama a zis că mi-a pus Ăl Mare mâna în cap când l-a făcut să se îndrăgostească de mine. Frumos de întorceau fetele privirea după noi pe stradă. Şi-auzeam des: „Ce-a văzut ăsta la asta?” 🙂

Şi-a început frumosu’ meu să îmi aducă argumente pro ATEISM. Uitai să vă spun că aveam 18 ani. Gata, mă făcusem mare. Şi credeam că sunt deşteaptă şi cu multă minte. Şi tare îmi dorisem un golan. Că ăştia cică sunt versaţi, iubesc foarte pasional şi cu demnitate. Şi-au avut atâtea femei, că li s-a luat. 🙂

Şi acu’ caută una cuminte, să se aşeze la casa lor. 🙂

Şi mă rugam la Dumnezeu – pe cuvântul meu!- să îmi dea unu’ aşa. Şi mi l-a dat. Nah! Cică nu există Dumnezeu! 🙂

N-am să zic povestea, că e lungă şi complicată, dar puteţi vedea aici copia indigo a vieţii mele lângă frumosul din pădurea fără Dumnezeu.

Şi-atunci l-am căutat pe colegul meu, baptist, să se roage pentru mine. Şi s-au rugat oamenii, şi m-am rugat şi eu, şi s-a rugat şi mama, care ulterior s-a întrebat: „De ce nu te-oi fi lăsat eu să te pocăieşti? Că nu mai treceai prin asta!”

Mama s-o spună? E clar, am zis, ceva e în neregulă. Ceva s-a dereglat, acolo, sus.

Am stat cu Dumnezeu până am scăpat de toate chinurile şi coşmarurile, apoi l-am lăsat de o parte, că n-aveam timp de cădelniţe şi lumânări aprinse.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Timpul trecea, şi pe la 22 de ani, Frumoasa din pădurea adormită – acu’ eram frumoasă, mă făcusem şi eu femeie în toată firea. (Nu că la 18 ani nu fusesem frumoasă, însă avusese el grijă să mă sluţească de nu se mai uita la mine nici câinele vecinului!)… aşa, cum vă spusei,  Frumoasa din pădurea adormită se deştepta şi mai mult. Cică.

S-a mutat în Bucureşti la facultate, a trecut prin toate cele ale studenţiei, şi într-o zi s-a îndrăgostit din nou. De unu’ mai copt la minte. Cu mulţi ani mai mare. Că aşa e în afaceri: trebuie să scoţi la masă pe cel de la care trebuie să înveţi să te îmbogăţeşti. Şi bărbatu’ ăsta deştept – ăsta nu le avea cu frumuseţea, dar inteligenţa îl făcea să strălucească- a ştiut unde să puncteze: în suflet. Că acolo cădeam eu uşor. Îmi spuneai 10 vorbe frumoase – hai că nu eram chiar aşa, de 3 vorbe! – 🙂 şi mă cucereai pe loc, după vreo câteva zeci de săptămâni petrecute frumos, cu ţinut de suflet şi privit direct în inimă.

Şi mi-a luat vilă frumoasă, o maşină de lux şi mi-a creionat o carieră excepţională ăsta de acu’: m-am mutat într-o poveste de dragoste ca-n poveşti – aia era vila-, mi-am pus picioarele zilnic în iluziile cele mai placate cu diamante şi mă plimbam cu ele prin viaţă- asta era maşina de lux, şi am devenit cea mai bună la făcut surprize şi dăruit iubire– asta mi-era cariera.

Deci devenisem o întreţinută, cum s-ar zice. Că astea tinere se duc cu bătrâni să-i mănânce de bani.

Eu însă le întrecusem pe toate. Şi stricasem piaţa. 🙂 Că mă întrebau mereu femeile: „Tu eşti sănătoasă? Stai cu unu’ cu atâţia ani mai mare şi nu mergi la un restaurant măcar? Nu pleci într-un concediu?” 🙂

Da’ eu n-avem vreme să le ascult, ori să rumeg la ce îmi spuneau ele, că îmi ocupa iubirea tot timpul. Asta bifată greşit, zic!

Şi-atunci, nu ştiu cum, a apărut iară baptistul. Fostul meu coleg de generală. De unde, nu ştiu. Şi-am mers la biserică la el, în Bucureşti de data asta. Şi-am întâlnit aici o pocăită.

Iar si-a băgat ala cu coarne coada,  ar zice mama. Femeia asta mi-a explicat niscaiva lucruri, ca era şi terapeut. Pocăiţii ăştia sunt şi deștepți, frate, ca asta e nasol. Că aşa reușesc să prostească  oamenii sănătoși mintal.

Numai că femeia asta nu mi-a zis de Dumnezeu mai nimic. Doar niște reguli de bun simţ pe care trebuia să le ştie orice femeie. Dar nu am ascultat. Că nu mă prostise încă ăl’ cu coarne defintiv! 🙂

Am continuat relația mea ştiinţifico-fantastică încă destul, 🙂 după discuția cu doamna cu pricina.
Numai că de data asta, se plângea. Se țipa. Se trăia din suferință. În povestea mea. Se duseseră pe pustii şi maşina de lux- devenise dovleac, şi vila- devenise poveste de can-can. Ce mai rămăsese mi-era cariera: încă eram la fel de bună la făcut surprize şi dăruit iubire:).

Ba încă promovam pe zi ce trecea, că dacă vrei să păstrezi un asemenea bărbat lângă tine, trebuie să-i dovedeşti, nene, nu glumă: să-l laşi cu alte femei, că aşa-s bărbaţii, să-i permiţi să iubească şi p-altcineva, că unde nu e iubire pe mai multe fronturi, nu e deloc:).
Până m-a trimis Dumnezeu Ăsta într-un somn adânc, şi-am dormit mă’ frate, că nu ştiu cum m-am trezit şi am aruncat la gunoi inteligența domnului şi am scăpat de relație :).

Fără vânătăi, de data asta, pe trup. Cu adânci tăieturi însă în suflet. Dar am scăpat tot cu rugăciuni. Că mă trezeam zi şi  noapte rugându-mă să scap de dureri. Şi pe lângă mine se mai rugau şi pocăiţii.

Nu ştiu cum mergea treaba asta cu rugăciunea,  că pe cuvânt că reușeam să mă liniștesc. Dar ciudat era că nu ma chema nimeni la biserică.

Nu mă spăla nimeni pe cap cu Hristos.

Mă gândeam că n-o fi la promoţie, de nu-şi permit să-L folosească decât la „case mari”. 🙂 De Hristos vorbesc. Şi eu, fiind mai casă fără uşi, fără geamuri şi fără acoperiş, nu meritam să-L cheltuiască pe mine. Pe Hristos zic.
Şi-ntr-o zi, am aflat că domnia sa, bărbatul meu cel mai inteligent, mă învârtise bine de tot: trăia în paralel cel puțin două mari iubiri. Apoi 3. Apoi 4. Până n-am mai ştiut să (le) număr. Şi nici ele să mai tacă. S-au strâns clacă şi au povestit strategia domnului erou.
Şi-a venit apoi Salvarea mea. De data asta perfecțiunea întruchipată: şi frumos. Şi deştept. Şi cu tot ce e nevoie pentru o prințesă de condiție medie.:)
Tot lui Dumnezeu i-l cerusem şi pe el. Unde te mai pui că  adăugasem la rugăciune şi „Să  fie credincios, Doamne!” Şi era. Adicătelea zicea că Dumnezeu îi salvase viaţa.

 Fericire mai mare nu mai trăisem niciodată, ziceam.

M-am lăudat pocăiţilor că iubitul meu este credincios şi eu fericită. Dar văzând că nu îmi  ridică nimeni statuie pentru eroina din mine, am încetat iar să mai povestesc oamenilor despre Dumnezeu şi să mai stau de vorbă cu pocăita terapeută, că deh, acu’  ştia şi ea că sunt pe drumul cel bun.

Doar că nu ştia să  (mă) aprecieze:).
Şi-a venit o nenorocire peste iubirea noastră.  Într-o zi frumoasă tare. Şi când tot ce a mai rămas a fost Dumnezeu, am spus atât: „Doamne, dacă Tu exişti, fă o minune şi scăpa de la moarte bărbatul acesta. Şi mă pocăiesc. Chiar de ar fi să mă părăsească!”


Şi El, Dumnezeul ăsta, l-a scăpat. Dar eu nu m-am pocăit. Că era mai bine cu bărbatul frumos decât cu invizibilul Hristos.

Şi-am trăit aşa până într -o seară, când, într-o mare sinceritate specifică bărbatului credincios, 🙂 aud că n-am fost niciodată iubita. Ci doar folosită pentru nişte păcate mai vechi:).
M-am dus la biserică. Să-mi îngenunchez durerea.

Predica se numea: „MULȚUMESC, DOAMNE, PENTRU NU!”

Parcă era pentru mine. Mă rugasem ca Dumnezeul ăsta să readucă iubirea acestui „şi frumos şi deştept”. Să mă iubească din nou. Ca odinioară.

Şi Dumnezeu Ăsta, a zis, de data asta, NU!

Mi-am plâns iubirea. Trebuia s-o îngrop de vie. Nu aveam altă soluție. E ca atunci când ai un copil şi trebuie să-l ingropi de viu. Tu ce-ai face?
Când ai atâta iubire de oferit şi n-ai cui s-o dai, abia atunci doare. Cu adevărat. Omul care nu are nimic de oferit, nu suferă. Nu are de ce.
Dar, în ziua aceea, îngenuncheată şi umilită, am strigat la Dumnezeu să mă ajute să nu devin o criminală. Ci să păstrez iubirea asta şi să o trăiesc atât cât vrea El. Şi cum vrea El. Dumnezeu.
N-aveam cum să o omor. Iubirea e Dumnezeu Însuşi.
Şi-aşa am învățat să o  trăiesc, să o bandajez. Să schimb pansamentul zilnic şi să mă plec pe genunchi când sângele mă îneca.

Şi uite aşa am aflat că sângele Unui anume Hristos m-a spălat şi m-a curățat

Nu pocăiţii.
Nu creierul mi-a fost spălat, ci sufletul.

Nu de pocăiţi, ci de El.
De atunci trăiesc singură cea mai frumoasă iubire.

Aceea de Dumnezeu. Cu toate cheile pe care oamenii mi le dau spre a intra în spitalele de psihiatrie. Cică acolo mi-e locul. 🙂
Dar ştiu un lucru: că Dumnezeu a pregătit un suflet pentru sufletul meu, care să mă ia cândva de mână, să mă ducă într-un loc cu multe coridoare: spitalul de nebuni pe care l-a creat pentru noi. Acela de care vorbea şi Adrian Păunescu: Am făcut pentru noi un spital de nebuni.” (poemul „Eroina eşti tu”)

Terapia de şoc pentru fostii amanți” cine ştie ce va însemna…

Şi dacă povestea mea de dragoste nu va include niciodată un bărbat, nu va fi din cauză că sunt pocăită şi bărbații nu se uită la nebune cu basma pe cap, ci pentru că El ştie mult mai bine decât mine de ce şi ce. (Şi apropos de basmale: nu le-avem pe cap! Noi, pocăitele, că de noi e vorba! Că  n-avem nevoie de ele! Ne-a pus Hristos o coroniță din flori de iubire. A făcut-o cu mâna Lui, din spinii propriei Sale coroane, de la calvar!

28 de ani din viață am făcut ca mine. Şi-a ieşit rău. Am fost nebună, conform lui Einstein: să faci un lucru de o mie de ori în acelaşi fel şi să te aştepţi la rezultate diferite. 🙂
Am făcut voia mea 28 de ani. Următorii 28 decid să mi-i petrec făcând altfel. Să vedem ce iese de acum înainte, nebună, conform lui Hristos! 🙂
Până acum, de 2 ani, n-am aflat niciodată de la  Hristos că are treabă şi trebuie să plece să-şi vadă prietenii, şi în locul prietenilor să-L gasesc de mână cu vreo duduie cel puţin la fel de naivă ca mine.
Până  acum, n-am fost nevoită să sun niciodată la poliție, să-L denunţ pentru abuz, şi nici nu am fost numită Nefemeie 😉 pentru că nu sunt gospodina perfectă doar pentru că nu Îi fac lui, lui Hristos, cartofi prăjiți când I se face poftă.

Sau Când are El puțin chef de a mă înjosi nițel.
Să ne punem Aripi de Drum, zic, să survolam puțin zona spitalului de nebuni, până apare Alesul.
🙂

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog

Lasă un comentariu

Assign a menu in the Right Menu options.